joi, martie 28, 2024

Iertare sau auto-disoluţie? Reacţiile la asasinarea Pr. Jacques Hamel de către islamiști

În dialogul inter-religios dintre cardinalul Jorge Bergoglio (actualul papă Francisc) şi rabinul argentinian Abraham Skorka consemnat în cartea Despre cer şi pămînt (Curtea Veche, 2014), rabinul Skorka afirmă la un moment dat că, în Argentina, „preoţi (catolici) care au suferit torturi (…) au sprijinit într-un fel aceste procedee pentru că îl iertau de păcate pe asasin, în loc să-i spună clar că este un asasin”. Cardinalul Bergoglio îi răspunde laconic că „cine trece prin astfel de situaţii caută împăcarea”. Rabinul propune o concepţie antropologică mai realistă: „Omul nu încetează niciodată să fie om, (…) nu este un înger pregătit doar să îndeplinească ordine şi să le execute cu puritate. În timp ce îngerul nu are liber arbitru, omul acţionează sub impulsul pasiunilor. Într-un fel, persoana care vrea să conducă o comunitate religioasă trebuie să aibă încredere în ea însăşi, să se stimeze, să aibă un anumit grad de egolatrie. Dacă nu, nu poate conduce.”

Sugestia care transpare aici este că actul conducerii unei comunităţi religioase implică nişte responsabilităţi faţă de ceilalţi care nu pot fi asumate de pe poziţii strict „angelice”. Un lider religios nu este, de exemplu, liber, din cauza acestor responsabilităţi, să opteze pentru un soi de pacifism altruist care e sinucigaş pentru comunitatea pe care o conduce, anihilindu-se politicos în faţa fundamentaliştilor terorişti.

Iertarea creştină a vrăjmaşului şi privirea plină de compasiune aduc desigur pacea în inima celui rănit şi agresat, dar un lider religios responsabil nu poate merge pînă acolo încît să „încurajeze” prin blîndeţea sa nemăsurată continuarea actelor de violenţă asupra celor pe care are datoria să-i protejeze.

Imediat după asasinarea Pr. Jacques Hamel de către doi militanţi islamişti la biserica din Saint-Ėtienne-du-Rouvray, în timpul unei liturghii matinale la care participau trei călugăriţe şi doi credincioşi, mesajul episcopilor catolici francezi, transmis de la Cracovia de preşedintele Conferinţei Episcopale din Franţa, Arhiepiscopul de Marsilia Georges Pontier, a sunat cam aşa: catolicii au fost invitaţi să se roage şi să postească în vinerea proximă ”pentru țara noastră și pentru pace în lume”, pentru ca fraternitatea să învingă, după ”drama oribilă și de negîndit din Seine-Maritime”. Episcopul Pontier accentuează în comunicatul său fraternitatea și diversitatea și încheie invocînd ”Calea Crucii care învinge ura, răzbunarea și moartea”. Într-un interviu acordat ziarului La Croix, el numește actul uciderii preotului ”un gest diabolic”, care nu este însă ”compatibil cu islamul”, asemenea acte vizîndu-i și pe musulmani. Din nou retorica ”incompatibilității terorismului și extremismului islamic cu islamul”, pe care o practică și președintele Obama și alți multiculturaliști politicoși din Occident.

O parte a islamului, chiar dacă minoritară, este totuși în prezent fanatizată şi plină de ură faţă de alteritatea occidentală, nu numai față de alte secte islamice, şi acest adevăr nu poate fi ascuns la infinit sub binevoitoare analize „socio-psihologice”, ce plasează vinovăția în exteriorul radicalizaților ”frustrați și depresivi”, sau prin tot felul de scuze și justificări multiculturaliste.

Reacţia mainstream-ului catolic din Franţa omite de fapt politicos genealogia islamică (fundamentalistă, literalistă, patologică) a Statului Islamic și vorbește evaziv despre ”acte diabolice împotriva omului”. Ea seamănă cumva și cu reacția pe termen lung a politicienilor francezi: împăciuitor-ambiguă, chiar dacă, după fiecare nou atentat, aceștia din urmă adoptă un vocabular mai belicos, exorcizînd probabil, în acest fel, gîndul că s-ar cuveni să demisioneze.

Revenind la victimele terorismului islamist, Pr. Jacques Hamel ar fi putut rosti, pe urmele lui Cristos, un „Iartă-i, Doamne”, murind împăcat. Dar discursul liderilor religioşi se cuvenea să fie mai realist. Asasinii preotului au fost un comando islamist afiliat la ISIS – niște delincvenți convertiți la fundamentalism islamic care se hrăneau cu lectura fanatică a unor citate din cartea sfîntă a islamului. O fată creştină care a fost arsă de vie în casa părintească din Mosul, după ce jihadiştii ISIS veniseră să-i ceară mamei ei să plătească jizyah (tributul pentru protecţie cerut creştinilor şi evreilor în zonele ocupate de musulmani, cf. Coranului 9.29) sau să părăsească oraşul, şi, văzînd că femeia întîrzie cu răspunsul, au dat foc casei, a spus, murind în braţele mamei sale, „Iartă-i”. Dar Arhiepiscopul catolic caldeean de Mosul, Emil Nona, care a fost alungat din oraş împreună cu mii de creștini (Mosul este fostul Ninive, un oraș cu tradiții creștine antice) în 2014, după intrarea ISIS-ului, şi a trăit luni în şir într-un lagăr de refugiaţi din Kurdistan, are un alt tip de discurs decît liderii catolici francezi. El povesteşte că, pînă la intrarea ISIS-ului în oraș, care a determinat exodul comunității creștine către lagăre de refugiați, la Mosul minoritatea creştină se bucura de respect, în ciuda pericolelor şi ameninţărilor care o înconjurau, datorită credinţei sale puternice şi bucuriei cu care înfrunta toate dificultăţile. Nu minimalizează și nu trece însă cu vederea pericolul fundamentalismului islamic. Dimpotrivă, observă că musulmanii din ţările occidentale (din America, Europa şi Australia) sînt mai fundamentalişti decît cei din ţările islamice, pentru că pe primii îi irită la tot pasul lumea modernă ce pare să stea „împotriva mentalităţii lor, împotriva islamului”. Aceştia – spune el – nu se mulţumesc să creadă că religia lor e singura adevărată, ci vor să o impună şi altora prin violenţă. Diaspora musulmană occidentală, incubatorul multor terorişti home-grown, este astfel, în viziunea sa, un candidat natural la radicalizare islamistă.

Episcopul Nona explică şi că „musulmanii privesc Coranul ca pe (…) un text etern care a fost dintotdeauna la Dumnezeu în cer” şi i-a fost revelat într-un anumit moment al istoriei lui Mahomed. De aceea nu au avut niciodată succes încercările de a interpreta Coranul în lumina raţiunii, aşa cum se face, în creştinism, cu pasajele violente din Biblie. „Au existat – adaugă episcopul – mulţi intelectuali musulmani care, de-a lungul istoriei acestei religii, au încercat să interpreteze Coranul în lumina raţiunii. Şi toţi au fost persecutaţi sau ucişi.”

Frica de minoritatea teroriştilor din Occident a majorităţii populaţiei este, după episcopul Nona, care a păstorit timp de patru ani cîteva sute de familii creştine într-un oraș majoritar musulman și plin de teroriști, un simptom al slăbirii valorilor Occidentului. Dar el nu recomandă, evident, miopia voită în faţa realităţii fundamentalismului islamic şi o negare de sine multiculturalistă suicidară, care contemplă senin ”incompatibilitatea islamismului cu islamul”.

Acelaşi episcop a avertizat într-un interviu oferit în 2014, imediat după ce a fost alungat de ISIS din Mosul, că, dacă Occidentul nu va avea nici o reacţie la expansiunea Statului Islamic, occidentalii ar putea avea chiar o soartă mai rea decît a lui şi a creştinilor expulzaţi din Mosul. Se referea desigur la atacurile asupra populaţiei civile care sînt trademark-ul jihadiştilor – în 2014, ISIS comisese deja în Irak mai multe atentate teroriste coordonate, de genul celui de la Paris din noiembrie 2015.

Astfel sună reacţiile unui lider religios lucid şi responsabil, care nu ascunde adevărul, dar nici nu descurajează sau răspîndeşte panica. Nu se neagă, în plus, pe sine dintr-o politeţe exagerată faţă de grupul cultural din ale cărui patologii se nasc actele teroriste cărora le-au căzut victime mii de oameni nevinovaţi și fanatismul cu care au alungat zeci de mii de creștini din locurile lor natale şi, pe cei care au ezitat să plătească jizyah, i-au transformat în martiri. E multă iraţionalitate în religia lor, spune el destul de explicit. Mult loc pentru „irascibilitate culturală” şi fundamentalism, mai ales în lumea globală de azi în care culturile vin mai des în contact. Intelectualii musulmani raţionali, nu puţini la număr, care încearcă să tempereze aceste tendinţe fundamentaliste, au ei înşişi multe de suferit.

Episcopul Nona sugerează critic și că Occidentul post-modern, desacralizat şi agnostic pare a se fi îmbătat prea mult cu propriul relativism, suferind de o debilitate a propriilor valori și ajungînd să practice riscanta toleranţă faţă de intoleranţă – adică un soi de negare a propriei raţionalităţi. Este, așa cum am văzut, și cazul oamenilor politici francezi şi al unei părți a clerului catolic din aceeaşi ţară.

În 2006, Benedict al XVI-lea ținea la Regensburg o conferinţă memorabilă, care a fost greşit înţeleasă și rapid condamnată de presa amatoare de gingășii multiculturaliste. Islamul, spunea el atunci, şi-a pierdut raţionalitatea şi toleranţa, înfloritoare în epoca Califatului de la Cordoba, după terminarea Reconquista-ei şi acest vid de raţiune trezeşte, sugera el, apetitul islamiștilor pentru violenţă. Dar nici Occidentul, prin uitarea valorilor Iluminismului şi „dictatura relativismului”, nu mai ţine prea mult la raţiune. E o criză globală a raţiunii care poate avea consecinţe grave, avertiza Benedict al XVI-lea. 10 ani mai tîrziu, iraţionalul pare să fi cuprins şi Biserica: frați musulmani din deşert, sînteți bineveniți. Noi cultivăm spiritul fraternității și diversității. Ne îndurerează să vedem că nu vă place cultura noastră și mai cedați din cînd în cînd ispitei de a face un ”gest diabolic”. Dar fraternitatea va învinge. Sigur, și Cristos, cu Crucea lui, care ne consolează cînd mai ucideți pe cîte unul din noi. Și, de fapt, mor (ceea ce e adevărat) și ai voștri din cauza terorismului. Dar noi prețuim religia voastră și credem că Statul Islamic nu e compatibil cu islamul. Ajunge cu colonialismul, hegemonia culturală occidentală etc.

Cu siguranță Al-Kindi, Avicenna (Ibn Sina) și Averroes (Ibn Rushd), cei dintîi susținători medievali ai filozofiei aristotelice (ultimul chiar împotriva teologiei ortodoxe islamice Ashʹari care s-a impus pînă la urmă și e considerată principalul responsabil pentru declinul științei islamice) ar fi surprinși să afle de această ”hegemonie culturală”. Averroes, care credea că fenomenele naturale se produc în virtutea legilor naturale instituite de Dumnezeu, și nu direct prin voința lui Dumnezeu, este considerat, inter alia, ”părintele fondator al gîndirii seculare europene occidentale”.

Distribuie acest articol

18 COMENTARII

  1. Alternativa fiind? O retorica violent antiislamica din partea Papei? Chemarea la cruciada? Exact asta vor dementii din IS.

    Ma rog, stie tot romanul ca Papa Francisc e un bleg pacifist si marxist. Sa-l lamurim noi ce si cum. Ca tot ne pricepem la toate.

    • poate ca stie tot romanul, dar tu, mai draga max, sigur nu stii nimic, in afara de islamul religia pacii, doar citiva islamisti e rai, restul e buni, si tot asa. Vei amrge in raiul antirazijdilor, asta e sigur. Sa nu uit de anti”izlamofobi”, o treapta superioara a care aspiri, si nu degeaba.

  2. Stimata doamna Palade,
    Sugerati in articol ca politicienii francezi ar trebui să își pună problema demisiei pentru că nu au luat măsuri adecvate în fața valului de atentate, asta fiind rezultatul faptului că se cramponează de un discurs împăciuitor si „multiculturalist” (cuvînt pe care mulți îl folosesc în ultima vreme dar pe care mai nimeni nu îl definește).
    V-as întreba însă ce gen de măsuri concrete ar fi trebuit luate si nu au fost luate.
    Eu constat ca în Franța e în vigoare starea de necesitate. Armata patruleaza pe strazi inarmata pina in dinti. Politia si serviciile secrete supraveghează mai abitir ca oricînd (cu tot impactul asupra drepturilor fundamentale, în special a dreptului la viață privată). E neîndoielnic că musulmanii sint primii vizați de aceste măsuri de supraveghere. Sute de persoane au fost arestate si autoritățile sustin ca au împiedicat o serie de alte atentate.
    Cauza fundamentală a valului de atentate de acum este strategia Statului Islamic de a telecomanda teroristi kamikaze din rindul populației țărilor occidentale. Statul Islamic si precursorii lui a mai făcut și continuă să facă asta (la o scară mult mai mare decit in Occident) in tarile musulmane pe care vor să le destabilizeze (si in primul rînd în Irak, unde mii de civili au fost uciși la întîmplare in ultimii ani în atentate de acelasi tip cu cele din Europa). Ca reacție, liderii politici occidentali sint angajați intr-o ofensiva militara împotriva Statului Islamic. Daca aceasta ofensiva e purtata in cel mai bun mod posibil mi-e greu sa apreciez, dar ea exista.
    Ce ar trebui făcut mai mult? De unde e impresia ca Occidentul e slab si nu se apara?
    Ok, se poate opri complet primirea migrantilor din țări musulmane (desi ar insemna incalcarea obligatiilor internationale cu privire la refugiati). Asta însă nu va avea niciun efect asupra amenințării teroriste din prezent, în condițiile în care sint deja sute de mii de cetateni europeni de a doua sau a treia generație in rindurile carora Statul Islamic poate gasi potentiali adepti.
    Pe de alta parte, a insista in continuu pe caracterul funciar violent si anacronic al Islamului nu face decit sa stigmatizeze marea majoritate a musulmanilor occidentali care sint moderati si bine integrati social, crescind sansele Statului Islamic de a gasi adepti printre ei. Din punct de vedere pragmatic si deloc „multiculturalist”, e o socoteala foarte proasta si contraproductiva.

    • „De unde e impresia ca Occidentul e slab si nu se apara?”
      De la simplul fapt ca se apara in Europa. Barcile cu emigranti ilegali trebuie oprite pe partea Mediteranei de unde pornesc, nu unde ajung. Altii stiu sa se apere departe de casa.

    • As avea cateva idei fezabile dar ati incepe cu totii sa plangeti …(sub unele aspecte eu sunt de dreapta ca la 1880)

      Insa cestia de baza este ca indiferent de islamism este vorba despre o societate corupta intern. Este urmarea 68 ului … fiindca terorisiti au existat si in anii 70 . SI nu erau musulmani!
      Si acum tienerii furoisi din 68 azi sunt batranii politicieni, sunt ideologii respectabili care va invata sa ganditi (pe mine NU! Eu sunt ala care tine cu Ceux qui la Republique ont Sauve!) si care si azi ca si in 90, ca si in 80 ca si in 68 doresc sa ditruga societatea „de la baza” fiindca se simt mitetii (ca mental au ramas niste adolescenti cu cosuri si frustari) „ingraditi” „cinstransi” de moravurile „burgheze” si vor „revolutie” . Insa nu isi dau seama ca eu pun temelia unei societati exesiv de conservatoare … iar daca se va sialmiza societatea ei vor fi primele victime!

      A da. Sunt nascut in 1952 si in mai 68 ma uitam cu krare la televizor cum imbecilii incendoua DeeSses pe Champs Infernales

    • Ce o tot dati ma, ca marea majoritatea musulmanilor s-au integrat in Occident ? S-au integrat pe dracu sa-i ia, sunt la a treia generatie si astia tineri sunt mai salbatici decat ai batrani, au transformat cartiere intregi in copii ale maghernitelor arabesti din Mesopotamia si Maghreb, unde ai impresia ca ai gresit orasul, tara si continentul. Fi-v-ar corectitudinea politica macar un ardei iute, sa va intre intre buci sa jucati de usturime tontoroiul multikulti. Idioti utili !

  3. S-ar putea ca mult trimbitatul conflict al civilizatiilor sa fie , de fapt , un conflict al parohiilor , ca un nou razboi religios : fiecare cu ,adevarul, si cu zeul lui si toti impotriva tuturor , cu mijloacele de care dispun . Religii si zei , sacre sau profane , dupa chipul si asemanarea omului , unele mai barbare , altele mai civilizate . Cineva , intr-un comentariu , avea o sugestie interesanta si curajoasa : sa fie aruncate peste ,islamisti, ( fara a se umbla la distinctii semantice ) citeva bombe H . Probabil ca multi dintre europenii indignati , crestini , fara doar si poate , ar aplauda ( ca si altadata ) .Caci daca 1,5 miliarde de oameni sint intr-o asemenea eroare monstruoasa , potential teroristi , inseamna ca ei nu pot fi considerati ,oameni, , in acelasi sens ca noi ( sint defecti , neevoluati sau involuati etc. ) . Cam aceasta e problema , o ,incalzire, psihologica pt. razboi , ca dovada , aproape nimeni nu mai reactioneaza fata de atrocitatile din Siria , au devenit banale . p.s. Manualul tomist al lui Gilson nu e cea mai buna sursa pt. cunoasterea filozofiei si spiritualitatii islamice , care a continuat mult si bine dupa Averroes ( cvasinecunoscut in Islam ) , Al -Kindi , Al-Farabi si Avicenna erau la fel de religiosi si de ,teologi, ca si Thoma ; a se vedea macar ,Istoria, lui H. Corbin . Nu am vrut sa supar dar mi se pare cel putin exagerat sa se opuna un Crestinism angelic ( si de aceea ineficace !) unui Islam demonic .Si fiindca veni vorba , marii dusmani ai catolicilor francezi din belle epoque erau , fireste , evreii . Cele bune .

  4. @Marian: Aveti, desigur, dreptate.

    Articolul ar fi fost rezonabil daca autoarea ar fi luat in calcul si majoritatea zdrobitoare a musuanilor din Vest care isi vad de treaba. Tocmai acesti 99% din musulmanii integrati din Occident sunt motivul pentru care liderii crestini au un ton conciliant: e o tampenie sa pornesti verbal la Cruciada, exact din motivele expuse de dvs.

    • Nu stiu cat de relevant este ce fac majoritatea adeptilor unei religii sau ideologii. Acestea influenteaza pozitiv sau negativ oamenii recomandand si legitimand anumite conduite. Este insa destul de previzibil faptul ca majoritatea va continua sa isi vada de viata obisnuita, neavand aspiratii serioase spre martiraj sau ascetism. Numai o elita minoritara va incerca in mod serios sa-si impuna o conduita ideala, mai ales daca acest lucru presupune renuntarea la comoditatile vietii obisnuite. Majoritatea crestiilor nu isi fac un tel in a-i imita pe Isus si pe apostoli in viata de zi cu zi, nu intorc obrazul, nu sunt dispusi sa faca sacrificii personale, se multumesc sa indeplineasca cateva ritualuri. Chiar si acei cativa care aleg sa ii imite pe apostoli aleg de regula zone sigure ca sa se manifeste. Spre exemplu, nu prea cunosc cazuri de crestini care sa se fi dus la Mecca incercand sa aduca acele multimi pe calea dreptei credinte. La fel e si in cazul musulmanilor. Martirii jihadului au constituit mereu o minoritate. Asta nu inseamna ca Isus si apostolii s-au sacrificat doar ca sa ii convinga pe oameni sa-si faca cruce cand trec pe linga o biserica sau ca sa-i convinga sa nu manance carne in zilele de post.

  5. Sunt de acord cu atitudinea episcopului Nona prezentată în articol.
    Liderii politici și religioși din Occident trebuiau să ia atitudine împotriva
    Islamului deoarece acesta a produs multă violență. Dar ce au făcut?:
    Politicienii au spus că teroriștii nu reprezintă Islamul; Papa Ioan Paul
    al 2-lea a sărutat Coranul; Papa Benedict s-a rugat public
    într-o moschee din Turcia. Consecințele au venit fără întârziere.
    Iată o carte care arată adevărata fața a Islamului:
    Robert Spencer (author),
    Islam Unveiled: Disturbing Questions About the World’s Fastest-Growing Faith
    https://www.amazon.com/Islam-Unveiled-Disturbing-Questions-Fastest-Growing-ebook/dp/1893554589

  6. Dumnezeu insusi nu-i iarta pe cei care nu-si cer iertare. Nu pot sa ma pun mai presus de El si sa-i iert pe unii carora nici prin cap nu le trece sa faca asta, ba si mai rau, persevereaza in crima!

  7. daca Europa barbarilor din ultima mie de ani, nu mai e crestina, nu are cine sa li se opuna – islamul e politca si are organizare statala = ISIS ci NU e bicefala!

  8. “Iertare sau autodisolutie?” Adica, incerc sa pricep, iesirea din sperietoarea acestui anatagonism fortat ar presupune razbunare in loc de iertare? Ura in loc de iubire? Egolatrie in loc de altruism? Mi-e teama ca prin sustinerea unor astfel de substitutii se propune trecerea cu buldozerul animalitatii politice, al lui Zoon Politikon, peste sensibilitatea spiritualitatii religioase, a lui Homo Religiosus.

    Nu vad nicio deosebire intre instigarea la radicalizare a crestinismului si radicalizarea islamica, pe care o cultiva occidentalismul. Cele doua tipuri de radicalizari, care sunt asmutite una impotriva celeilalte, mi se par simetrice, deci deopotriva reprobabile. Nu cumva dorintele pentru noi cruciade si semiluniade izvorasc din aceeasi sursa, a asa-zisului conflict al civilizatiilor, pentru ca acesta din urma sa-si asigure obiectul muncii?

    Iti trebuie ceva efort si rabdare pentru a intelege obiectivele ideologice ale articolului. Concret, aici respira un agitatorism mai degraba de propaganda politica sau ateista, decat o credinta religioasa, oricare ar fi ea. Nu-mi dau insa seama daca, venind dupa deceniile de ateism comunist si de materialism dialectic, pe care le-am respins in 1989, se mizeaza pe uitare (ca pe prostie sau prostire este exclus, fara indoiala).

    Cred ca se confunda religia cu politica sau, dimpotriva, se intentioneaza identificarea acestora, din moment ce se incearca sa se aduca pe nesimtite politicul si laicul in religie, sa se puna semnul egalitatii intre liderul politic, care este slujitor al lumescului, si liderul religios, care este slujitor al divinitatii. Nu iertarea aduce disolutia, ci cele doua pacate capitale, razbunarea si mandria, care nu ard izbavitor o karma, ci o incarca pedepsitor cu noi plati.

    Ispitirea liderului religios cu asumarea atributelor de “responsabilitate” si “protectie”, care sunt ale puterii laice, ale liderului politic, este total aiuritoare pentru crestinism, care este o religia spirituala, fondata de un lider spiritual, care nu a fost lider politic si militar. Iisus Hristos a respins oferta de a deveni lider politic si militar, pastrandu-si pentru sine doar calitatea de lider spiritual, singura autentica, de altfel, pentru un Mesia.

    Probabil ca, in drumul lung istoric catre civilizatia de astazi, reunirea liderului religios, liderului politic si liderului militar intr-o singura persoana a fost o necesitate de inceput pentru comunitatile simple, mai mici sau in formare, care se razboiau intre ele. Desi acele vremuri au trecut de mult, stereotipul ancestral al unicitatii liderului religios, politic si militar mai subzista se pare, chiar daca sporadic, ceea ce explica, cred, ultimele pusee de fanatizare si de irationalitate politica, recognoscibile la autointitulatul “Stat Islamic”.

    In lumea societatilor noastre hipercomplexe si hipercivilizate, diviziunea liderologica intre religios, politic si militar este absoluta, derivand dintr-o necesitate absoluta. Ar fi si absurd ca religia sa se substituie statului laic si de drept. “Angelismul” si “pacifismul altruist”, pe care le invocati, dispretuitor din pacate, din cate imi dau seama, iubirea aproapelui si respectarea stricta a celor zece porunci chiar sunt treaba exclusiva a religiei crestine.

    Mesajul episcopului Pontier, dupa asasinarea de catre teroristi islamisti a preotului Jacques Hamel, mesaj incheiat cu “Calea Crucii care invinge ura, razbunarea si moartea” a fost eminamente crestin, deci religios, fara trimiteri sau conotatii politice si militare. Cand Pontier a calificat drept “un gest diabolic” actul uciderii preotului, crima despre care a sustinut ca nu este “compatibila cu islamul” deoarece este savarsita si impotriva musulmanilor, episcopul nu a facut retorica politica, ci a exprimat o judecata crestina, un spirit lucid si vizionar, profetic.

    Spiritualitatea credintei e spiritualitatea credintei, atat, nici mai mult, nici mai putin. Conceptia care simultan face din liderul religios si un lider politic si militar este tributara si indeamna subtil la abandonarea laicitatii statului. A face politica manuind cuvinte religioase sau religie manuind cuvinte politice pur si simplu nu mai merge. Religia trebuie lasata religiei si politica politicii. Chiar si cand se pleaca de la argumentul existentei in randurile islamului a unor elemente fanatizate si pline de ura, cu adresa occidentala, se esueaza rapid in sofism prin generalizare. In plus, nu trebuie omis ca fanatizarea religioasa este rodul indoctrinarii politice.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Tereza-Brindusa Palade
Tereza-Brindusa Palade
Profesoară de Etică Politică la Facultatea de Științe Politice a SNSPA, București. Eseistă, publicistă și poetă. Membră a Grupului pentru Dialog Social. Autoare a numeroase cărți de eseistică filosofică și teologică, printre care amintim: Noaptea gîndirii metafizice (2008), Fragilitatea Europei (2009), Castelul libertății interioare (2010), Chemarea înțelepciunii (2011), Infinitul fără nume (2013). Autoare a zeci de articole științifice în limbi străine, dintre care unele publicate în reviste de prestigiu ca Annalecta Husserliana, Persona, European Journal of Science and Theology. Autoare a sute de articole apărute în presa culturală și de opinie din România. Autoare a două volume de versuri și a unor serii de poeme publicate în revistele literare Familia, Viața Românească și Discobolul.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro