În familiile de aromâni există o tradiție foarte puternică, una din multele transmise din generație în generație, aceea de a boteza copiii nou născuți cu numele bunicului dacă este băiat sau al bunicii dacă este fată (de obicei se foloseste linia de descendență paternă, insă sunt și excepții de la regulă).
Născându-te, dezvoltându-te și trăind în această comunitate nu prea te gândești la semnificația simbolisticii acestei tradiții “litera de lege” în majoritatea familiilor de aromâni. Actul de transmitere a prenumelui de la bunic la nepot și de la bunică la nepoată prin Taina Botezului creștin este de cele mai multe ori perceput ca un simbol al cinstirii memoriei strămoșilor și cam atât. Chiar dacă cineva și-ar pune problema rostului acestei tradiții, cam acesta ar fi singurul răspuns plauzibil și pe cale de consecință, singurul acceptat în unanimitate. Aproape nimeni insă nu se intreabă care este impactului acestei tradiții asupra dezvoltării ulterioare a copilului botezat.
Această tradiție devine foarte interesantă din perspectiva studiului transferului traumelor transgeneraționale. Conceptul de traumă transgenarațională individuală sau colectivă reprezintă fenomenul de transmitere a informației subtile și perpetuare a efectelor unui eveniment traumatic, experimentat de un individ/comunitate, către generațiile viitoare, pe linie directă( fii/fiice, nepoți/nepoate de copii) sau mai rar și pe linie indirectă (descendenții fraților sau surorilor sau chiar și descendenții verișorilor/ verișoarelor de gradul unu ). Lista aceasta nu este exhaustivă și reprezintă doar regula generală care, la fel ca orice regulă, poate accepta și excepții punctuale și specifice, datorate unor variabile contextuale.
Conceptul de “trauma colectivă”, unul foarte complex de altfel, are mecanisme foarte puternice, multe dintre ele “la vedere” însă codate prin intermediul unor tradiții și ritualuri cu o însemnătate puternică pentru cei care le practică. Însă, pe cât sunt de importante și respectate de către membrii comunității, pe atât de neînțeles le este rostul profund, originar, pentru care au fost create. În cazul traumei individuale, este foarte greu de identificat la prima vedere întreg spectrul de efecte perpetuate de-a lungul generațiilor, datorită multitudinii de variabile cu impact direct în alterarea informației traumatice inițiale.
Cercetările în domeniul epigeneticii și a traumatologiei au dovedit recent faptul că o experienta traumatică se poate transmite prin intermediul materialului genetic timp de 7 generații. Se pare că strabunii noștri știau asta, un exemplu fiind expresia foarte cunoscută în comunitatea de aromâni: “7 bârnuri s’arucâ soia”, o metaforă despre puterea de propagare a experiențelor catre generațiile următoare. Bineînțeles că afirmația potrivit căreia străbunii dețineau informația, codată, pe care o transmiteau mai departe prin tradiții și ritualuri sau “pirmifi”( povești cu tâlc) este momentan pur speculativă, însă acesta este un exercițiu de imaginație util si nu o cercetare științifica aprofundata.
Pe lângă acest dicton puternic înrădăcinat în subconștientul colectiv al comunitatii aromâne, mai există unul pe care aromânii il știu foarte bine, fiindu-mi repetat de sute de ori în perioada copilăriei și a adolescenței , de către o mulțime de rude care îl cunoscuseră pe Papu, bunicul meu patern, arhetipul patriarhului- conducătorul familiei.
Este musai sa precizez că, în sânul comunității aromâne, cuvântul Papu reprezintă mult mai mult decât utilizarea pentru identificarea bunicului patern ci este insăși definirea componentei principale din așa numitul “cult al străbunilor”, completat de celălalt termen, “Maia”sau “Baba”, echivalentul bunicii din limba română. Conceptul de “ Papu și Maia/ Baba” este unul foarte puternic, care inspiră respect, loialitate și dragoste.
Revenind la fraza auzită de sute de ori de-a lungul copilăriei și adolescenței mele și a altor tineri aromâni, îmi aduc aminte că, de fiecare dată cand mă vedea o rudă și afla care este numele meu de botez și instantaneu făcea legatura cu Papu, rostea invariabil următoarea mantră “ Îi luă boia a Papsu’í ”. Niciodata nu am inteles profunzimea acestei expresii ca într-una din zilele toride de August 2018. Citeam o carte de ficțiune într-un parc din Constanța și prin fața mea trecea un bunic cu nepoțelul lui. La 2 metri de mine cei doi s-au oprit iar bunicul a început să discute în aromană cu un alt domn în varstă, aromân și el. Nu obișnuiesc să trag cu urechea la discuțiile private ale oamenilor din jurul meu, insă noi makidonii avem un stil puternic de a comunica, stil ce indibutabil face ca orice cetațean aflat pe o raza de 10 metri pătrați să ia parte involuntar la acea discuție. Plus că iubesc să ascult vorbindu-se limba mea și a străbunilor mei.
Și cum vorbeau cei doi venerabili domni, aud la un moment dat expresia care a trezit în mine o epifanie. Ați ghicit… domnul fară nepot îi spune celuilalt, “ Îi luă boia a Papsu’i”, făcând referire la puștiul de vreo 6 anișori, cel mai probabil “moștenitorul familiei”. În acel moment am ințeles cât de puternică este această expresie și ce semnificație profundă poartă.
Toata viața am crezut ca această “mantră” reprezintă doar o formulă prin care unui copil îi este recunoscută asemănarea fizică cu bunicul caruia îi poartă numele creștinesc. Revelația mea a fost că termenul folosit, ”boia”, reprezintă cu mult mai mult decât atât. Acest termen poartă cu sine un întreg “bagaj” format din esența “distilată” a celor mai puternice și semnificative experiențe de viață, ale tuturor stramosilor direcți ce au purtat acel nume creștinesc, “pe o intindere” de 7 generatii. Este o ipoteză foarte abstractă insă care este confirmată și explicată din ce în ce mai convingător și detaliat de știință.
De ce este importantă această ipoteză ? Deoarece, în încercările noastre de a avea o viață echilibrată și prosperă ne lovim de tot felul de evenimente pe care le gestionăm total neadecvat având reacții dintre cele mai bizare, care credem noi că nu ne caracterizează și pe care nu le recunoaștem la o analiza ulterioară. Apar din senin atacuri de panica chiar și când totul ni se pare că merge bine, devenim anxioși în situații specifice si nu ne putem explica de ce. Suntem atrași de un anume tip de persoană și nu ne explicăm de ce ne tot agățăm de acea persoană cu toate că știm că nu ne face bine și este foarte toxică relația.
Dintre cele mai grave sunt conflictele intra și între familii. Aici se poate observa cel mai ușor cum elemente de traumă colectivă a familiei, petrecute cu zeci de ani în urmă încă iși fac puternic simțită prezența în dinamica relatiilor inter și intra familiale. Aspectul cel mai trist este că nimeni nu mai ține minte de ce se războiesc două sau mai multe familii sau membrii aceleiasi familii, ci doar simt că trebuie să continue războiul cu toate costurile aferente.
Cele trei concepte ce sustin cultul strabunilor – respect, loialitate si dragoste – sunt elementele de fixare a traumelor transgenerationale transmise la nivel de comunitate și individ. Respectul este principalul element de definire al legaturii dintre copil și bunic. Nu se negociază și nu se revendică, ci doar se simte și se trăiește. Se regăsește în majoritatea comunităților, însă sub această formă necondiționată și puternică, o regăsim cu precădere în sânul comunităților tradiționaliste, conservatoare.
Loialitatea în cazul de față nu se definește doar ca acțiunea de a urma un model de viață cunoscut exclusiv prin intermediul informațiilor accesibile superficial. Acest model de loialitate este unul profund și permite copilului să acceadă la informații din subconștientul individual sau colectiv al bunicului sau a comunității si să preia, să asimileze și să perpetueze un șablon comportamental metamorfozat, cu particularități specifice individului “gazdă”, în cazul de față, copilul botezat. Recunoașterea, de către ceilalți membri ai comunității, a transmiterii bagajului traumatic și de experiente de la o generatie la alta, se făcea prin expresia, aproape ca o incantație : “Îi luă boia a Papsu’i” . Nouă ne-a rămas forma însă am pierdut sau uitat fondul. Forma sub care se prezintă în viața de zi cu zi moștenirea complexă , este reprezentată de șablonul comportamental sau felul în care individul se comportă și se raportează la sine insuși și la procesele de interacțiune socială în sânul comunității din care face parte.
După cum am scris în articolul “Cultura succesului la makidoni” odată cu dispariția fizică a patriarhilor comunității de aromâni ( cei născuți în perioada 1900-1920 în Balcani și care au venit în România), a dispărut una din cele mai eficiente metode de “reglare homeostatică a comunității”. Adică, acei oameni țineau familiile unite și într-un oarecare echilibru. Problema este că traumele ce transced generațiile au ramăs în continuare, pentru că de aceea se cheamă “transgeneraționale”, insă acum nimeni nu mai știe cum să le “repare” în stilul eficient al străbunilor. Neadaptând Cunoașterea la noul context, am uitat tot, iar acum doar resimțim efectele fără să știm măcar cu ce ne confruntăm sau că există un tratament validat, disponibil și folosit de sute de ani de către strămoșii noștri. În aceste condiții nici nu se pune problema să căutăm tratamentul sau să il aplicam în mod voit.
Străbunii noștri cunoșteau responsabilitatea foarte mare care vine odată cu transmiterea bagajului de experiențe frumoase, traume, frustrări, frici, loialități etc, conceptualizate și înglobate într-un singur concept “boia”.
Suntem prima generație care pierde contactul, în mod ireversibil, cu un rezervor de cunoștințe foarte valoroase, capabile să ne ghideze în depașirea obstacolelor vieții din ce in ce mai dure si complexe. Accesul codificat (prin elemente de tradiție și simbolistică creștino-păgână) la acest rezervor de Cunoaștere a permis atât depașirea unor traume individuale și colective extrem de puternice cât și generarea unei prosperități evidente. Bineînțeles că a existat și un preț plătit pentru acest acces, o parte din el constând în izolarea și închiderea ermetică a comunității în fața elementelor exogene, aspect discutat în alt articol. Pierderea accesului la ”cunoașterea străbunilor” este o consecință directă a lipsei de previziune și generare de strategii concretizate prin acțiuni de preîntâmpinare și gestiune eficientă a evoluției dinamicii sociale în sensul asimilării minorității de către majoritate.
În acest sens, dacă privim comunitatea în ansamblul ei, putem observa că după 1990 s-a produs o erodare permanentă și ireversibilă a procesului de transmitere a Cunoașterii de la cei care ar fi trebuit să inițieze procesul prin așa numitele “pirmife”( povești cu tâlc ) care făceau deliciul nepoților când erau povestite cu har de catre Papu în serile minunate ale copilăriei.
sau prin intermediul minunatelor cântece tradiționale aromâne.
Referitor la transmiterea Cunoașterii prin intermediul cântecelor tradiționale, aici observăm un alt fenomen interesant, ce se poate regăsi la nivelul întregii societății și nu numai în cadrul comunității aromâne. Succesul financiar masiv al unor trupe de interpreți de muzică tradițională aromână a facut ca acest gen muzical să se transforme dintr-un promotor al unor elemente de unitate comunitară, etică socială, set de reguli de supraviețuire și prosperitate echilibrată, într-o formă fără fond devenind pur si simplu un mijloc de divertisment, epatare și evidențiere a unor comportamente toxice cu tentă patologică.
Una din soluții ar fi să ne adaptăm permanent prin inovare și în același timp să ne pastrăm radăcinile adânc înfipte în solul fertil al Cunoașterii moștenite din străbuni. Atfel nu putem recupera ceea ce am pierdut deja.
Frumos
si, trist
Respect !
Excelent text, va multumesc! Sunt intru totul de acord si deplang si eu departarea de pyrmyth-ele lui Papu’ si de filonul curat al muzicii copilariei mele, filon care mai pastra nealterat rezervorul de Cunoastere al stramosilor nostri, pe care astazi il regasesc cu greu in compozitiile transmise pe cale orala. In plus, in afara de transmiterea Cunoasterii si a imaginarului colectiv, daca doriti, prin mijlocele traditiilor orale, cred ca prioritatea zero pentru transpunerea in scris si, in final, pentru mentinerea fiintei nationale, este alcatuirea unui manual de gramatica unitar, care sa reflecte originea latina a aromanilor, bazat pe grafia latina. Ca persoana formata in Romania, gasesc dificil sa citesc un text cu grafie non conforma (desi inteleg si aplaud necesitatea de a se exprima a aromanilor de pretutindeni). M-as bucura daca expertii filologi contemporani ar gasi interes si timp pentru un asemenea proiect de renastere nationala. Imi amintesc citind in copilarie despre gramatica lui Mihai Boiagi din secolul trecut, nu stiu sa fi auzit de un alt efort mai recent, dar, cu siguranta, ar fi benefic si ar contribui la diseminarea textelor aromane oriunde in lume traiesc aromani. Imi place sa cred ca si eu am luat „boia lui Papu'”, fie si numai datorita pasiunii pentru citit mostenite de la Papu’ si declansate de citirea textului Dvs! Multumesc frumos!
”Aspectul cel mai trist este că nimeni nu mai ține minte de ce se războiesc două sau mai multe familii sau membrii aceleiasi familii, ci doar simt că trebuie să continue războiul cu toate costurile aferente.”
Se observă ușor influența teribilului ”kanun” albanez (vezi și ”Aprilie spulberat” de Ismail Kadare).
Pentru cei care știu nu e nevoie de detalii. Pentru ceilalți explicațiile ar depăși cu mult capacitatea de absorbție a internautului mediu.
Și în Oaș e la fel, există conflicte între familii perpetuate cel puțin de pe vremea Mariei Tereza, cu 10 – 15 – 20 de morți în fiecare familie, dar sigur fără nicio legătură cu albanezii. E vorba de comunități primitive în care moartea ”dușmanului” e singurul rezultat acceptabil pentru a ”spăla onoarea”.
Aveam un prieten în urmă cu vreo 30 de ani, taică-său fusese ostracizat de toate rudele fiindcă renunțase la răzbunare și nu se dusese să-l omoare pe asasinul tatălui lui (bunicul prietenului that is) după ce acela ieșise din închisoare. Fiind fiul cel mai mare, rudele considerau că era obligația lui să devină și el asasin, pentru ”onoarea” familiei. Tot așa, nu mai știa nimeni de la ce pornise conflictul, dar se omorau 1:1 în fiecare generație, motiv suficient pentru a perpetua disputa.
Poate ar trebui sa postati in alta parte. Oriunde. Asta unu. Doi, Kanunele albaneze, ca e o gramada, sunt coduri cu valoare de lege in comuntatile primitive locale. Orale. Cu mai nimic diferite de chestii similare prin Caucaz (in special ramasi in urma gen cecenii atat pre- cat si post influenta Wahabi), dar ciudat elemente de dusmanie trans-generationala apar si la crestinii georgieni. Mai putin la azeri, desi musulmani aia sunt mai spalati. Dan Alexe poate povesti de chestii similare la afgani. Oricum am lua-o, sa te gandesti la o influenta albaneza (si in general musulmana) asupra traditiilor aromanilor, well, tre’ sa ai pitici pe creier.
Frumos scris, mi-ati adus aminte de copilarie, va multumesc.
Se spune ca si amintirile traumatice pot deveni frumoase atunci cand privesti nostalgic inapoi. Romanii sunt totusi mai sinceri cu ei insisi si au un cuvant mult mai potrivit pentru „bagajul de experiențe frumoase, traume, frustrări, frici, loialități etc, conceptualizate și înglobate într-un singur concept “boia'” – PACATE. Ciudat cum tocmai acest cuvant nu a fost mentionat, mai ales ca vorbiti de botezul crestin. Daca un urmas repeta pacatele stramosilor, nu inseamna ca stramosii nu ar (mai) fi pacatosi, ci ca si ei, urmasii, sunt la fel de pacatosi. Doar cineva ignorant si nebun ar putea sustine altceva.
Latinii aveau o vorbă: nomen est omen. În lumea modernă anglo-saxonă, conceptul este enunțat mai pretențios: nominative determinism, dar în e în esență e vorba de același lucru. Într-o familie de oameni obișnuiți, dacă puștiul preia numele bunicului și toată lumea îl tratează ca și cum s-ar comporta la fel ca bunicul, atunci puștiul va sfârși inevitabil prin a se comporta ca bunicul. Depinde cât de serios e implicată familia în atitudinea asta.
Nu cumva sa perpetueaza o inapoiere mintala ? Eu asa cred.