Imunitatea, parlamentul şi viitoarea constituţie. Câteva concluzii provizorii

Modul în care actuala majoritate parlamentară a gestionat adoptarea modificărilor la legea statutului deputaţilor şi senatorilor este de natură să permită formularea unor concluzii de  parcurs, concluzii care să poată fi punctul de  plecare al evaluării evoluţiilor pe termen mediu.

Conduita majorităţii parlamentare este modelată de un factor crucial – suprapunerea dintre controlul Camerelor şi controlul asupra unei părţi însemnate din spaţiul audio-vizual. În acest moment asistăm la întâlnirea dintre suveranitatea parlamentară ilimitată şi suveranitatea mediatică, ilimitată la rândul ei, în condiţiile “domesticirii” C.N.A. O asemenea conjunctură explică şi  vigoarea cu care agenda extinderii imunităţii a fost urmărită- riscul unei critici mediatice era exclus.

Majoritatea din camere este cu atât mai  directă în acţiunile ei cu cât opoziţia politică este nu numai fragmentată,  dar şi minată de un deficit de identitate, deficit generat de performanţa lamentabilă a ARD  în alegerile din 9 decembrie 2012. Prezenţa PP-DD este un alt element perturbator al ecuaţiei politice, de vreme ce  populismul este prin chiar esenţa sa volatil şi imprevizibil.

Din această perspectivă, modalitatea de acţiune aleasă pentru  gestionarea temei imunităţii  poate anticipa viitoarea opţiune în cazul unei revizuiri a constituţiei.  Ca şi în 1990/ 1991, România este confruntată cu riscul  unilateralismului constituţional. Majoritatea de astăzi posedă un grad  de control similar asupra camerelor, iar o revizuire a constituţiei va fi inevitabil marcată de tentaţia  puterii de a–şi impune soluţiile,  fără reflexul dialogului şi al compromisului.  Revizuirea constituţională, dacă  se va opta pentru ea, va urma paradigma momentului istoric fesenist. O adunare parlamentară docilă, susţinută în soluţiile sale de televiziunile de ştiri  ce participă la confecţionarea majorităţilor.

Efectul direct al votului politic din decembrie 2012 a   fost  apariţia acestei asimetrii primejdioase în cele două camere. Ceea ce părea de neimaginat, dispariţia de facto a opoziţiei, s-a produs ca parte a valului de schimbare politic. În absenţa reactivării instinctului civic, coagulare realizată în jurul numitorului comun al proiectului  păstrării statului de drept,  noua constituţie va fi adoptată   prin alianţa, strategică, dintre majoritatea parlamentară şi segmentul mediatic fidel acesteia.

Concluzia  este evidentă şi ţine de un imperativ al momentului. Dezbaterea asupra căilor de dezvoltare destinate României nu este şi nu poate fi un monopol acordat  parlamentarilor şi partidelor politice. Noile medii virtuale şi formele de comunicare pe internet permit  naşterea unor comunităţi civice plurale şi diverse , definite de valori democratice şi instinct critic.  Miza lunilor şi anilor care urmează este însăşi reinventarea manierei în care politica, ca fapt al cetăţii, este înţeleasă, practicată şi comentată.

Mediul virtual poate fi creuzetul în care se cristalizează această voce a  celor  tăcuţi.  Tema  reformei constituţionale poate fi una centrală în acest efort de interogare/redefinire colectiv. Departe de a fi marginali sau irelevanţi, cetăţenii sunt  cărămida pe care se ridică eşafodajul constituţional. Orice constituţie, indiferent de majoritatea din camere, este menită să li se adreseze lor şi este expresia unui angajament etic şi intelectual de lungă durată. Constituţia României se cere redată cetăţenilor, o dată pentru totdeauna.