joi, martie 28, 2024

Împăcarea cu filozofia. Scrisoare către un tânăr prieten biolog

          Dragă prietene,
          Îmi va fi greu să răspund, pe măsura ei, la epistola ta. Îmi acorzi tare mult și asta mă face să mă simt extrem de responsabil, căci nu știu care e măsura exactă care-mi permite să mă amestec în ograda ta. În fond, ești o ființă culturală perfect vertebrată, un biolog care știe foarte bine ce vrea și care, totodată, a făcut primii pașii care-l scot din recluziunea strictei lui specializări – din „mutilarea” lui, cum spunea maestrul nostru atunci când ne explica că toate științele sunt fatal limitative și că orice savant adevărat ar trebui să se „salveze”, reușind să evadeze când și când spre filozofie pentru a inspira puțin aer alpin. Cu alte cuvinte, știu că îți place să gândești pe cont propriu.

          Despre nebănuitul sens al cuvântului „problemă”

          Dar ce-nseamnă oare această „salvare”? Îți mărturisesc că am o mare problemă, dragă prietene. Și, fără să mă fandosesc, am să-ți spun că, din cauza fascinantelor etimologii grecești, nu mai pot invoca unele cuvinte fără să-mi vină în gând sensul lor originar. Nu întâmplător filozofia s-a născut în greacă, o limbă care gândea singură sau, poate mai bine spus, care gândea în mod natural.
          Astăzi „problemă” a devenit cel mai internațional cuvânt și, pesemne, ticul verbal cel mai uzual într-o grămadă de limbi. Îl rostim de zeci de ori pe zi, dar nimeni „nu-și pune problema” cum a apărut și ce însemna, acolo unde s-a născut, cuvântul „problemă”. În greacă, însă, era cuvântul cel mai problematic. Τò πρόβλημα (to prόblema)era un substantiv neutru derivat din verbul compus πρoβάλλω (probállo) alcătuit din prepoziția πρo (pro), „în față”, și βάλλω (bállo), „a arunca”, „a azvârli”. Ca derivat al verbului probállo, substantivul prόblema înseamnă „ceea ce se ridică în fața ta”, obstacol, ceea ce este scos / pus  în față, chestiune în dezbatere, sarcină.
          Așadar, când îți spun că am o mare problemă, înseamnă că mi-a apărut în față – sau că mi-am aruncat în față – un obstacol pe care nu știu dacă-l pot depăși. Altfel spus, nu știu dacă nu e o piedică nerezolvabilă. Să fie oare o problemă pe care mi-am ridicat-o singur? Sau una pe care viața mi-a dat s-o rezolv acum, în crepuscul? O temă, să zicem, pe care am primit-o la examenul vieții. Iar dacă nu reușesc să o fac, înseamnă că nu iau examenul și că urmează să mor repetent. Nu voi fi oare atunci obligat, ajungând repetent, să-mi „repet viața”?

          De ce e bine să te cerți?

          Iată despre ce este vorba. Știi poate că, pe la 40 de ani, „m-am certat” cu filozofia. Cel puțin, așa declara, pompos, titlul cărții scrise pe-atunci, Cearta cu filozofia. Poate că este o virtute a mea că știu să mă cert la timp; uneori cu lucrurile în care am crezut o vreme, alteori chiar cu prietenii mei, preferând să le port urma bună pe care mi-au lăsat-o în suflet, decât să trag după mine cadavrul a ceea ce a fost cândva prietenia noastră. Cearta, când nu e o țâfnă de doi bani și o ambiție prostească, e o problemă de igienă socială, de revizuire periodică a ideilor proprii și a relațiilor umane. Și câte vieți, până la urmă, n-au fost avariate, pentru că oamenii n-au știut să se certe și, dacă era cazul, să se despartă la timp! Ca să nu mai vorbesc de cât de binevenită e o ceartă cu tine însuți, menită să te readucă în matca iubirii de sine, fără de care nici o deschidere către lume nu este posibilă.
          Așadar, acum vreo patru decenii, m-am certat cu filozofia. Cu scorțoșenia ei, cu jargoanele ei, cu lipsa ei de politețe verbală (ah, conceptele ei sterpe și discursul îmbârligat!), cu îngâmfarea ei. M-am certat cu ea, dar am căutat mai departe arhetipul filozofiei, îndrăgostindu-mă și despărțindu-mă de aproximativele lui întruchipări succesive. Și așa se face că acum, în anii târzii, simt nevoia să mărturisesc cum am descoperit, reîntinerită deodată, pe cea mai minunată iubită a vieții, splendoarea filozofiei înseși.
          Nici nu cred că va fi greu să mă împac cu ea. Căci acum știu sigur că nu m-am certat decât cu partea nesuferită a ei, cu aceea pe care un filozof danez o numise „doica fără lapte a filozofiei”. Despre această împăcare cu filozofia aș vrea să-ți vorbesc. Și o voi face descoperindu-mi capul – ca și cum m-aș spăla de un păcat –, sub forma unei lungi litanii filozofice. Voi proceda astfel întocmai ca Socrate în Phaidros: după ce mai întâi argumentase – acoperindu-și capul de rușine față de zeul Eros – o teză în care nu credea (hulind iubirea și vorbind de neajunsurile ei), el revine apoi – printr-o palinodie expiatoare – cu un elogiu înflăcărat al beneficiilor care rezultă din această „sfântă nebunie venită de la zei”, înlăturându-și de astă dată mantaua de pe cap.
          E drept că, alegând forma litaniei, voi încălca regula lui Cioran potrivit căruia „o scrisoare nu trebuie să fie niciodată prea serioasă”. Și nici prea lungă, aș adăuga. A mea, mă tem, va avea ambele păcate.

           Cele trei mari bătălii purtate în jurul monopolului cunoașterii

          Putem lesne constata că mintea noastră, de oameni, s-a limpezit în pași succesivi pe traseul evoluției ei. Apele s-au ales treptat în spiritul nostru, mai cu seamă dacă avem în vedere funcția lui de cunoaștere. Dă-mi voie să mă explic.
          Trei domenii culturale s-au concurat de-a lungul istoriei noastre, râvnind la monopolul cunoașterii: religia, filozofia și știința. Da, toate pe rând, și-au revendicat îndreptățirea și suveranitatea raportării noastre înțelegătoare la lume. Și asta, de fiecare dată, folosind nivelul de investigare și mijlocele tehnice pe care fiecare stadiu de civilizație ni-l punea la îndemână. Căci viețuitoarea dotată cu conștiință care suntem era constrânsă de conștiința însăși să-și explice lumea în care trăia. Cu ce viteză s-a mișcat specia noastră pe drumul cunoașterii lumii? De câte ori a trebuit ea să năpârlească, accelerând ritmul dezvoltării pe acest drum, mai întâi de-a lungul unor milenii, apoi de-a lungul secolelor și al deceniilor, iar în vremea noastră, aproape an după an? Câteva zeci (sau sute) de mii de ani (căci asta e vârsta omenirii) reprezintă un interval uriaș dacă ne limităm la scara speciei care suntem. Cert este că pe acest parcurs al nevoii de-a ne explica lumea am micșorat treptat teritoriul erorii.

          Deocamdată explicăm totul prin mit, metaforă și simbol
          Religia a intrat în lume activând stratul pur imaginativ al conștiinței. Nu putea face, când a apărut (adică din prima etapă de dezvoltare a lui homo sapiens sapiens), mai mult decât a făcut. Fiind prin esența ei imaginativă, n-avea cum părăsi teritoriul mitului de vreme ce se născuse pe el. Toți copiii, din clipa în care încep să pună întrebări dificile (cum a apărut omul?, cine a făcut pământul?, ce se întâmplă cu noi după ce murim? etc.), primesc în mod fatal răspunsuri la îndemână și care cel mai adesea vin din lumea mitului, a basmului, a poveștii. E prima hrană spirituală pe care o primesc, de care au nevoie și care îi satisface pe deplin. Nici unui părinte nu-i trece prin cap să-i explice copilului la vârsta de șase ani apariția omului cu ajutorul lui Darwin. Va prefera oricând să-i spună o poveste.
          La fel și omenirea. În copilăria ei, ea a fost „condamnată” la basmele explicative ale religiei. Și, de-a lungul multor milenii, neavând concurent în privința cunoașterii, ea s-a identificat cu funcția explicativă a conștiinței. Desigur, omenirea se cuvine să-i fie recunoscătoare pentru că i-a fost alături și când avea nevoie să înțeleagă ceea ce, atunci, altfel nu putea fi înțeles. Numai că, odată cu nașterea filozofiei și mai cu seamă a științei, religiile s-ar fi cuvenit să lase cunoașterea pe mâna altora și să se salveze de ridicolul desuetudinii, renunțând să mai vrea să explice prin mit, metaforă și simbol ceea ce știința explică prin experiment, demonstrație și dovadă. Să fi fost oare slujitorii religiei prea avizi de puterea pe care ți-o dă dominarea minților? E regretabil, oricum, că au preferat cu toții să devină tot mai ridicoli, nevrând nici măcar astăzi, în plină explozie a cunoașterii asigurate, să renunțe la funcțiile anacronic-explicative ale religiei.

          Filozofia intră în arenă. Mai întâi timid
          În secolul al VI-lea, la vechii greci, a intrat în joc filozofia,care s-a fondat în mod deschis ca teoreză anti-mit. Dar ce avea ea să opună religiei, la nivelul de investigație pe care i-l oferea tehnica antică, altceva decât calcule și măsurători (unele spectaculoase, ce-i drept – precum forma sferică a pământului și mărimea lui, distanța de la Pământ la Soare sau la Lună etc.), precum și ipoteze inteligente dar neverificabile? Cât de timidă a ridicat ea capul într-o lume dominată de „zeii cetății”, aduși pe lume de imaginația oamenilor tocmai ca să-i ajute să-și explice totul! Au urmat câteva secole de concurență și coabitare între religie și filozofie; secole ofensatoare pentru filozofie, coborâtă – cu acea trufie proprie teologiei, a cărei competență cognitivă fusese stabilită, ca revelată, odată pentru totdeauna și declarată „sacră” – la rangul de ancilla theologiae, „slujnică a teologiei”. În sfârșit, în modernitate, filozofia, slobozită din chinga religiei, își revendică un statut de cunoaștere speculativ de sine stătător și, cam în același timp, intră în scenă și știința,care prin complexitatea tot mai mare a tehnicii de investigare, prin laborator, experiment și, deci, prin posibilitatea verificării ipotezelor avansate, așază cunoașterea pe altă orbită. Odată cu sfârșitul secolului al XIX-lea, știința devine cunoașterea însăși. De-acum înainte binomul adevăr-fals și proba verității se instituie drept centru al cunoașterii.
          Lucrul nu se întâmplă însă înainte de vreo două secole care repetă modelul coabitării concurențiale despre care vorbeam, de astădată nu între religie și filozofie, ci între filozofie și știința în curs de maturizare. Filozofia se vrea în acest răstimp suverană cognitiv în fața științei (se consideră „știință a științelor”), așa cum, la vremea ei, teologia se voise suverană în fața filozofiei. În secolul lui Newton, fizica încă era numită (de altfel de către Newton însuși) philosophia naturalis. Iar la început de secol XIX, Hegel dezvolta, alături de marile idei speculative și de sisteme ale filozofiei care-și propuneau să dea imagini totalizatoare ale lumii, tratate de „filozofie a naturii”, în care puteai găsi și cele mai inepte explicații „dialectice” date formării meteoriților sau grindinei. Sau s-a hazardat să demonstreze pe cale strict speculativă că nu pot exista decât șapte planete, exact cu o săptămână înainte ca astronomii s-o fi descoperit pe-a opta.

          Știința cucerește teritoriul cunoașterii
          Ceea ce vreau să spun este că rolul științei în limpezirea spiritului uman, în speță în circumscrierea locului în care survine cunoașterea, și astfel, implicit, în eliberarea religiei și filozofiei de sarcini improprii lor cognitiv,a fost decisiv. Această eliberare obligă religia și filozofia să-și definească în mod adecvat locul pe harta spiritului. Pe de o parte, religia este scutită de funcția de cunoaștere pozitivă a lumii, lăsând mitului să joace doar rolul său imaginativ și fantast, iar, pe de alta, filozofia e provocată să-și gândească singură rostul pe lume, căutând o rațiune a ei de a exista după ce cunoașterea științifică a intrat în joc și i-a domolit trufia.
          Și de aici începe splendoarea și disperarea filozofiei. Căci, în timp ce religia s-ar fi putut mulțumi să graviteze exegetic în jurul marilor texte religioase, apoi în jurul Dumnezeului din noi și a implicațiilor morale pe care le are existența lui drept condiție imanentă a binelui; în timp ce știința, la rândul ei, și-a definit, printr-un adevărat blindaj metodologic și conceptual, rolul de cunoaștere matură și civilizatoare – filozofia, culmea, tocmai ea!, nu are nici până astăzi o conștiință de sine fermă.

          Ce naiba este filozofia?

          Există oare filozofie? Se poate cel mult să filozofezi, a spus Kant, și, în acest sens, se pot trece în revistă toate tentativele individuale de filozofare din istorie. Dar filozofia ca prototip ( ca „arhetip”) al tuturor acestor tentative rămâne „o simplă idee despre o știință posibilă, care nu e dată nicăieri in concreto.” Până una-alta, spune Kant, n-ai cum să-nveți filozofia. „Căci unde este ea, cine o posedă și după ce caracteristici poate fi cunoscută?”
          E drept că, de la intrarea ei în lume, filozofia a avut și a păstrat o funcție existențială și sapiențială prin permanența acelor întrebări legate de nodurile existenței noastre, de răscrucile ei, acele eterne întrebări care, după cum atât de frumos a spus Alexandru Dragomir, „rămân în picioare și după ce răspunsurile succesive sunt date”, niciunul dintre ele neputând fi declarat fals, dar nici ca unic sau ca definitiv adevărat. Dar cum poate fi definit un atare rest magnific al interogativității rebele? Este ciudat să constați că filozofii adoră totuși să se miște pe acest tărâm al nedefinitivului, că se simt bine în mijlocul lucrurilor vagi, care conferă discursului lor un anume grad de mister și noblețe. Și totuși, și totuși… Ce fel de gândire e gândirea cu care se mândrește filozoful când filozofează? Ce-nseamnă când spunem despre cineva că este un gânditor sau că „meditează”? Ce-nseamnă să spui că ingredientul principal al libertății este să scormoni și să gândești cu mintea proprie?
          Fapt e că, în ce mă privește, am scăpat de la o vreme de complexul lui „a nu fi bun la nimic”. Ba chiar mi s-a strecurat de la o vreme în minte gândul trufaș că sunt „mai bun” ca scientiștii și ca filozofii îmbârligați, că gândirea mea „bate mai sus”, că e mai preocupată de problemele oamenilor, mai aproape de nevoia lor de a se înțelege și de a afla ce e cu ei pe lume. Că am acces la un tip de distinguo pe care nici o știință nu-l are. Pe scurt, că filozofia mea are privilegiul rămânerii în preajma condiției umane, așa cum doar literatura, dar cu alt tip de discurs, mai e în stare s-o facă. Și-mi zic, cu o prost ascunsă condescendență, că e mare păcat de atâtea vieți care se îneacă în analfabetism existențial. Asta nu înseamnă că gânditorii, știutori în felul lor fiind, reușesc să trăiască o viață exemplară. Dar măcar de la un moment dat încolo învață câte ceva din tribulațiile ei, devenind capabili să deschidă mintea altora, după ce, o viață întreagă, s-au chinuit să o deschidă pe a lor.
          Și totuși ce tip de competență aparte pun în joc cuvintele gânditorului? Puterea de-a face să țâșnească o rază de lumină dintr-o nebuloasă a culturii la capătul unor lecturi încrucișate? Să fie oare filozofia o intrigă a gândirii având ca temă condiția umană? Un mod de a stârni curiozitatea în marginea unor lucruri pe care lumea, crezând că le știe, realizează dintr-odată că le ignoră? O împărtășire politicoasă a unor gânduri? Sau, poate chiar, o comunicare plină de iubire care, prin împărtășire, ne face pe toți mai înțelepți?   

          O filozofie „haute couture” pentru toată lumea

          De-a lungul anilor din urmă am tot vorbit, legat de filozofie, despre lipsa politeții discursului. Despre trufia de a epata de la nivelul cuvintelor. Ba chiar cred că, în bună măsură, din cauza asta m-am și certat, acum vreo patruzeci de ani, cu ermetismul filozofiei, cu moda ei structuralistă, deconstructivistă și telquelistă pariziană. Cu slujitorii ei, care îmbrăcau filozofia ca pe o cocotă și o scoteau în lume ca pe o marfă de lux a spiritului. (Dacă nu credeți, aruncați-vă ochii într-un text al Juliei Kristeva, sau al oricărui contributor la revista Tel Quel din anii ’60-’80.) Din cauza acestor torționari ai sensului, am ajuns să-mi pun profesiunea pe cântar și să mă întreb, deloc retoric, la ce sunt bun pe lume.
          Făceam oare și eu parte dintre cei care, disprețuitori de semeni, vorbeau ca să se audă singuri, incapabili să explice ce-au vrut să spună și, de fapt, neînțelegând nici ei ce spuneau? Ei bine, spre deosebire de ei, eu am vrut să mă strecor în mințile oamenilor, să vorbesc pe înțelesul lor, să găsească în mine un prieten, nu un înfumurat care-i snobează,  sugerând profunzimea acolo unde se cuibărea doar vidul de sens. Să simtă că atunci când vorbesc despre mine vorbesc și despre ei, și că dacă despre condiția umană e vorba, atunci normal e să vorbesc așa încât orice om letrat să mă înțeleagă.
          Am încercat, prietene, să practic cea mai oximoronică filozofie, o filozofie „haute couture” pentru toată lumea, în care ideile cele mai alese să apară la rampă îmbrăcate în cele mai simple și expresive cuvinte. Acest tip de filozofie este în esența lui – în măsura în care împletește luciditatea cu fondul afectiv al celui ce scrie – o erotică a depărtării, care își propune să ajungă la fiecare cititor și să-l îmbrățișeze cu gândul. Eu cred că orice operă împlinită are personalitatea ei inconfundabilă, căci în ea este absorbită, dincolo de zestrea comună a profesiunii, vibrația de ființă a autorului în întregul lui. Fiind o „operă totală“, şi nu doar o geometrie secundă, orice text filozofic autentic este un produs cultural cu o enormă în­cărcătură erotică. Tocmai vibraţia lui afectivă îl face să acţioneze la distanţă. De aceea nu e important dacă adevăratul gânditor e frumos sau urât. Portretul fiziognomic pe care i-l face Platon eroului său nu e deloc flatant: Socrate arăta ca un satir. Iar Kierkegaard va spune despre el că „era mai urât decât cele șapte păcate capitale”. Arătoși nu erau nici Kant, Schopenhauer sau Nietzsche și, totuși, atât de fascinanți în urâțenia lor aparentă! Căci mintea, dincolo de trup, are propria ei capacitate de seducție, chiar și atunci când rostește adevăruri dureroase sau când ne pune la dispoziție chei menite să descuie ușile interzise ale existenței noastre.

          Cum te îndrăgostești de un filozof

          Am încercat undeva să descriu această stranie întâlnire dintre afect și rațiune care survine înlăuntrul tandemului autor-cititor chiar și în filozofie. Asta s-a întâmplat după ce am trecut prin șocul lecturii „indecente” pe care mi-o prilejuise o carte, Um nichts in der Welt. Eine Liebe von Cioran („Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran”), semnată de Friedgard Thoma, care, folosind ample fragmente de corespondență intimă, dezvăluia relația erotică dintre autoare, tânăra și frumoasa profesoară de filozofie din Köln (Friedgard avea 35 de ani), și Cioran, care tocmai împlinise 70 de ani și care, ajuns pe culmile scepticismului, se declara sastisit de viață. Acolo am văzut cum cititorul (Friedgard se îndrăgostise de aforismele lui Cioran) simte nevoia să urce de la crea­ţia culturală la izvorul „erotic“ care este autorul ei. La fondul nevrotic primordial al operei sale, cum era în mod explicit cel cioranian.  
        Fapt e că întâlnirea în spațiul filozofiei între, pe de o parte, orgoliul lucidității care îl însoțește firesc pe cel ce vrea să înțeleagă tot ce trăiește și să explice ce a înțeles și, pe de altă parte, acea vibrație de ființă a persoanei autorului în întregul ei, care trebuie să răzbată din fiecare pagină a operei sale – acest lucru îl înțelesesem instinctiv de mult. Poate chiar de când, la început de drum, scrisesem despre tragic, despre miezul fierbinte al vieții, despre care – mă avertizase Cioran – „nu poți scrie nepedepsit”. Sau poate că de când scrisesem Jurnalul de la Păltiniș? Căci acolo accentul cade până la urmă pe nota patetică cu accente dostoievskiene a despărțirii dintre maestru și discipol și care, tot vorba lui Cioran din scrisoarea pe care mi-o scrisese după lectura Jurnalului, „depășește limitele sobre ale unui text filozofic”. Dar, chiar dacă instinctiv am recunoscut nevoia vibrației în care trebuie să intre cuvântul, conștientizarea a venit mai târziu, abia când aveam să realizez că orice idee adevărată îşi ia avânt către lumină după ce mai întâi a întârziat un timp nedefinit în adâncul fecund şi întunecat al cărnii. Și că „a face filozofie” nu înseamnă doar a avea „idei originale“, ci și a face să intre în vibraţie coarda care eşti.

          Jos suflețelul!

          Numai că multă vreme avea să rămână pentru mine un mister de ce anume există o relaţie între momentele extreme ale iubirii şi cele ale cuvintelor aşezate în transă pe hârtie. Căci la Păltiniș, Noica încerca să ne fixeze într-o paradigmă a filozofiei care avea în centrul ei sistemul filozofic, născut, desigur, în jurul miezului rațional al filozofiei și al unicei idei a autorului său. („Care îți e ideea?” era întrebarea cu care ne adusese în pragul nevrozei). Spunea: „O idee tre­buie să fie un gând re­flec­tat și dezvoltat, alt­min­teri ră­mâne un sim­plu gând”. Altfel spus, gânduri are oricine, idei au doar filozofii. Să ne oprim, așadar, la idee! La „rațiunea universală” și la „sinele lărgit”, la Geist, la „spirit”, nu la Seele, la „suflet”. Auzisem de atâtea ori de la el, în timp ce ne soma să ne livrăm „ideea”, că eul fiecăruia dintre noi, bietul nostru „sine îngust”, cu gândurile, căderile, exaltările şi obsesiile lui, nu interesa filozofia! Hrănit de la 16 ani cu clasicii filozofiei, Noica pusese „puținătatea” eu-lui în paranteză, relegându-l în regiunea precară a „sufleţelului“ și hulindu-l ca purtător de spaime, remuşcări, regrete, culpe imaginare şi reale.
          Numai că Noica însuși, persiflând „suflețelul”, se amăgea când credea că face pură „filozofie de sistem”. Părea că-și uitase publicistica tinereții, jurnalele de idei și stilistica ondulatorie a marilor sale cărți, prin care știa să se strecoare atât de bine în sufletul cititorului. Când evada pentru câteva zile din domiciliul forțat de la Câmpulung pentru a aduna doamnele de la București în jurul lui spre a le citi Povestiri despre om după o carte a lui Hegel, el le seducea povestind. Nu le invita să asiste la un searbăd spectacol al conceptelor goale. Le invita la un carnaval al filozofiei, cu multe paiete, cu concepte care unduiau pe portativ de samba. Și doamnele care veneau „să-l asculte pe Dinu”, fără să-și imagineze că vor plăti mai târziu fascinația acestor serate cu câțiva ani de pușcărie în „lotul Noica”, știau prea bine că se duc la un spectacol de seducție, de vreme ce una dintre ele i-a spus la un moment dat: „Dinu dragă, tu te porți ca un Verführer. Ești un «seducător» care stai în poarta bordelului tău și inviți trecătoarele să intre”. În nemăsuratul lui orgoliu, Noica aspira de fapt să transforme într-o capcană erotică nu „filozofia aforistică” de gen Cioran (asta era simplu, nu?), ci nici mai mult nici mai puțin decât sistemul filozofic al lui Hegel! Și bănuiesc că pe urmele lui am încercat să fac ceva asemănător, când, câteva zeci de ani mai târziu, la sfârșitul traducerii românești a lui Ființă și timp, „am povestit” în câteva zeci de pagini jargonul heideggerian „pe înțelesul oricui”.
          La Păltiniș, Noica juca de fapt în răspăr. Fără să-și dea seama că face figură de ipocrit, el își asumase rolul celui care mă păzea de primejdia de a fi corupt de filozofia caldă a vieții, care pe el îl corupsese de fapt de mult, cândva în tinerețe. Oricum, este neîndoielnic că, înainte de a se lăsa influențat de Hegel în confecționarea sistemului său filozofic (ultimul din secolul XX și, cred, și ultimul din istoria filozofiei în genere), își confecționase un Hegel, povestindu-l, pentru a-l aduce à sa portée.

           Harul de a-i pune pe alții pe gânduri

          De fapt, asta mă făcuse, dragă prietene, să mă despart de „filozofia sobră”; de acea construcție glacială, distantă, exclusivistă care își propune să dea seama de viață în întregul ei, după ce mai întâi o amputează afectiv, punând „sufletul” în paranteză. Iată de ce, revenind la disperata mea căutare de identitate filozofică, nu putem ocoli întrebarea aprigă, rostită pe un ton bătăios-nietzschean: puteau oare amputații afectiv să țină lecții despre condiția umană și despre miezul fierbinte al vieții? Evident că nu! Și de-asta cred că, dacă pe linia „orgoliului lucidității” de care vorbea Cioran în marginea insomniilor sale de-o viață, gânditorii au obligația să citească istorici, paleoantropologi, biologi, psihologi abisali, neuroscientiști și alți scientiști umaniști, în schimb, pe linia cutremurului minții, a vibrației lor de ființă și a transferului erotic al scrisului, ei au obligația să citească marea literatură a lumii. E singura cale pe care apucând, cred că se poate ieși din ceea ce am numit cândva „ghetoul filozofiei de aparat”. Ba îmi aduc aminte că am vorbit și despre „nunta mistică” a filozofiei cu literatura, fără de care filozoful nu poate ajunge în preajma tuturor, pentru a-și îndeplini misiunea socială de gânditor: una care presupune harul de a-i pune pe alții pe gânduri. Și am încercat aici să explic de ce gândul filozofului ratează esența vieții și zborul, dacă din geometria gândului lui nu va răzbi și muzica esențială a vieții. Sau, exprimat oarecum în stilul filozofilor romantici germani: pentru a fi la înălţimea sufletului îndrăgostit al lumii, filozofia trebuie să ajungă la un scris muzical, adică la stări de spirit, la un scris asistat în mod esenţial de afectivitate. Să descindem o clipă în anul 1888, în paginile clocotind de nebunie și exaltare din Ecce homo. Acolo, Nietzsche – urma să înnebunească în curând – explică întregii omeniri de ce arta sa de a scrie este unică pe lume. Aici dăm peste un pasaj în care ni se spune că „stările de spirit”, sau „stările lăuntrice”, sunt secretul ultim al scrisului. Iar el, Nietzsche, tocmai pentru că are o „multitudine de stări lăuntrice ieșite cu totul din comun”, are și „cea mai bogată și mai felurită artă a stilului pe care a stăpânit-o vreodată vreun om”!

          Și cu asta mă opresc, dragă prietene. Dacă am reușit să te pun pe gânduri cu răspunsul meu, înseamnă că am dezlegat „problema”, că obstacolul pe care scrisoarea ta mi l-a aruncat în față m-a provocat și a făcut ca „vibrația mea de ființă” să ajungă până la tine.
          Nu știu dacă nu ai obosit pe drum. De fapt, am uitat să spun că traversarea unui text filozofic, oricât de prietenos ar fi el – sau ar crede autorul că este – cere și tenacitate și o curiozitate antrenată, care nu se risipește ca aceea a unui copil iute plictisibil.

          Te îmbrățișez, Gabriel

Distribuie acest articol

109 COMENTARII

  1. Daca nu ma inseala memoria, in „Istoria esteticii” Gilbert si Kuhn afirmau ca, la inceputuri, istoria, poezia(teatru), filozofia formau un corp comun, in Grecia antica. S-au desprins pe parcurs…

    • Ok…Dar ,,istoria,, omului nu a început cum spun biologii și , mai ales , nu a început cînd spun ei…ci mult mai în trecut , pe cînd timpul fizic nu apăruse…

  2. Un text frumos, liüsit de accentele didactice f des prezente in alte articole adresate poporului.
    Dar de ce „adrisantul” e un tinar biolog, ar putea fi si un tinar medic, sau ITist, un agricultor, sau chiar un batrin ing de aviatie?
    Si asta deoarece oricine, vrea, nu vrea, ajunge la filozofare, chiar atunci cind e abstinent.

    • Pentru ca biologul studiaza viata, aceasta forma de existenta a materiei organice care a reprezentat un salt urias pe aceasta planeta ce a culminat cu aparitia omului. Doar omul, acest individ biologic dotat cu gandire, poate sa exploreze lumea din jur si sa gandeasca cu mintea proprie. Doar biologia poate oferi un raspuns privind modul in care a evoluat lumea si legile care guverneaza acest Univers. Cred ca filozofia se apropie cel mai mult de sfera biologiei, pentru ca mereu se raporteaza la conditia umana si uneori la relatia dintre om si divinitate. Isus, chiar daca reprezenta o materializare a divinitatii pe Pamant, era pana la urma un om intre oameni, care a cunoscut conditia umana, suferintele oamenilor, limitele umane si moartea. Dumnezeu a riscat mult atunci cand a vrut sa cunoasca umanitatea. Desigur, oricine poate filozofa intre anumite limite, insa din cate stiu eu, singurul aviator care a filozofat mult mai profund, a fost Antoine de Saint-Exupéry.

      • Se lanseaza ideea cum ca doar anumite categorii ar fi predispuse la filozofeala.. ca asa le place unora sa clasifice. Altii, vezi Doamne, au o constructie speciala, constructie permisibila, ca doar daca ai studiat biologia vei rezona filozofic, daca esti la oi, nu.
        Ca si asta e aroganta filozofului, se autoconsidera cumva ceresc.

      • Aviatie e in sine o filozofie, sa nu spun vorbe mari cu cerul, vazduhul, norii, cumulus, etc. Aviatia e un balans intre posibil si imposibil, intre vis si realitate.

        Cit despre „Dumnezeu a riscat mult atunci cand a vrut sa cunoasca umanitatea.” Mi se pare o fraza atit de aiurea care-mi spune ca intr-adevar nu oricine poate filozofa.

        • Va invit sa cititi „Ce gandeste Dumnezeu” si poate veti incepe sa „filozofati” si sa va puneti mai multe intrebari. Deocamdata, aviatia ramane doar un job si cam atat. Repet inca o data, doar Saint-Exupéry a filozofat cu adevarat, in opinia mea, desigur.

        • Domnule, un inginer are un anumit mod de-a gândi destul de îngust. Asta nu-l presupune la filozofie indiferent cât de mult ar încerca să filozofeze. Ii lipseste înțelegere ansamblului. Din comentariile dvs se vede acest lucru, NU aveti această predispoziție. Dar fără griji, puteti trăi chiar foarte bine doar cu cunoștințele de specialitate, nu e necesară filozofia.

      • Nu stiu daca dumneavoastra nu il considerati „aviator” pe detinatorul patentului britanic GB191027087A Improvements in Propellers applicable for Aerial Machines (e drept, nici nu a stat la mansa ca Saint-Exupery, nici nu a lucrat efectiv in domeniu ca Neamtu tiganu) sau nu il considerati filozof. Il chema Ludwig Wittgenstein.

      • Lumea evolueaza doar datorita celor care gandesc liber, insa libertatea de a gandi cu propria minte este aproape un dar „divin”, (chiar daca gandirea libera nu se impaca deloc cu divinitatea), care este pe cale sa dispara astazi cand ne-am obisnuit ca altii sa gandeasca pentru noi. Scopul filozofiei nu este acela de a forta acceptarea unor idei, ci este acela de a provoca gandirea libera si de a-ti pune intrebari privind lumea in care traiesti.

        • Libertatea de a gândi vine din copilărie. Suntem liberi dacă am fost lăsați / forțați să gândim liber. Sau nu, mereu a fost alaturi un adult care ne-a spus el cum este mai bine.

          Când suntem adulti, libertatea vine doar din voința. Educarea / dorința de a vedea outside the box. Și expunere, cat mai multa expunere. „Și dacă nu este asa?” „Cine sunt eu sa judec?” „Cum este partea cealaltă?” „De ce îmi este teama?” „Și dacă nu există viață după moarte, sunt pregătit pentru asta?!”

          Recunosc, invidiez libertatea experiențelor domnului Stermin. Expunerea. O, cat as dori sa am libertatea de a pleca in jungla, fara nici o obligație. (Sper, cândva, la un El Camino personal. Dar, voi vedea. Acum sunt la stadiul in care îmi găsesc scuze).

    • @ neamtu tiganu:
      greseti prietene aici ….”….Dar de ce „adrisantul” e un tinar biolog, ar putea fi si un tinar medic, sau ITist, un agricultor, sau chiar un batrin ing de aviatie?…”
      de ce ai exclus si un batrin ing de energie ????
      ai uitat formula (n-o stiu multi) E=mc2 care ii indreptatesc pe aia cu energia sa faca mai multa galagie pe teme filosofice (poate le inteleg si mai bine, p-astea cu infinitul, comprimarea timpului, spatiului, relativitatea materiei, etc.) , mai ales ca m este si o chestie biologica
      …d-aia ii si zice si sta la baza teoria relativitatii (mult folosita la constructia bombei atomice pentru distrugerea omului, dar si la productia de energie pentru om)
      De fapt, reactorul nuclear este o bomba…doar ca energia este extrasa in 10 ani, in loc de 1 secunda
      restul e intr-adevar…filosofie-stiinta-religie…Doamne fereste-ne

      • la un pahar de filosofie, tocmai ce mi-am adus aminte ca, de fapt, formula corecta pentru noi astia mici din praf de stele este E^2 = (p x c)^2 + (m x c^2)^2 , ca asa ne-a invatat sa filosofam stramosul nostru Pitagora;
        iar E=m x c^2, filosofic vorbind, e de fapt formula energiei pentru chiar buricului universului :)

          • @dl Prototipescu – multumesc !
            eu am vrut doar sa ”pun tema pe masa” privita dintr-un alt unghi…

            …intr-adevar – energia e insusi buricul universului, iar cind iti dai ultima suflare (energie ?!), nu se spune in religie ca ”te duci la cele vesnice” ?…apoi, material nu te transformi in energie ? (totul se transforma)

          • de fapt, eu am vrut sa zic ca buricul universului e colea, la intersectia strazilor Ox, Oy si Oz, iar acolo impulsul e zero si se aplica relatia simplificata E=mc^2
            ma rog, unii mai folosesc simplificarea drept o aproximare in cazul v<<<c; dar eu de exemplu ma invart in jurul soarelui cu vreo 30km/s, iar in jurul ochiului galaxiei nici n-am idee cu cat…
            nu mi se pare in regula ca mai peste tot e popularizata relatia simplificata, dar mai ales pentru ca in cazul fotonului ar rezulta ca are energia E=0xc^2=0

  3. „Mintea are propria ei capacitate de seductie ”Cit de elegant ne suna in minte aceste cuvinte si cit de mult acopera ele intreaga filozofie a lumii .Cu totii avem, mereu si mereu,cite vreo mai mica sau mai mare problema .Fiecare dintre noi vede altceva atunci cind dorim a face referire si la Religie si la Filozofie ba chiar si la ceea ce Stiinta ne oferea ca parte a cunoasterii noastre .Religia a ramas incremenita in vremuri si ceea ce autorul ne spune capata din ce in ce mai mai multa forma de adevar atunci cind gindurile noastre se indreapta spre povestirile (atit de frumoase ) ce doresc inca a sustine teoriile religioase si inca se vor a fie recunoscute ca si adevar .Stiinta are si ea imperfectiunile ei pecare cindva cineva le-a rezumat doar in citeva versuri .„ Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic. Decât un vis sarbăd, mai bine nimic ”chiar daca cel de al doilea vers se potriveste mai degraba la ceea ce Religia ne propune de veacuri . Cu filozofia este alta treaba .Ne pare tuturor cum ca românul s-a născut filozof si de fiesce data ,mai degraba decit a purcede in rezolvarea „problemelor” ,cu totii suntem tentati a filozofa. ”.Filozofia este cea mai imperfecta dintre toate cele trei exemple oferite noua de autor .Legile filozofiei sunt permanent intr-o continua miscare dar sa nu uitam :”Nu cerceta aceste legi, Că eşti nebun când le-nţelegi! Harul filozofiei are si el componentele lui de forta .A avea un anume har filozofic nu poate fi transpus in fapte decit atunci cind aratam tuturor ,celor cu care interactionam sau cu care intram in arta conversatiei ,modelul prin care putem atasa discutiei noi forme ale intelegeriii , noi culoare de parcurs ale abordarii , noi forme ale adevarului , atunci cind ne asociem intelegerea unor teme filozofice mai mult sau mai putin controversate .Sa aratam altora existenta unui alt adevar pe care cel(cei) cu care dorim„a ne certa ” nu il constientizeaza adevar la care nu s-au gindit vreodata poate fi scopul suprem al filozofului de rind .Cit despre Religie este evidenta imposibilitatea omului, minimal educat ,de a mai putea crede in povestirile ce cindva erau (ca si acum pentru multi ) un adevar indubitabil si care inca doresc a sustine Teoria .Aceasta este marea „problema ”a religiei ce ne arata cum Religia este in situatia de a nu putea modifica povestea .Desigur curiozitatea este partea intrinseca a fiintei umane ce poate capata uneori si valente de nonadevar atunci cind mintea nu are perspicacitatea nativa sau cea data de antrenamentul cunosterii spre a rezolva imensa dilema a„ problemelor” identificate de autor in textul supus noua dezbaterii .Cum, necum, autorul ne-a adus aminte, in finalul textului si de copilarie cea atit de bintuita de plictisibilul inconjuratorului nostru dar care nu s-a estompat nici macar acum cind tehnologia ne ofera provocari din ce in ce mai mari si mai interesante .Asa cum „calatorului ii sade bine cu drumul ”si noua , celor care ne face o imensa placere de a lectura astfel de texte, vom solicita degraba autorului sa ne ne mai imblinzeasca nevoia de cunoastere si cu alte ziceri evident purtatoare de adevar .

  4. Domnule Liiceanu,
    Va urmaresc de mai multa vreme calatoria prin idei, fara sa am pretentia ca va pot intelege in totalitate. Uneori raman de caruta.
    Nu am cultura dvs. etimologica si explicatia cuvantului „problema” mi-a placut si m-a inveselit.
    Sunt de acord ca e bine sa te „certi” cu toate, cu tine insuti, cu ideile tale de pe anumite trepte ale evolutiei tale, cu ideile altora, dar nu in sensul „tafnei de doi bani” si nici de la inaltimea unui prestigiu discutabil. E o chestiune de igena personala asa cum atat de bine explicati.
    Nu cred ca trebuie puse in contradictie religia (inteleasa un pic mai profund) cu filozofia si cu stiinta. Toate sunt parti ale cunoasterii si trebuie sa le tratam cu ingaduinta.Poate ca este mai sanatos sa le luam in consideratie impreuna.
    Chiar dincolo de toate consideratiile filozofiei si descoperirilor stiintei raman aspecte primordiale pe care le pipaim mai bine cu eul nostru neinteles. Stiinta ofera date controlabile experimental dar todeauna la nivelul de finete al instrumentelor de cercetare, todeuna perfectibile in timp. Facem pasi mici spre cunoasterea totala, un punct care nu stiu daca va fi vreodata atins. Filozofia ar trebui sa integreze si sa dea un sens cunoasterii stiintifice pe baza datelor incomplete pe care le ofera.
    Cel mai important lucru cred ca este sa ne privim cu modestie si sa fim constienti de imperfectiunile noastre, ale cunoasterii noastre si ale gandirii noastre.

  5. Multumim, domnule Liiceanu! Filosofia ca mediator intre religie si stiinta, cu ale sale nuante ireductibile..
    Foarte fericit trebuie sa fie prietenul dvs, Alexandru S., daca despre el este vorba!

  6. Seducătoare scrisoare!
    Multă sănătate și recunoștință Domnule Liiceanu. Vă apreciem și prețuim în egală măsură.

  7. Mi-as dori sa imi placa aceasta scrisoare dupa cum mi-as dori sa imi placa orice a scris Liiceanu inafara de Tragicul (pe care macar am folosit-o la un moment dat in interpretare). Dar la fel ca Jurnalul de la Paltinis, toata opera lui este de o aroganta insuperabila si insuportabila, un motiv pentru a-si croseta imaginea de „filozof” dastept. Ca a fost discipolul lui Noica. Ca vede imoralitatea societatii ca nimeni altul. Ca stie greaca veche. Ca are „idei.” Toate calificative rasuflate in orice mare sistem filozofic al lumii. De asta nici nu a prins nicaieri altundeva decat in Ro, unde a-ti da aere de dastept e sport national. Cu cat scrii mai contorsionat si cu cat scrii numai pentru imaginea proprie, cu atat esti mai adulat. Si da, Kristeva are multe bube in cap si a fost si informatoare, insa prefer Abjectul oricarei carti de Liiceanu. Foarte dezamagitor acest text.

    • Stimata Amanda, depinde la cata cultura va raportati! Scrierile dlui Liiceanu nu pot fi citite de toata lumea. Asa cum nici Capela Sixtina este admirata de toti dar putini deslusesc simbolistica si mesajele ei. A duce jigniri la persoana este un lucru tot la fel de abject, caci nu va obliga nimeni sa ii cititi textele.

      • Nu am adus jigniri la persoana, ci am vorbit despre opera lui Liiceanu care este publica si poate fi interpretata de oricine.

        • Dar opera este a unei persoane! Ca nu este scrisa de un copac. Ce logica aveti, iar interpretarea se face in termeni neutri si cu argumente explicite, nu de insulta. Ceea ce ati scris nu este o critica concreta a textulu, cu subiect si predicat, ci aprecierea dv. subiectiva.

        • @amanda13 Totuși, ați interpretat persoana, autorul, nu opera. Inițial oarecum indirect, printr-o metonimie: opera (în loc de autor) este „de-o aroganta insuperabila si insuportabila”. Apoi în mod direct: „…in Ro, unde a-ti da aere de dastept e sport national. Cu cat scrii mai contorsionat si cu cat scrii numai pentru imaginea proprie, cu atat esti mai adulat.”

    • Amanda13, de la înălțimea genunchiului broaștei nu se poate înțelege o operă, oricare-ar fi ea, dar se pot arunca invective atunci când nimic altceva nu-ți rămâne de înțeles. Iar când nu te poți apropia de un text pentru că privirea-ți e orbită de abjectul personal pe care-l proiectezi asupra cui îți vine mai bine la-ndemână, se cheamă că locul din care faci judecata de valoare este spațiul infantilului din tine.

      Dacă vei reuși să te faci mare în următorii 10 ani, vei putea depăși invidia și resentimentul, gelozia, devalorizarea, ura, singurele lucruri concrete, căci vizibile, în rândurile tale care nu și-au propus nimic altceva decât să arunce în afară lăturile personale. Până nu reușești să ieși spațiul în care niște emoții atât de puternice precum cele mai sus enumerate ecranează rațiunea, vei rămâne la genunchiul broaștei, căci nimic nu poate fi înțeles când mintea este întunecată de emoție. Abia după aceea poate începe deprinderea alfabetului.

  8. …fara referire la persoane cunoscute, mai exista un mod de a salva sufletul din starea de irelevanta spirituala, anume de a darui o cale de implinire si progres pentru alte suflete, un sprijin catre drumul lor spre lumina, la fel cum un parinte isi ajuta copilul sa se implineasca, iar iubirea asta nu are nici o ipocrizie sau erotism trufas
    …mai practic, a ajuta un tanar talent sa isi implineasca chemarea prin optiunea de a da bacalaureatul la limba latina (alaturi de romana, matematica, fizica, chimie, biologie etc)
    https://www.contributors.ro/cine-se-teme-de-limba-latina/

    • @Autor
      Suplimentar celor mentionate de Traian, trebuie remarcată tendința de subțiere tot mai îngrijorătoare a consistentei & calității învățământului ca premisă pentru capacitatea de a traversa un text filozofic. Mai nou, prin planurile-cadru, prin care materii precum lb. latină si chiar logica(!) sunt eliminate ca materii de studiu. Disciplina Limba latină a fost exclusă din curriculum de la toate profilurile, inclusiv de la profilul Filologie.

      Este un apel către dvs in calitate de reprezentant al culturii de a lua atitudine față de ce se întâmplă, până nu este prea târziu.

      Bine ca nu avem ca materie „morala” (pe care sigur ar fi eliminat-o din aceleași considerente) pentru ca am fi literalmente ridicoli în stilul lui Caragiale.

      Au mai rămas câțiva mohicani care să susțină avantajul studierii unei asemenea materii, chiar dacă lb. latină rămâne o mare necunoscută în ecuația de orice (down)grad(e) al opiniei generale, indiferent că aceasta stă, între altele, la baza formării limbii române și a sistemului de drept aplicabil în România.

      Este clar un abandon al ideii de viață intelectuală&culturală din ce în ce mai propagat în domenii esențiale formării viitoarelor generații, cunoașterea științific-umanistă nu prea mai are adepți, mai ales la nivel decizional și cu atât mai mult este nevoie de susținerea dvs ca reprezentant de seamă al culturii. Tocmai pentru ca doar asemenea voci ar mai conta, să sperăm!

      Ce e și mai îngrijorător este nivelul tot mai avansat de nepăsare al cetățenilor, unii dintre ei și părinți, în aspecte ce țin e.g. de cultură sau educație, mulți fiind tot mai împotriva valorilor și tot mai nearticulat vocali în acest sens, iar direcția în care duce o asemenea abordare este invariabil către o tot mai barbară subminare a nivelului cultural al societății în care trăim.

      A bon entendeurs, salut!

  9. Draga domnule Liiceanu,

    Ca in multe alte ocazii, ideile dvs si felul cum le dati sens prin cuvinte, m-au facut sa visez.
    Mi-a placut felul cum vedeti evolutia omenirii prin religie, filozofie, stiinta.
    Dar aici ati stationat pe cursul istoriei. Sa fie pentru ca nu era scopul acestui text sau fiindca n-ati vazut ceva demn de interes la orizont?

    Am parcurs intregul eseu, pana la ultimul cuvant. Inteleg ca mesajul dvs este ca doriti sa va asumati „harul de a-i pune pe altii pe ganduri”. Va doriti solutii impotriva „analfabetismului existential”, pentru ca „atatea vieti se ineaca in el”.
    Va referiti la „conditia umana”, unde filozofia ar putea avea solutii, dar in anumite conditii. „Gandul filozofului rateaza esenta vietii si zborul, daca din geometria gandului lui nu va razbi si muzica esentiala a vietii”. Ce este acea „muzica esentiala a vietii?”
    Spuneti ca Nietzsche, la vremea lui, a numit-o „starile launtrice” ca „secret ultim al scrisului”.

    „Am dezlegat problema”, spuneti dvs in final. Dar care este problema?
    Este harul de a-i pune pe altii pe ganduri sau adevarul despre conditia umana?
    Prima este despre intrebari, iar a doua despre raspunsuri.

    Pe mine m-ati pus pe ganduri. De aceea v-am scris.
    Adevarul despre conditia umana nu este o intrebare. Este un raspuns.
    Cred ca suntem intr-un moment de rascruce al umanitatii, in care avem mare nevoie de raspunsuri. Toata istoria acumulata pana acum in noi, la nivel individual si colectiv, concentreaza in fiinta noastra etapele evolutiei umanitatii, cu bune si rele.
    Noua etapa presupune ca existenta noastra sa fie constientizata si plasata mai presus de aceste concepte mentale, conditionate istoric, pe care le-am parcurs. Pentru asta avem nevoie de adevar si raspunsuri.
    Cred ca suntem pregatiti sa aflam aceste adevaruri.

    Cum recunoastem adevarul? Atunci cand il gasesti, nu mai ai nici o indoiala.

    In viata m-am confruntat, ca multi altii, cu multe intrebari, probleme, incercari.
    Totusi, la un moment dat am primit si un raspuns, pe care nu simt nevoia sa-l pun la indoiala.
    Vi-l recomand si dvs.
    Se numeste „Conversations with God”, Vol. 1- 4, autor Neale Donald Walsch.

    Va doresc toate cele bune.

  10. Am citit articolul si regasit aceleasi vechi conexiuni, intrebari si justificari:
    – de ce nu exista o filozofie romaneasca?
    – de ce aceasta – filozofia romaneasca – este inca o anexa a literaturii?
    – de ce marile intrebari – ce este metafizica? cine este omul? ce este fiinta? de ce fiindul? etc. – nu razbat si nu modeleaza destinul acesteia;
    – de ce metodologia este privita cu dispret?
    Scuze, dar filozofia implica si luciditate critica.

    • Lucian Blaga a încercat, nu știu dacă a și reușit, sa gândească un sistem filosofic cu specific romanesc. Matricea sufletului, spațiul deal vale, cunoașterea luciferica sau parnasiana sunt câteva din conceptele pe care le-a expus. Noica nu am reușit sa citesc dar după ce am citit art. D-lui Liiceanu trebuie neapărat sa trec la treaba, mai ales ca din necunoastere credeam ca Heidegger este maestrul sau, când colo aflu ca Noica a fost un „marxist” hegelian.

  11. Despre îmbrățișarea cititorilor cu gândul și harul de a-i pune pe alții pe gânduri. Un mesaj care dez-văluie și încurajează dorința și curiozitatea spre o înțelegere înnoită a gândului dumneavoastră exprimat prin operă. Mulțumim.

  12. Contestatarii eminentului intelectual Gabriel Liiceanu behaie, la greu, si pe aici. In romunistanul de ieri, de azi si de maine , invidia, ura , impostura, lichelismul si ce mai vreti, fac casa buna cu ” Romania lucrului bine facut „, ” Romania educata”, „Democratia originala”, „Mai,animalule”, Am fost invins de securitate”, ” Un stat esuat”, analfabetismul functional, cu genunchii, pamblicii, chiuarii, budaii, pontacii, gusele, decaiele si abramburicele si restul ” mandri ca sunt romani „… Nu va ajung, distinsilor frustrati, impostori, latrinele audio-video-tiparite si online unde va aratati, sub diverse identitati si elucubratii evul mediu in care traiti? A, dezinteresat, pt. Romania , raiul lui Dzeu. Libertatea de opinie este sfanta. Digital.

  13. Sunteți lucid, domnule Liiceanu. Rațional, lucid până la căldura emoției cu care comunicați cetății că nu învie nimeni. Și nici n-a înviat vreodată. Iar luciditatea asta e insuportabilă pentru foarte mulți oameni, pe lângă cei care vând indulgențe la iarmaroacele cu cruci deasupra.

  14. Amanda 13,
    1.Ca absolvent de fac. de filosofie, (aproximativ de aceeasi generatie, plecat spre ,,filosofia economica”) pot sa constat doar, ca Liiceanu (ca alti intelectuali de marca) este urmarit si de ne-prieteni cind se exprima public.
    Boala aceasta ,,intelectuala” a ne-prieteniei este clasica in Romania, astfel ca numerosi intelectuali de valoare evita sa se exprime public, pentru a nu intra in ,,conflict” (public) cu diverse specimene care se exprima ca anonomi pentru a-i insulta.Pierderea este evidenta pentru noi toti, deoarece ei sint cei care fac cuvintele sa aiba culoare si valoare ,,adaugata”!
    2.Textul este de dificultate medie, cu exceptia unor cuvinte specifice domeniului in care traieste si lucreaza autorul si nu era posibila scaderea sub un nivel minimal, pentru a ramine atit filosofic, cit si inteligibil.
    Comentatorul este in conflict cu ,,ceva” interese ,,neculturale” (n-am idee care) cu Liiceanu, iar nu cu opera sa, pe care o repudiaza ca analist ,,strain” de cultura nationala filosofica…

  15. O delectare textul! Păcat că dl. Liiceanu publică rar pe Contributors. Astfel de articole sunt deja la cu totul alt nivel.

  16. Probleme exista pt a fi rezolvate, a spus cineva, nu-i mai tin minte numele iar problemele nerezolvate se pot numi dileme, filosofia fiind de multe ori prinsa intre acest arc problema-dilema.
    Aristolel a constatat ca existenta umana se desfasoara intre cauza si efect, pt Hume acesta abordare este nesemnificativa iar Kant la randul sau considera acesta lege necesara.
    Complicat pt cei neavizati in ale folozofiei in urmarirea ideilor dezvoltate de filosofi incepand din antichitate si pana astazi.
    Stim prea putin despre intrebarile existentiale care si le-au pus oamenii cu mii de ani in urma, insasi filosofia antica este foarte fragmentara, de multe ori, ce se cunoaste despre filosofii antichitatii sunt relatari ale altor personaje.
    Filolozofii antici au fost de regula oameni care n-au avut alte indeletniciri decat sa gandeasca cate e ziua de lunga, viata fiindu-le usurata de munca sclavilor si a femeilor, sansa lui Aristotel sa-i fie dascal lui Alexandru cel Mare neavand fiecare.
    Lucrurile au devenit ceva mai clare in evul mediu, ev in care filosofii au fost si cercetatori, genii universale care de multe ori au intrat in conflict direct cu institutia bisericii cativa dintre ei fiind arsi pe rug pt ideile lor extrem de periculoase pt biserica.
    Filosofia si religia au mers mana in mana, nici astazi existand o departajare clara intre ele, majoritatea filosofilor nefiind atei, din contra, au fost credinciosi, fiecare in felul sau.
    A incercat cineva sa introduca intrebarea, exista Dumnezeu in ChatGPT ? a-si fi tare curios care este raspunsul IA la acesta intrebare pt care nu exista un raspuns universal.
    Ce este credinta si in cine credem ? in Dumnezeu, in bani, in politicieni ? nu stiu , poate exista cineva fara credinta ?
    Am reusit sa citesc ca. 1000 de pagini despre istoria folosofie, mai am inca vre-o 500 si de pe acum sunt convins dupa terminarea volumului 3 va trebui sa reiau lectura daca doresc sa aprofundesc cele citite, de inteles totul, pt um amator ca mine, imposibil.
    Ce am reusit insa pana acum sa inteleg, filosofii antici a pus intrebarile existentiale pt care n-au gasit raspunsuri insa dupa cum bine spune articolul au avut „Harul de a-i pune pe alții pe gânduri”,
    dealungul timpurilor si pana astazi.
    Suntem din toate punctele de vedere la o rascruce, stiinta si technica fac pasi enorm catre ceva nou, ceva nou despre care iar nu stim ce este, putem spune ca suntem undeva iar la inceput, acolo unde au inceput intrebarile existentiale.
    Cine sunt filozofii vremurilor moderne care ne pot da raspunsurile necesare ? trebuie bine cautati, sunt tot mai putin iar astazi la o emisiune de radio un neurobilog a spus ” S-a ajuns datorita retelelor sociale sa se castige foarte multi bani cu prostia ! ” sfarsitul filosofiei ?

  17. Of… m-a trimis direct la dulapul cu cartile lui Cioran dar nu gasesc ‘Pe culmile disperarii’. Pe unde o fi apucat, ca doar nu am aruncat-o? O am si in romana si in engleza… Cred ca acolo a scris Cioran ca stie despre fericire doar din auzite – referindu-se la muzica. Dar am gasit Cartea amagirilor, unde face apologia erosului si extazului muzical.
    Religia, totusi, este mai putin despre cunoastere si mai mult despre moralitate si viata de apoi.
    Filozofia incearca sa faca ordine in haos.
    Stiinta studiaza efectiv haosul.
    Exitus este pe drum. Vine la timpul potrivit. Cred ca o sa fie una dintre cele mai importante carti citite.

  18. Am gasit-o! A evaded din dulap si s-a instalat in biblioteca, alaturi de contemporanii romani… O maniera tipica pt Cioran probabil… :-)
    On Being Lyrical
    „Why can’t we stay closed up inside ourselves? Why do we chase after expression and for, trying to deliver ourselves of our precious contents or „meanings”, desperately attempting to organise what is after all a rebellious and chaotic process? Wouldn’t it be more creative simply to surrender to our inner fluidity without any intention of objectifying it, intimately and voluptuously soaking in our inner turmoil and struggle? Then we would feel with much richer intensity the whole inner growth of spiritual experience. All kind of insights would blend and flourish in a fertile effervescence. A sensation of actuality and spiritual content would be born, like the rise of a wave or a musical phrase.”
    Seamana putin cu efectele psylocybinei dar nu cred ca asta era cauza exaltarii.

    • De fapt, am spus o prostie. Nu sunt specialista in materie si probabil ca nu seamana de loc cu efectele psylocybinei, care i-a provocat Printului Harry experienta spirituala de a conversa cu o toaleta.
      In statul Oregano au de gand sa legalizeze ciuperca magica si sa califice persoane care sa administreze si sa asiste – shamani moderni. Evident, si-au pierdut mintile complet.

  19. Imi place cum dnul Liiceanu pune in evidenta cele 3 moduri ale cunoasterii, religia, stiinta, si filozofia. De fapt cele 3 au fost fundamentale in anumite perioade ale istoriei, filozofia in special in perioada antica/greaca si in sec 18-19, religia in special in perioada antica si cea medievala, si stiinta in special in perioada moderna (sec 19-21). Bineinteles ca suprapunerea in timp nu e exclusiva, adica au fost mari filozofi si in alte perioade decat cele de mai sus, la fel si oameni de stiinta sau religiosi, dar vreau sa spun ca si „spirit al timpului”. E clar ca in timpurile noastre religia de exp a pierdut mult din sustinere si importanta. Pe de alta parte, nu sunt de acord cu Liiceanu in ce priveste importanta celor 3 moduri de cunoastere. Care este unealta filozofiei? creierul uman. Cate filozofii exista? cati filozofi sunt.. fiecare poate avea o alta filozofie. Care este unealta religiei? dogma, crede si nu cerceta. Nu pot sa fiu de acord cu asa ceva, desi evident in anumite momente, religia ajuta sufletul, mai ales in momentele grele din viata. Cred ca dintre cele 3, stiinta este cea mai importanta. Dar nu singura, evident. Atat filozofia, cat si religia au importanta lor, si sunt necesare uneori. Cred ca o cooperare intre cele 3 este benefica societatii si individului. Filozofia sa arate telul spre care tindem, stiinta sa ne indrume cum sa ajungem acolo concret, iar religia sa ne ajute sa ramanem buni/morali pe parcurs.

    • E important de facut diferenta intre credinta si religie, ambele pot exista separat insa in cazurile fericite coexista in echilibru. Daca e de facut o analogie cu muzica, un credincios vorbeste despe credinta la fel cum un muzician vorbeste despre muzica, religia vorbeste despre credinta ca un critic muzical – bun teoritician care incearca sa descrie regulile, dar nu e neparat si un muzician -, iar un ateu vorbeste despre credinta ca un afon care incearca sa descrie altora o piesa muzicala. Cel mai periculos insa este afonul care vrea sa fie dirijor.

      • @Traian. In primul rand aceste categorisiri in credincios versus religios, muzician versus critic muzical etc, sunt false, niste simple jocuri de cuvinte. Cum faci deosebirea in mod concret si obiectiv, avand in vedere ca au atatea in comun? Ce exemple poti da de religiosi versus credinciosi si cum le justifici? Cel mai periculos e afonul in logica, ce face astfel de „impartiri” artificiale. In al doilea rand, comentariul meu spunea ca ideal ar trebui sa existe o coeziune, o cooperare intre cele 3 aspecte, stiinta, filozofie si religie. Nu o separare intre ele. Si in niciun caz o separare dupa cum zici in interiorul fiecareia.

        • hotarati-va daca „categorisirile… sunt false, simple jocuri de cuvinte”, sau daca vreti sa stiti deosebirea intre ele, lucruri (categorii?) care par ca au atatea in comun

        • @Descartes,
          Categoriile (a se vedea un titlu celebru) sunt corect enunțate de ante-vorbitorul dvs, făcând distincția logică între abstract și concret (practică -i.e. acțiune/non acțiune).

          • @Celibidache si Traian. De acord cu Descartes! Categorisile acestea in religios si pe de alta parte, credincios, etc sunt doar in mintea lui Traian, si sunt false. Nici eu nu cred in astfel de categorii rigide, e un mod gresit de a gandi. Experientele personale sunt doar atat, personale, e greu sa fie inteles pe deplin de altcineva. De unde stii ca cineva e doar un teoretician al religiei si nu si un credincios in interiorul sau, sau invers? Lucrurile sunt mai complexe decat astfel de categorisiri infantile..

            • dincolo de „tăria opiniunilor proprii”, trebuie facută distincția simpla logică între abstract și concret. Nu o luati personal, dirijori afoni exista, se pare, destui aici

  20. Păcatul religiei este acela de a se fi postulat pe sine ca știință a transcendentului, neștiind că experiența transcendentului se sustrage domeniului obiectivabil, măsurabil și reproductibil. Cu toate acestea, în final religia a recunoscut știința ca fiind copilul său din flori și a ocrotit-o de buruienile pierzaniei, deși n-a izbutit să o păzească de tentația lucrurilor care nu-i stau științei în putere.

    Păcatul științei este prin urmare faptul că, sesizând inadecvarea religiei la cunoașterea lucrurilor lumești, a avut trufia să i se substituie – având și metodele potrivite pentru aceasta -, însă a eșuat lamentabil când a vrut să-l prindă pe Dumnezeu de-un picior și n-a fost în stare să priceapă ce anume a apucat. Transcendentul a scăpat și de această dată întreg, nemăsurat și neatins, dovedind spusa lui Heidegger că știința nu gândește („Die Wissenschaft denkt nicht”). Astfel, în mod lamentabil, știința sfârșeste prin a repeta păcatul religiei.

    Filozofiei îi revine rolul de arbitru, arătându-le fiștecăreia locul pe care-l ocupă în economia cunoașterii și, poate, luminându-le calea de urmat. Boala / patologia filozofiei (cum ar zice știința), ori păcatul acesteia (în limbaj teologic) este că nu se poate sustrage tentației jocului, ceea ce-i anulează la acel moment atât calitatea de arbitru, cât și cea de jucător. Înțelegem, atunci, de ce e filozofia o mare neconsolată.

    • Neutrino, ca sa intelegem mai bine ce vreti sa spuneti, ideal ar fi sa explicati cu claritate ce intelegeti prin cunoastere? O teorie care s-a dovedit in timp a fi falsa, dar care a fost acceptata ca adevar sute de ani inseamna cunoastere?

      • LS~
        Nu am în vedere vreun sens abscons al cunoașterii, ci doar definiția sa de dicționar. Este vorba de încercarea speculativă de a înțelege și reflecta realitatea atât din punct de vedere empiric cât și conceptual, deci pornind de la concret la abstract.

        Cunoașterea începe încă din frageda copilărie, deși s-ar putea argumenta că, într-o anumită măsură, cunoașterea debutează chiar înainte de naștere, la un nivel pre-conștient, neasumat. E adevărat că nivelurile superioare ale conștiinței integrează cunoștințele obținute la nivel primar (senzorial și afectiv), dar aceasta nu conferă cunoașterii în sine un statut superior. De fapt, relația ființei cu cunoașterea este una de mare intensitate, dat fiind că nu întrevăd posibilitatea de a exista fără a fi permanent angrenat într-un proces de cunoaștere. Postulăm faptul că formele inferioare de viață cunosc lumea exclusiv prin simțurile lor fizice, iar cele înalt evoluate (precum vertebratele superioare și omul) ajung la niveluri de formalizare a cunoașterii prin dezvoltarea unor tipare de gândire prospectivă, până la cele mai sofisticate forme de abstractizare. Sigur că și greșelile fac parte din drumul cunoașterii, fiind chiar mecanisme de învățare esențiale. Ideea că teoriile sunt în mod necesar adevărate este o prostie – teoriile pot fi cel mult corecte într-un anumit sistem de referință, dar devin incorecte după o schimbare de paradigmă. Corectitudinea este acea față a Adevărului care ne place și pe care o urmărim cu obstinație (date și fapte cât mai exacte), însă revelarea Adevărului este tocmai ceea ce poate da complet peste cap încrederea noastră în asemenea reducționisme (bănuite sau nu).

        Tocmai datorită acestei omniprezențe a cunoașterii în viețile noastre (aproape ca principiu existențial și de funcționare) este riscantă și oneroasă orice încercare de deturnare a cunoașterii în folos individual sau populațional restrâns. Interdicția primordială de a atinge și gusta fructul cunoașterii privește exact această tendință umană aproape covârșitoare de a acapara propriul nostru mijloc de existență.

        Religia a greșit raportându-se la transcendență cu aceeași măsură pe care o aplica lucrurilor lumești (degradând în acest fel formele superioare și mistice de cunoaștere pe care le avea la dispoziție – ceea ce revine, până la urmă la o formă de reducționism), pe când știința a păcătuit printr-un soi de elevaționism cu privire la propria sa misiune (supralicitând valoarea teoriei și a descoperirilor și imaginându-și că metoda științifică e infailibilă și universal aplicabilă – ceea ce îmi imaginez că o fi fost de natură să-l facă pe dumnezeu să râdă…).

        Rolul gândirii în toate aceste tenebroase afaceri este unul de control și onestitate. Se țin religia și știința de drumul și misiunea lor intrinsecă, sau încep s-o ia pe arătură, urmând stindarde cale nu le sunt proprii? Singura întrebare care merită pusă este, de aceea, ce înseamnă a gândi. Epopeea gândirii a generat deja prea multă maculatură – o întreagă istorie a filozofiei, inclusiv filozofia religiei și cea a științei – pentru a mai găsi ceva nou și vrednic de atenție. Trebuie găsită formula unei gândiri care reușește să meargă drept, dar de data asta fără a călca pe nimeni pe picioare.

        • Scuze, dar chestiunea cu „misiunea stiintei” e o gogomanie! Nu am auzit pana acum de faptul ca vreunul dintre marii savanti ai lumii sa defineasca „misiunea stiintei”! Poate prin comunism se mai gasea cate un pseudosavant cu carnet de membru al partidului comunist care sa clameze ca „misiunea stiintei este…”! Stiinta exista pur si simplu si este expresia dorintei unor minti luminate de a cauta adevaruri despre fenomenele care au loc in Universul in care traim, despre realitate asa cum este ea, prin mijloace ce tin de logica si gandire lucida.

          Ce este aceea „metoda stiintifica”? Cum adica „metoda stiintifica”? Pai singurul mod in care se valideaza o teorie, un rezultat este modul stiintific, care inseamna deductie aplicand legi care au fost demonstrate ca fiind valide sau(si) observatii directe sau indirecte(indirecte, adica prin intermediul unor telescoape ca telescopul Hubble, telescopul Webb – ma refer la studiul Universului). Ca sa punem lucrurile la punct, trebuie sa spunem clar ca stiinta nu isi propunne sa fie o chestie pe intelesul tuturor, e asa cum e pentru ca acela este nivelul la care pot fi compilate realitatile studiate.

          „Interdicția primordială de a atinge și gusta fructul cunoașterii” – asta e o mare gogomanie. Daca ar exista entitatea aceea numita Dumnezeu si ar fi decretat interdictia asupra cunoasterii, ar insemna ca entitatea respectiva nu are nici cel mai mic respect fata de fiinta umana!

          Cei ce au nascut toata aceasta poveste numita crestinism, urmand apoi fel si fel de rastalmaciri aparute din necesitati politice sau frustrari a diversi lideri religiosi crestini( ca sa se ajunga la ceea ce e biblia astazi) au fost probabil in permanenta inspaimantati de ideea ca aceasta mare inselaciune propusa de ei va fi in cele din urma descoperita….ceea ce s-a si intamplat, numai ca unii nu vor pur si simplu sa vada asta.

          Nu contest ca o parte din Vechiul Testament reprezinta de fapt o povestire istorica, relatari din istoria umanitatii, asa cum au fost ele intelese de oamenii de acum cateva mii bune de ani, care prin transmitere orala si apoi scrisa, s-au departat de povestea initiala, uneori conform unor interese ale puternicilor zilei!

          • Nu știu dacă sunteți la curent cu ceea ce se numește „filosofia științei” (în România prof. Mircea Flonta s-a ocupat mult de acest domeniu, un alt reper – internațional – este Mario Bunge), dar vă asigur că nu tot ceea ce se pretinde a fi demers științific este demn de acest caracter. Teoriile sunt contestate și chiar infirmate în urma dezvăluirii unor vicii de metodă sau de procedură, a unor prejudecăți luate cu titlu de adevăr, a lipsei unor dovezi pentru cele afirmate sau, pur și simplu, pentru inventarea unor date și falsificarea cu bună știință a rezultatelor. Presupunerea că oamenii de știință au „minți luminate” este derizorie – ei sunt tot oameni și beneficiază de tot spectrul păcatelor omenești.

            Misiunea științei chiar există, nu e un misionarism de tip religios – dacă de asta vă este teamă -, dar această misiune constă în progresul cunoașterii, înțelegând prin aceasta găsirea celor mai potrivite și eficiente căi prin care cunoștințele acumulate să fie articulate în teorii care să dezvolte cunoașterea într-un domeniu, teorii folosite în beneficiul omului și umanității. Nu există vreun proiect de cercetare care să facă cercetare doar de dragul cercetării – metoda științifică presupune un scop bine definit și mijloacele bine alese pentru realizarea lui.

            Nu puteți numi „gogomănie” ideea păcatului originar, după cum nu puteți invalida ca „invenție” religia (în speță, creștinismul). Simplul fapt că ele există (și durează de atâtea mii de ani) ar trebui să fie măcar un argument pentru reținerea de la astfel de afirmații demolatoare. Marxismul a mai avut ideea aceasta cu „religia este opiul popoarelor”, însă s-a dovedit în final că tocmai ideologia comunistă (care a vrut să se substituie religiei) a fost de fapt opiaceul care a imbătat mințile atâtor oameni, luați de valul contestărilor facile…

            Pretenția de științificitate nu este simplu de susținut și tocmai de aceea cercetătorii autentici nu se hazardează să lanseze verdicte ultimative și adevăruri apodictice, păstrând întotdeauna o rezervă chiar și în cazul celor mai importante descoperiri ale lor. Vremea pandemiei a scos în față o pleiadă de profesori, oameni de știință și cercetători care și-au folosit numele și prestigiul în susținerea unor fapte pentru care de fapt nu aveau nicun fel de dovadă – și aceasta chiar în cazul unor subiecte pe care și oamenii de rând le percepeau ca fiind bazaconii. Nu trebuie să fii neapărat om de știință ca să percepi o minciună lansată în eter, sau eul umflat cu pompa al celui care trâmbițează… gogomănii (ca să vă preiau descrierea). Acesta este și motivul pentru care multora ar trebui să le fie acum rușine, după ce au vorbit cu emfază despre lucruri pe care nu le cunoșteau în fapt (genetica și biologia moleculară au fost trivializate în media tocmai prin gura celor care ar fi trebuit să știe cât de puțin se pricep în aceste domenii).

            Așadar, constat că această dezbatere este utilă, de vreme ce vedem că încă există tendința de a șterge cu radiera și de a invalida dintr-o singură mișcare credințele religioase și convingerile intime ale oamenilor. Predicția mea este că religia nu va dispărea, chiar dacă nivelul de înțelegere și de conștiință al populației ar crește (spun „ar” și nu „va” crește, pentru că nu sunt sigur că modul actual de apariție și de folosire a tehnologiei nu ne va tâmpi, în fond; educația de azi a devenit un hibrid despre care nu se poate nici măcar specula ce va produce în viitor). Însă rolul religiei este tocmai acesta – de exprimare a legăturii indestructibile a omului cu pământul și cerul. Sigur, religia e doar preșul de sub picioarele noastre, dar e preșul pe care ne odihnim și fără de care nu ne putem ține pe picioare.

          • „„Interdicția primordială de a atinge și gusta fructul cunoașterii” – asta e o mare gogomanie. Daca ar exista entitatea aceea numita Dumnezeu si ar fi decretat interdictia asupra cunoasterii, ar insemna ca entitatea respectiva nu are nici cel mai mic respect fata de fiinta umana!”.
            Domnule/doamna LS pai este insasi TEMELIA iudeo-crestinismului.D-zeu Tatal i-a pedepsit pe Adam si Eva (adica vorba aia si-au facut-o cu mina lor) tocmai pt. ca au gustat din fructul OPRIT al CUNOASTERII BINELUI SI RAULUI.
            Adica pe chestia asta si-au ratat si accesul curind inapoi la nemurire si locul privilegiat din Rai,pina cind cica D-zeu Tatal in imensa lui Dragoste pt. omenire l-a trimis pe Fiu sa rezolv problema…

  21. Acum mai bine de 150 de ani IH Rădulescu ii indemna pe contemporanii sai: Scrieți, băieți, numai scrieți!
    Si oamenii s-au apucat de scris. Așa au apărut Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, apoi Arghezi, Camil Petrescu, Blaga, Preda, etc.
    Acum domnul Liiceanu ne indemna: citiți băieți, numai citiți! Si bine ar fi daca l-ar asculta măcar 10% din populația României. Indemnul sau este însa valabil pe toate meridianele pentru ca mai peste tot cititul a devenit o ocupatei vetusta, valabila doar pentru oameni bătrâni. Vizualul facil si superficial l-a dezlocuit transformând oamenii in receptacole de idei deja pre-mestecate. Feisbucii si alte rețele sociale nu promovează gândirea analitica si filozofia.
    Ma mir insa ca domnul Liiceanu nu amintește de disprețul filozofilor fata de literatura: Platon a fugărit poeții din urbe.

  22. Referitor la afirmația forțată, simplistă și reducționistă despre confruntarea între religie,știință și filosofie pentru monopolul cunoașterii e suficient să constatăm că în realitate există oameni de știință și filosofi creștini care nu intră în acest pat al lui Procust neopozitivist. De pildă Georges Henri Lemaître (n. 17 iulie 1894, Charleroi, Valonia, Belgia – d. 20 iunie 1966, Leuven, Province of Brabant⁠(d), Belgia) a fost un preot și fizician belgian, întemeietor al teoriei Big Bang. El a fost creatorul teoriei expansiunii universului, atribuită greșit lui Edwin Hubble. Lemaître a fost primul care a obținut ceea ce se numește acum legea lui Hubble și a făcut prima estimare a ceea ce se numește acum constanta Hubble, lucruri pe care le-a publicat în 1927, cu doi ani înainte de articolul lui Hubble.
    Lemaître a propus primul ceea ce cunoaștem drept teoria Big Bang asupra originii Universului, pe care el a denumit-o „ipoteza atomului inițial” sau „Oul Cosmic”.

    • Deci trebuie sa deducem din ceea ce afirmati mai sus ca, avand in vedere faptul ca Lemaitre este „parintele” teoriei Big Bang, niciodata de-a lungul vremurilor nu a existat vreo confruntare intre religie si stiinta in ceea ce priveste cunoasterea ?!

      Simplul fapt ca Lemaitre era preot semnifica faptul ca stiinta si religia au fost, sunt si vor fi unite intr-u dorinta cunoasterii lumii in care traim, intr-u cunoasterea adevarurilor in legatura cu Universul in care salasluim, intr-u intelegerea sensului existentei acestui Univers?

      Sa nu uitam! Suntem in anul 2023…intelegeti?…2023! Relatiile religie-stiinta trebuie privite modulo faptul ca suntem in 2023 si orice exemplificare ce dateaza de mai mult de 20-30 de ani este nula de facto. Ceea ce stim astazi despre Univers este incomparabil cu ceea ce se stia acum cateva sute de ani, si, in consecinta, exemplele de genul „Newton era crestin practicant” sunt complet nerelevante in legatura cu confruntarea stiinta – religie privita la nivelul anului 2023 .

  23. Si totusi: dintre cei trei, Plesu, Patapievici si Liiceanu, cel din urma e cel mai putin ideologic.
    Asa cum nu trebuie sa ne suparam pe democratie si sa mergem sa votam constiinciosi raul cel mai mic fiindca, pe de-o parte, mesianismul n-are ce cauta in politica iar pe de alta, oricit de asemanatori, politicienii nu sint toti o apa si-un pamint, tot asa, nu ar trebui sa renuntam la a judeca critic si a ierarhiza ideile intelectualilor de marca, tocmai pentru ca, chiar daca par a alcatui ca si politicienii o gasca, unii sint totusi mai putin inchisi decit ceilalti ─ cu alte cuvinte, merita sa depasim frustrarea legata de ceea ce s-ar fi putut face daca am fi avut parte de o elita mai acatarii.

  24. Parerea mea e parerea mea și țin la ea… (chiar dacă poate enerva).
    Pentru mine este dezamagitor (si) acest text.
    Cand eram tanar dormeam cu Jurnalul de la Paltinis sub cap, alaturi de cartile lui Cioran si Eliade. Priveam spre anumite personalitati precum il priveam pe Iisus pe cruce (pe Iisus al meu, desigur). Apoi incet, incet si sigur citind si mai mult, reflectand la randu-mi la „probleme” am inteles (pe intelesul meu, desigur) ca aceste personalitati erau destul de goale, precum regele fara de haine si destul de limitate precum stiintele, cum spunea un maestru (care cred eu ar fi dezamagit de eficacitatea lectiilor sale – credinta mea, desigur).
    Poate ca o idee buna ar fi si saltul invers, dinspre filozofie catre aerul alpin al vietii asa-cum-este-ea, pe care stiinta si religia se chinuie sa o mai indulceasca pentru a mai rezolva dintre problemele concrete. Poate un aer nu asa de rarefiat si curat ci mai degraba poluat cu realitati in care sa gandesti pe cont propriu ar fi mai potrivit. Ce ziceti? Ca asa, la aer curat, viata e „mirare” filozofică. Dar jos, printre oameni, viata e „rictus” filozofic.
    Trebuie sa ne punem intrebari, trebuie sa reflectam, ne trebuie idei noi dar acestea nu se coc in mintile prea citite care rostogolesc idei si viseaza la intelegerea lumii dar nu reusesc sa se inteleaga pe ei insisi.
    Amin.

    • Cu alte cuvinte, filozofie pe intelesul tuturor.
      Exista, pentru mine personal este filozofia morala a lui Kant spre exemplu care poate fi luata drept indrumar pt viata de zi cu zi, adevarat este nevoie de un studiu incepand din clasa 10 a de liceu spre exemplu.
      Este rolul profesorului s-o „indulceasca” astfel incat sa devina „digerabila”.

    • Superb si la obiect, domnule Dumitru dar si domnul Liiceanu a declarat asta(si sint sigur ca inca militeaza pt. acest tel) pt. ca oamenii sa gindeasca pe cont propriu filozofia trebuind sa devina un instrument pt. a stimula si facilita gindirea critica de baza, nu pt. a o obstructiona si a transforma tot mai multi in indivizi blazati si lipsiti de atributele esentiale ale gindirii critice.
      Oricum, frumos tel!!!!!Pacat ca in realitate nu prea se intimpla asta…

  25. Religie -> Filosofie -> Știință!
    Mulțumesc pentru claritate domnule Liiceanu!

    In fiecare dintre noi exista cele 3 stări (sau ar trebui sa existe): Copil – > Părinte -> Adult.
    Asa cum există și cele 3 stări ale spiritului: Religie – > Filosofie – > Știință. E normala pendularea, nu este necesar sa rămânem tributari unei singure stări. (Contextul definește stările recomandate).

    Nu e necesar sa rămânem copii la nesfârșit, așa cum nu este necesar sa explicăm lumea doar prin Religie. Dar sigur, e așa de comod!

  26. Așa cum știința aduce progres acolo unde religia își arată limitele, filozofia e menită să aducă progres acolo unde știința își arată limitele. Ordinea logică e religie – știință – filozofie. Dar eu vorbesc de filozofia lui Herbert Spencer, nu de dezvoltările (că să nu zic aberațiile) lui Kant.

  27. Putem interpreta aceste vorbe spuse de Liiceanu si filozofic ? Haideti sa vedem .
    „reușind să evadeze când și când spre filozofie pentru a inspira puțin aer alpin. ”
    „filozofia s-a născut în greacă, o limbă care gândea singură sau, poate mai bine spus, care gândea în mod natural.”
    „Să fie oare o problemă pe care mi-am ridicat-o singur?”
    „Poate că este o virtute a mea că știu să mă cert la timp;
    „cât de binevenită e o ceartă cu tine însuți”
    „am descoperit, reîntinerită deodată, pe cea mai minunată iubită a vieții, splendoarea filozofiei ”
    „Religia a intrat în lume activând stratul pur imaginativ al conștiinței. Nu putea face, când a apărut (adică din prima etapă de dezvoltare a lui homo sapiens sapiens), mai mult decât a făcut”
    „ La fel și omenirea. În copilăria ei, ea a fost „condamnată” la basmele explicative ale religiei. ”
    „filozofia, slobozită din chinga religiei, își revendică un statut de cunoaștere speculativ de sine stătător și, cam în același timp, intră în scenă și știința,care prin complexitatea tot mai mare a tehnicii de investigare, prin laborator”
    „rolul științei în limpezirea spiritului uman, în speță în circumscrierea locului în care survine cunoașterea, și astfel, implicit, în eliberarea religiei și filozofiei de sarcini improprii lor cognitiv,a fost decisiv”
    „Asta nu înseamnă că gânditorii, știutori în felul lor fiind, reușesc să trăiască o viață exemplară”
    „Harul de a-i pune pe alții pe gânduri” sau „Mintea are propria ei capacitate de seductie ”
    Ce ziceti va incumetati a descifra aceste ziceri ? adicatelea mai pe romaneste intelegeti ce doresc ele a ne arata ?

  28. Articolele dl Liiceanu, fata de alte articole imi genereaza o multime de intrebari, imi umpe capul cu o multime de solutii si intru in dezbatere cu mine insumi. Avem o problema. Ca cititor poti ramane fara sa spui nimic? Dar poti fi provocator !
    De ce suntem o natiune mica? De ce nu acceptam provocarea cand cineva pune o „problema” in
    dezbatere? Ce a fost inainte? Intrebarea sau raspunsul? Multi dintre prietenii nostrii vor spune , eu stiam raspunsul, inainte chiar de a se formula intrebarea. Care este filozofia vietii la romani? Cat de mult au fost influientati intelectualii romani de cultura greaca? De ce aceasta generatie nu are un lider? De ce aceasta generatie nu are un purtator de cuvint?
    O minte antrenata poate gasi solutii. Viabile si acceptate presupune ca ele sa se incadreze in canoanele stiintei, culturii, filozofiei. Adevarul pur nu-l vom stii niciodata.
    Newton isi crea singur probleme. Era curios sa stie viteza vantului. A reusit sa-si creeze aparatul matematic ca sa-si dea raspunsuri. A vrut sa stie din ce este compusa lumina. A definit gravitatia in timp ce altii spuneau “ce mare filozofie”.
    La alta dimensiune , si in alte timpuri un trubadur Bob Dylan a rascolit mintile tinerilor cu cantecele lui. A fost numit mesagerul unei generatii si a primit premiul Nobel pentru care unii nu au inteles ratiunea. Pledoaria mea este in primul rand , ca trebuie sa intelegem mesajul. Ca sa rezolvi o problema de matematica, profesorul ne spunea sa o citim de mai multe ori. Uneori raspunsul era in formulare. Si articolul are un mesaj. Care este “problema” lui? Ajungind repetent la problemele vietii oare primesti premiul sa traiesti inca odata? O ironie subtila, un joc de cuvinte? Recunoasterea meritelor unui intelectual care trimite mesaje poporului sau trebuie sa vina in primul rand de la cei care le inteleg. Suntem un popor cu multe probleme a caror solutie o lasam in seama unor oameni nepriceputi. Sau altfel spus in plata domnului. Asta este farmecul filozofiei. Sau altfel spus desteapta-te romane! Eu cred in tine.
    PS.
    Nu am licenta in filozofie. Nu l-am cunoscut pe dl. Liiceanu. Ii multumesc pentru articolele propuse pentru dezbatere. Desi mai vorbesc inca doua limbi, din fericire filozofez numai in romana.

  29. Religie – Filosofie – Știință!

    E=mc2……….aceasta scriere foarte simpla si probabil nu prea cunoscuta de cititori, dar, citita invers
    – stiinta-filosofie-religie sunt cuprinse toate, in cel mai profund sens

    Nota explicativa:
    m=masa (materiala/biologica, etc.)
    E=energie
    c = lumina (viteza ei)
    Reprezinta chintesenta teoriei relativitatii, cu tot universul ce decurge din asta…comprimarea timpului, spatiului, atingerea infinitului masei sau vidul absolut, si, poate, drumul catre Dumnezeu
    (Einstein)
    …nu intimplator, marii savanti si matematicieni au fost si mari filozofi si, poate mai aproape de Dumnezeu

      • @xyz….lasati naibii wikipedia asta, de care sunt satul pina-n git…asta a ajuns biblia noastra
        Nu stiu ce pregatire aveti, dar, Analiza Matematica este cea mai aproape de filosofoe si religie (dupa cum au spus unii savanti)
        Deci, conform acestei stiiinte ”Vidul Exista la infinit”…cind calculezi o integrala (simpla dubla tripla-spatiala) de la minus infinit la plus infinit, sau limita la 0 (zero) asta inseamna limita la 0 (adica vidul absolut )…
        Stiu ce vreti sa ziceti ca nu exista vid absolut, dar, sa lasam asta pt. alta data

    • Haideti sa nu ne auto pacalim .Totul este la voia intimplarii .Poate puteti explica ce inseamna : „ mai aproape de Dumnezeu si in contrapartida mai departe de Dumnezeu ” ? Sau poate ne spuneti cit de aproape sunteti de povestirile religioase si de fiul omului ce are parte de citeva capitole importante in ceea ce noi numim religia crestina ?

    • Domnule Dragostin, cum va explicati ca atat Vechiul, cat si Noul Testament fac referire cu obstinatie la lumina!?

      Cunoasteti cumva teoria care afirma ca potopul biblic ar fi avut loc aproximativ in anul 9500 i.e.n., datorita trecerii Terrei prin coada cometei Enke, ciocnindu-se cu bucati masive din coada cometei, ceea ce a dus la o topire rapida a calotei glaciare( si deci a condus la finalul ultimei ere glaciare), iar asta a avut ca efect cresterea nivelului oceanului planetar cu aprox 150 de metri?

      In zona asta a istoriei apar multe necunoscute, pentru ca, se pare, la cateva sute de ani dupa, vanatorii-culegatori care populau planeta atunci(conform arheologilor) au construit temple care au orientarea conform stelelor din constelatia Sirius( cam ciudat, nu?), indiferent de zona in care au fost construite( Asia de sud-est, Europa, America de Nord – poate sunt foarte multe, mult mai multe decat cele descoperite deja). Exista legende indigene care(indiferent de zona) povestesc despre venirea in acele zone(probabil in acele vremuri) a unui barbat inalt cu barba alba!(Toate relatarile conquistadorilor povestesc despre barbatul inalt cu barba alba asteptat de indieni). Si in iudaism si ulterior crestinism, Dumnezeu era infatisat ca fiind un barbat masiv cu barba alba( denumit Tatal, cu mult timp inainte de nasterea lui Isus)! Ciudat, nu-i asa?

      Aveti cumva date relativ la data aproximativa la care a fost prima data scrisa o versiune a vechiului testament? E clar ca pana atunci povestea a circulat oral, suferind in mod evident modificari, din varii motive(uneori politice)!

      Am incredere in capacitatea dumneavoastra de a fi lucid, logic si realist – comentariile pe care le faceti o dovedesc!

      • @LS, @esop, @xyz
        Nu sunt decit un biet inginer, cu ceva cunostinte de fizica atomica, dar, (dupa cum spuneau si alti oameni de stiinta) analiza matematica, este stiinta care te indeamna la filosofie, lucrind si imaginindu-ti ”limitele de la minus la plus infinit”, intregalele triple Bessel care sunt utilizate pentru analiza spatiala, tot asa de la minus la plus infinit
        APOI – curbura luminii / spatiului din teoria relativitatii, a timpului, ”particula lui Dumnezeu” (cei care stiu ce e asta), sau, pur si simplu ”gaurile negre din Univers”, de unde ”nimic nu iese” ci ”totul se duce” – absoarbe si unde acolo E O ALTA LUME nu mai domnesc legile si ”asezarile” pe care le stim (fizice, religioase, filosofice !??! DIN LUMEA NOASTRĂ

        Cum naiba sa nu te apuce amocul, dorul sau macar intentia de a filosofa ?!?!…sa incerci sa intelegi cumva sau…sa-ti pui intrebari…sau sa devii credincios ?…sau filosof ?…sau sa recunosti ca nu stii nimic despre nimic

        • nu există integrale Bessel, dar există funcții Bessel, dar care au fost descoperite de Bernoulli… dar există integrale în sens Lebesgue LOL căci integrala e o sumă de infinitezimale care depinde de ce măsură folosești… dacă amesteci măsurile iese un… sofism

          • @xyz: si eu credeam ca vorbim ceva despre filosofie si legatura cu stiinta filosofiei si nu ceva prozaic (functii Bessel …si bine ca mi-ati amintit, cele mai tari FILOZOFIC, sunt cele cu argument IMAGINAR !)…oricum , din ce-mi amintesc de-acu 50 de ani (am avut 10 la fizica reactorilor nucleari !) calculul fuxului de neutroni il faceam cu integrale gr 3 spatiale, sau cam asa ceva ….azi, nu mai stiu nimic…iar daca zici mata, asa o fi, poti sa-mi mai explici sau reamintesti, ca va vad dibaci la astea…eu n-am chef, nu e locul si momentul sa incep sa recitesc cursurile de fizica nucleara ca sa dau un raspuns sofisticat, pe care oricum nu e cazul sa-l citeasca cititorii…iar altcineva m-ar putea intreba: la ce ti-a folosit ? (cam la fel cum mai intreaba unuii la ce bun , de ex. limba latina !?)…oricum, merci de corectura , dar, tot asa cui foloseste
            ps integralele Bessel tot exista…sîc

            • Dear Sir,
              nu că ar avea vreo importanță pentru marea majoritate, dar funcțiile invocate sunt analitice, deci cu argument număr complex, și au reprezentare ca serie și ca integrală… au apărut ca soluții analitice pt ecuația Laplace în coordonate cilindrice, d-aia sunt soluții naturale pentru reactoarele nucleare cu bare… în rest, era un fel de bătut șaua să priceapă iapa a propos de măsură în primul paragraf al autorului… nici eu nu am chef să intru în vreo dispută cu Dumneavoastră… keep it up!
              ps da, am avut mult de calculat cu d-astea, nu e chiar o dibăcie LOL

      • @LS – interesant ce spuneti si, mai ales, imi pare familiar. cred ca am mai citit sau auzit ceva asemanator
        Nu am nici o idee despre data aprox a scrierii pentru prima data a vechiului testament, dar, as fi tentat sa cred ca prima transcriere a variantei orale, trebuie sa fi fost varianta predominanta, a celor mai intelepti, avansati, educati la acel moment si, care aveau si mijloacele. E o supozitie, personala, dar, conform unui obicei de-al meu, unde nu stiu, nu ma pronunt…poate doar o parere neavizata, poate aceasta de mai sus

        In ce priveste lumina – cred ca omul, de la inceputurile sale (si nu numai omul) a fost fascinat de lumina…foc…soare…raze…stele
        Mult mai tirziu, aceiasi oameni – mai evoluati – au inteles lumina ca energie, iar unii (clarvazatori, sau medium-uri) au capacitatea de previziune sau ”sa distinga aura energetica ” individuala, din ce se zice…si Dumnezeu parca este descris cu o anumita aura…tot ”lumina”…si, tot asa atunci cind noi muritorii ”trecem la cele vesnice” (cit de profunda este aceasta descriere…ce este vesnic in matematica ? infinitul…timpul insa este masurabil, relativ, raportat la momentul cuiva), se pare ca exista o ”lumina” energetica ce se scurge” …aura individuala…unde ?…nu stim…citi am asistat real la capatiiul cuiva ”care isi da sufletul”…energia ?…poate va intelege ce vreau sa spun
        Personal cred ca exista legatura intre religie si stiinta, nu stiu care e rolul filozofiei intre acestea, dar legatura religie-stiinta, este complementara si ne completeaza orizontul intelegerii, atit cit putem la ora actuala…cam asta cred ca ar fi ”filozofia”

        cit despre Sirius, asezari orientate, tot ce e posibil, dar, in final, la scara universului, si Sirius si noi, nu suntem decit niste graunte infinitezimale in entropia Cosmica, ce tinde catre infinit, iar functiile noastre, comparativ, tind catre 0 (zero), folosind expresii matematice,ceea ce ne face sa credem ca nu suntem decit niste ”accidente cosmice”

        Ce este si mai greu de inteles este ”celalalt univers”, asa numitele ”gauri negre”, unde tot universul este absorbit si nici macar lumina de care vorbim, nu mai poate parasi acel univers…ACOLO ESTE O ALTA LUME…dar, cu siguranta tot Dumnezeu le-a plasmuit si pe acestea, dindu-ne nou muritorilor teme de meditatie, sau filozofie, pina vom reusi sa explicam ceva pe intelesul nostru

  30. „filozofii…se simt bine în mijlocul lucrurilor vagi…”
    +
    „…mare păcat de atâtea vieți care se îneacă în analfabetism existențial…”
    +
    „…de la un moment dat încolo învață câte ceva din tribulațiile ei, devenind capabili să deschidă mintea altora, după ce, o viață întreagă, s-au chinuit să o deschidă pe a lor.”
    +
    „…împletește luciditatea cu fondul afectiv al celui ce scrie…”
    +
    „…„nunta mistică” a filozofiei cu literatura…”
    +
    „Trei domenii culturale s-au concurat de-a lungul istoriei noastre, râvnind la monopolul cunoașterii: religia, filozofia și știința.”

    Toate extrasele de mai sus si scrisoarea-eseu, ca intreg, imi amintesc de cateva versuri (insotite si de muzica in videoclipul asta https://www.youtube.com/watch?v=4-on9__tYME):

    „Someday we’ll roll away the stone
    That we have carried for so long
    All our burdens will be gone
    And I can’t wait

    We will find our way to
    An understanding of all views
    No prayer shall be refused
    I can’t wait

    It seems we have gone too far
    And now we don’t know where we are
    I believe we’ll find a guiding star (nu „steluta cea de sus, oare ce-o avea de spus?”)
    But I can’t wait

    If faith is the final place
    Where all fears have been erased
    And the locks have fallen from the gates
    I can’t wait”

  31. Știința este implicit limitată – baza ei este definirea – fenomenelor, proceselor, parametrilor, etc. Definirea/definiția provine ca termen din latinescul finis – sfârșit, în sens de limită.
    În societatea umană avem patru paliere de cunoaștere:
    1. tehnologia – este cunoașterea aplicată care ne definește ca specie – alte ”animale” tehnologice nu există în afară de om. Unele animale au rudimente de unelte/instrumente, dar ca standard, ele nu au meta-unelte, adică unelte folosite pentru a face alte unelte.
    2. știința – implicit și intrinsec limitată, este instrumentul fundamental de cunoaștere a lumii materiale, ea însăși limitată prin natura ei.
    3. filozofia – precursoarea științei, ea pune în cadrul general, metafizic, cunoștințele care încă nu sunt posibile să fie cunoscute științific. Ea are două aspecte: cel ce ține de cunoașterea de sine și cel ce ține de cunoașterea universului; relațiile sociale sunt un aspect secundar al cunoașterii naturii umane, a sinelui în manifestarea sa exterioară cu semenii umani.
    3. religia – se ocupă de aspectele ce transced cunoașterea științifică. Sufletul de exemplu este o entitate nemăsurabilă cantitativ, și a cărui existență nu poate fi dovedită științific.
    De remarcat că disonanța cognitivă creată între religie și știință de ambele categorii de fundamentaliști – cei religioși și cei ce ar putea fi denumiți scientiști – a dus la dislocarea socială a rolului comun împărtășit și de religie, și de filozofie, care definește omul social, rolul și scopurile lui. În Antichitate filozofii defineau principii și metode (vezi stoicii, epicureenii, pitagoreicii, etc.) după care ar trebui să se ghideze omul în societate pentru a avea o viață morală, corectă și folositoare atât sieși, cât și societății. Astăzi filozofia a devenit sterilă din acest punct de vedere, diverse mișcări politice și sociale arogându-și această capacitate. Religia este într-o postură și mai rea – prin vocea lui Dumnezeu – ”fă ce zice popa, nu ce face popa” – deci religia este paralizată prin lipsa forței care provine din exemplu.

    • ” știința – implicit și intrinsec limitată, este instrumentul fundamental de cunoaștere a lumii materiale, ea însăși limitată prin natura ei.” – fals! Exista teorii matematice care nu au nici cea mai mica conexiune cu lumea materiala! Cum matematica este considerata ca fiind parte a stiintei, rezulta ca afirmatia dumneavoastra este falsa! Insa daca sunteti de acord cu faptul ca matematica nu e o stiinta, ci mult mai mult decat atat, atunci afirmatia poate fi discutata, analizata. Simplul fapt ca o parte a matematicii este un instrument util unor stiinte care se ocupa strict de lumea materiala nu face matematica o chestiune exclusiv adresata studiilor in legatura cu lumea materiala. Matematica aceea care nu are legatura cu lumea materiala se adreseaza exact spiritului, este hrana sufleteasca a celor mai inteligenti locuitori ai acestei planete…restul oricum nu ar intelege nimic! E o realitate…nici pe departe afirmatia mea nu e o incercare de a jigni pe cineva saude a plasa anume persoane in „lumea de jos”! Repet, ce am scris mai sus este realitatea(true reality)!

      „Sufletul de exemplu este o entitate nemăsurabilă cantitativ, și a cărui existență nu poate fi dovedită științific.” Ok! De acord! Dar religia cum dovedeste existenta sufletului? Exista undeva in cadrul religiei crestine vreun text care sa reprezinte o demonstratie clara si nonambigua a existentei sufletului?

      Spuneti ca oamenii de stiinta ar fi fundamentalisti( despre cei religiosi sunt de acord ca sunt fundamentalisti)! Poate unii da! Cei incuiati la minte! Stiinta adevarata exclude fundamentalismul! Stiinta adevarata este in permanenta deschisa la nou, exploratorie prin definitie!

      • E adevărat că științele se ocupă, între altele și cu lucruri ideale (deopotrivă imateriale și inexistente în natură – cum ar fi, de exemplu, formele geometrice perfecte / euclidiene, numerele imaginare, viteza rectilinie și uniformă, frecarea zero etc.), însă acesta nu este un argument pentru accesul științei la spiritualitate ca expresie a transcendenței (în sens filozofic, spiritul nu este un nivel mental superior, abstract, ci ceea ce excede complet rațiunii). Distincția dintre materialism și idealism este una formală, bazată pe diferența dintre lucrurile obiective și măsurabile față de cele subiective și non-măsurabile; problema dualismului minte-corp este una falsă, în a cărei responsabilitate stă asaltul rațiunii asupra corpului, în timp ce corpul are de fapt un ascendent asupra rațiunii și nu invers – ascendența e una filogenetică, ontogenetică, ontologică, metafizică, de tip „ou-vs.-găină”, sau cum doriți să-i spuneți, dar cert este că rațiunea și corpul nu pot fi disjunse, iar ideea este doar un alt nivel al materialității.

        Prin urmare, nu e corect nici să spunem că lumea materială este „limitată prin natura ei” (întrucât limitarea nu ține de materialitate, ci e raportată la existență, care excede materialitatea). În mod similar, nici nu putem atribui limitarea științei faptului că aceasta nu ar avea acces întreg și complet la domeniul material (inclusiv la ideal și irațional), întrucât limitarea ține mai degrabă de incapacitatea rațiunii de a cuprinde întreg spectrul existențial – respectiv domeniul transcendenței: perspectiva asupra Nimicului, asupra creației, ori asupra non-dualității Spiritului.

        Faptul că știința nu poate demonstra existența sufletului, sau a lui dumnezeu, nu înseamnă că religia ar trebui să o poată face (altfel, religia nu ar fi decât un alt fel de știință!). Religia funcționează prin revelație, iar principiul ei tocmai asta spune – că există lucruri nedemonstrabile, iar acestea sunt însăși garanția existenței, precum o asigurare împotriva oricărei încercări de corupere a ei (corupere materială, emoțională, rațională ori irațională).

        Ratzinger spunea că există patologii ale religiei, după cum există patologii ale rațiunii, iar fundamentalisme se nasc din ambele, motiv pentru care ar trebui să rămânem profund vigilenți.

        • Există o pleiadă de mari fizicieni (Bohr, Schrödinger, Heisenberg, Eddington, Planck, de Broglie, Pauli, Einstein) și, deși niciunul dintre ei nu a fost necredincios sau agnostic (ajungând chiar la concepții mistice despre lume și viață), totuși niciunul nu a considerat că știința și religia s-ar afla în prelungire, sau măcar că observațiile fiecăreia ar conduce la rezultate de același tip, ori măcar complementare. Pur și simplu, cele două domenii de competență nu se suprapun – nu sunt neapărat paralele, dar nu se suprapun. Descoperirile științifice nu pot valida în niciun caz experiența religioasă (după cum nici invers nu se întâmplă) și nu pot furniza argumente despre domeniul transcendent, la care știința nu are acces. Știința nu susține (și, cu atât mai mult, nu demonstrează) concepția mistică despre lume. Scrierile lor pe această temă au fost compilate, cu zeci de ani în urmă (1984), de către Ken Wilber într-o carte numită „Quantum Questions: Mystical writings of the world’s greatest physicists”.

      • @LS. Zice LS, „Exista teorii matematice care nu au nici cea mai mica conexiune cu lumea materiala! Cum matematica este considerata ca fiind parte a stiintei, rezulta ca afirmatia dumneavoastra este falsa!” Fals! faci confuzie intre lumea materiala accesibila imediat simturilor noastre, si realitate. Exista domenii ale matematicii mai abstracte si mai putin aplicabile, dar asta nu inseamna ca sunt total rupte de realitate sau ca nu se pot aplica niciodata. DE exp teoria numerelor prime se aplica la coduri si codificarea informatiei, de exp atunci cand faci o tranzactie bancara. Sau geometria neeuclidiana se aplica in fizica relativitatii, sau analiza matematica in teoria turbulentei, etc. Desi initial acestea pareau ca nu se aplica la nimic. Orice domeniu din matematica are si aplicati practice sau va avea in viitor. Matematica este evident stiinta; in general se spune ca o stiinta este cu adevarat stiinta in masura in care contine matematica.

        Sufletul este insa un mister care scapa oricarei stiinte si oricarei filozofii sau religii. Religia nu are vreun monopol sau raspuns asupra sufletului, ci doar il considera ca atare, ca ceva din afara observatiei experimentale sau demonstrabile stiintific/matematic. Evident asta nu il explica, dar macar il trateaza ca pe ceva distinct.

        • @Tudor5: Fals ceea ce afirmi! Exista structuri matematice care nu au absolut nicio legatura cu realitatea. Exemplele sunt numeroase: teoria spatiilor topologice nonmetrizabile, teoria spatiilor topologice in care orice sir de elemente din spatiu converge catre orice element al spatiului, teoria suprafetelor Riemann neorientabile, teoria operatorilor hiperciclici si multe altele. De acord cu faptul ca in viitor ar fi posibil ca toate sau macar o parte dintre aceste teorii sa fie aplicabile! Un exemplu concludent in acest sens este introducerea notiunii de operator autoadjunct de catre David Hilbert(1862-1943), la inceput de secol 20, notiune care, dupa cateva zeci de ani, a devenit instrument util in studiul mecanicii cuantice.

          Evident, nu este condamnabil ca un nematematician sa nu cunoasca astfel de teorii, dar scopul afirmatiilor mele de mai sus era acela de a arata ca in stiinta exista teorii care au fost elaborate ca exercitii de gandire abstracta, ca dovada a ceea ce sunt in stare sa conceapa oamenii inteligenti, ca dovada ca inaltarea spiritului uman este mai mult un apanaj al stiintei de varf si gandirii performante decat al stationarii in zona religiei, unde lucrurile sunt in afara gandirii logice, in afara adevarurilor stiintifice demonstrabile, unde teoriile sunt pure fantasme vehiculate de-a lungul a mii de ani de catre personaje al caror nivel de cunoastere era extrem de precar.

          Nu pot sa cred ca o persoana educata, care cunoaste si intelege teoria big bang privind aparitia Universului, care intelege teoria evolutionista, poate crede ca exista un Dumnezeu care a creat viata pe Terra, care monitorizeaza permanent viata oricarei fiinte umane de pe pamant, etc

          Mai mult, aceasta limitare la religie, acum la inceput de mileniu 3, mie mi se pare o chestiune periculoasa pentru omenire, pentru zonele in care limitatea la religie e majoritara, din cauza faptului ca induce credinta in neadevaruri, ca induce asteptari irealizabile vreodata, blocand astfel gandirea logica si dorinta de modernizare, de adaptare la civilizatie!

          • @LS. Nu ai inteles, nu vezi padurea din cauza copacilor ! Zice LS: „Exista structuri matematice care nu au absolut nicio legatura cu realitatea. Exemplele sunt numeroase”, si apoi da cateva exemple ca nuca-in-perete, precum „teoria spatiilor topologice in care orice sir de elemente din spatiu converge catre orice element al spatiului”… poti sa ne explici cum poate orice sir de elemente din spatiu, de exp x_n = x pt orice n, sa convearga la alt element y diferit de x ?!! Ar fi bine daca ai si scrie ceva cu sens, nu doar sa iei ochii profanilor… Apoi de ce acest exemplu (care mai e si gresit) ? Aproape toata topologia algebrica e in mare parte un construct fara mari aplicatii practice. Nici nu am zis ca orice teorie matematica are multe aplicatii practice, ci mai multe sau mai putine, depinde, plus ca pot aparea aplicatii (de exp in fizica) in viitor. De fapt creierul uman, facand parte din natura, orice isi poate inchipui are legatura sau e o abstractizare a unor procese naturale; atat timp cat e ceva logic si necontradictoriu, aplicatii exista sau vor aparea.

            Nu ai inteles problema cu sufletul si D-zeu. Nici nu am scris in comentariul meu de Dumnezeu, daca erai atent. NU cred ca exista un Dumnezeu atotputernic care a creat viata pe Terra si care monitorizeaza permanent viata oricarei fiinte umane de pe pamant. Asa ceva e ridicol, e o ramasita a animismului oamenilor preistorici care credeau ca tunetele, fulgerele, marea, etc sunt animate de fiinte vii. Ce am scris, e ca sufletul se sustrage oricarei filozofii sau stiinte (cat si religiei in mare parte) si ca cel putin acum/in viitorul apropiat (sau poate niciodata) nu poate fi explicat doar prin simple procese fizice/chimice. Asta nu presupune insa neaparat un creator extern.

            • @Tudor5: Spatiile topologice care au proprietatea respectiva sunt construite astfel: Fie X o multime infinita de obiecte. Definim topologia T pe X ca fiind multimea partilor lui X ale caror complementare sunt multimi cel mult finite – adica finite sau multimea vida( deci multimile deschise in aceasta topologie sunt cele care au complementarele cel mult finite). Utilizand relatiile De Morgan, se arata usor ca T este o topologie pe X( adica este inchisa la reuniune oarecare si la intersectie finita).

              Spunem ca un sir de elemente dintr-un spatiu topologic Y converge catre un element z al spatiului respectiv daca in afara oricarei vecinatati a lui z exista doar un nr finit de termeni ai sirului respectiv( altfel spus, oricare vecinatate a lui z, contine toti termanii sirului de la un rang incolo, rang care depinde de vecinatatea considerata). O vecinatate a unui element z din spatiul topologic Y este o submultime a lui Y care contine o multime deschisa care la randul ei contine pe z.(definitia notiunii de vecinatate). Vom nota cu CA complementara intr-un spatiu a submultimii A a spatiului respectiv – deci in situatia in care spatiul este notat cu Y, CA=Y minus A.

              In continuare voi demonstra ca spatiul topologic (X,T) definit in primul paragraf are proprietatea mentionata:

              Fie (x(n)) un sir de elemente din X si y in X. Fie V o vecinatate oarecare a lui y. Conform definitiei vecinatatii, V contine o multime deschisa B din topologia T, care B contine pe y. Cum deci B este inclus in V, rezulta CV inclusa in CB(vezi matematica cls a 6-a). Dar B este deschisa in topologia T si din definitia topologiei T rezulta ca CB este cel mult finita. CV fiind inclusa in CB, rezulta ca CV este si ea cel mult finita. CV fiind cel mult finita nu poate contine eventual decat un nr finit de termeni ai sirului (x(n)), deci in afara lui V nu exista decat un nr finit de termeni ai sirului respectiv. Q.E.D.

              Deci ceea ce spui sunt urletele profanului, care fiind limitat in gandire de lumea naturala in care traieste, nu concepe sa vada lucrurile altfel decat le simte( pentru ca spatiul care ne este familiar este din punct de vedere local atat metrizabil cat si separat….ca sa afli ce inseamna asta citeste putina matematica adevarata, printre care si axioma de separare a lui Hausdorff; ce inseamna local in matematica, sau global, poti afla tot studiind putina matematica avansata)! Ceea ce ai facut dovedeste complet ca am dreptate in ceea ce am spus!

              Ceea ce face matematica nu inseamna abstractizare, matematica se ocupa cu generalizari sau extinderi sau cu noi teorii. Creierele matematicienilor au depasit demult faza cu „facand parte din natura, orice isi poate inchipui are legatura sau e o abstractizare a unor procese naturale” – inca din secolul 19 incepand cu Riemann si Abel.

              Abstractizare e poate ce a facut Galois(Evariste Galois 1811-1832…da, a murit la 21 de ani intr-un duel) creand inceputurile unei teorii aparent abstracte(teoria grupurilor), care a lamurit complet teoria ecuatiilor algebrice.

              Ceea ce ai scris mai sus denota ingamfare si limitare, ca sa fiu elegant si sa nu fac o caracterizare mai apropiata de adevar! Cand nu cunosti anume lucruri, fie taci, fie intrebi decent in scopul intelegerii celor pe care nu le-ai inteles!

              Si ca sa ne intelegem, cunoastere inseamna mult mai mult decat banalitatea cunoasterii unor reguli elementare!

            • @Tudor5: Am omis atat in comentariul initial, cat si in ultimul sa spun ca in spatiul topologic respectiv proprietatea se refera la sirurile neconstante, adica: „orice sir NECONSTANT de elemente din spatiu converge catre orice element al spatiului”

              Scuze pentru omisiune, dar printr-o simpla cautare ai fi putut lamuri problema. E imposibil sa nu existe ceva accesibil pe net in privinta asta. Dar ce sa facem, stii tu cum e chestia cu Atoatestiutorul!

          • deh… mă tem că exemplele Dvs au rădăcini în probleme concrete, naturale, cu aplicații concrete, naturale… e.g. teoria spațiilor topologice duce în teoria seturilor, axiomatică, și în argumentul difeomorfic, al lui Einstein, pe care e construită relativitatea generalizată… ori postulezi o măsură metrizabilă, ori un set de axiome… back to square one… cele două paradigme de acum 100 ani, cuantică și relativistă, răs-verificate, nu se pupă teoretic din acest motiv…
            cunoașterea științifică este explicit supusă verificării… altminteri este dogmatică… a se vedea Kant în Logik…
            fiecare are dreptatea proprie, dacă problema nu e pusă corect… până îi pică unuia un măr în cap și vede un pic mai departe

            • @LS: LS, daca te informezi si citezi de pe wikipedia si stackexchange, e clar care este nivelul tau matematic… nu stiu insa de ce tii neaparat sa scrii chestii de matematica pe aici dupa ureche. Mai ales ca articolul dnului Liiceanu nu se referea la matematica, ci la cu totul alte lucruri.

  32. Cineva imi spunea, cu decenii in urma, ca in zilele noastre nu mai sunt filosofi, ci doar profesori de filosofie. El insusi profesor de filosofie, care se persifla pe sine in acest mod, imi explica ca diferenta este ca cea dintre creatie si transmitere.

    Reflectand, acum, la acea opinie – pentru ca era o opinie, fireste, care poate fi infirmata, chiar daca de catre putini -, cat si la comentariul filosofic de fata al lui Gabriel Liiceanu, imi spun ca totusi un profesor de filosofie se poate salva ca filosof printr-un angajament social activ, care poate fi transformator.

    Nu conteaza cine a spus-o si nici ca sistemul lui a fost istoriceste depasit de catre interdependentele globalizarii, dar in magma de idei pe care a revarsat-o se afla si un adevar etern: important pentru un filosof nu este de a interpreta lumea, ci de a o transforma. In bine, ma grabesc sa adaug, pentru ca exista si posibilitatea de a o desfigura, precum progresistii americani bidenisti.

    Azi nu mai sunt posibile, nici digerabile, adica acceptate, mari sisteme filosofice, ca in secolele precedente, dar a fi angajat este o posibilitate fezabila, perena chiar. Alternativa nedorita social este de a ramane spectator, neangajat. Angajarea filosofului in viata cetatii de secol XXI, ca patria sa ocupe un loc cat mai avantajos la masa lumii, este cu atat mai necesara cu cat tranzitam in mars fortat o epoca de schimbare din temelii a ordinii globale, spre una mai buna si mai dreapta. Acesta este cuantificatorul, sa vrei sa faci tarii bine.

    Exista o sansa reala ca legile dialecticii, dispretuite dupa 1989, sa opereze o transformare esentiala, a cantitatii in calitate, a numerelor mari demografice in performanta economica si nu numai, ca o parte cat mai mare a populatiei mondiale sa traiasca mai bine.

    Angajarea filosofica nu poate face abstractie de politica, care are legitimitatea si posibilitatea de a aloca resursele. Multi filosofi sunt implicati (ministri, parlamentari, consilieri etc), cu rol transformational, deci sunt filosofi reali. Amanda 13 are dreptate: Gabriel Liiceanu face exercitii de autoadmiratie. Nu e atac la persoana, autorul cartii „Cearta cu filosofia” stie ca, parafrazand începutul versului 78 din Arta poetică a lui Horațiu despre Grammatici, se poate spune ca si „Philosophi certant”/”Filosofii se cearta” si – continuandu-i versul – „et adhuc sub iudice lis est („și procesul se judecă încă”).

    Nu inteleg de ce Gabriel Liiceanu pune religia, filosofia si stiinta intr-o ecuatie de relatii antagoniste, in care fiecare respinge pe fiecare, cand de fapt sunt evolutii care decurg unele din altele si sunt complementare. Sa ne gandim la un copac, la partile sale care sunt radacina, tulpina si coroana, sunt ele in contradictii antagoniste? Nicidecum, sunt in armonie, si la fel sunt si religia, filosofia si stiinta, care sunt segmente ale copacului reprezentat de evolutia spiritului uman, respectiv radacinile, trunchiul si coroana acestuia. De fapt, nici nu-i de mirare pentru un adept intarziat al darwinismului, o inselatorie bine tintita la vremea sa, cu scopuri politice si religioase. „Omul se trage din maimuta”, dixit Darwin?! Pai si extraterestrii (a caror existenta este stiintific acceptata, iar ca origine unii chiar se identifica cu extraterestrii!) din ce se trag, sunt maimute si in Univers?! Daca terestrii se trag din maimute, care au o arie de vietuire strict limitata geografic si climatic, au fost maimute si in Nordul Global? Darwinistii nu pot sa explice rasele si distributia geografica a acestora, iar aceasta este piatra lor de poticnire, care le prabuseste constructia teoretica.

    • Nu exista nici un fel de antagonism .Cele trei au drumuri total paralele chiar daca uneori ne place a le antagoniza din dorinta evidenta de a creea suspansul .Cit despre extraterestrii, existenti in forma sau formele prezentate noua in literatura de specialitate, nici macar nu trebuie sa ii pomenim .O civilizatie extraterestra cit de cit asemanatoare noua nu poate exista concomitent cu „civilizatia” umanoida . Teoria probabilitatii exclude asta .

      • Tocmai Teoria Probabilitatilor nu exclude asta. Numai in calea lactee exista cel putin un miliard de planete cu conditii aproape identice cu cele de pe Terra! In conditiile in care fiecare dintre celelalte miliarde de galaxii contin fiecare cam acelasi numar de planete de acelasi tip, probabilitatea existentei unei civilizatii cel putin la fel de avansata ca cea de pe Terra este strict mai mare decat zero.

        Daca impunem conditia de concomitenta, probabilitatea scade, dar oricum este strict pozitiva.

        Problema este daca a existat sau va exista vreodata un contact direct, avand in vedere distantele enorme intre doua astfel de planete! Fizica actuala ne spune ca sansele unui contact intre doua astfel de civilizatii exista, dar sunt foarte foarte mici!

      • Fals, in aparenta au drumuri paralele. Dar exista multiple conexiuni intre ele. Cred ca mai trebuie sa cititi mai mult, numele de Esop, caci asa se scrie corect este depsrte ca spirit de dv.

    • @”exeget” …am citit comentariul si e f.mult spus „exeget”, adica lamuritor, poate doar in inchipuirea dvs proprie… Dar ce mi s-a parut o mostra de bazaconie maxima si fudula la „Exeget”, e chestia ca „Daca terestrii se trag din maimute, care au o arie de vietuire strict limitata geografic si climatic, au fost maimute si in Nordul Global? Darwinistii nu pot sa explice rasele si distributia geografica a acestora, iar aceasta este piatra lor de poticnire, care le prabuseste constructia teoretica.” Nota 4 pentru amestecarea haotica si falsa a unor notiuni din care nu ati inteles nimic. Nu aveti nicio idee despre perioadele istorice, evolutie, si logica. Lasam la o parte faptul ca maimutele si darwinismul nu au nicio legatura cu articolul! Nu, nu au fost maimute in „nordul global”. Daca ai fi citit un minim de biologie, ai fi vazut ca au fost diverse stadii premergatoare, homo habilis, homo erectus, homo neanderthalensis, pana la homo sapiens. Toate au aparut in Africa, apoi s-au raspundit si evoluat in Africa sau pe alte continente. Evolutia pana la homo sapiens a durat peste 1 milion de ani. Alta tampenie, cica „darwinistii nu pot sa explice rasele” – ba da, pot, nici nu e mare lucru de explicat, toate rasele umane coincid genetic in proportie de peste 99,5%. Diferentele de inaltime, culoare, etc sunt adaptari la anumite zone/climate/nutritie. Evolutia darwinista e bine documentata si explicata stiintific. Cica „piatra de poticnire care le prabuseste constructia teoretica”… rar am vazut o exprimare mai pretioasa si fudula prin care se transmit atatea prostii in fond…

    • Darwinismul…”o inselatorie bine tintita la vremea sa, cu scopuri politice si religioase”! Extraordinar! Cine spune asta!? Va apartine afirmatia sau e facuta de vreun exeget al bisericii crestine – cea care ardea pe rug pe cei care afirmau ca Pamantul se roteste in jurul Soarelui!

      In privinta faptului ca extraterestrii nu se trag din maimute( ma refer la maimute terestre), sunt de acord cu dumneavoastra! Si eu ma indoiesc ca oamenii se trag din maimute in totalitate! Poate doar partial, restul fiind influente ale unor civilizatii extraterestre! Cu toate ca teoria evolutiei a lui Darwin, exceptand povestea asta cu maimutele, s-a dovedit a fi aproape suta la suta adevarata!

      „Darwinistii nu pot sa explice rasele si distributia geografica a acestora, iar aceasta este piatra lor de poticnire, care le prabuseste constructia teoretica.” – Asta cam asa e! Intre noi fie vorba, nici religia crestina nu poate explica aceste chestiuni! De fapt nu poate explica multe! Sau mai bine zis, nu poate explica nimic din ceea ce propovaduieste! Totul este axiomatic in religia crestina( adica nimic nu e probat, justificat, demonstrat, validat)…ba mai mult, in deplin spirit crestin(!!!), o parte a crestinatatii aplica cu succes teoria : cine nu e cu noi, e impotriva noastra! Bine ca nu o aplica cu mijloace teroriste precum adeptii profetului Mahomed!

      Asa ca, mai bine sa studiem cu atentie textul de mai sus al domnului Gabriel Liiceanu!

  33. “When a man’s knowledge is not in order, the more of it he has, the greater is his confusion.” – Herbert Spencer

  34. „Putem lesne constata că mintea noastră, de oameni, s-a limpezit în pași succesivi pe traseul evoluției ei…”Aceasta „limpezire” ne-a dus la anxietate, depresie si, mai ales, pierderea sensului!

  35. Cu cei care merg pe caile false ale „stiintei” manipularii nu se merita nici macar sa ai o polemica, de aceea adaug aici doua chestiuni la doua reactii negationiste la comentariul meu. Prima, studii antropometrice de acuratete incontestabila, cat si verificabile la o simpla examinare vizuala, au concluzionat ca diferentele majore de conformatie faciala, de volum al cutiei craniene, de dimensiuni ale membrelor etc. nu confirma teoria ca toate rasele au aparut in Africa, apoi s-au raspandit si evoluat in Africa sau pe alte continente. De altfel, insasi ideea de aparitie a „tuturor” raselor in acelasi „loc” este o ineptie absoluta. E ca si cum a-i spune ca dintr-un leu de savana se trag toate celelalte rase de animale de pe pamant, ori ca din ouale de vultur african au iesit toate pasarile pamantului! A doua chestiune, arderile pe rug de catre biserica catolica au fost un fapt episodic si minor pe langa perpetuele ritualuri religioase cu sacrificii umane pe altarul unor zei sangerosi sau cu ucideri in masa in randul unor populatii tinta, cu aceeasi semnificatie. Iesirea rapida din ratacirea conjuncturala din primul caz s-a datorat faptului ca exista o referinta noutestamentara, privind iubirea de oameni si respectul fata de viata, dar si pentru faptul ca fondatorul crestinismului nu a fost simultan lider politic, militar si religios, refuzand primele doua posturi, ci doar lider spiritual… Aaa, si inca o chestiune, fara legatura cu reactiile respective, este ca, in afara de filosofii citati in articol si in comentarii avem multi alti filosofi creatori de sisteme filosofice, ii amintesc doar pe Vasile Conta cu Teoria Ondulatiunii Universale si D.D Rosca cu „Existenta Tragica”. Un contributor connoisseur l-a mentionat deja la acest capitol pe Lucian Blaga, dar cred ca ar trebui adusa in prim plan si memoria filosofiei lui Mihai Eminescu.

    • @”exeget”. Wow… ce ghiveci de neadevaruri si fabulatii in acest comentariu al lui „exeget”… incredibil ce abisuri si aberatii pot avea unii in cap… Ce legatura e intre rasele umane, care genetic sunt aproape 100% identice, si speciile animale, lei, vulturi, etc, care difera mult genetic?! Zice „egexet”:.. „E ca si cum a-i spune ca dintr-un leu de savana se trag toate celelalte rase de animale de pe pamant, ori ca din ouale de vultur african au iesit toate pasarile pamantului!” … luati aminte copii unde duce lipsa de cultura si o minte total dezorganizata. Marele „exeget” a avut probabil note f.mici in scoala/liceu, nu a auzit de genetica, nu a auzit de teoria evolutiei si de probele stiintifice in sprijinul ei, si fugea sa ude buretele la orele de matematica si fizica. IN loc vine cu fabulatii pseudo-religioase sau mai nou, cu „extraterestrii”.

  36. Ce frumos explicat, chiar cu multa căldură, cum pare că ați dorit, domnule Liiceanu! Ce bine v-ar sta să intrați așa, ca din întâmplare, la pauza mare in licee! Sigur v-ar înțelege, explicațiile sunt aici foarte … părintești. Ba chiar i-ați pune și pe gânduri. E tot ce-i trebuie nației. E ca și cum zumzăiala ar sta în loc pentru câteva minute și fiecare și-ar zice sieși (pe înțelesul fiecărui suflet): „Mai ho! Curaj! Să las locul unui gând, unei întrebări.”
    Mulțumim!

  37. Dar care a fost pdv al tanarului biolog ( si expeditionar, dupa cum aflat din link)?
    Biologia ( stiinta) si filozofia sunt doua „puteri” diferite care nu trebuie sa se uneasca. Nu stiu ce afectiune ii loveste pe biologi, in special pe specialistii in insecte, care ii determina sa deraieze trenul in teritoriul umanitatilor, ca reductionismul insuportabil si neprofesional al lui Dawkins, orbirea lui Wilson si rasismul lui Watson.
    Asa cum intr-o democratie occidentala, puterea este impartita intre legislativa, executiva si judiciara, trebuie pastrata separarea „puterilor” : stiinta – filozofie – religie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Liiceanu
Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro