miercuri, iunie 29, 2022

În căutarea unui trecut, dar nu a celui oficial. Documentele clasificate și memoria recentă în România post-decembristă

Orice comunitate este interesată de prezervarea mărturiilor produse în trecutul recent. Ce eșantioane alege să își tezaurizeze, care sunt ,,arhivele” ce vor deveni în timp ,,Arhive” sunt alegeri mai curând dintr-o zonă semi-clandestină. În spațiul public din România lipsește o discuție asupra acestor realități. Arhivele nu ascund doar un trecut ci și foarte mult prezent, domenii întregi de activitate curentă intersectându-se cu mărturiile din documentele produse anterior. Preluând o expresie a fostului director al Arhivelor Naționale, Ioan Drăgan, soarta României s-ar fi înscris într-un alt orizont dacă am fi avut arhive mai bine organizate și mai sigure.

În anul 2002, într-un context politic care privilegia acomodarea legislației românești la perspectiva aderării euro-atlantice, s-a adoptat un cadru legislativ care a reglementat domeniul documentelor clasificate produse de instituțiile militare sau cele civile. Legea nr. 182, privind protecția informațiilor clasificate și HG 585, privind aprobarea standardelor naționale de protecție privind documentele clasificate au fost cele două normative care au devenit, treptat, noua constituție a serviciilor secrete din România. Era o necesitate reală întrucât acest domeniu era lăsat arbitrariului produs de legislația comunistă, în uz încă din anul 1971. Pe lângă lunga listă a prevederilor care au normat beneficii reale pentru administrarea documentelor clasificate, s-au strecurat și câteva articole care au produs efecte catastrofale în relație cu dreptul comunităților la propria memorie.

HG 585/2002 a încalcat pur și simplu o lege, legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996 și a instituit dreptul SRI, DGIPI sau al Serviciului secret al Armatei să dispună nu doar asupra documentelor proprii ci și asupra documentelor clasificate produse de autorități și instituții publice sau a marilor coloși industriali din perioada comunistă. Practic, în afara oricăror competențe istorice sau arhivistice, fără a avea un drept de proprietate sau de deținere legală, documentele clasificate ale oricărei organizații intrau de facto în custodia Serviciilor de informații. Odată create, indiferent de nivelul de clasificare, actele erau pus sub sechestru, folosirea lor fiind îngăduită doar de către acestea.

Peste toate instituțiile s-au rostogolit arbitrar noile prevederi. Încălcând legislația în uz care prevedea termene de păstrare pentru aceste categorii de documente, s-a dispus distrugerea lor pe baza unui simplu proces-verbal de distrugere. În cazul Arhivelor Naționale (ANR), documentele clasificate, preluate în depozite pentru a intra în circuitul public, au devenit noua Cenușăreasă. Accesul a fost condiționat de declasificarea fiecărui document în parte, indiferent de anul creării sau de emitent. În acest caz se poate ușor documenta perversitatea introdusă prin HG 585/2002. Deși legea 182 prevedea o sincronizare cu cazuistica din țările NATO, în schimb, prin hotărârea de guvern un document clasificat putea rămâne sub acest regim ,,până la” un termen stabilit pentru fiecare nivel de clasificare. Acest ,,până la” însemna de fapt mai ales ,,după”, pentru că la împlinirea termenelor de clasificare (30 de ani pentru secret, 50 pentru strict secret), documentele nu se declasificau în bloc, ci era necesară o procedură anevoioasă pentru fiecare act în parte. Nu am preluat cazuistica occindentală, care prevedea declasificarea tuturor documentelor la expirarea termenului de clasificare, ci am apelat la o soluție ,,românească” din deja clasicul registru ,,știm noi mai bine”.

Așa se face că astăzi un cercetător nu poate avea acces la documente clasificate produse înainte de primul război mondial de către unitățile militare sau la actele legiunii de jandarmi din anii ’20, deși termenele lor de clasificare au expirat de jumătate de secol. Evident că acest lucru îl știu și Serviciile, dar interesul lor este legat de putere și de controlul informațiilor, fiind speculat orice prilej în acest sens. Au fost totuși și unele excepții meritorii, reprezentate de sălile de studiu ale unor deținători de arhive în care directorii respectivi au rezistat presiunilor și au aplicat legislația în spiriul ei și în acord cu recomandările europene privind arhivele. După 2007, odată cu mandatul la conducerea Arhivelor Naționale a lui Dorin Dobrincu, și în unele săli de studiu din țară s-au putut consulta documente clasificate. Înainte de acest an, le puteau consulta în regim preferențial doar unii istorici, agreați de putere sau de fostele conduceri ale ANR. Astăzi, în pofida oricărei legi sau cutume ale unui stat democratic, amintind mai mult de ethosul unui stat totalitar, DGIPI, serviciul secret al MAI, le dorește scoase din cercetare și supuse declasificării. Oare se va ajunge în situația în care vor scoate inclusiv din biblioteci volumele de documente publicate, în care au fost editate astfel de acte clasificate?

În perioada comunistă, statul totalitar a menționat în legea 66/1971 că documentele clasificate fac parte din fondul arhistic național (FAN). Acest lucru a condus la predarea către depozitele instituțiilor, și ulterior în depozitele Arhivelor Naționale, a unui număr semnificativ de documente clasificate, a căror valoare documentară le asigura statutul de parte a FAN. În anul 2002, autoritățile democratice au fost ,,mai vigilente”, stabilind că documentele clasificate se arhivează sau se distrug. Această prevedere a fost și a rămas o încălcare flagrantă a cadrului legal și a mandatului cu care statul român a însărcinat Arhivele Naționale, timp de aproape 190 de ani. Documentele produse de instituțiile publice, clasificate sau nu, în temeiul legii 16/1996 se pot distruge doar cu avizul ANR, care este singura instituție abilitată să asigure protecția FAN. După cum putem intui, între documentele pe care Serviciile de informații au dat ordin să fie distruse au intrat și multe documente din FAN. 

Serviciile au replicat, timp de aproape două decenii, că au respectat legea atunci când au dispus distrugerea documentelor clasificate, inclusiv cele anterioare anului 1989, primăriilor de municipii, Consiliilor Județene, Regionalelor CFR, foștilor coloși industriali din perioada comunistă, penitenciarelor, spitalelor și Universităților (în cazul SRI) sau Prefecturilor și structurilor militarizate din cardul MAI (în cazul DGIPI). Este un răspuns fals și incomplet. Cel corect este acela că au respectat o hotărâre de guvern și au încălcat o lege. Un absolvent onest de Drept știe că există o ierarhie a actelor normative, iar în acest caz nu trebuie să intrăm în capcana întinsă de Servicii care au invocat o opoziție între legi. Opiniei publice i se livrează o problemă tratată drept una de natură legislativă, dar în statele post-comuniste această poveste mascheză interese mai ample. Oricum, este o discuție care intersectează și o altă anomalie, legată de protecția patrimoniului cultural.

În România, prin identificarea documentelor deţinute sau pilotate de către Arhivele Naţionale drept FAN ne situăm în afara discuţiei legate de patrimoniul imobil. O scrisoare a lui Mihai Eminescu, o stampă sau un pergament deţinute de un muzeu sau o bibliotecă publică constituie parte a patrimoniului naţional, în baza legii pentru protejarea patrimoniului cultural național mobil 182/2000, în timp ce aceleaşi piese sunt doar fond arhivistic în posesia unui Serviciu Judeţean al ANR. În timp, statul român a impus, prin cazuistica din practica curentă a instanțelor dar și prin cei puși să protejeze patrimoniul (polițistul specializat) sau arhivele (arhivistul), o diferență calitativă între acestea. Odată cu intrarea în UE, în ciuda pașilor făcuți în direcția accesului la documentele de interes public ale instituțiilor, progresul de ansamblu este atât de mic încât orice reușită a rămas aproape irelevantă. Astăzi, discuția despre patrimoniu este aproape confiscată de fantasma digitalizării. 

Revenind la documentele clasificate, Serviciile au aplicat retroactiv HG 585 și s-au apucat să toace hârtii și memorie, preluând expresia colegului Mircea Stănescu. Au devenit sursa dreptului, pentru că documentele clasificate din perioada 1971-2001 nu puteau fi abordate prin prevederile hotărării de guvern din 2002. Au dispus distrugerea documenelor clasificate, temându-se de riscurile pe care acestea, parțial supravegheate de către creatorii lor, le puteau aduce ,,siguranței naționale”. Au izolat problema într-o bulă temporală, într-un context deposedat de propriul trecut pentru a suspenda dreptul comunităților la memorie.

Însă avem dreptul să știm ce documente clasificate s-au produs la vizita președintelui Franței, Fr. Mitterand, la Iași, în 1991, sau a Papei Francisc, în 2019, în același oraș, ce informări au primit prefecții unor județe de la Serviciile de informații, sau ce documente clasificate sunt în arhiva Poliției din București pentru perioada Mineriadei din iunie 1990, din timpul primei vizite a Regelui Mihai sau a summit-ului NATO din 2008. Astăzi, ICCMER, cu ajutorul procurorilor și polițistilor, caută în subteran, prin săpături arheologice, urmele genocidului produs în perioada comunistă la adresa unor copii instituționalizați în orfelinate. La suprafață, această cercetare nu se mai poate desfășura pentru că au fost distruse arhivele acestor instituții de tortură. Același lucru s-a întâmplat și cu mărturiile scrise din maternităților unde s-au produs tragediile cu mamele care avortau clandestin. Pe cine și ce vrem să ascundem? Poate ne este frică de propriul nostru trecut, care nu este atât de glorios cum ne este livrat de istoriile oficiale.

O societate democratică se construiește și prin accesul la documentele clasificate, imediat după ce acestea nu mai sunt sensibile. Și în statele occidentale se pot documenta întârzieri sau rețineri ale predărilor, dar acest lucru devine unul inevitabil în cele din urmă. Ultimul președinte al SUA, Donald Trump, a fost trimis în judecată de către Arhivele Federale tocmai pentru distrugerea unor astfel de documente. În România, prin distrugerea sistematică care s-a practicat în ultimul deceniu, nici măcar nu mai putem documenta existența acestora. O imagine asupra unității de măsură a documentelor clasificate distruse, declasificate sau preluate de unii deținători este aproape imposibil de realizat.

Relația dintre Arhive, documente și putere s-a jalonat mereu în termenii conservării unor mărturii sigure, nemediate despre propriul trecut. Doar în statele totalitare, documentele capătă însemnătatea pe care le-o acordă autoritățile, în total dezacord cu rațiunile creatorului. Arhiviștii români, mult prea mult timp văzuți ca simple anexe ale istoricilor, au dus mai departe mandatul evaluării și salvării documentelor. Din păcate, istoria arhivelor în lumea românească este una a distrugerilor și a pierderilor. Dacă astăzi există câteva mărturii în depozitele ANR, acest lucru nu s-a întâmplat datorită aplicării unor legi sau regulamente, ci mai curând a devoțiunii arhivarilor și arhiviștilor din ultimele două secole. În pofida vremurilor, a contextelor potrivnice sau chiar a trupelor sovietice, în perioada anilor 1944-1958, aceștia s-au încăpățânat să creadă în misiunea lor.

Lipsa de perspectivă critică asupra arhivelor este una cu implicații grave pentru societatea românească. Astăzi, lăsați singuri, arhiviștii, ai ANR sau ai altor deținători legali, nu vor putea determina viziuni alternative. Fără o presiune din partea comunitatii academice și a spațiului public, puterea, indiferent de culoarea ei politică, își va alege cu grijă documentele pe care le va conserva. Dar, în acest caz, nu mai putem vorbi de arhive, ci doar de memorii oficiale. E pregătită societetea românească să înfrunte provocările izvorâte din cazuistica ultimelor două decenii ale arhivelor și a Arhivelor Naționale? Noua lege a arhivelor zace de peste 15 ani în sertarele Parlamentului. În schimb, documentele clasificate pot constitui un prim reper al gradului de maturitate a societății dar și de responsabilitate a Serviciilor de informații. Dacă servesc o țară democratică sau își șterg urmele a peste 50 de ani de istorie este o interogație al cărei răspuns îl pot oferi doar acestea.

Distribuie acest articol

14 COMENTARII

  1. Un arheolog găsește un os sau un ciob de acum câteva mii de ani și reconstruiește nu numai ființa/ obiectul ci și ‘modusul vivendi’ in habitatul respectiv. Astăzi istoricul are viața grea sa înțeleagă și sa spună ce și cum s-a întâmplat in trecutul recent deși totul a fost consemnat și conservat. Așa se face ca publicul generalist nu știe cum funcționează statul și instituțiile sale, nu știe ce a fost bine făcut sau dimpotrivă catastrofal.
    Primează doar conservarea unui nucleu dur care, indiferent de regimul politic, clamează triumfalist doar victorii democratice in numele poporului. Dictatura regală, dictatura militară, dictatura comunista toate au fost la vremea lor victorii democratice. Ale cui?
    Oare ce riscuri au in vedere cei care “Au dispus distrugerea documenelor clasificate, temându-se de riscurile pe care acestea, parțial supravegheate de către creatorii lor, le puteau aduce ,,siguranței naționale”.”? Ce linie de continuitate se păstrează de la un regim la altul in asa fel încât observatorul excentric -in ciuda face lifturilor decorative- sa trăiască senzația unui acelasi motor obosit ce anima căruță naționala?
    Felicitări d-lui Botosineanu pentru articol!

  2. Un articol f informativ.
    Aa adauga ca accesul la dosarele de urmărire de către Secu până în 1990 ale unor rude decedate este in continuare f complicat încât iti vine sa te lasi păgubaș.

  3. Problema distrugerii unor documente are explicații simple.
    – Republica Populară Română a creat „armata poporului” înlăturând masiv ofițerii regali ( cu liceu și școala militară ). Înlocuiți cu noile cadre create de ministrul apărării Emil Bodnăraș. ( Dezertor, reîntors în țară și cu cetățenie sovietică dar și grad în NKVD.)
    Peste 30.000 de noi ofițeri creați prin școala politică a armatei. Cursuri scurte . 6 luni maxim și prin care cei cu doar 4 sau maxim 8 clase, vor devenii cu timpul colonei si generali.( Nicolae Ceaușescu pe filiera asta a ajuns general. Avea doar 4 clase primare )
    NU întâmplător , acești „patrioți” cu epoleți și la nivel de mare stat major , comandamente armate , divizii, regimente , vor executa cu elan ordinele partidului în decembrie 1989. ( că nu se pensionau la 40 de ani ca acum )
    Unica tara comunistă unde armata a tras în propriul popor.
    Ion Iliescu , in schimbul loialității , asigura acestora : imunitate juridică , manipularea realității, mușamalizarea unor cazuri evidente de criminali cu grad , distrugerea documentelor care sa probeze altele , slaba școală care stătea la baza ascensiunii fulgerătoare a unora in socialism dar și după.
    – In cazul securității statului, sovieticii au creat structura de la zero. Au cooptat inițial ceva legionari dar baza viitorului corp al ofițerilor a fost analfabetismul de la tara. Multi generali și colonei in 1989 și in varie departamente a securității statului erau ” elemente de nădejde”. La doar 4 ani de școală primară , nu se putea pretinde să prindă mistrețul. Dar erau antrenați să bată iepurele pină recunoștea că era mistreț. 😀
    Generalul Plesita e doar un exemplu din o lungă listă.
    Și aici loialitatea față de noul PCR numit FSN , a fost răsplătită exact ca la armata.
    Întrebați pe tovarășul Geoană cum tatăl lui a trecut forțat (prin decret) in 1990 de la securitate la MApN și din colonel securist la general militar cu pensia aferenta.
    Astfel de cazuri au fost cu grămada.
    Iar rebranduirea securității cu noul nume de SRI menținând 99,9% din cadrele socialiste , a rezolvat și problema dosarelor. Tocate și arse.
    Inclusiv în viața civilă , efortul partidului de a crea o nouă intelectualitate , a avut la bază tot patrioți cu maxim 8 ani de școală. Deveniți economiști, experți în o sumedenie de domenii.
    Și cum diploma conta , statul comunist revoluționar a asigurat acestora faimoasele cursuri pentru comasați din anii 50-60.

    Despre care nu se discuta nici azi.

    Atunci , tovarășii economisti proaspăti absolvenți de Ștefan Gheorghiu , au obținut în 3 luni și diploma de școală obligatorie ( clasele 5 -8) și în alte 3 luni au obținut și diploma de bacalaureat. ( clasele 9- 12)

    Deci ce ne mai miram ?

    Istoricul Dogaru a ajuns colonel fara nici o școală militară la activ. Era din gașca doctorului in istorie , general Ilie Ceaușescu . Ăla care a rescris istoria romanilor cu falsități grosolane și minciuni .
    Ilie era fratele lui Nicolae Ceaușescu dar și cel mai școlit din familie. 7 ani școală elementara.Mai crede cineva că se poate găsii dosarul lui Dogaru ?
    Sau dosarul generalului cu 4 stele Oprea ?
    Care era bodyguard la șeful minerilor in 1990. Era deja pensionat ? Sau trimis sub acoperire în civil ? De armata sau SRI ?
    Veci nu va ști nimeni cum a evoluat cariera ” interesului național”.
    PS.
    Și Băsescu credea că Maior a curățat bine arhivele SRI in toți anii aia de șef al serviciului.Doar că nu a prevăzut că și alții aveau documente legate de turnătorul Petrov. Care turnător și din pura coincidenta , întâmplare , e fiul unui general de la direcția politica a armatei.
    General dar școlit de ” reforma militară ” a lui Bodnăraș.

    • Polonia, cu legea martiala, au murit nu stiu cate jde mii de polonezi. In RDG stasi iti deschidea capul in strada si dupa 90 n-a patiti nimeni nimic. Oficial. S-a tras si-n alte parti, numai in Romania s-a tras insa gratuit in fiecare, la nimereala, pentru ca regimul sa se perpetueze, si sa fie sigur ca nu este anchetat/ingrijorat pe viitor – un viitor foarte lung dupa cum vedem.

      • Crs.
        91 morți polonezi pe perioada legii marțiale ( 1981- 1983)
        Romania și în doar 10 zile (in decembrie 1989) a avut peste 1.000 morți.
        Ce comparăm ? Mere cu pere ?

  4. Când cu legea 44/1994 (niciodată aplicată. Alo, d. prefect Greblă? Ați fost și membru CC, cum suportați c-a trebuit (sic!) prin puterea judecătorească să fie obligat Guvernul (se nimerise să fie tov. Grindeanu prim-ministru) să „armonizeze” HG privind despăgubirile și tot n-au aplicat-o prefecții. Dați ordin de prefect de închidere(rezolvare) a tuturor dosarelor eventual la cererea vreunui descendent „din zilele noastre”) am parcurs multe M.Of. ale perioadei. De acolo se citea istoria . Sper să nu fabulez, citisem de pildă că în zona Constanța erau doi proprietari . Acum sunt sute de mii. Idem zone limitrofe capitalei, sau la scară mai mică, fiecare localitate cu împroprietăriții ei cu japca.

  5. Probabil vom avea în 2112 foarte puține documente interesante după 1989. Nu vor fi păstrate nici măcar probele că s-a trecut prin liceu până la doctorat. Multe adevăruri vor fi ghicite pe baza colecțiilor tabloidelor.

  6. Tatal meu imi povestea, ca sa se stie si dupa ce nu va mai fi printre noi, despre arhivele militare romanesti, pe care sovieticii, chiar si dupa ce nu mai aveau trupe de ocupatie, voiau sa le verifice si sa le caseze (suna cunoscut, nu?). Armata le-a luat din depozitul de la un fort de langa Bucuresti (ordinul e ordin, nu?) , le-a pus intr-un tren mare pazit bine de militari in termen (care intotdeauna au fost baza apararii Romaniei), si le-a „plimbat prin tara” sa li se piarda urma dupa care fiind „pierdute” au fost predate in siguranta la Pitesti si au fost pastrate cu sfintenie. Dar pentru ce s-a intamplat ce ele (si cu altele) dupa revolutie trebuie citit articolul de mai sus.

  7. Nu remarcabil , ingrozitor ( pentru oamenii cu o mentalitate democrata si pentru cine mai vrea sa inteleaga ce se petrece aici ), dar numai asa putem intelege subperformantele Romaniei dupa trei decenii de democratie. O tara controlata ( sau chiar condusa de servicii secrete ) doar mimeaza aparenta la democratia europeana , seamana ingrijorator cu Rusia lui Putin si in realitate nu pacaleste pe nimeni.

    • De ce profereaza kuzmin aberatiile lui si mai este inca acolo, nu din multe motive. kremlinul este puternic instalat in tara noastra.

  8. Domnule Cătălin Botoșineanu,
    Ați scris un articol foarte bun. Este un articol extraordinar de interesant. Remarcabil curajul dumneavoastră să menționați rolul jucat de către Informațiile Armatei, actualmente Direcția Generală de Informații a Armatei (DGIA). Din câte am înțeles, în 1990, cele 5 direcții principale ale fostului DSS au avut evoluții diferite. Direcția I-a Politică (Generală) a devenit UM 0215. Direcțiile a 3-a și a 4-a, care operau Contra-Informațiile pe MAI (inclusiv DSS) și pe MApN, cu arhve cu tot, au rămas, din ianuarie 1990, la MApN. Adică sunt o black hole.
    Ce știți despre arhivele fostului cece al pecere? De exemplu, ar fi palpitant dacă s-ar găsi arhivele secției militare a cece al pecere. Au fost și ele trecute în custodia MApN?

  9. Ti se face parul maciuca, combinnd cu restul aberatiilor din societate, se confirma colapsul generalizat al oricarei infrastructuri. Oamenii s-au format pe acest calapod si obstructioneaza cu nerusinare orice solicitare. Aceasta e o față grotesca a reusitului proiect Democratia originala 1.0, care supravietiuste oricarei masuri democratice reale.

  10. Admirabil si înspăimântător acest articol scris fără patimă dar cu discernământ și grijă pentru adevăr. Mulțumesc Dle Botosineanu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Cătălin Botoșineanu
Cătălin Botoșineanu, dr. în istorie; din 2008, arhivist la Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Iași; din 2012, profesor asociat al Facultății de Istorie a Universității ,,Al. I. Cuza” din Iași; preocupări legate de istoria învățământului, intelectuali, arhivistică, orfanii de război, monumentele de for public, istoria secolului al XX-lea; studii și articole în volume colective și reviste.

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carti noi

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mastile-zeului-mastile-zeului-vol-i-1651660196.png

Editura Trei publica primul volum din monumentala lucrare a lui Joseph Campbell, Măstile zeului. Acest prim volum, în editie cartonată, este dedicat mitologiilor primitive. Al doilea volum va fi despre mitologiile orientale. Puteti cumpăra de la Bookfest această carte cu o reducere de 30 %.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro