joi, martie 28, 2024

În căutarea purităţii. Sursele violenţei religioase

Una din sursele incontestabile ale violenţei religioase este nevoia de a proiecta „răul” și  păcatele proprii într-o alteritate detestabilă, care trebuie expulzată ritual – un ţap ispăşitor – pentru a asigura ordinea și stabilitatea unei comunități. Relaţia dintre sacru, violenţă şi sacrificiu a fost explorată într-un mod interesant de antropologul René Girard şi discuţia sa despre „sacrificiul expiator” care îndepărtează violenţa dintr-o comunitate rămîne o referinţă clasică.

Este însă interesant de notat că violenţa religioasă, fie în religiile convenţionale, fie în cele „ateice” precum iacobinismul, fascismul şi comunismul sino-sovietic, porneşte şi de la o nevoie de afirmare a propriei purităţi printr-o operaţiune majoră, de multe ori drastică şi violentă, de „purificare” a lumii. Gîndirea maniheistă este implicită aici şi oferă un criteriu de separare a celor „puri”, buni şi spiritualizaţi (din propriul grup) de cei „impuri” şi maligni din exterior, care trebuie sacrificaţi. Ironic, Inchiziția catolică luptînd împotriva catarilor a adoptat un asemenea maniheism, deși catarii erau cei acuzați, între altele, de gnoză dualistă. Fundamentaliştii islamici de azi care comit masacre sînt la fel de maniheiști ca și Inchiziția, în credința lor că „ereticii” trebuie eliminaţi pentru a purifica lumea și a o pregăti pentru o teocraţie islamică.

Grîul şi neghina sînt astfel separate printr-un act de violenţă care confirmă propria angajare de partea binelui şi propriul suflet imaculat. Acte de violenţă de acest tip sînt uneori justificate chiar în interiorul unor religii ce prescriu toleranţa şi coabitarea pacifică cu semenii de alte credinţe, cum este creştinismul. Isus nu a predicat, evident, cruzimea și violența, ci s-a jertfit expiator pentru ca violența și păcatul să fie ”răscumpărate” și alungate din inima oamenilor.

Istoria creștinătății a fost însă dominată de multe ori de ispita de a separa violent ”grîul și neghina”. În timpul cruciadelor, aristocraţia belicoasă europeană a dorit să-şi afirme „puritatea creştină” prin nimicirea „păgînilor”, auto-legitimîndu-se prin ”lupta de partea binelui”. Ironia fiind desigur că participarea la campanii militare de cucerire „pentru Cristos” nu poate face pe nimeni mai creştin decît ascultarea Cuvîntului evanghelic şi punerea sa în practică. Dar zelul de a lupta „pentru Cristos” cu arma în mînă este mai urgent pentru cel care caută într-o măsură mai mare să-şi afirme „puritatea”.

Căutarea obstinată a purităţii pare a fi de altfel o cale aproape sigură spre fundamentalism. Fără a ignora fundamentalismul catolic sau ortodox, putem remarca uşor că majoritatea cultelor protestante mai noi din Anglia şi Statele Unite (şi numele lor e legiune) au apărut tocmai prin desprinderea de culte protestante mai vechi considerate prea catolice (precum anglicanismul) sau impure. Este ştiut că, tocmai în cultele protestante mai noi, născute din dorinţa de căutare a unei mai mari purităţi, s-au instalat mai uşor mentalităţile cele mai conservatoare şi fundamentaliste, radical opuse modernității seculare.

Este adevărat şi că unii fundamentalişti evanghelici americani sînt în mai mare măsură politizaţi de Partidul Republican decît creştinaţi în spiritul Evangheliei (nu numai în litera ei). Dar politizarea credinţelor este remarcabilă şi la liberalii antiteişti care îi acuză vehement şi pe creştinii liberali, nu doar pe cei conservatori, de ignoranţă şi gîndire magică. A fi liberal ar presupune dogmatic, pentru aceştia, a renunţa la orice credinţă religioasă – rapid şi de multe ori neavizat deconstruită ca o „colecţie de mituri” mult mai puţin credibile ca basmele copilăriei. Există, evident, şi un fundamentalism secular.

Revenind însă la obsesia de mai sus, zelul de afirmare a propriei purităţi religioase prin uciderea celor „impuri” (i.e. asupra cărora este proiectată imaginea impurităţii și propriul păcat), aceasta pare să fie o constantă a tuturor „războaielor sfinte”. Fundamentaliştii şi fanaticii religioşi nu tolerează, prin definiţie, nuanţele de gri, ci preferă o lume privită în alb și negru. Puri vs. impuri, buni vs. răi, virtuoşi vs.vicioşi. Paradisul pe pămînt se construieşte prin lupta ”credincioșilor care purifică lumea”, eliminînd radical răul și impuritățile.

În timpul primului genocid etnic din Europa secolului XX, masacrul turcesc împotriva armenilor, Mehmet Resid, guvernatorul naţionalist secular inspirat de rasismul ştiinţific care a fost însărcinat cu exterminarea armenilor, îi privea pe aceştia din urmă că pe nişte „microbi periculoşi” instalaţi în „trupul Patriei”. Operaţiunea de purificare/exterminare etnică a fost clinică, chirurgicală, ştiinţifică – pe altarul naționalismului secular turc ce a încercat să substituie religia convențională, cu un succes destul de discutabil.

Căutarea obsesivă şi fanatică a purităţii pare, aşadar, să fie o sursă intrinsecă a violenţei religioase. Există însă şi catalizatori externi. Karen Armstrong, unul dintre primii autori contemporani care s-au ocupat de geneza fundamentalismului religios, chiar înainte de 11 septembrie 2001, explică în lucrarea sa Fields of Blood: Religion and the History of Violence (2014) apariţia fundamentalismelor celor mai barbare şi violente ca pe nişte replici la mişcări de secularizare represive, ce au condus la o frică de anihilare a unor religii şi moduri de viaţă. Recrudescența proiectelor de a construi un califat otoman în Turcia, apariţia Frăţiei Musulmane în Egipt şi revirimentul shiit din Iran au fost asemenea consecinţe ale unor secularizări forţate anterioare. Mulți contemporani au uitat poate de lucările filozofului anti-iluminist francez Joseph de Maistre, apărute imediat după secularizarea sîngeroasă înfăptuită de iacobinii atei francezi.

Prin urmare, ori de cîte ori secularismul încearcă să interzică şi delegitimeze o religie moderată, efectul este o apariţie reactivă a unor lideri religioşi sau a unor ideologi conservatori mult mai nenuanțați şi fundamentalişti. Relativa pace ce a domnit în lumea  creştină europeană în istoria modernă poate fi explicată nu numai prin Iluminismul care a ”privatizat” religia, ci şi prin faptul că atît catolicismul, cît şi protestantismul şi ortodoxia şi-au negociat un modus vivendi cu regimurile politice moderne, excepţie făcînd doar regimurile comuniste (mai puţin cel polonez).

În fine, un alt catalizator extern al violenţei religioase provine evident din sfera politică. Relaţia dintre religie şi politică este complicată. E însă destul de clar că politizarea unei religii naşte pasiuni ce pot conduce la o violenţă mult mai orbească și distrugătoare, „în numele lui Dumnezeu”, decît simpla afiliere la un partid sau competiţia electorală – sau chiar conflictul de interese între ţări. Cistercianul Caesarius de Heisterbach relatează că, înaintea Masacrului de la Béziers împotriva catarilor în orașul asediat Béziers, cei însărcinați cu execuțiile descoperiseră că existau și catolici amestecați în mulțimea ereticilor și, din teama de a omorî și catolici, l-au întrebat ce să facă pe ambasadorul papal, abatele cistercian Arnault Amalric. Acesta ar fi răspuns: ”Caedite eos. Novit enim Dominus qui sunt eius.” (”Ucideți-i [pe toți]. Pentru că Domnul îi cunoaște pe cei care sînt ai lui.”)

Reprezentare a asediului cetății Bréziers (Languedoc) și a masacrului împotriva catarilor. Autor necunoscut (domeniul public)

”Războaiele religioase” din Europa modernă şi violenţele islamiste de azi dovedesc din plin influența factorului politic asupra ”urilor religioase”. E vorba de competiţii politice strînse cu rivali care ameninţă propriul mod de viaţă – nu neapărat de o concurenţă între dogme religioase. Astăzi, civilizaţia europeană seculară a drepturilor omului (democraţia occidentală) pare să „ameninţe” modul de viaţă al musulmanilor care văd în teocraţia islamică (califat) unicul mod de a garanta bazele unei societăţi bune și în secularizarea modernă o deprivare decadentă de dreptul de a fi musulman. Virulenţa defensiv-ofensivă a ISIS-ului în apărarea „califatului”, care se explică și prin eșecul unor proiecte anterioare de modernizare și secularizare a Irakului și a Siriei, nu este evident doar religioasă…

La acest capitol, trebuie să constatăm că, în pofida încercării obstinate de a-și demonstra puritatea, fundamentaliștii suferă de o inevitabilă „impuritate”. Motivaţiile lor politice, care oferă justificări ideologice pentru violență, îi îndeamnă la crime. Aristocraţii europeni belicoşi ce au participat la cruciade au fost susţinuţi de o papalitate care s-a complăcut cu obiectivul expansiunii politice. Inchiziţia spaniolă a fost susţinută nu doar de papalitate, ci şi de regii catolici care doreau să-şi consolideze puterea politică după Reconquista, eliminînd ereziile şi asigurîndu-şi supunerea populară. Cu excepția misticilor care cultivă o relaţie gratuită cu divinitatea, birocraţiile religioase mai mundane au fost de multe ori atrase de farmecul viril al potentaţilor politici. Au rezultat diferite relaţii mai mult sau mai puţin pasionale, care au motivat deseori sadisme și acte de violenţă. De pildă, celebrul proces al Ioanei d’Arc nu este decît o manifestare represivă a unei Biserici care încerca să rămînă în graţiile unui rege (englez).

După 1980, fundamentaliştii evanghelici din Statele Unite au adoptat explicit o agendă politică, cultele lor devenind un fel de filiale de provincie ale Partidului Republican. Fundamentalismul protestanţilor americani are o istorie ceva mai veche, care începe cu redactarea volumelor doctrinar-ideologice The Fundamentals (1910-1915) de către o serie de teologi evanghelici conservatori, dar ideologia fundamentalistă în discuție nu a avut un ecou  semnificativ decît din momentul în care a putut fi asociată cu o platformă politică. La fel se întîmplă şi cu catolicii conservatori europeni. Aceştia nu sînt de obicei mistici interesaţi gratuit de relaţia cu Dumnezeu, ci intelectuali sau clerici cu concepții reacţionare, ce ar vrea să vadă Biserica catolică restaurată la ”gloria” ei anterioară, adică reinvestită cu autoritate politică.

În respect pentru adevăr, această „impuritate politică” e totuși greu de evitat şi nu produce totdeauna efecte maligne. De pildă, atît Gandhi, cît şi Martin Luther King au aplicat principii extrase din propria religie în susţinerea cauzelor lor politice, independenţa Indiei şi, respectiv, mişcarea drepturilor civile din SUA. Iar, dacă mă gîndesc la mistici celebri, e greu să nu observ şi terminaţii „politice” ale unora din acţiunile lor: Ignaţiu de Loyola, Tereza de Àvila şi Ioan al Crucii au participat la mişcarea de spiritualizare catolică din cadrul Contrareformei; Ecaterina de Siena l-a readus pe papă înapoi de la Avignon la Roma; Francisc de Assisi a inaugurat o reformă ascetică intra-catolică combătînd „corupţia internă” și redîndu-i Bisericii credibilitatea (a existat și un moment, în secolul al XIV-lea, în care filozoful franciscan William de Ockham l-a acuzat de erezie pe papa de la Avignon, Ioan al XXII-lea, din cauză că acesta sfida, prin luxul extrem în care trăia, sărăcia apostolică – dar Ockham fusese la rîndul său excomunicat anterior de acelaşi papă). Reforma franciscană a sărăciei apostolice pare să îi redea Bisericii credibilitatea și în zilele noastre, cînd papa Francisc a adoptat-o vizibil ca pe un principiu de viață, în răspăr cu luxul obișnuit al clerului de la Vatican. Religia şi politica nu se pot exclude atît de etanş cum îşi doresc adepţii unei separaţii perfecte între cele două sfere. Pe de altă parte, angajarea în acte violente din cauza unei seducţii politice extremiste ce colonizează religia, aşa cum se întîmplă în islamism sau cum s-a întîmplat în perioada cea mai represivă a Inchiziției, este cu totul altceva…

Concluzia pe care o pot formula seamănă astfel mai curînd cu o „aporie”. Pe de o parte, dorinţa de afirmare a purităţii este motorul şi motivaţia internă a multor acte de violenţă religioasă. Pe de altă parte, de facto tocmai „impuritatea” permite colonizarea religiei cu obiective mundane ce ajung uneori să fie urmărite cu o violenţă inimaginabilă și profund dezumanizantă, fiind motivate de lupta „de partea Celui de Sus”. Ideologiile teologic-politice sînt cele mai furibunde, dar nu devin mai puţin devastatoare cînd „teologia” lor este antiteistă şi seculară, aşa cum o dovedesc din plin nu numai crimele iacobinilor sau genocidul turcesc împotriva armenilor, ci și masacrele prin înfometare ale lui Stalin şi Mao, ce au făcut zeci de milioane de victime. Cărticica roşie nu a motivat deloc mai puţine crime decît lecturile fundamentaliste din Biblie şi Coran. Să fi fost și Mao în căutarea purității?

Distribuie acest articol

32 COMENTARII

  1. Fundamentalismul înseamnă o interpretare literală dată unei cărți de căpătâi. Ne-am putea gândi doar caricatural la un fundamentalism în comunism, căci foarte puțini îi luau pe Marx și Engels în întregime în serios. De altfel este știut că ortodoxia din România a negociat cu succes un modus vivendi sub regimul comunist. Halal fundamentalism! E și mai absurdă sugestia că Stalin sau Mao au masacrat populații în numele unei cărticele roșii! Novit Dominus nu exista în motivatiilie lor. Dacă ar fi avut o astfel de motivație „religioasă”, așa cum susțineți, nu ar fi încercat să-și ascundă urmele!

    • Aici ideea de religie dată de similitudinea dintre fervoarea dată de susținerea unei ideologii și abordarea mistică. Până la urmă fie că explici lumea prin idei religioase fie că o filozofie îți dă suficient material ideologic până la urmă rămâne soluția unora de a încerca să aducă, ca și Procust, lumea la conformitatea modelului. Îndrăgostirea de model fie el religios, ideologic și uneori științific distruge lumea reală.

    • Puteți să detaliați ce anume, în afară de alegeri libere în interiorul partidelor comuniste, a fost omis din elucubrațiile lui Marx și Engels?! Sigur că predicțiile lor nu s-au adeverit, pentru că, comunismul nu a învins în țări industrializate (așa cum profețiseră bărboșii), ci în cele mai înapoiate și subdevoltte țări ale părții lor de lume: Rusia și China.

      Evident că foarte puțini îi luau pe Marx și Engels în serios. Numai că ăștia așa puțini cum erau se aflu la butoane și au depășit î prctică chiar și cele mai bolnave comandamente ale „teoreticienilor”…

    • Am detaliat deja cu un exemplu: de la religie ca opiu al popoarelor și imperativul înlăturării ei pentru a atinge fericirea până la modul în care BOR a supraviețuit în comunismul românesc e, zic eu, cale lungă.
      Marxismul ca ideologie a lui Marx nu există, practic, nicăieri în lume. Există variante de neo-marxism (discuția este complicată de faptul că ideile i s-au mai schimbat în timpul vieții lui, lucru pe care, de obicei, nu-l știm despre profeții religiilor unde Adevărul este revelat). Mao, Stalin sau Ceaușescu au pus accent pe gândirea lor creativă, pe modul în care au „îmbunătățit” principiile marxist-leniniste.

      Sigur, putem vorbi de o ‘religie’ (și nu câștigăm nimic), însă există o seamă de diferențe, una importantă fiind că nu există violență fundamentalistă. Spre deosebire de cruciați sau luptători ISIS care omoară necredincioși și o arată (pentru că este o violență îndreptățită), victimele regimurilor totalitare sunt, de cele mai multe ori, ascunse.

  2. In ansamblu , un text admirabil si binevenit , intr-o perioada in care domina generalizarile simplificatoare si comode . O singura chestiune , aceea a raporturilor dintre ,Stat, si Biserica , respectiv religie . Neo-conservatorismul de diferite nuante , pt. care religia e una retorica ( si fatarnica ) , inventeaza ideea ca unul din marile merite ale ,civilizatiei crestine, ( de un Crestinism ,generic, de tip evanghelic american ) ar fi aceasta separatie a ,puterilor, , clericala si seculara .Aceasta idee isi are si la noi apostoli eruditi . Or, separatia ,puterilor, avea un cu totul alt sens in Evul mediu , chiar opus , nu excludea nicicum impletirea si intrepatrunderea sferelor lor ( cu suveranitatea indiscutabila a puterii spirituale ) , aceasta idee fiind aparata , intre altii , de Dante in ,Monarhia, lui . Puterile erau unite tocmai pt. ca erau diferentiate , clar definite . Acestea , in teorie , fireste ( reforma gregoriana a fost inceputul papocezarismului teocratic si stim ce soarta a avut Dante insusi ) . In debutul epocii moderne Napoleon ,oficializeaza, ruptura dintre cele doua ordine , rastoarna raporturile , autoincoronindu-se : Biserica devine o simpla anexa a Statului modern , instituit ca o noua biserica si o noua religie ( laica ) si care doar o tolereaza , daca binevoieste , pe aceea veche ; manipularea nationalista a religiei da nastere religiilor politice , hibride . Cum bine precizati , religia este ,privatizata, , o religie de sertar , un suvenir pios si un ingredient oratoric . Aceasta separatie nu este opera Crestinismului ( autentic si apostolic ) , ci a Iluminismului revolutionar manifest anticrestin ( care a generat o ,revolutie, inversa , reactionara dar la fel de iacobina : De Maistre ) . Ca aceasta separare moderna a avut si efecte neindoielnic pozitive e o alta problema , experientele au mai imblinzit combatantii ( un armistitiu ? ) .

    • Pe lângă faptul că sunteți confuz și nu izbutiți să exprimați nimic coerent mai aveți și cultura generală a nemuritorului Cațavencu. Ceremonia încoronării lui Napoleon I a fost de fapt condusă de papa Pius al VII-lea, adus de la Roma în acest scop, în catedrala Notre Dame.

      • Papa Pius al VII-lea a oficiat liturghia la 2 decembrie 1804 , in timpul careia Napoleon si-a pus singur coroana pe cap .Napoleon ocupa Roma in 1808 , aresteaza mai multi cardinali , il inchide pe Papa in palatul Quirinale si anexeaza statele papale .Ulterior , Napoleon da ordin pt. arestarea lui Pius , inchis lșa Savona si apoi la Fontainebleau .Dupa caderea lui Napoleon si intoarcerea triumfala la Roma Papa Pius al VII-lea a tinut urm. discurs : , Am varsat lacrimi de intristare pe timpul detentiei noastre, mai intii pentru Biserica incredintata grijii noastre, deoarece stiam care sint nevoile ei si totusi nu puteam sa o ajutam, si apoi pentru poporul supus autoritatii noastre, pentru ca strigatul lui de durere ajungea la noi fara ca sa putem sa ii aducem mingiiere… Mindria omului nebun care s-a inalţat pe sine ca egal cu Cel Preainalt a fost umilita , .

        • Asa, si?

          Napoleon a restabilit drepturile bisericii in Franta, dupa ce aceasta fusese aproape rapusa de revolutia franceza. I-a sarit la jugulara papei ca si conducator politic, avand insa mare grija sa nu piarda suportul bisericii in general. Papii ca si conducatori politici si militari (si asta pana la unificare Italiei si desfiintarea statelor papale) au avut nenumarate conflicte cu diversi potentati. Imparatul Carol cel Mare, Francisc I al Frantei, Imparatul german Frederic Barbarossa au ocupat, printre altii, Roma inaintea lui Napoleon. Asta nu a insemnat ca au desfiintat biserica ci doar ca au aplicat corectii papailor vremurilor lor ca inamici temporali….

  3. Istoria creștinătății a fost însă dominată de multe ori de ispita de a separa violent ”grîul și neghina”. În timpul cruciadelor, aristocraţia belicoasă europeană a dorit să-şi afirme “puritatea creştină” prin nimicirea “păgînilor”, auto-legitimîndu-se prin ”lupta de partea binelui”. Ironia fiind desigur că participarea la campanii militare de cucerire “pentru Cristos” nu poate face pe nimeni mai creştin decît ascultarea Cuvîntului evanghelic şi punerea sa în practică. Dar zelul de a lupta “pentru Cristos” cu arma în mînă este mai urgent pentru cel care caută într-o măsură mai mare să-şi afirme “puritatea”.

    Prima cruciada a inceput in 1095. Adica…

    – la 460 de ani dupa ce primul oras crestin a fost ocupat de armatele musulmane.
    – la 443 de ani dupa ce musulmanii au invadat si jefuit Sudul Italiei (Sicilia bizantina), in 652 A.D.
    – la 421 de ani dupa ce armatele musulmane au inceput primul asediu al Constantinopolelui, capitala a crestinatatii (674–678 A.D.).
    – la 380 de ani dupa ce Spania a fost cucerita de armatele musulmane.
    – la 363 de ani dupa ce Franta a fost prima oara atacata de armatele musulmane (Batalia de la Tours, 732 A.D., Charles Martel).
    – la 249 de ani dupa ce capitala lumii crestine, Roma insasi, a fost jefuita de armatele musulmane (in 846 A.D. au fost jefuite inclusiv basilicile Sf. Petru si Sf. Pavel).

    In momentul in care, in sfirsit, cruciadele au inceput, armatele musulmane cucerisera deja doua treimi din lumea crestina.

    • Interesant argument. Pe de altă parte ce reprezintă în termeni de cultură profundă islamul? El e o distilare (o derivată de ordin doi dacă sunteți receptiv la analogii matematice) a unei civilizații profunde orientale. Nu uitați că orientul avea deja o arhitectură a civilizației atunci când lumea elenistică a năvălit peste el. Romanii nu au reușit să treacă de bariera persană (fie că se numeau parți sau sasanizi). Dincolo de politic țesătura socio-culturală era complexă. Limbile vorbite erau greacă, aramaică, persană, limbi semite, limbi indoeuropene din zona asiatică și limba greacă evoluată. Războaiele aduc prizonieri vorbitori de latină dar mai târziu (înainte de cruciade) apar și slavi și germani punctual. Religiile au urmat acest amalgam. Pe de o parte a fost religia persană cu diferite evoluții de zoroastrism, pe de altă parte sincretismul greco-roman care accepta religiile ca modă sau trend însă care aveau la baza culturală filozofia greacă și pragmatismul tehnico-admisnitrativ-militar roman cu baza în dreptul roman și politica de forță. Pe de altă parte chiar dacă inițial s-a manifestat ca un fenomen marginal monoteismul ebraic (cu rădăcini mai vechi în încercări de monoteismul egiptean) , acesta s-a impus prin rezistență. Evreii și-au păstrat identitatea în episoadele de diasporă prin religia monoteistă. (diaspora egipteană, babiloniană și în sfârșit cea provocată de romani). Dar în rest au fost adaptabili. Limba a tot variat (Isus vorbea arameica, Paul vorbea greaca și latina, mai târziu în europa de est a apărut idiș o variantă de germană iar ladino din sud e o arabă cu elemente spaniole). Această religie a impus două adaptări. Europa a preluat o variantă, a prelucrat-o cu modul interpretativ al filozofiei grecești și a devenit creștinism iar în zona mai rudimentară a Arabiei (unde Mahomed a avut in Mecca 2 trburi evreiești) a apărut islamul.
      Problema a fost că filozofia greacă a permis un concept subtil și greu de acceptat practic cum a fost cel al sfintei treimi unde ideea de bază a fost că Dumnezeu tatăl și Dumnezeu Fiul -Isus și Sfântul duh sunt același Dumnezeu cu manifestări diferite. În vest acest concept a fost contrazis de arianism care a fost adoptat de vandali, lombarzi sau goți. Francii care au avut un proces mai lung de adaptare și populația nativă romană a păstrat linia directoare dată de creștinismul oficial de proveniență imperială. În est monofizismul și nestorianismul au fost ăndelung combătute. Monofizismul a pătruns în sud unde egiptenii și etiopienii dar și sudul arabiei au fost seduse, iar nestorianismul s-a dus spre persani. Sosirea islamului a însemnat recuperarea orientală. Arabii erau semiți, într-o lume unde aramaica (o limbă semită) era de mult o limbă vorbită de oamenii simpli (oamenii culți vorbeau greaca). Veșmântul de azi arab, ca și turbanul sunt moda babiloniană (oraș cu 5000 de ani vechime comercială, culturală și politică). Afirmația că dumnezeu e unic era o afirmație susținută și de ereticii creștini, iar ideea că Isus e un simplu om(islamul ăl recunoaște ca profet dar nu ca Dumnezeu), era mai simplu de înțeles. Arabii n-au impus religia islamică. Au construit peste tot lăcașe de cult, au făcut școli și au creat un sistem de impozitare diferențiat. Modul relaxat de abordare (fără impuneri forțate, fără persecuții în contrast cu abordarea creștină bizantină) a fost suficient. În Egipt Cairo a fost inițial un oraș separat arab unde la fel islamul și-a construit stilul propriu. Faptul că azi există 10% populație egipteană ce practică creștinismul copt e și datorită faptului că islamul n-a fost impus cu forța. Dar islamul a rezistat acolo unde a găsit în popoare un sentiment de recunoaștere. Iranienii aveau un zoroastrism care se divizase și o conducere politică ce nu-l mai susținea precum și o largă minoritate nestoriană. Africa de Nord a cunoscut ca prim element de civilizație pe cartaginezi care erau semiți. În Spania, islamul n-a rezistat în mase în pofida splendidelor palate, a regimului politic relaxat (mult mai liberal decât al regilor catolici ulteriori. Popoarele turcice și unii mongoli au adoptat islamul deoarece acesta a fost primul factor de civilizație. În India cucerirea politică și influența vecinilor iranieni a ajutat ca o parte din populație să se smulgă din cleștele castelor dar masa a rămas la varianta de civilizație intrată în ADU-ul lor. Islamul nu s-a impus în adâncul Indiei cum nici budismul o religie născută în civilizația indiană nu a supraviețuit. Cucerirea malaezienilor și a fraților de limbă din Indonezia se datorează influenței vecinilor bengali. În aceste cazuri religia poate fi de multe ori un mod de diferențiere națională între alte națiuni de alte religii (gen catolicismul polonez sau irlandez, ortodoxismul romînesc și chiar șiismul iranian impus cu forța târziu după ce inițial cultura iraniană inspirase sunismul otoman)
      Cruciadele dincolo de dorința de afirmare a identității europene au fost induse și de reminescența unei largi populații creștine rămase în zona politică islamică. Totuși cruciadele n-au făcut decât să consolideze elementul majoritar de civilizație levantină care acceptase islamul ca fiind un element al propriului ADN.

    • Evident că astea sunt doar detalii. :P

      Autorea nu face decât regurgiteze cu entuziasm locurile comune ale propagandei neomarxiste: Albii în general și creștinii în mod particular sunt vinovați de toate relele lumii. Pentru a-și răscumpăra „păcatele” au datoria morală de a transforma lumea civilizată într-un soi de gigantic Zimbabwe „progresist”.

      De aici încolo toți propagandiștii ăștia, care parazitează lumea liberă ronțăind pomeni prin univeristăți și fundații, se întrec în a descoperi „violența creștină” pentru a putea justifica terorismul islamic al zilelor noastre și mai ales pentru al părea să pce ceva firesc și chiar necesar :P

      • „Albii în general și creștinii în mod particular sunt vinovați de toate relele lumii. ”

        Cita dreptate aveti! In tarile sexomarxiste avansate, copiii invata inca de la gradinita lucrurile astea, relele istorice comise de albii crestini fiind scrise, spuse si repetate zilnic peste tot, orice incercare de a le pune in discutie fiind considerata hate speech, condamnata de legile in vigoare, iar deviationistul concediat (sa vada el cum se poate trai fara salariu in lumea de azi!) si exclus/interzis din dezbaterea publica. Iar cind copiii ajung la adolescenta, sentimentele de vinovatie si de responsabilitate pentru

        – crimele inimaginabile ale stramosilor,
        – violenta,
        – belicozitatea,
        – “puritatea creştină”,
        – auto-legitimarea prin ”lupta de partea binelui”,
        – afirmarea zeloasa a “puritatii”
        – si toate celelalte fara numar rele comise de acesti stramosi

        si rusinea infinita de a fi niste privilegiati din nastere, ca urmasi ai acestora, sint atit de puternice si bine impregnate in creiere incit ura de sine capata forme isteric-suicidare absolut binemeritate.

        Pina si pe wikipedia lucrurile acestea au fost puse la punct. Sa fie clar pentru toata lumea si sa nu mai existe discutii:

        https://i.sli.mg/tqt0WZ.jpg

  4. Ce credeti ca se rosteste in soapta, stimata doamna Tereza Brandusa Palade, pe la pelerinajele praznicelor ortodoxe de peste an, de catre cei ce au mai mult de 7 clase primare, celebrul : „Cine a indragit strainii, manca-i-ar inima cainii” !
    Dincolo de conflictele cu muzica rock, de la momentul „Colectiv” de anul trecut, duse aproape de zona mediocritatii can-can-ului, in ziarele noastre de doi bani, mai grave sunt permanentele raportari ale mitropoliei din Moldova la refacerea puntilor pan-ortodoxe, recte cu biserica ortodoxa sarba, cea greaca si o parte din cea bulgara !
    Fara a intra prea mult in amanunte imi permit sa consider ierarhii si slujitorii bor principala sursa a urii impotriva civilizatiei occidentale de la noi, o „Coreee de Nord” , o insula de ura si xenofobie la marginea Uniunii Europene ! O sa spuneti ca exagerez dar in capul „oastelor rasculate” de la Barlad , impotriva gazelor de sist, pune mereu „pieptul inainte” impotriva strainatatii preotul „comunitatii” !
    Pe de alta parte, ura si indarjirea bor se degaja din consecintele sinodului panortodox din Creta ;
    deschideti link-urile atasate si…va cruciti !!!
    http://www.activenews.ro/stiri-social/Sinodul-panortodox-la-final.-Biserica-Ortodoxa-se-pronunta-impotriva-globalizarii-a-transformarii-omului-in-masinarie-biologica-si-afirma-ca-este-SINGURA-Biserica-intemeiata-de-Hristos-134484
    http://www.atitudini.com/2016/09/despre-ratacirile-sinodului-din-creta-fapte-consecinte-indreptare/
    http://www.apologeticum.ro/2016/07/comunicat-ierarhi-preoti-monahi-si-mireni-se-dezic-de-hotararile-sinodului-panortodox-din-creta/

    • E regretabila izolarea nationalista a BOR, de acord cu Dvs. Din pacate, nici principiile auto-cefaliei bisericilor ortodoxe nu ajuta… Intimitatea bisericilor in discutie cu „neamul” poate fi nesanatoasa – Cristos se adreseaza individului, nu „neamului”. Exista totusi si figuri ierarhice ortodoxe foarte decente, mult mai deschise si responsabile decit clerul la care faceti aluzie. Cred ca Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolelui e una din ele.

      • Pentru cultura dumneavoastră generală mesajul Lui Cristos s-a adresat inițial exclusiv evreilor. Vedeți Evanghelia după Matei, capitolul 15, episodul femeii samaritene:

        „24. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.
        25. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă.
        26. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.
        27. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.”

        Primele Biserici din afara provinciei romane Palestina sunt „regionale” pentru că nu existau entități naționale în Imperiul Roman. Deschidrea micii comunități creșine originare către ne evrei („neamuri”) provoacă de altfel un adevărt cutremur în interiorul ei. Iar universalismul (globalism, dacă vreți) creștin apare abia odată cu schisma de la 1054, când Biserica Catolică își asumă rolul de biserică universală.

        Atâta vreme cât există națiuni și limbi diferite, existența bisericilor naționale e firească. Treaba Bisericii Ortodoxe nu e nici să fie fancy și nici „up to date”. Treaba ei e să prezerve creștinismul și să ofere îdrumare spirituală în mijlocul națiunii pe care o păstorește. Ea răspunde în fața lui Dumnezeu și nu în fața zgubiliticilor care înghit orice și se răzgândesc fulgerător în orice privință, cu condiția să rămână„fashinble”.

    • Pelerinajele de peste an „de catre cei ce au mai mult de 7 clase primare” (dumneavoastră aveți mai puțin de 7 clase? :P) sunt exclusiv treaba lor. Dumenavoastră v-ar conveni dacă v-ar comenta cu îndreptățită mânie proletară tot soiul de zgubilitici când vă duceți la o petrecere cu prietenii sau când mergeți oriunde altundea?! Preocuparea de-a dreptul patologică pentru ceea ce face altul e unul din cele mai pregnante semne de mojicie și privitivism mitocănesc. Nu-i așa?

      Să nu uităm că „conflictele cu muzica rock, de la momentul “Colectiv” ” au fost generate de retardații care behăiau la nesfârșit mantra „Ard îngerii-n spitale, dracii dansează-n catedrale”, respectiv săreau la jugulara Patriarhului care nu s-a înfipt ca mitocanul cu potcapul pe ceafă împreună generalul izmenelor Oprea și cu primarele Piedone să-l vadă televiziunile la locul incendiului în noaptea cu pricina. În loc să se fi concentrat pe provocarea alegerilor anticipate – adică pe singura chestie ce mai putea trage apa măcar după o parte din fauna fetidă din parlament, papagalii care au ieșit în stradă au făcut jocul lui Dragnea care a putut scăpa astfel de Ponta fără a provoca valuri în grupul infracțional organizat.

      Biserica nu a avut nimic de a face cu răscaoala de la Bârlad. Acolo a fost exclusiv mâna (și mărunțisul) muscalilor de la Gazprom via PSD. Puteți apoi cita fie și un singur ierarh al BOR care incită la ură „impotriva civilizatiei occidentale de la noi” ?! Aici remarc că măcar nu-i acuzați că incită la ură împotriva civilizației occidentale din Occident. :D Dumenvoastră gustați civilizația occidntală din Ferentari, dacă tot veni vorba?

      • @ Josef Svejk: As indrazni sa citez eu un astfel de ierarh:

        http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/peste-40000-pelerini-nicula-mitropolitul-clujului-explica-rostul-atentatelor-teroriste-oare-nu-d-asta-ingaduie-dumnezeun-1_57b16ac25ab6550cb8c6195a/index.html

        Desigur, puteti argumenta ca nu e foarte evidenta pornirea omului respectiv impotriva modelului occidental, insa a crede ca Dumnezeu pedepseste crestinii din Vest prin atacuri teroriste pentru decadenta morala a respectivilor crestini e suficient, din punctul meu de vedere, ca sa imi dau seama cam ce valori are viata omului sau Divinitatea in capul respectivului.

        • Va multumesc pentru link. Nu vad totusi unde este atacul impotriva Occidentului. Prelatul constata un fapt: Indepartarea Europei de vest de valorile crestine pe care s-a cladit civilizatia noastra duce la o degradare continua a acestei parti a lumii din toate puctele de vedere: economic, standard de viata, libertate a cuvantului, etc. si pune in pericol insusi supravietuirea prin slabirea capacitatii sale de aparare impotriva inamicilor externi si a celor ce sunt deja intra muros. E ca si cum cineva constata ca v-ati lasat masina afara din garaj si a fost lovita de grindina. Faptul ca exprima un truism nu inseamna ca are ceva impotriva dumneavoastra.

          E vreo-un pasaj anume (care mi-o fi scapat mie) ce indica un atac al ierarhului impotriva Occidentului?

          Ceea ce insinuati dumneavoastra e exact la nivelul Pravdei lui Stalin. Oricine nu raguseste laudand marile izbanzi si viata fericita e un dusman al poporului ce trebuie strivit imediat :P Tocmai genul asta de intoleranta combinata cu schizofrenie din care s-a nascut si se hraneste corectitudinea politica ii dau dreptate ierarhului…

          • Cu multă plăcere.
            Atacul împotriva Occidentului consta in faptul ca ierarhul lăsa de înțeles ca occidentalii merita atacuri teroriste din cauza imoralitatii lor. Sau ca exista motive pentru care atacurile teroriste sunt îngăduite împotriva occidentalilor.

  5. Și religiile se supun testului timpului.
    Ar fi de dorit ca omul să evolueze spre empatie involuntară, să simțim fiecare binele celui căruia îi facem bine și durerea celui pe care il nedreptățim. Atunci purificarea ar veni de la sine, un fel de judecata de acum.
    Am putea spune ca ne lipsește organul de rezonanță. Probabil că s-a atrofiat ca să putem deveni așa de orbi și indiferenți.
    Sau nu, a fost nevoie doar de o gandire greșită, selecția naturală, supraviețuirea celui mai puternic, scuză toate crimele.
    Istoria acceptata incepe in intuneric si razboaie. Singura noastra idee de progres este cel tehnologic.
    De ce sa construiesti din pietre sau din fier forme perisabile cand pătrunzandu-le cu mintea la un nivel de identificare ai putere asupra lor ca si asupra propriului corp. E ca si cum ai da o piatra lui David, lui Canova si eventual unui filosof si te astepti ca toti sa faca acelasi lucru cu ea, sau ca doar o varianta este corecta.
    Mintea noastra ascunde mistere pe care speram sa existe sute si mii de generatii viitoare care sa le descopere si sa le manifeste. Mecanica cuantica deja clatina dogmele concretului, mintea insasi pare a fi in proces de restructurare.

  6. Niste fundamentalisti religiosi politizati care isi folosesc influenta pentru a-si impune moralitatea asupra tuturor:

    https://www.youtube.com/watch?v=FX_NIxWNR28

    Ce mi-a fost dat duminica trecuta sa aud la rugaciunea credinciosilor? Ca guvernul sa redistribuie veniturile dupa principiile „justitiei sociale”.

    Cand fundamentalismul stangist isi impune dominatia asupra bisericilor traditionale, cand institutiile religioase sunt sub asaltul instituiilor seculare, tot sperietoarea fundamentalismului conservator ni se arata.

  7. Un articol profund care deconspiră originile reale ale fundamentalismelor ce se autointitulează mișcări religioase. De fapt avem de-a face cu religii desacralizate ce dau o aparență de autoritate unor mutații sociale patologice. Poate ca ar trebui să vedem lucrurile și ca forme patologice sociale în care, după cum s-a văzut în secolul XX, gangsteri-microbi au reușit să pătrundă în vârful puterii, ruinând popoare sub lozinca progresului.
    Felicitari, stimata doamnă Tereza-Brîndușa Palade!

  8. Doamna Tereza-Brandusa Palade se grabeste sa-si inceapa pledoaria politica de incriminare a religiilor (voi explica mai jos de ce este politica), care nu mi se pare esential diferita de conceptia conflictualizarii politice a acestora, prin sustinerea transanta ca afirmarea si pastrarea puritatii credintei religioase ar fi o sursa “incontestabila” a violentei cu motivatie religioasa, pentru ca in final sa vina cu o concluzie relativizanta, sub forma unei “aporii”. Si mai ciudat este ca, folosind materialul clientilor, prin istoricizari si intelectualizari preluate din civilizatiile crestina si islamica, croieste o haina care nu se potriveste niciuneia din cele doua religii, ci uneia terte. Cand operezi selectiv cu exemple religioase, ocolindu-le cu grija pe altele, nu poti fi “acuzat” de nepartinire, este limpede ca esti subiectiv, potrivit anumitor interese politice, religioase sau politico-religioase.

    Exaltarea in favoarea griului, prin amestecul albului si negrului, incalcand identitatile acestora, generic vorbind, dar incluzand aici si geneza demiurgica, prin care Dumnezeu a dat albului si negrului infatisari si taramuri diferite, pentru a nu se amesteca, conflictualiza si degenera, se intersecteaza in mod evident cu unele fenomene marginale din lumea de azi, de expansiune politico-religioasa, si cu incercarile de a le turna in formule teoretice manipulative, dupa exemple din trecut. Despre cautarea puritatii religioase, autoarea va fi probabil dezmagita sa afle ca in crestinism aceasta este o chestiune individuala, care se intreprinde si se consuma la nivel individual, credinta crestina fiind o relatie spirituala intre credincios si divinitate. In alte religii, in care credinciosii sunt obligati sa se adune intr-un numar minim pentru a se ruga, politicul se insinueaza cu usurinta, pentru ca politicul este o chestiune care incepe de la numarul de 2 persoane in sus, fiind o legatura indivizibila intre lideri politici, partide si mase, spre deosebire de religia crestina, unde legatura cu Dumnezeu este personala.

    Asa-zisa purificare a lumii prin violenta si “sacrificiul expiator” este eminamente politica, conducerile politico-religioase-militare, o centralizare in scopuri expansive, si-au manat de la inceputuri popoarele in razboaie. Purificarea, alegerea graului de neghina, a urmarit si inspiratorul si conducatorul Exodului, atunci cand i-a indeamnat pe leviti sa ucida in masa, „fiecare pe fratele său, pe vecinul său și pe aproapele său”, pentru vina de a fi căzut în idolatrie, facandu-si un vițel de aur, după model babilonian, dupa cum se arata in cartea Iesirea, cap. 32 – Vitelul de aur. Porunca a fost executată, trei mii de evrei din alte triburi decât leviții (trib din care se recrutau preoții) au fost uciși.

    Purificarea a continuat chiar si mult mai tarziu. Într-un documentar History Channel, The Bible Unearthed (Biblia dezgropată), Baruch Halpern a documentat că monoteismul a pornit din reforma constând din epurările religioase, la ordinul regelui Iosia, care a reluat purificarea prin epurări inceputa de străbunicului său, regele Ezechia. Puritatea religioasa a avut drept consecinta centralizarea cultului pentru a obține controlul total al statului și sprijinul populației, de care regele Iosia a avut nevoie în scopuri expansioniste, o ideologie care este consemnată în Deuteronom. Iisus Hristos nu s-a autocrucificat, el a fost folosit ca sacrificiu expiator de catre cei care l-au dat in mainile crucificatorilor. La crestini nu opereaza niciun fel de restrictii religioase alimentare, un alt semn ca, spre deosebire de alte religii, la ei nu intervine distinctia dintre pur si impur, tocmai pentru a nu permite posibilitatea propagarii ei de la alimente la oameni.

    Abordarea excesiva, nihilista sau negationista, a puritatii, a diferentierii, in favoarea amestecului, ne-ar putea induce ideea gresita ca aceasta, puritatea, cautarea ei, ar fi ceva rau prin definitie. Cine nu-si doreste o dragoste autentica, pura? O familie sau o profesie curata? Pur si simplu totul trebuie privit prin prisma mijloacelor, care daca sunt violente anuleaza si cele mai bine intentionate scopuri, dar ceea ce trebuie sa retinem este ca puritatea poate insemna si pastrarea neintinata, nealterata a identitatii. In ultima instanta, puritatea, in toate sensurile posibile, este o problema de alegere individuala. Recunoasterea unor greseli din trecut ale crestinismului, unele dintre ele amintite si de doamna Palade, nu il slabeste, ci il face mai puternic. Pana la urma, errare humanum est… Nu trebuie insa sa escamotam ca sursele violentei religioase sunt politice.

  9. Un text remarcabil, o sinteza instructiva, multumesc stimata doamna!
    Apoi, eu cred ca singura explicatie a „eternizarii” unei probleme, este abordarea ei gresita…Altfel spus, daca de sute de ani, crestinii si musulmanii se confrunta intre ei – si, accesoriu :( , mai macelaresc si populatiile indigene de prin teritoriile anexate -, pentru impunerea „adevarului”, e greu de crezut ca DOAR trecerea timpului va calma aceste veleitati criminale.
    Violenta se afla in orice om, dar nu toti oamenii sunt violenti! Este o chestiune de EDUCATIE!
    Niciun om bine educat si cultivat nu va ucide, si nici nu-si va da viata pentru religie in 2016. Numai un om bine educat si cultivat STIE ca, folosirea violentei pentru impunerea adevarului, transforma instantaneu respectivul adevar, in minciuna!
    Realitatea facând insa ca, insasi ideea de „adevar” nu se poate impaca cu liberul arbitru uman,
    devine mai lucrativ pentru diversii „sefi” ai lumii, ca popoarele sa ramâna in ignoranta…

  10. Paralele inegale între Islam și Creștinism. Convertirile forțate, reprimarea sângeroasă a sectelor deviante, cruciadele, inchiziția, toate sunt reprobabile în lumina valorilor de astăzi, dar cu nimic excepționale în contextul timpului când se petreceau. Mișcarea islamistă, chiar cea care nu se manifestă prin terorism, este anacronică. Așa cum este și fundamentalismul creștin, deosebirile esențiale fiind că acestuia îi lipsește componenta teroristă, acoperă cu adevărat o minoritate și nu pretinde a se substitui statului.

    • As vrea sa va contrazic un pic cu exemple foarte recente.

      Cam cum categorisiti Miscarea Legionara din Romania, sau mai nou purificarea etnica promovata in Bosnia si pentru o vreme in Kossovo de catre fundamentalistii sarbi?

      Destule asasinate si gropi comune indica ideea de teorism chiar la nivel de guvernare in plin secol XX.

      • Mișcarea legionară nu a fost niciodată asumată de Biserica Otordoxă. Și oricum legionarii nu converteau pe nimeni la creștinism. Nici în mod forțat și nici de bună voie.

        În ce privește fosta Yugoslavie purificarea etnică au practicat-o toate părțile implicate în conflict. Cei mai de succes find croații care au alungat în câtev zile peste 400000 de sârbi din Croația. Faptele cele mi grotești s-au produs însă în Bosnia unde croații și musulmanii erau aliați împotriva sârbilor. Asta nu i-a oprit pe croați să-i alunge pe musulmani din regiunile ocupte de ei, respectiv pe musulmani să-i alunge pe croați din teritoriile lor.

        Atât Biserica Catolică cât și cea Ortodoxăau condamnat public în mod repetat purificarea etnică comisă de țările lor (Croația și Serbia). Însă nimeni n-u auzit niciodată vrep-un muezin musulman piscuind ceva despre purificarea etnică comisă de musulmani în Bosnia și Kosovo. Ce ar fi să încercați să mai cântați li pe la alte mese? :P

  11. Nu, nu cred că cei care caută fie puritatea, fie adevărul, fie perfecţiunea ar putea fi violenţi. Violenţi cred că pot deveni doar dintre cei ce sunt convinşi că au găsit. Fie Adevărul, fie Perfecţiunea, fie Puritatea. Căutătorii nu sunt violenţi pentru simplul motiv că nu au ajuns încă la ţintă. În schimb cei ce pretind că au găsit deja, ori că posedă deja Puritatea sau Adevărul sau Perfecţiunea, nu mai caută, ci transformă în doctrină sau ideologie rezultatele căutării. Doctrina sau ideologia devenită apoi idol e cea care motivează violenţele, ororile, masacrele. Nu spun că doctrinele şi ideologiile ar fi rele în sine, ci doar că devin nocive când sunt urcate pe un piedestal de idol. Iar principalii idoli la care se „închină” azi chiar şi ateii sunt .. banul, doctrina şi puterea.

  12. Gheorghe Doja nu era un aristocrat european ci, mai degrabă, un tâlhar și un criminal la drumul mare (vezi link-ul spre articolul lui Marius Cosmeanu). Și nici cei 40.000 de oameni ai lui cu care a plecat la Belgrad ca să-i alunge pe turci nu erau aristocrați belicoși europeni, pîndind oportunist ocazia să-și afirme “puritatea creştină”, ci țărani obișnuiți.

    Dar n-o să facem un capăt de țară din atîta lucru. Mai bine sa relatăm – citîndu-l pe Marius Cosmeanu – o scenă în care Gheorghe Doja a dorit să-şi afirme “puritatea creştină” prin nimicirea “păgînilor”, auto-legitimîndu-se prin ”lupta de partea binelui”, ca sa se inteleaga mai bine vanitățile deșarte care îi mînau în luptă pe violenții creștini cruciați:

    „Povestea lui Gheorghe Doja (pe numele său real Székely György și, mai târziu, Dózsa György) a avut mai multe momente cheie. Două dintre ele îmi par însă decisive pentru soarta sa, ambele consemnate în anul de grație 1514, cel în care Doja a condus campania cruciaților împotriva otomanilor și, apoi, rebeliunea împotriva nobilimii maghiare.

    Primul astfel de moment a fost cel care l-a scos din anonimat: duelul cu Ali din Epir, figură legendară și temut comandant al spahiilor, corpul cavalerilor de elită al otomanilor. Scena l-ar fi făcut gelos până și pe Sergiu Nicolaescu:

    În ultima zi din făurar, la Belgrad, armata maghiară dădea piept cu otomanii, conduși de viteazul Ali. Toți îi știau de frică turcului, dar îi respectau aura de războinic desăvârșit. Nu exista maghiar prezent pe câmpul de luptă, spune Albert László Barabási, în volumul său Burst, dedicat în bună parte lui Gheorghe Doja, care să nu fi cunoscut măcar un om dovedit de Ali.

    „Era un bărbat înalt, cu pomeții lați. Vârfurile ascuțite ale mustății sale atârnau mai jos chiar decât barba-i deasă. Călărea un cal puternic și aproape tot corpul îi era acoperit de o cămașă veche din zale. Pe cap purta o cască ce aducea mai curând cu un vechi bidon de oțel, prinsă cu o curea de piele la fel de învechită. Scutul său purta semnele numeroaselor lovituri primite în luptă și abia dacă-i mai puteai descifra blazonul pe el”, scrie Barabási despre Ali.

    Când cele două oști au ajuns față în față, Ali s-a adresat adversarilor săi: „Maghiari! Dacă e printre voi vreun bărbat gata să-și dovedească voinicia, unul care are încredere în forțele lui, să facă un pas în față și să se lupte cu mine. De la egal la egal.”

    Ali era un tip a cărui prezență înmuia și genunchii celor mai bravi. Cine să se fi încumetat să se lupte cu el? Invitația la duel a născut imediat un val de rumoare printre cavalerii maghiari, după care s-a lăsat o liniște ce devenea tot mai apăsătoare, întreruptă doar de dăngătul clopotelor. În cele din urmă, cel care a făcut pasul în față și a răspuns provocării a fost, bineînțeles, Gheorghe Doja.

    Duelul a fost scurt. Doja ar fi acționat cu o precizie aproape chirurgicală, lăsându-l pe marele Ali din Epir fără braț și fără suflu. Se năștea un nou erou: Doja e făcut cavaler, primește cadou un sat și dreptul de a purta un blazon simbolizând eroica-i faptă.”

    ___________________
    Cititi: „Ziua în care Dumnezeu și-a luat liber. Execuția lui Gheorghe Doja” de Marius Cosmeanu.
    http://blog.cosmeanu.ro/ziua-in-care-dumnezeu-si-a-luat-liber-executia-lui-gheorghe-doja/

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Tereza-Brindusa Palade
Tereza-Brindusa Palade
Profesoară de Etică Politică la Facultatea de Științe Politice a SNSPA, București. Eseistă, publicistă și poetă. Membră a Grupului pentru Dialog Social. Autoare a numeroase cărți de eseistică filosofică și teologică, printre care amintim: Noaptea gîndirii metafizice (2008), Fragilitatea Europei (2009), Castelul libertății interioare (2010), Chemarea înțelepciunii (2011), Infinitul fără nume (2013). Autoare a zeci de articole științifice în limbi străine, dintre care unele publicate în reviste de prestigiu ca Annalecta Husserliana, Persona, European Journal of Science and Theology. Autoare a sute de articole apărute în presa culturală și de opinie din România. Autoare a două volume de versuri și a unor serii de poeme publicate în revistele literare Familia, Viața Românească și Discobolul.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro