Monica Lovinescu a murit pe 20 aprilie 2008
„Nu știm niciodată dacă nu ne vedem pentru ultima oară. La fiecare despărțire lucrează astfel credința într-o revedere mai înaltă.” Ernst Jünger vorbește așa în plin război mondial, când rata de probabilitate a despărțirilor definitive era maximă.
Așa am crezut și eu când, în 1984, la capătul a doi ani de bursă Humboldt petrecuți în Germania, m-am dus la Paris ca să mă despart de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca. Era vară și, în septembrie, urma să iau drumul spre România, încredințat fiind că, așa cum arătau lucrurile atunci, aceasta fusese ultima oară când mai putusem ieși din țară. Eram convins că, în urma mea, ușa se va închide ca în urma păsării care se-ntoarce în colivie riscând să nu mai iasă vreodată. Și, până în 1990, așa a și fost.
În cei doi ani ai sejurului occidental, făceam periodic câte un salt de la Heidelberg la Paris ca să-i văd pe cei doi. Mă simțeam de fiecare dată prins într-un cocon de iubire. Trăiam, toți trei, în paradisul reciprocității. M-au acceptat ca pe o rudă de sânge, ceea ce, pe un plan mai înalt, însemna „de spirit”. Niciodată nu avusesem șansa să iau în brațe fără nici o rezervă, și în plină maturitate a afectului, două ființe de care totul mă lega: valorile cardinale ale vieții, armonia judecăților, structura inteligenței, stilistica unei relații pigmentate cu umor și, mai presus de orice, teama care mă pândea la tot pasul de a nu-i dezamăgi și care, în prezența lor, mă înălța deasupra mea și mă făcea să-mi supraveghez „ținuta umană” pentru a rămâne demn de ei.
Ne uniserăm atât de tare, încât până și fragmentul de viață pe care-l trăiam împreună părea că se va absorbi într-un întreg, într-un „altundeva” mai înalt, un loc în care despărțirea nu mai exista. Orice lucru care, fie și o clipă, atinge perfecțiunea tinde ca, prin natura acesteia chiar, să încremenească în durata indefinită a lui „totdeauna”. Nimeni, omenește, nu m-a ridicat mai sus decât au făcut-o ei. În orice încleştare a vieții dintre bine şi rău îi purtam în mine. Când, în împrejurări grele, nu știam cum să mă port, îi convocam – deveniseră ghidul meu de viață infailibil – cu întrebarea „ce-ar face acum, în locul meu, Monica și Virgil?”. Sunt singurii în fața judecății cărora mi s-a părut firesc să stau.
Mă întreb adesea ce m-aș fi făcut fără ei. Pentru că noi nu ne putem înălța pe noi înșine, în sinea noastră, până acolo unde doar alții ne pot împinge și așeza – cu iubirea, prețuirea, discernământul sau puterea lor de a admira. În ce mă privește, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca sunt cei care mi-au dat această privire încrezătoare asupră-mi. Și am simțit din plin „mecanismul afectiv” al acestei priviri împrumutate de la altul pentru a te putea privi în cele din urmă pe tine. Grație lor mi-am căpătat acel respect de sine de care orice om are nevoie pentru a putea trăi convenabil și demn. Mi s-a schimbat mersul, ca să zic așa, după ce i-am cunoscut. Am început să pășesc apăsat, nu doar să pipăi, precaut, terenul vieții cu pasul.
De aceea, gândul că urma să nu ne mai vedem niciodată ajunsese pentru noi de neconceput. Pentru mine, cât și pentru ei. Cu delicatețea lor nesfârșită, m-au întrebat, grijulii de a nu mă face să mă simt constrâns, dacă totuși n-aș vrea să rămân în Occident. Nu puteam. Chiar nu puteam. Oricât îmi erau de dragi, sufletul meu era făcut din plămada vulnerabilă a rușilor care preferau să-și petreacă restul vieții cu paznicii de la Lubianka (asta scria Zinoviev, aflat în exil la München, în Homo sovieticus) decât, expatriați, să moară nostalgic, măcinați de dorul de-acasă, „printre străini”. În ziua când ne-am luat rămas-bun, deși mi se rupea inima, le-am spus – bravând și aruncând cu vorbele mincinoase ale speranței de nimic îndreptățite – că „data viitoare ne vom întâlni în București la colțul dintre Bd-ul Monica Lovinescu cu Bd-ul Virgil Ierunca”.
Și, într-un fel, după 1990, așa a și fost. „Revederea mai înaltă”, de care vorbea Jünger, s-a petrecut din clipa în care, de data asta, ei au fost cei care au trecut granița spre România, readucând cu ei zvonul lumii dispărute de dinainte de 1945. A fost cu adevărat „o revedere mai înaltă”, căci pentru noi simpla lor prezență aici a devenit sigla acelei lumi a libertății pe care n-o cunoscuserăm niciodată și care ne-a apărut, cu ei coborâți printre noi, ca eminamente magică. Revenirea lor în țară după 43 de ani am trăit-o ca pe o ficțiune a istoriei. Străbătute alături de ei, în acea plimbare recuperativă a vieții lor, străzile sordide ale Bucureștiului dobândiseră consistența orașului de vis din vremea tinereții lor: Bucureștiul interbelic.
Adevărul e că, luând, în 1947, ultimul tren care mai putea duce un român spre Occident, Monica decupase o perioadă istorică: întruchipa capătul terminus al unui timp căruia-i aparțineam fără să fi trăit vreodată în el. Deși traversasem în întregime comunismul, purtam pecetea „burgheziei” în fiecare celulă a ființei mele. Mă născusem (și rămăsesem) „burghez”, în contratimp cu toate celelate determinări fatale ale ființei mele. Asemeni tuturor, nu-mi alesesem, desigur, părinții, sexul, limba pe care o vorbeam, nici locul nașterii mele pe hartă. Și, desigur, și mai presus de orice, nici epoca în care te naști.
Unii spun că-ți poți schimba sexul. Personal, nu cred. Dar sigur e, oricât de departe va ajunge nebunia lumii, că nimeni, niciodată, nu va susține că și-a ales prin liber arbitru clipa în care a venit pe lume. Ei bine, printr-o formidabilă autosugestie, reușisem să evadez de timpuriu din acel surogat al istoriei în care mă aruncase o naștere greșită. Pe măsură ce creșteam, îmi dădeam seama că, prin fiecare gest al vieții mele, îmi reintregram lumea pe care o pierdusem fără s-o fi avut vreodată. Pesemne că așezat pe acest drum în răspăr, i-am descoperit pe cei doi ca și cum mi-ar fi fost hărăziți de la începutul lumii. Sau poate i-am descoperit asemeni unui arheolog norocos care sapă în căutarea unui timp pierdut. Dădusem peste statuile intacte a doi lari moderni, pe care i-am așezat, ocrotitor, la ușa căminului și a vieții mele, simbolizând urbanitatea, rațiunea, cumpăna și repulsia față de extreme. Erau mandala mea, cercul magic al existenței mele, principiu etic de organizare care ține lumea laolaltă, centralitatea sinelui meu.
Respirând același aer cu ei, petrecând sute de zile în preajma lor, am descoperit timpul pe care, născându-mă prea târziu, îl ratasem și pe care acum, prin ei, îl puteam reconstitui în tot ce avusese el mai bun. La rândul lor, cunoscându-mă, mi-au deschis larg ușa vieții lor. Ca să zic așa, m-au recunoscut. Grație întâlnirii noastre, am început să credem că „România noastră” – a lor, care devenise și-a mea – nu murise de tot. Am descoperit împreună acel teritoriu care începea – cu expresia unui filozof sufit andaluz din secolul al XII-lea – dincolo de „centura de smarald a lumii” și care exista, plutind neverosimil și mântuind-o, peste lumea reală.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Foarte frumos text ! cu siguranță, le-ar fi plăcut și „lor” !
Cum mângâie dulce, alină uşor. Speranţa pe toţi muritorii! tot asa si noi cetateni efemeri nascuti si aflati pe aceste meleaguri – chiar daca nu putem nega, gresita dar non personala decizie a venirii noastre pe aceste meleaguri , tot nu putem sa ne desprindem de aceasta apartenenta, la ceea ce noi numim romanism , data de nasterea fiecaruia . Cindva ,cu multa vreme in urma , am avut o imensa sansa – nefructificata in timp- sa cunosc o familie , ce era compusa din cei doi fii (unul profesor de limba romana si franceza celalalt profesor de desen si pictor ) si doamna( scriitoare si traducatoare a unor opere din literatura chineza ) unui mare scritor roman atit de celebru pe Ulita Copilariei nostre si a nu mai putin cunoscutului sau frate prezentat noua ca un foarte talentat epigramist si avocat celebru . Aflat la o virsta frageda , am cunoscut ,atunci , ce inseamna cunoasterea , blindetea atasata cunosterii , privilegiul de a intelege viata in forma ei cea mai adevarata . Am am avut acest mare privilegiu de a descoperi inca de mic o lume in care mi-am dorit sa ajung . Curind -am inteles ca totul era un vis , acea lume a disparut o data cu tot ceea ce comunismul ne-a adus in fata . Istoria a fost necrutatoare cu multi dintre cei ale caror aspiratii nu se suprapuneau peste deciziile de partid .Bunul meu tata imi povestea mereu despre existenta unei alte lumi unde unii dintre cunoscutii sai au reusit sa ajunga si de un moment anume in care acesti oameni vor putea sa se intoarca la origini . Am ramas de atunci marcat nu numai de ceea ce Parisul reprezenta , locul de retragere a unei parti din inteligenta romanesca, dar si de literatura fara egal a celei ce o putem numi fara tagada- FRANTA – tara ce a deschis atit de multe orizonturi noi si care a facut atit de mult pentru intreaga omenire .Cum insa nimeni nu ne intreaba nici daca dorim a aparea pe acesta lume si nici cind vom muri, nu putem decit sa ne adaptam vremurilor asa cum o facem si acum .
Daca veti citi „La apa Vavilonului” de Monica Lovinescu o sa intelegeti ce vremuri au trait in …” locul de retragere a unei parti din inteligenta romanesca, dar si de literatura fara egal a celei ce o putem numi fara tagada- FRANTA – tara ce a deschis atit de multe orizonturi noi si care a facut atit de mult pentru intreaga omenire”…cate tragedii umane au fost marcate de anii de exil, dar umanitatea si caracterul celor doi ingeri Monica si Virgil au facut multe vieti mai usor de suportat…
Aceasta carte este o bijuterie pe care fiecare roman ar trebui sa o citeasca in aceasta viata!
Frumos …
Si cred ca si ei au fost fericiti descoperind in „cineva” lumea pe care o lasasera acasa, dovada ca dictatura comunista n-a maturat chiar tot din ceea ce lasasera ei in urma , in Romania Eterna …
Burghezia „neaoșă” nu are nimic romantic; despre ea zicea Caragiale mulțime de lucruri triste.
Deci bine le-a făcut Partidul că i-a omorât la Canal, la Sighet, i-a jefuit și i-a deportat, aruncați în mijlocul Bărăganului fără nimic… Trăiască Partidul, nu, Nea Maște?
România este destul de bogată pentru a asigura tineretului ei o bază de date online dotată cu motor de căutare didactic, astfel încât liceanul cu profesori formaţi la fabrici de diplome să poată totuşi accesa orice emisiune la care au contribuit Virgil Ierunca şi/ sau Monica Lovinescu, măcar pentru a face comparaţii cu oferta mediatică actuală.
Îndrăznesc să cred că, acă ar mai fi trăit, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, viața societatea în care trăim azi ar fi fost mai puțin vulgară, limba română vorbită mai bine și… critica literară ghidată de criterii mai înalte. O foarte frumoasă evocare, a d-lui Liiceanu.
Retrospectiv, domnul Liiceanu a fost foarte curajos, sa ii viziteze, din cand in cand, pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca…din cand in cand in cei doi ani petrecuti in Germania…asta dupa bataia primita de Monica Lovinescu in 1977, dupa atentatele de la Europa Libera.
Ii sunt recunoscator pentru toate titlurile publicate la Humanitas in ultimii 30 de ani!
In patrie peisajul politic si cultural era dezolant si totusi pestrit. Noica se lasase toropit de un amor nostalgic de amurg cu national-comunismul viril si auster, atins si el de un sindrom de Stokholm, un suflu melancolic de stepa ce bantuia de la Rasarit si lovise mari dizidenti ca Lev Gumilev sau Soljenitin, protocronismul gros se dezlantuia obscen si bezmetic , iar sistemul cauta formule hibride, de compromis, recalibrand jalnicele portrete prafuite interbelice si incercand sa seduca elitele emigratiei prin jurnale europene precum Secolul XX, Culianu era prins si el in aceste ite metapolitice, mai intai prin Italia, in Olanda, apoi pe langa marele Profesor de la Chicago, atat de apropiat de M. Lovinescu, Mircea Eliade, a carui opera incepuse sa fie tradusa in tara si a carui reabilitare pompoasa, bizantina, era pusa la cale …
Monica Lovinescu era literalmente extaziata de domnul Gabriel Liiceanu si de tanara si promitatoarea elita a tarii , ce parea sa refaca legaturile cu marea generatie a criterionistilor, intre care si ´un tanar aproape patetic´, H. R. Patapievici, Mirabilis Mundi al anilor 90, cand Gianna Nannini ne incanta cu Notti magiche la TVRLibera, printre reclame cu cu adidas torsion …
Trecut-au anii …
Este ireal de frumos. Si eu am simtit toate astea pentru anumite persoane dar nu stiam cum sa le definesc.
Am crezut ca doar eu am simtit asa.
Si totusi, de ce v-ati intors…?
E un gest nobil din partea domnului Liiceanu ca nu a uitat de aceste figuri luminoase ale românilor.
Amintirea lor imi produce multa tristete. Eram adolescent cind la fel ca multi alti români ascultam prin anii 70 cu oarecare nedumerire postul de radio Europa Libera. Europa Libera, ca placea sau nu, era perceputa ca o legenda. Viata mea de adolescent e legata de ceea ce auzeam cu urechea la aparatul de radio, printre alte unde si bruiaje. Oamenii care vorbeau acolo, ceeace ne spuneau, erau cu totul altfel decit ce ni se debita in tara pe toate canalele. In plus, ca sa ne zdruncine perceptia in formare de adolescenti, Europa Libera si curajosii si inteleptii sai reporteri erau supusi unui tir al denigrarii. Atit de puternic incit auzeai chiar oameni imprejur care muscasera din momeala propagandei comuniste si vorbeau urit de acest post liber.
Amariciunea este ca cei care ne-au asigurat legatura cu Lumea libera au fost supusi acestor denigrari si amenintari fara ca sa fie cu nimic vinovati. Si ca aceasta traditie a statului român de a persecuta oameni nu incepe de la comunism ci a existat inainte, chiar daca in alte forme si cu amploare mai mica (in functie de perioada istorica), Si persecutiile au vizat oameni de cultura (un Mihail Sebastian, Brancusi etc) dar in mod sigur multi cetateni anonimi.
Simt ca parca niciodata nu vom sterge aceasta pata, mai ales ca si acum sint concetateni care si-au pastra ura la fel ca in perioada dictaturii.
„Grație întâlnirii noastre, am început să credem că „România noastră” – a lor, care devenise și-a mea – nu murise de tot.”
Inca se mai zbate „România noastră”, desi cei ce cred in ea sunt din ce in ce mai putini. Va mai fi România? Va mai fi a noastră? A noastră adica a cui, cine suntem noi si de ce ar mai fi ceva al nostru?
Greu de aflat cand cei spre care te indrepti pentru un raspuns ori fluiera in biserica, ori publica senini „instantanee din istoria privirii”, sau pur si simplu nu sunt de gasit, incremeniti pe de o parte de propria convingere ca ce se intampla acum e bine, sau necesar, incapabili sa inteleaga ca toata eruditia lor valoreaza cat o ceapa degerata pe taramul unui normal „nou”, cu un om nou, cetatean global, a carui personalitate se va rezuma la identitatea digitala.
Ce ar fi spus Monica Lovinescu acum, aceasta-i intrebarea…
Cred și eu că ACEASTA-I ÎNTREBAREA .Acum 30 de ani nimeni nu știa cam unde poate să ajungă INTERNETUL . A III-a Revoluție informațională (după alfabet și tipar) e abia la început. Asta nu înseamnă că MONICA LOVINESCU și VIRGIL IERUNCA nu sunt sau nu a fost singurele , marile noastre repere . Contestările ,controversele, negarea întregii generații care i-a cuprins au început însă imediat după revenirea lor în patrie . E bine ? E rău… ?
Foarte interesantă mărturie privind sentimentul burghez al lui Liiceanu.
Având în vedere ascendența familială de extracție proletară, nu am avut acest sentiment.
Cultura cu bazele dobândite în Liceul I L Caragiale din Ploiești, căruia îi rămân recunoscător m-a îndrumat spre liberalism, poate și prin ardelenismul matern spre un conservatorism liberal l-aș putea defini azi.
Și încă ceva:
Am consultat harta Bucureștiului, edilii nu au considerat necesar să denumească două străzi Mobica Livinesciu și Virgil Ierunca.
Doar Ștefan Furtună (răsculat din 1907?), strada studenției mele politehnice a devenit Mircea Eliade.
Poate autorul si-a imaginat un viitor in care cele doua bulevarde erau denumite astfel, insa grijile „edililor” sunt convins ca erau cu totul altele in acele zile.
în epoca în care s-a redenumit „Mircea Eliade” Monica Lovinescu încă trăia…
Problema e că redenumirile, pe lângă încărcătura simbolică produc multe încurcături de ordin pragmatic ( probleme cu tot felul de acte, de la CI la acte de proprietate) lucru sesizat și de autorități, deci ar fi de preferat să se aibă mai degrabă în vedere numele pentru viitoarele străzi/bulevarde în cartierele care tocmai se construiesc, sunt destule. De acord că ar merita, mai ales că am trecut zilele trecute pe lângă „strada Dihorului”, nu știu ce substanțe a consumat primarul din perioada respectivă de i-a fericit pe locuitori cu numele ăsta…. :)
@Joe. Gradul de ,,deruta” al ,,edililor”, prea multi dintre ei proveniti din fosti paznici de noapte la CAP sau spoitori de briuri la pomii din livada, acum ,,edili”, e maxim. Ar insemna sa li se pretinda prea mult, cind mintea lor e ramasa in cel mai bun caz la 1907. Nu sint ironic, ci realitatea ma convinge de fiecare data.
Ar putea fi un grup statuar cu bazoreliefuri si statui plasat pe un spatiu central pietonal care sa reprezinte intregul grup inimos si intelept de la Radio Europa Libera. Acolo si-ar gasi locul si ceilalti, inclusiv eroul adolescentilor, Cornel Chiriac. Nu statui cu postament ca pe vremea lui Pazvante (cum nici macar Brancusi la inceput de veac trecut n-a aceeptat sa faca).
In zilele noastre, diaspora s-a vulgarizat.
Intelectualul militant din exil inlocuit cu lucratorii sezonieri…
Dar burghezia e o clasa sociala si nu dispare, ci doar se transforma. Intre 1947 si 1989 si existau ingineri, avocati, profesori, etc, care ascultau muzica clasica, calatoreau sau mergeau la teatru… mimind spiritualitatea profunda cu maniere elegante.
„Dădusem peste statuile intacte a doi lari moderni, pe care i-am așezat, ocrotitor, la ușa căminului și a vieții mele, simbolizând urbanitatea, rațiunea, cumpăna și repulsia față de extreme… ”
Dincolo de toate vorbele mari, am sentimentul ca scrisele / acțiunile noastre sociale vizează oamenii gindind la fel (și de unde nu ne-ar putea veni contraziceri), asta pentru a crea tuturor o stare de bine, fără de care e greu ori imposibil a viețui.
Pretențiile d-lui Liiceanu din citat (și mare parte a restului articolului) sint lesne de amendat. Și implicit putem cerceta împreună cum statea doamna Lovinescu în direcțiile pomenite de Gabriel L.
Spun asta și din umori personale (de care nu m-aș jena excesiv) , dar și pentru a semnaliza existenta unei fețe complementare a realității – în raport cu cea pomenită de cărturarul amintit mai sus.
Ah, Romania noastra!
Ce am visat si unde suntem acum???
Oare putem sa mergem mai repede spre mai bine? Oare vrem? Oare putem?
Multi oameni au contribuit la renasterea Romaniei, dar oare ea s-a implinit sau mai avem de lucrat putin la acest capitol? Multumiri celor care au contribuit si inca mai contribuie la desavarsire.