În Gulag la 16 ani

Fac parte dintre cei care am cunoscut-o personal pe Marioana Cantacuzino, care ca scriitoare avea să se numerască Oana Orlea. Deși ne cunoșteam și ne vedeam din când în când, nu figuram printre prietenii ei cei mai apropiați. De la o vreme viața ne-a despărțit cărările. Știam însă de la prieteni comuni, din România și Franța, cum îi decurgea viața, și din cărți evoluția ei literară. Făceam însă parte din aceeași lume, cea a burghezo-moșierimii, eram, altfel spus, dușmani de clasă, nu între noi, ci ai poporului, motiv pentru care ni s-a aplicat cu spor lupta de clasă. Mie ceva mai puțin deoarece nu am făcut pușcărie, am fost doar deportat cinci ani cu domiciliu forțat, apoi dat afară din Universitate, trimis la munca de jos, etc.
Aveam câțiva buni și foarte buni prieteni care la rândul lor erau foarte buni prieteni cu Marioana, printre care unul din foștii ei soți, Bobi Dendrino și câțiva care i-au fost ”colegi” de arestare și proces, cum au fost Mihai Sturdza, Ion Varlam, și alți câțiva. I-am citit câteva din cărți, începând cu Un sosie en cavale, apoi Cantacuzino, Ia-ți boarfele și mișcă. Am văzut-o și în celebra emisiune Apostrophes a lui Bernard Pivot pe France 2, nu mai țin minte anul. Bilingvă desăvârșită, a scris deopotrivă în română și franceză. A publicat treisprezece cărți. A început în 1968 cu Calul de duminică, schițe și povestiri. În 1980 a cerut azil politic în Franța, unde s-a instalat continuându-și carirea literară. A decedat în iulie 2014.
Prozatoarea Oana Orlea, pe numele ei adevărat Maria Ioana (Marioana) Cantacuzino, s-a născut pe 21 aprilie 1936. Fiică a legendarului aviator Constantin (Bâzu) Cantacuzino, (nepot al Nababului) și a Ancăi Diamandi, a fost arestată în 1952, la doar 16 ani, sub acuazția de ”complot și acțiune subversivă împotriva statului ”, distribuise niște documente anticomuniste. Era elevă în clasa a X-a la Liceul când Titu Maiorescu, cînd I.L. Caragiale. Condamnată la patru ani de închisoare a făcut mai puțin de trei, fiind eliberată la insistențele bunicului ei vitreg trăind în Franța, compozitorul George Enescu, al doilea soț al bunicii sale paterne, Maruca Enescu-Cantacuzino, născută Rosetti-Tescanu.
Trebuind să-și câștige, viața a fost ajutor de sudor, apoi de coiffeusă, taxatoare IRTA șamd. În anul 1960 a mai trăit două luni suplimentare în închisoare. A fost arestată, fără niciun motiv real, în ancheta privind ”Operațiunea Ioanid”, vestitul atac împotriva unui furgon al Băncii Naționale, care a avut loc în 1959.
Inteligentă, cu aun acut simț al observației, mai mult decât curajoasă, optimistă, cu un caracter puternic, foarte prietenoasă, Marioana a descifrat perfect realitatea Gulagului românesc, clonă perfectă a celui stalinist. Experiența trăită în pușcăriile comunismului, apoi viața de toate zilele în marea închisoare care era România, a ajutat-o să perceapă fără greș societatea românească de dinainte și din timpul comunismului. Analizele ei sunt pertinente și pline de profunzime. Iată un exemplu cu accente de psiho-sociologie, din volumul Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă, o reeditare a interviului realizat de Mariana Marin în 1991, publicată de Editura Compania în 2008 :
„Sigur că am putea acuza generaţiile dinaintea noastră – deşi nu în bloc, fireşte – că au fost conservatoare, atinse de scleroză, că au întîrziat în ceţurile feudalismului, că au ţinut cu din­ţii de privilegii. I-am putea învinovăţi pe latifundiari că au adunat prea multe averi, pe politicieni că au fost găunoşi, în­guş­ti la minte, mînaţi de interese personale, ca mulţi politici­e­ni dintotdeauna etc. Mai mult ca orice le putem reproşa unora ferma convingere de a fi fost superiori prin naştere, prin sîngele ce le curgea în vine. Experienţa m-a făcut să înţeleg cît de grav, de universal şi de fără leac este morbul superiorităţii – de arbore genealogic, de rasă, de clasă, de avere, de putere. Un virus contractat demult şi transmis sub diverse forme, care face ravagii şi azi. Spectaculoase sînt şi revoluţiile : orop­siţii reuşesc atunci să-i doboare pe cei de sus şi se gră­be­sc să se ca­ţe­re în locul lor, cărînd virusul după ei, moştenind toa­te racilele, ba mai aducîndu-le şi « îmbu­nă­tă­ţiri». Firește mai sunt și altele.
Moartea Oanei Orlea reduce și mai mult un orizont în curs de dispariție. Numărul martorilor direcți atât de lucizi și de clarvăzători ai anilor terorii comuniste se reduce văzând cu ochii. Nu vor mai supraviețui decât mărturiile scrise, din fericire nu puține.
(Am găsit câteva date biografice din viața Oanei Orlea, pe care nu le mai știam sau le uitasem, pe Internet, pe site-urile Wikipedia și Vorba săptămânal de cultură, divertisment și informare, din data de miercuri 29 07 2014).