Imaginarea viitorului la Moscova. Raportul despre Rusia anului 2050

Weekendul trecut (9-10 iunie 2025) think tank-ul conservator rus, Institutul „Țargrad”, a emis un raport intitulat „Rusia 2050. Imaginea viitorului”. Printre figurile cheie care influențează viziunea strategică a Rusiei următoarelor decenii se regăsesc Konstantin Malofeev, Serghey Lavrov, Ivan Ilyin, Aleksandr Dugin, Sergey Glaziev, Anatoly Antonov.

Institutul „Țargrad” este legat de Konstantin Malofeev, oligarh rus și ideolog conservator cunoscut pentru finanțarea mișcărilor separatiste pro-ruse în Donbass, promovarea „conservatorismului creștin” ca alternativă la liberalismul occidental, susținător al conceptului „Lumea Rusă” (Russkiy Mir) și cu legături puternice în cercurile ortodoxe fundamentaliste.

Filosoful Ivan Ilyin (1883-1954), puternic influențat de ideile lui Hegel și Fichte, dar și de misticismul ortodox, a fost redescoperit de Putin în anii 2000, citit și promovat ca „profet al Rusiei moderne”. Filosofia lui Ilyin nu are doar pretenții academice, ea modelează activ gândirea strategică rusă contemporană explicând motivele pentru care Rusia percepe conflictul cu Occidentul ca fiind fundamental spiritual, nu doar geopolitic. Ilyin integrează așa-numita dimensiune a Rusiei purtătoare a misiunii spirituale universale, ortodoxia rusă ca formă pură a creștinismului, nepoluată de Occident, asumându-și simultan responsabilitatea față de întreaga umanitate creștină. Din perspectivă politică, Ilyin rămâne viu pe harta ideologică a Kremlinului în calitatea sa de promotor al autocrației ca formă ideală de guvernare pentru îndeplinirea misiunii spirituale, țarul fiind reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, iar unitatea spirituală, politică și teritorială se realizează sub conducerea imperială. Pe matricea sistematică a ideilor lui Ilyin se regăsesc nuanțe de inspirație geopolitică care au influențat și fundamentat politica lui Vladimir Putin. Motivațiile imperialiste și modelarea gândirii geopolitice promovate de Ilyin înfățișează Rusia drept o putere care menține echilibrul mondial, se opune hegemoniilor care vor să controleze lumea și apără suveranitatea națională împotriva globalismului. Conceptul de Katehon al lui Ilyin oferă un soi de legitimizare spirituală pentru ambițiile geopolitice ruse, transformând politica de putere în „misiune spirituală universală”.

Înțelegerea acestor idei e crucială pentru descifrarea comportamentului și motivațiilor profunde ale politicii ruse în regiunea noastră și anticiparea mișcărilor sale strategice. Această pătrundere este la fel de importantă pentru contracararea eficientă a propagandei spirituale ruse și delimitarea de fundamentalismul ortodox, incompatibil cu societatea democratică.

Un alt contribuitor la imaginarea viitorului rus este „părintele” Eurasianismului, ideologul geopolitician Aleksandr Dugin, cunoscut pentru promovarea temelor legate de „lumea policentrică” și sfârșitul hegemoniei occidentale, conceptul „Eurasiei Mari” păstorită de Rusia și fenomenul geopoliticii ca formă de luptă între „civilizații” antagoniste.

Raportul beneficiază și de infuzia ideologică a economistului Sergey Glaziev, notoriu  pentru criticile sale la adresa Băncii Centrale Ruse și a politicilor monetare liberale, dar și pentru propunerile de a proiecta economia planificată digitală și „rubla digitală” alături de modelul economic „bifocal” de inspirație sovietică.

Viziunea pentru Rusia următoarelor decenii este completată de Anatoly Antonov, un demograf conservator rus promotor al creșterii natalității prin politici tradiționaliste, afișându-și public criticile la adresa emancipării feminine și ale stilului de viață urban.

În privința politicii externe și mizelor geopolitice,autorii raportului pun accent pe suveranitatea națională și poziționarea Rusiei ca un actor independent pe scena internațională.

Deși raportul reciclează idei intens vehiculate în spațiul ideologic din proximitatea lui Vladimir Putin, anumite elemente prospective sunt de interes pentru a extrage „logica” din spatele strategiei ruse pe termen mediu și lung, dar și factorii modelatori ai unui modus-operandi ce ar putea fi legitimat de această viziune. Compoziția ideologică a acestui grup influent a fost întregită, cel puțin în auditoriu, de conspiraționiști americani cunoscuți precum Alex Jones și Jackson Hinkle, dar și Errol Musk, tatăl miliardarului Elon Musk.

Documentul explorează conceptul „noului concert al marilor puteri”, analizând rolul Rusiei în afacerile globale pentru a doua jumătate a secolului XXI și dincolo de anumite subiecte precum Cursa pentru Marte, „Operațiunea specială Demografie” care discută măsuri pentru creșterea populației, politica de migrație sau „Kafala rusească” ce vizează un sistem organizat de recrutare a imigranților cu accent pe integrarea controlată a acestora, dezvoltarea tehnologică și robotizarea ca soluție la provocările economice și deficitul de forță de muncă, educația patriotică și identitatea națională, protecția familiei și valorilor tradiționale, cultura și codul cultural percepute ca elemente cheie ale identității naționale și influenței globale, raportul merită diseminat datorită provocărilor adresate ordinii internaționale democratice, iar România, prin poziția sa geografică și culturală, se află în prima linie a acestei confruntări ideologice.

Așadar, acest material se concentrează cu precădere pe implicațiile geopolitice probabile, derivate din matricea de gândire a elitei intelectuale, culturale și ideologice ruse în procesul său reflexiv de prefigurare a rolului și locului Rusiei în lume.

            Fundația ideatică a proiecției de putere globală este clădită pe caracterul civilizațional antagonist ce invocă „responsabilitatea” Rusiei de apărare a ordinii morale și spirituale. Pe harta mentală a constructului ideologic portretul Rusiei este strâns legat de sarcina sa misionară de gardian al creștinismului mondial, protejarea valorilor creștine tradiționale și transformarea sa în centrul Ortodoxiei universale, înfățișând Moscova, potrivit raportului, ca „A Treia Romă”. Reciclarea ideilor lui Dugin pun în centrul „imaginii viitorului” tema opozantului la adresa decadenței occidentale și lupta împotriva liberalismului degenerativ sau decadent, anulând totodată spiritul multiculturalist pentru asigurarea primatului rus, „deținător al adevărului” și  promotor al valorilor tradiționale sub triada: familie, religie, autoritate.

            Sub masca legitimării autoritarismului mesianic și promisiunii Rusiei pentru îndeplinirea vocației de „Katehon” (reținător al răului global), respectiv resuscitarea visului imperiu-civilizație, Raportul „Țargrad” nu face altceva decât să ancoreze argumente pentru ambițiile elitei politice a Kremlinului de a lupta prin toate mijloacele posibile ca Rusia să redobândească statutul de mare putere. Desigur că acest document face parte și din arsenalul clasicului război al percepțiilor pentru inducerea ideii de forță în spațiul adversar, iar distanța dintre ceea ce poate și ceea ce vrea Rusia în acest moment este discutabilă, însă deloc neglijabilă.

            Autorii acestei viziuni imaginează abilitățile viitoare ale Rusiei sub semnul reglatorului echilibrului strategic mondial, mai pe înțelesul observatorului necontaminat ideologic, un arbitru între marile puteri, un broker de putere, de pace și război, capabil să se afirme la scară globală pe fondul declinului sistemului unipolar condus de SUA și emergența unei lumi policentrice post-liberale, mediind conflicte sau tensiuni între SUA, China, UE, împiedicând totodată orice putere să domine global. Restructurarea ordinii mondiale sugerată de autori este clădită pe formarea blocurilor civilizaționale antagoniste, de unde putem deduce că războiul cultural capătă centralitate. În viziunea strategică a autorilor Rusia poate deveni liderul unui bloc anti-occidental, iar potențialul său în noua arhitectură de putere este facilitat de competiția intensificată între „imperiile secolului XXI”, respectiv SUA, China și Rusia.

            În spectrul provocărilor geopolitice pentru următorul sfert de veac, Raportul „Țargrad” propune extinderea influenței ruse prin expansionism în Europa de Est, revendicarea unei „zone de influență exclusive” asupra fostelor teritorii sovietice și imperiale, precum și invocarea politicii „poporului rus divizat” ca justificare pentru intervenții în țări cu minorități rusofone. În traducere, Rusia nu va renunța la acțiuni destabilizatoare în țările baltice, în Balcani, Belarus și chiar în România via Republica Moldova.

            Războiul din Ucraina este văzut ca „un punct de cotitură” iar „operațiunea militară specială” a reprezentat „începutul sfârșitului ordinii unipolare dominate de Occident”. Aceste asumpții reconfirmă obsesia imperialistă rusă privind contestarea arhitecturii de securitate europeană și euroatlantică. Provocările pentru securitatea europeană nu sunt reprezentate doar de războiul din Ucraina, dar și de abilitatea Rusiei de a instrumentaliza diaspora și comunitățile ortodoxe din Europa, atragerea partidelor populiste de dreapta din Europa, exploatarea crizelor sociale (migrație, secularizare, probleme economice și energetice) și de capacitatea sa pentru dezvoltarea unor capabilități militare avansate precum arme hipersonice, sisteme de război electronic și cibernetic.

            Vectorii valorici de influență globală ai Rusiei sunt ancorați în criticarea hegemoniei occidentale aflate în declin, liberalismul fiind descris drept o ideologie epuizată și distructivă, care promovează „degradarea morală, distrugerea familiei și satanismul cultural”. Temele din raport asociază ideologii precum globalismul, woke-ismul, multiculturalismul, promovarea minorităților sexuale și de gen, ținta Rusiei fiind delegitimarea modelului liberal și opunerea în fața dominației sale prin acțiuni militare, hibride, diplomatice și ideologice.

Antamarea unor idei compatibile trumpismului american sugerează voalat disponibilitatea Kremlinului de a explora potențialul transformării relației cu Statele Unite din rival în partener și apropierea de noul vector conservator sau exploatarea rețelei conservatoare internaționale prin realizarea unui consens ideologic cu privire la suveranism, protecționism, conservatorism, respingerea instituțiilor globaliste, dar mai ales, potrivit conținutului documentului, cei doi actori ar putea coexista în logica multipolarității dacă SUA se vor transforma într-o autarhie conservatoare. În același timp, raportul încurajează stabilirea alianțelor și parteneriatelor cu state și civilizații care se opun liberalismului precum China, Iran, India, unele state islamice, în paralel cu angajarea într-o competiție dură cu Occidentul.

Lentila ideologico-strategică rusă percepe China ca pe o superputere tehnologică, economică și culturală și admite că relația bilaterală sino-rusă oscilează între parteneriat strategic și competiție pentru Eurasia, existând totuși o diferență-cheie: în timp ce China mizează pe hegemonie economică și soft-power, Rusia își construiește influența prin ideologie și geopolitică.

Potrivit autorilor, visul strategic rus se va materializa în trei faze, iar prima este legată de consolidare cu un orizont de implementare în următorii cinci ani și constă în finalizarea controlului asupra spațiului post-sovietic, stabilizarea fronturilor din Ucraina și Republica Moldova, consolidarea alianțelor cu China, Iran, India și penetrarea instituțiilor occidentale prin proxiuri.

A doua fază include expansiunea (2030-2040) și extinderea influenței în Africa și America Latină, fragmentarea NATO și UE prin crize succesive, construirea sistemelor alternative la instituțiile occidentale și atingerea parității tehnologice cu Occidentul.

Ideologii ruși consideră că până în anul 2050 ar trebui confirmată dominația, imaginând sistemul multipolar sub leadership ruso-chinez unde Rusia dobândește statutul de putere globală dominantă alături de China, iar Moscova ar fi recunoscută ca centrul Ortodoxiei mondiale, asistând inevitabil la sfârșitul hegemoniei anglo-saxone.

Revenind totuși cu picioarele pe pământ anumite propuneri nu sunt fezabile pentru că NATO și UE, deși bâjbâie, nu stau cu mâinile încrucișate, iar „zona de influență exclusivă” asupra fostului spațiu sovietic și schimbarea arhitecturii de securitate europeană întâmpină rezistență masivă, Patriarhia Ecumenică manifestă opoziție în perspectiva declarării Moscovei ca centru al Ortodoxiei mondiale, iar reunificarea „poporului rus tripartit” este respinsă de majoritatea covârșitoare a societății ucrainene și parțial de bieloruși.

În ambițiile sale de exercitare a influenței globale Rusia rămâne o provocare majoră și, cel mai probabil, își va consolida puterea militară prin păstrarea și extinderea arsenalului nuclear și convențional, va depune eforturi pentru inovație tehnologică, accelerarea cercetării și industrializării și va continua în mod subversiv să exporte „alternative tradiționaliste” toxice la valorile occidentale.

Câmpul de luptă al Rusiei în raport cu Europa

Este foarte probabil ca în următorii cinci ani Rusia să se focalizeze pe consolidarea sferelor de influență post-sovietice în Belarus prin integrarea politică și economică crescută cu Rusia, în Asia Centrală prin creșterea influenței în domeniile securitate și energie pentru concurarea proiectelor de conectivitate chineze și occidentale. Dependența Armeniei de securitatea rusă rămâne un factor critic, dar reconcilierea cu Azerbaidjanul ar putea oferi mai mult câmp de manevră Statelor Unite și Israelului în Caucazul de Sud. Totodată, Republica Moldova rămâne expusă presiunilor intense prin Transnistria și Găgăuzia

Apetitul Moscovei pentru instrumentalizarea Ortodoxiei generează reverberații în Europa de Est și Balcani. Pe termen scurt, Rusia va căuta să-și consolideze alianța prin intermediul Bisericii Ortodoxe și promovarea sentimentelor anti-occidentale în Serbia; în Muntenegru și Macedonia de Nord exploatează diviziunile religioase, iar în Grecia și Cipru exercită influență sporită prin legături ortodoxe și interese energetice. În România și Bulgaria au existat și continuă tentative de influențare prin intermediul diasporei și bisericii.

Rusia va continua în următorii ani să construiască alianțe anti-occidentale – BRICS+ lărgit cu noi membri (Iran, Arabia Saudită, Egipt), parteneriatul strategic cu RP Chineză intensifică cooperarea tehnologică și energetică, iar aprofundarea relațiilor cu „Sudul Global” are obiectivul de a-i fixa poziția și influența în Africa și America Latină.

Federația Rusă nu aspiră doar la supraviețuire, ci la dominație dorind să-și depășească statutul unui simplu furnizor de resurse, în timp ce raportul „Rusia 2050. Imaginea viitorului” oferă o viziune radicală asupra unei lumi aflate în tranziție cu sistem multipolar emergent în cadrul căruia Rusia își reia locul de putere imperială suverană și mesianică. Vectorii de influență globală sunt analizați dintr-o perspectivă ideologică, iar reafirmarea Rusiei se bazează pe respingerea totală a liberalismului, restaurarea unei guvernări autocratice, promovarea ideologiei civilizaționale proprii, acțiune geopolitică și culturală susținută. Dincolo de aerul providențial, această viziune nu este una pur teoretică, ci integrează un plan ideologic, strategic și instituțional de redefinire a rolului Rusiei în lume. Datorită unor afinități ideologice și personale, este probabil ca acest mesaj să reflecte cel puțin în parte temele strategice și revendicările Kremlinului în negocierile cu reprezentanții Casei Albe pentru atingerea unui acord de pace în Ucraina, dar și pentru o viitoare politică de contrabalansare a Chinei ce se află în vizorul Washingtonului.

            Filtrând acest document programatic și profund ideologic, este vitală pentru România raportarea critică la aceste idei. Raportul induce suficiente argumente pentru necesitatea consolidării posturii noastre în cadrul NATO și UE, dezvoltarea capabilităților proprii de apărare și informații, cooperare intensificată cu Polonia, țările baltice și Ucraina.

            Datoria actorilor politici și societali constă în demonstrarea faptului că democrația poate coexista cu valorile tradiționale, că suntem capabili să promovăm un model european care respectă diversitatea culturală și să evidențiem progresul României în urma integrării euroatlantice.

Contracararea influenței ruse în plan intern este deosebit de importantă prin instituirea unor programe și sesiuni de educație civică robustă despre istoria democratică și europeană a României, combaterea dezinformării prin alfabetizare media și fact-checking, consolidarea instituțiilor democratice și a statului de drept, dar și printr-un dialog constructiv cu Biserica Ortodoxă Română pentru promovarea valorilor democratice.

Constrângerile sistemului internațional forțează România să recurgă la o diplomație activă în cadrul Consiliului de Securitate al ONU și în forurile internaționale, acordarea sprijinului pentru Republica Moldova în procesul de integrare europeană și intensificarea cooperării în domeniul securității cibernetice cu aliații NATO.

Și tocmai pentru că raportul folosește Ortodoxia ca instrument de soft-power geopolitic, generând în același timp confuzie între identitatea religioasă și loialitatea politică, este imperios necesară promovarea unui model de Ortodoxie europeană compatibil cu democrația și a unor module educaționale axate pe diferența dintre credință religioasă și propaganda politică. De asemenea poate fi dezvoltată o narațiune proprie și legitimă despre identitatea națională compatibilă cu valorile europene, investind mai mult în educație și în dezvoltarea gândirii critice pentru a rezista propagandei.

În contextul războiului cultural rusesc, România este nevoită să monitorizeze atent evoluțiile din Rusia și să-și adapteze strategiile. Succesul va depinde de capacitatea noastră instituțională și societală de a demonstra că democrația și valorile lumii libere pot coexista armonios alături de respectul pentru tradiție și spiritualitate.

Citind printre rânduri…

Ritmul creșterii al marilor competitori din cadrul sistemului relațiilor internaționale (SUA, UE, China, India, Japonia) arată că pentru Rusia fereastra de oportunitate este finită. Raportul „Țargrad” sugerează indirect faptul că prin inacțiune probabilitatea de succes a Rusiei scade în timp iar costurile pasivității vor crește exponențial riscul izolării. Așadar, valoarea net pozitivă (pentru maximizarea beneficiilor) se află în momentul prezent.

Harta jocului geopolitic indică comportamente și constrângeri la nivelul actorilor internaționali. Statele Unite sunt nevoite să-și recalibreze eforturile și prioritățile strategice pentru menținerea statutului dominant, confruntând-se posibil cu diviziuni interne. China are un comportament prudent evitând o confruntare directă cu SUA, Europa e divizată de populism, criza energetică și Brexit-ul ca precedent, iar „Sudul Global” se revoltă împotriva hegemoniei occidentale. Într-o ecuație a teoriei jocurilor, pentru Rusia agresivitatea e rațional justificată, fiind o perioadă optimă pentru acțiuni majore. Așadar, ne putem aștepta ca în următorii doi ani (2025-2027) Rusia să fie „prima care mișcă” devenind mai provocatoare, intensificându-și eforturile de modelare a arhitecturii globale prin jocuri mai riscante care pot problematiza status-quo-ul altor actori. Încă din anul 2014 Rusia a intrat într-un joc de contestare a arhitecturii internaționale de putere pentru prevenirea bipolarității SUA-China iar acest efort pare să aducă mai degrabă beneficii pentru ascensiunea Chinei. În cadrul unor strategii mixte cu trei jucători (SUA, China, Rusia), recompensa maximă pentru SUA vine dacă Rusia participă la un joc bazat pe tripolaritate instabilă, fiind totodată rezultatul cel mai probabil, cu fluctuații periodice între cooperare și competiție. Așa cum sugerează posibilele scenarii, cooperarea între marii actori va fi suspusă diferitelor constrângeri, bazată mai degrabă pe neîncredere și nicidecum pe „parteneriate fără limite”. Rusia, în căutarea autonomiei strategice, își dorește o comunitate transatlantică slabă și divizată în interior și un Beijing cointeresat și dependent de activele strategice ale Moscovei în Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Arctic, Africa, Balcani, America Latină.

În arsenalul escaladărilor Rusiei se regăsesc presiunile diplomatice și negocierile asimetrice, șantajul energetic, operațiile hibride prin cyber și dezinformare, instrumentalizarea proxi-urilor militare și paramilitare, ofensivele limitate (ex.: Crimeea, Donbass), conflictele regionale (Ucraina, Georgia), amenințările nucleare și descurajarea extinsă.

Pentru România se întrevede necesitatea unei strategii de hedging inteligent capabilă să mențină ancorarea euroatlantică ca asigurare principală. În același timp, datorită geografiei și poziției în cadrul alianțelor, România poate miza mai mult pe caracterul său indispensabil dezvoltând capacități de echilibrare între puteri. În momente profund dinamice și schimbătoare angajamentele exclusive care reduc flexibilitatea nu sunt tocmai oportune iar investiția în propriile capabilități poate asigura așa-numita relevanță continuă.

Putem admite că viziunea strategică în discuție reflectă aspirațiile maximaliste ale Rusiei, dar realizarea lor completă este improbabilă datorită constrângerilor sistemice și a reacțiilor predictibile ale celorlalți actori.

Raportul subestimează puterea economică a Chinei, în timp ce Rusia nu poate fi un partener egal. Totodată, pragmatismul chinez reprezintă o constantă cheie, iar China nu va sacrifica relațiile cu Occidentul pentru Rusia. Într-un binom Rusia-China, ortodoxia și confucianismul prezintă diferențe civilizaționale semnificative, iar în competiția pentru supremația globală fiecare actor în parte are perspective particulare despre cine și cum trebuie să conducă „lumea post-occidentală”.

În același timp, raportul supraestimează unitatea anti-occidentală omițând diferențele de stil și obiectivele diferiților actori din „Sudul Global”. Deși asistăm la tensiuni structurale crescânde, acestea nu afectează în mod obligatoriu durabilitatea alianței. În ceea ce privește capacitatea de coordonare, amprenta excepționalismului regăsită în document trece cu vederea aspectele fundamentale ale diferențelor în cultura strategică ale actorilor internaționali. Mai mult, „atractivitatea” modelului lasă de dorit pe fondul excluziunii și primatului rus, lăsând în aer discuțiile conceptuale și practice privind limitările „democrației autoritare”.

Deși Raportului „Țargrad” justifică acțiunea imediată și decisivă bazată pe fereastra de oportunitate, asimetria credibilității (amenințările ruse sunt mai credibile), fragmentarea adversarilor, probabilitatea pozitivă – succesul parțial fiind mai probabil decât eșecul total, și costurile temporale potrivit cărora așteptarea crește exponențial costurile geopolitice, această viziune strategică subestimează capacitatea de adaptare și reziliență a sistemelor democratice, precum și coeziunea internă rusă în fața costurilor economice sufocante.

Pentru România, aceste calcule sugerează că Rusia va acționa agresiv în următorii 2-3 ani, necesitând pregătirea unor răspunsuri robuste și consolidarea preventivă a alianțelor.

PS: Nu contează viteza cu care alergi dacă direcția este greșită.