vineri, aprilie 19, 2024

În apărarea “trădătorilor”

Ne-am întors, din nou, la Caragiale: nu-i nicio diferenţă între „iubesc trădarea dar urăsc pe trădători” din satira lui şi „ne-au trădat trădătorii” din declaraţia cât se poate de sobră a liderului opoziţiei noastre. S-a vorbit mult despre disciplină şi trădare zilele astea, cu multă emfază dar şi cu superficialitate; ar trebui să analizăm puţin toată chestiunea.

E remarcabil cât de divergente sunt în această privinţă părerile publice, la fel de remarcabil e faptul că această contradicţie trece adesea neobservată. Citesc opinii care laudă orice grad de libertate acordat membrilor de partid, ca dovadă de spirit democratic, şi critică orice impunere din partea conducerii, ca act dictatorial. Citesc opinii, din aceleaşi surse şi uneori chiar de la aceeaşi autori, care acuză „trădarea” parlamentarilor care votează contra liniei partidului, deşi aceştia nu fac decât să-şi exercite libertatea lăudată anterior. Citesc un articol în care disciplina fără cusur a parlamentarilor puterii la moţiune este inclusă la capitolul normalitate democratică, citesc un articol în care este dovadă a falimentului democraţiei. Nu sunt de acord cu niciunul dintre ele. De fapt, nu sunt de acord în general cu eticheta şi stigmatul de „trădători” care se aplică parlamentarilor care votează într-un fel sau în altul, de dragul partidului (se presupune) contra populaţiei sau de dragul presupus al populaţiei contra partidului. Cred că etichetarea porneşte de la o neînţelegere a modului în care funcţionează un sistem parlamentar şi a rolului partidelor şi parlamentarilor.

Plecând de la un sondaj de pe Contributors.ro, întrebarea este „cum ar trebui să voteze un parlamentar?” şi avem de ales între a) cum cere partidul său b) cum cere electoratul şi c) cum îi cere conştiinţa, chiar dacă e în contradicţie cu partidul său sau cu electoratul. Răspunsul corect este: toate variantele. Un parlamentar ar trebui să ia în calcul toţi cei trei factori şi abia apoi să decidă într-un fel sau în altul. Problema este însă prost pusă dintr-un alt motiv: votul e la capătul unui proces, atunci când parlamentarul e pus să aleagă una din alternativele, se presupune, diferite. Problema e pusă ca şi cum rolul unui parlamentar începe sau se sfârşeşte odată cu votul, în rest acţionând eventual după acelaşi tipic, soldat fidel al partidului, soldat fidel al electoratului sau „trădătorul” unora, altora sau al tuturor. Or, în realitate, rolul unui parlamentar NU se rezumă la episodul votului şi nici nu înseamnă să decidă mecanic într-un fel sau altul. De fapt, din contră, rolul său principal este înainte de vot şi nu are nimic mecanic.

Rolul unui parlamentar este să aducă cât mai aproape trei elemente: decizia partidului din care face parte, opinia electoratului pe care îl reprezintă şi propria sa conştiinţă, înainte ca votul să îl oblige să aleagă între ele.

Asta presupune o comunicare permanentă cu electoratul, în ambele sensuri. Parlamentarul trebuie să informeze permanent electoratul, toţi cei pe care îi reprezintă (!), să explice ce decizii a luat conform liniei partidului şi de ce le-a luat, şi ce decizii a luat conform propriei conştiinţe şi de ce le-a luat. În direcţia cealaltă, parlamentarul trebuie să cunoască interesele şi problemele celor reprezentaţi ca să ştie cum să acţioneze în relaţia cu partidul. Căci şi relaţia cu partidul este în ambele sensuri. Pe de-o parte parlamentarul trebuie să ştie ce decizii politice ia partidul său şi de ce, ca să ştie cum să acţioneze în relaţia cu electoratul. Pe de altă parte, parlamentarul trebuie să încerce să schimbe aceste decizii, în acord cu interesele şi problemele celor reprezentaţi dar şi cu propria sa conştiinţă. Aceasta este descrierea exercitării unui mandat politic reprezentantiv.

Or, se pot deduce de aici două lucruri: unu, exercitarea lui este incompatibilă cu orice fel de obedienţă militărească şi decizie mecanică. Un parlamentar care se supune orbeşte partidului său nu îşi poate reprezenta electoratul, un parlamentar care se supune orbeşte electoratului nu poate funcţiona într-un partid. Îndeplinirea unui mandat reprezentativ este un lucru foarte laborios şi dificil. Doi, şi asta se poate deduce din punctul anterior, de vreme ce suprapunerea asta nu poate fi întotdeauna perfectă, nu putem vorbi de trădare doar pentru faptul că votul parlamentarului nu respectă fie dorinţa partidului fie voinţa electoratului.

De fapt, dacă putem vorbi despre trădare atunci ar trebui să remarc că trădarea generalizată este exact faţă de acest mandat reprezentativ. Câţi dintre parlamentarii disciplinaţi din partea puterii ştiu de ce partidul lor ia deciziile politice pe care le ia, câţi s-au ostenit să meargă în circumscripţii să le prezinte şi să le justifice şi să afle ce părere au oamenii despre ele? Dacă mandatul lor reprezentativ se rezumă doar la a ridica mâna aşa cum spun liderii de partid atunci nu văd cine ştie ce normalitate democratică, din contră. La fel, dintre foştii trădători ai puterii, sau cei care ar fi trădat acum dacă ar fi avut ocazia, câţi pot demonstra că au pledat pentru altă linie politică şi că au încercat în prealabil să schimbe din interior deciziile partidului lor cu care nu au fost de acord? Democraţia nu falimentează din pricina disciplinei de partid, falimentează odată cu ideea că mandatul reprezentativ se rezumă la a-ţi sabota partidul şi guvernul, eventual în secret, la primul semn de nepopularitate a lui în rândul publicului şi la primul semn de popularitate a ta în rândul partidelor de opoziţie.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Doua abordari diferite…
    In primul rand, se presupune ca un om politic, apartinand oricarui partid, se regaseste in doctrina, sau in cel mai rau caz si-o asuma ca fiind cel mai aproape de felul in care gandeste si actioneaza. Sa zicem de dreapta. Este votat de oameni care gandesc de dreapta si eventual de oameni care sunt nemultumiti de stanga. La noi, aici se poate adauga si votul impotriva unor anumite personaje. In aceste conditii, chiar daca la un moment dat, sub impulsul unei probleme sau unei constrangeri, populatia votanta si-ar dori decizii de stanga, eu cred ca datoria omului politic este aceea de a mentine linia trasata initial. In caz contrar se ajunge la o scena politica dominata de interesul de moment, de populism. Un fel de „electoratul vrea paine, atunci votam paine, chiar daca noi consideram ca ar avea nevoie de apa, si in realitate pentru apa ne-a trimis in parlament, iar realitatea este ca au intr-adevar nevoie de apa. Totusi, poporul dicteaza asa ca paine sa fie”. Mi se pare o atitudine paguboasa.
    A doua abordare, se pliaza putin mai bine pe realitatea romaneasca. Invocam permanent democratia. Acest lucru presupune ca minoritatea se supune majoritatii si majoritatea este reprezentata de persoane alese sa faca acest lucru. Faptul ca vorbim despre cateva sute de parlamentari care au votat altfel decat si-ar fi dorit 30.000 de oameni aflati in strada nu inseamna ca au nesocotit vointa alegatorilor. Sa nu uitam ca avem un raport de 1 la 3 intre oameni care produc si oameni care sunt intretinuti de stat. Asadar, cei care au reusit, pe cai politice, democratice sa respinga motiunea au reprezentat o majoritate.
    Acum, sa abordam putin si situatia reala a zilei de ieri. La fel cum „tradatorii” PD-L s-au dus la discutii cu Ponta, ar fi putu foarte bine sa mearga la discutii si cu Boc. De fapt, toata clasa politica clameaza acelasi lucru – politica este arta negocierii si a compromisului. Lasand la o parte interesele subiective, „cei 10” s-au dus la negocieri atat la PSD cat si la PD-L si apoi au facut un compromis.
    PS: Daca cineva (in afara baietii destepti din spatele motiunii) considera ca o cadere a Guvernului ar fi fost benefica pentru Romania se inseala amarnic. Nu spun ca acest Guvern este bun si nici ca nu greseste insa asa cum nu arunci apa pe foc pentru a-l stinge atunci cand incendiul este la o sursa de curent, tot asa nu dai jos un Guvern slab doar pentru a face niste jocuri politice si personale ale unor oameni puternici.

    • Oricum nu se poate sti sigur cum era mai bine. E clar ca fara munca nu se mai poate. E clar ca se
      fura foarte mult. Ce ma nedumireste pe mine e ca nimeni nu face o analiza a Legii uninominalului.,
      a prestatiei parlamentarilor. Au ajuns in Parlament oameni de caracter ?. Daca se schimba ministri
      se pot rezolva problemele tarii ?.

      • Gigi,

        nu se poate face o analiza de acest fel, pentru ca o analiza are, prin definitie, caracter obiectiv. A analiza calitatea parlamentarilor presupune sa existe niste criterii obiective care sa o masoare. Or, nu exista asa ceva; ceea ce pentru mine e calitate pentru altul ar putea fi defect, ceea ce pentru altul e calitate pentru mine ar putea fi ceva irelevant. Tocmai asta e ratiunea votului si a deciziei politice, daca am votat X se presupune ca X e cea mai buna optiune pe care eu consider subiectiv ca am avut-o in acel moment. Nu trebuie sa o pun in acord cu optiunea altuia, nu trebuie nici sa dau socoteala pentru ea.

        La fel stau lucrurile si cu rezolvarea problemelor. Poate ca, in practica, ne-am putea pune de acord toti cu ceea ce intra in categoria „probleme actuale” ale tarii. Cu siguranta insa ca nu ne putem pune de acord cu ceea ce intra la categoria „rezolvari”. Din nou, acestea sunt optiuni politice, personale, subiective.

  2. „Răspunsul corect este: toate variantele”

    cu o nuanta: raspunsul trebuie sa fie si transparent, nu ascuns dupa vot secret, cu sau fara spioni in prezidiu sa vada cu cine a votat, cu sau fara plante in dreptul urnei, in functie de cine prezideaza sedintele.

    De aceea eu prefer atitudinea: stai in banca sau votezi contra care transparentizeaza optiunea fiecaruia.
    In final si statul in banca este echivalent cu un vot impotriva si nu neaparat un semn de lasitate.

    Mai mare lasitatea este sa votezi impotriva propriului partid pe ascuns.
    Semnul de curaj este sa votezi impotriva partidului tau pe fata, cum a facut Teo la precedenta motiune, sau cei doi UNPR, asumandu-ti gestul.

    In acel moment poti sa te duci in fata alegatorului si sa-i spui de ce ai ales acest lucru.
    Poti chiar sa-i spui ca ai fost bolnav…Alegatorul va alege in cunostiinta de cauza data viitoare.

  3. Doc,
    in principiu sunt de acord cu tine …
    insa nu si in cazul motiunii de cenzura sau in cazul demersurilor de suspendare a presedintelui.
    scopul firesc al unui partid este PUTEREA.
    care inseamna guvernare sustinuta de majoritate in parlament.
    cei care au votat un parlamentar al unui partid, l-au votat cu scopul implicit ca
    acel partid sa ajunga la putere si parlamentarul sa-si poata implementa programul electoral.
    daca la motiunea de cenzura a opozitiei, parlamentarul puterii voteaza impotriva propriului partid,
    dand sansa opozitiei de a ajunge la putere, acest gest evident nu este in acord cu partidul,
    insa nici cu electoratul care, repet, a votat reprezentantul acestui partid in circumscriptie
    tocmai pentru ca acest partid sa ajunga la putere.
    deci in cacest caz, parlamentarul actioneaza doar dupa propria constiinta,
    eventual in functie de ofertele celorlalte partide.
    eu unul il consider tradator.

    • Io,

      electoratul isi poate schimba opinia in legatura cu un partid si cu o guvernare, fie pentru ca asa crede de cuviinta fara ca partidul sa se fi indepartat de la programul sau (si vointa publica e suverana, nu da socoteala in fata nimanui) fie pentru ca partidul insusi s-a indepartat de acest program…

      .. si trebuie readus la el. O motiune de cenzura demite guvernul, dar daca un guvern nu ar fi sub spectrul demiterii atunci nu s-ar mai ingriji si nu si-ar mai corecta niciodata deciziile impopulare. De cele mai multe ori, o motiune, o „miscare” exact asta doreste – corectarea a cursului politic. Retragerea increderii in guvern este un gest extrem din partea unui parlamentar din partidele de la putere, asta e si motivul pentru care, in medie, in democratiile parlamentare consolidate se adopta o motiune de cenzura in mod cu totul exceptional…

      • Doc,
        da-mi voie sa-ti spun ca ai cazut intr-o capcana, pe care de la uninominal incoace ne-o intind alesii nostri:
        vointa electoratului propriu!
        hai sa fim seriosi! pentru ca un parlamentar sa castige un colegiu (nu vorbesc acum de cei intrati de pe locurile 2-3),
        el aduna in medie citeva mii de voturi, fara sa aibe habar de la cine sunt acele voturi.
        cum stie acel parlamentar care e vointa electoratului „propriu”?
        din cele citeva scrisori pe care le primeste la biroul de circumscriptie,
        si din cele citeva intruniri publice pe durata unui mandat,
        la care participa in caz fericit citeva zeci de persoane?
        nu, o sa-si dea seama abia la urmatoarele alegeri …

        • Io,

          unde anume am scris despre vointa electoratului propriu? Daca am facut asta am gresit, in articol cel putin spun foarte clar si atrag atentia asupra intelesului pe care il dau termenului: electorat = toti cei pe care ii reprezinta, cu alte cuvinte toti cetatenii circumscriptiei, si cei care au votat pentru el si cei care au votat impotriva si cei care s-au abtinut. Toti au dreptul la reprezentare, nu doar cei care s-au prezentat la vot si au votat pentru castigator. A, cum aleg cetatenii sa se foloseasca de asta mai departe, e in totalitate treaba lor. Cum spuneam, vointa publicului e suverana, cetatenii nu dau socoteala nimanui apropo de modul in care isi exercita drepturile.

          • oho, pai atunci cu atat mai mult, s-ar putea sa fie chiar si peste 10.000 …
            deci, a organizat Stan un referendum local referitor la motiune, in colegiul lui,
            inainte de a putea spune ca votul pe care l-a vandut opozitiei reprezinta vointa electoratului?
            dar Campanu? da-mi voie sa ma indoiesc.
            daca as putea oarecum sa fiu de acord cu Teo
            atunci cand zicea ca nu a putut vota legea pensiilor
            pentru ca nu i-ar mai putea privi in ochi pe alegatori,
            nu as putea fi de acord cu aceeasi Teo daca ar fi votat motiunea
            pe motive gen „am slujit electoratul” .
            cred ca parlamentarii se folosesc de aceasta presupusa vointa a electoratului
            ca de un paravan pentru abaterile de la linia de partid.
            sa nu fiu inteles gresit, sunt de acord cu aceste abateri, la voturile pe legi,
            insa nu la actiunile pur politice gen motiuni, cu conditia ca motivatia lor sa fie
            corecta si transparenta.
            ori, singurele modalitati legale si democratice pe care le stiu,
            in care parlamentarul ia cunostinta de vointa reala a electoratului
            sunt alegerile si referendumul.
            prezumtia ca politicianul isi reprezinta electoratul in actiunile sale e falsa.
            cand se muta de la un partid la altul, se schimba si optiunea electoratului, odata cu el?
            nu prea cred. a se vedea cati votanti a pierdut Antonescu dupa ce a decis sa acorde sprijin PSD-ului
            pentru al doilea tur de la prezidentiale.
            motiunea de cenzura este un act eminamente politic, este razboiul partidelor in parlament,
            pentru a vedea care grupare detine majoritatea, pentru a accede la putere.
            si aici , armatele trebuie sa stranga randurile …
            a, ca Ponta incerca sa-i dea o justificare „populara”,
            adunand manifestanti PSD din fiefurile lui Dragnea si Vanghelie,
            asta e cu totul alta poveste.
            ba chiar s-a vazut ca pana si acest miting a fost unul fals.
            nu cu asa plictiseala manifesta oameni afectati serios de masurile de austeritate ale guvernului.

  4. Din pacate notiunea de „democratie” e cam terfelita in ultima vreme atat de catre putere cat si de catre opozitie, cuvantul fiind abuzat de catre fiecare politician in functie de aberatia pe care o sustine la un moment sau altul. Relativ la ziua de ieri, opozitia sustine ca e nedemocratic faptul ca puterea si-a obligat parlamentarii sa nu voteze, in schimb i se pare culmea democratiei sa isi oblige proprii parlamentari sa voteze intr-un anume fel (si sa si supravegheze modul in care acestia voteaza). Puterea sustine inversul. Iar exemplele pot continua cu alte aberatii pe care le-au mai sustinut iubitii nostrii reprezentanti de-a lungul timpului gen:
    – e o incalcare a regulilor democratiei sa ataci o lege la curtea constitutionala – personal as zice ca e exact invers, reprezentantii nostri au dreptul si obligatia sa se asigure ca o lege nu incalca in nic un fel constitutia
    – e o incalcare a constitutiei sa promulgi o lege votata in parlament (fraudata probabil, dar cu frauda demonstrata doar la TV, fara suportul formal din spate care sa permita tratarea oficiala ca frauda)
    Exemplele pot continua … poate ar fi interesant de facut o lista cu astfel de derapaje in utilizarea cuvantului „democratie”.
    Revenind la articol, cel putin in plan teoretic, un parlamentar este votat pentru a reprezenta un grup de votanti in contextul unei doctrine, doctrina care poate fi proprie sau asumata de catre un partid (in practica din pacate lucrurile difera semnificativ). Pornind insa de la teorie, cei care l-au votat au dreptul sa stie in permanenta cum voteaza respectivul parlamentar, si din acest punct de vedere votul secret in parlament mi se pare o incalcare grava a Constitutiei, deoarece ma priveaza pe mine ca alegator de aceasta informatie. De asemenea, votantii au dreptul sa se astepte ca parlamentarul ales de ei sa le promoveze interesele, in principal in cadrul partidului si a doctrinei asumate, iar cand acest lucru nu e posibil, in afara lor. Astfel, a vota in afara liniei impuse de partid e o obligatie pentru orice parlamentar atunci cand interesele celor pe care ii reprezinta dicteaza asta (nineinteles, trecand aceste interese prin filtrul ratiunii). Bottom-line, fiecare parlamentar trebuie sa fie in permanenta un arbitru intre interesele votantilor si doctrina/interesele partidului si sa incerce sa dea acel vot care corespunde cel mai bine contextului.

  5. cand bunica mea ma strangea de nas ca sa ma oblige sa inghit ulei de ricin care din cele trei optiuni le urma? care era interesul „partidului” in acel caz, care era constiinta bunicii si care erau interesele votantilor (eu, in acel caz)???

    • Bunica ta facea parte din parlament?

      Serios vorbind, as putea sa ma explic si in interiorul unei comparatii, cat timp situatia din comparatie are legatura cu cea prezentata in articol…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Miron Damian
Miron Damian
Miron Damian scrie analize politice pe forumuri începând cu 2002, sub pseudonimul Doc. A colaborat cu ziarul Cotidianul si cu revistele Dilema Veche si Revista 22. Din 2006 are blogul propriu în cadrul Hotnews, "Inventarul Stricăciunilor Politice"

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro