Influent critic de arta, jurnalist de imens talent, polemist redutabil si respectat ganditor neoconservator, Hilton Kramer (1928-2012) a fost unul dintre ultimii reprezentanti a ceea ce s-a numit grupul intelectualilor din New York. Vreme de decenii principalul critic de arta de la “New York Times”, el a fost in egala masura un promotor al avangardei, al modernismului estetic si un adversar al fragmentarii si artificialitatii filistine pe care o asocia cu post-modernismul. A fost un intelectual anti-totalitar care si-a aparat optiunile fara sa-i pese de pasagerele mode si falsele popularitati. A facut cariera formularea sa legata de bienalele de la Muzeul Whitney, carora le reprosa ostentatia snoaba si absenta unei viziuni artistice care sa recunoasca dreptul la placere, la bucurie, la fervoare, daca vreti. Pentru Kramer, post-modernismul in arta nu era altceva decat “modernism lipsit de credinta insufletitoare in nobletea si pertinenta mandatului cultural”. Si-a facut intrarea triumfal in critica de arta polemizand, in „Partisan Review”, cu insusi Harold Rosenberg, pe atunci pontiful incontestabil al canonului modernist, autorul unei carti esentiale despre „traditia noului”. In acea perioada, Harold Rosenberg, Clement Greenberg si Meyer Schapiro dadeau tonul in critica de arta americana, erau vocile avangardei, „patronii” spirituali ai expresionismuuli abstract. Odata afirmat, Kramer devenit pentru ani de zile editorul revistei „Arts Digest”, poate cea mai importanta publicatie pe domeniu din Statele Unite. A pornit ca un copil teribil al literelor americane si a ramas pana la sfarsit, asemeni unui Richard Pipes, un nealiniat. Conservatorismul sau a fost unul al sensibilitatii politice si metafizice, al unei viziuni despre lume, politica si arta. In spiritul lui Lionel Trilling, Kramer a scris despre acele rascruci insangerate unde se intalnesc arta si politica.
Rupturile din interiorul acelui fascinant nucleu, initial legat de “Partisan Review”, metamorfozele unor prieteni in ex-prieteni, au fost provocate, scria el, de reactiile diferite ale membrilor sai in raport cu ascensiunea Noii Stangi si a contraculturii in anii 60. Unii dintre liderii intelectuali ai liberalismului modernist au salutat noile valuri, cu al lor nihilism estetic si politic. Sa nu uitam ca Susan Sontag, desi mai tanara, era si ea o membra activa a grupului, ca si Richard Poirier si Dwight Macdonald. Altii, precum Saul Bellow, Daniel Bell, Irving Kristol, Lionel Trilling, Norman Podhoretz si William Phillips, au sesizat primejdiile implicate in noul radicalism. Tocmai pentru ca iubeau modernitatea, Hilton Kramer si cei amintiti au protestat impotrirva uzurparii ei de catre noii iconoclasti, suspectati, pe buna dreptate, de histrionica iresponsabilitate. S-a nascut o sciziune intre cei care au aderat entuziast la noul radicalism (un Norman Mailer, de pilda, dar si initiatorii revistei „New York Review of Books”) si cei care au refuzat sa renunte la imperativele valorice legate de recunoasterea a ceea ce se numeste high culture. Un model din multe puncte de vedere a fost filosoful Sidney Hook, social-democrat ca orientare politica, exponent al liberalismului pragmatist, discipolul lui John Dewey, unul dintre cei mai articulati critici ai bolsevismului in oricare dintre incarnarile sale. Hilton Kramer l-a numit un veritabil disident american. Pentru Kramer, socialismul duios si pios al unui Irving Howe suna teribil de fals. Mai ales atunci cand editorul revistei „Dissent”, neindoios un mare critic literar, isi facea un titlu de onoare din a-l critica pe Aleksandr Soljenitin pentru modul „eronat” in care care intelegea sa examineze revolutia bolsevica. Eronat din ce punct de vedere? Al victimelor? Plecand de la un citat din Tolstoi–„Dumnezeu este numele dorintei mele”–, Kramer isi intitula eseul despre Howe, „Socialismul este numele dorintei noastre”. O dorinta dorita, cum ar fi spus Deleuze si Guattari, idolii neo-stangistilor actuali.
In turbulentii ani 60 si 70, unii au inteles sa mearga pe lunia blamarii Americii pentru absolut toate relele lumii, altii au ramas fideli liberalismului anticomunist. Unii s-au imbatat cu noile elixiruri ideologice, tradandu-si de fapt menirea, altii au definit in chip admirabil, prin actiunile lor spirituale, ce inseamna onoarea intelectualilor. Intre acestia, Hilton Kramer. A plecat de la “New York Times”pentru ca a vrut sa plece, renuntand la o superba pozitie magisteriala, a scris articole amare si sarcastice in “New York Observer” despre despre derapajele stangiste, pe linia unei corectitudini politice tot mai intolerante, ale ziarului cu care se identificase atatia ani. A protestat impotriva tendintei post-moderne de a deconstrui modernismul, de a respinge liberalismul politic tarditional, de a repudia pluralismul si de a impune hegemonia unei paradigme radicale de genul “revolutiei culturale” ca bresa civilizationala.
In cartea sa din 1999 “The Twiulight of the Intellectuals: Culture and Politics in the Era of the Cold War”, Kramer observa ca “moartea socialismului ca ideal politic si, in paralel, subminarea modernismului ca imperativ artistic au marcat in chip limpede sfarsitul unei epoci istorice”. Pentru a lua masura acestor tendinte distructive si a reusi sa riposteze in spiritul marii traditii a modernitatii, Kramer a intemeiat revista “The New Criterion”. Urmasul sau este criticull cultural Roger Kimball. Numele revistei este programatic legat de publicatia condusa candva de T. S. Eliot. Pentru Hilton Kramer era important ca lupta dusa de revista “The Public Interest” in planul politicilor sociale sa fie purtata si in domeniul estetic.
Scriind despre autobiografia marelui apostat care a fost Whitaker Chambers, Hilton Kramer ajungea la concluzia ca acesta nu gresea atunci cand scria: “Faith is the central problem of this age”. Motto-ul unui eseu despre Chambers era dintr-o scrisoare a lui Malraux catre Chambers: “Nu te-ai intors din infern cu mainile goale”. As aminti aici devastatoarele eseuri despre ipocrizia stangii, despre minciunile lui Lillian Hllman, despre Susan Sontag descrisa drept o “Pasionaria sa tilului”, despre ratacirile lui Dwight Macdonald, despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizatie infiintata din initiativa lui Arthur Koestler pentru a tine piept ofensivei comuniste in cultura vestica.
Cel care a scris fraza adeseori citata despre curatorii de la Whitney, cu a lor slabiciune pentru “funky, kinky, kitschy claptrap”, a dovedit o permanenta, nedezmintia deschidere pentru ceea ce era genuin in arta moderna. A fost un admirator al expresionismului abstract, al lui Jackson Pollock, al avangardei ruse. In 1981, spre surprinderea multora, a salutat o expozitie a lui Julian Schnabel. A aparat acea traditie intelectuala din care s-a nascut modernismul. Este vorba de o traditie tradata de cei care uita “the discipline of thruthfulness, the rigor of honesty”. Acestea au fost valorile pe care Hiton Kramer le-a cultivat cu pasiune si curaj. Numele sau apartine panteonului onoarei intelectuale dintr-un secol in care au abundat atatea abdicari, lasitati, injosiri si tradari. Scriind despre cei care, asemeni unei Lillian Hellman, continuau sa se scalde in vechile minciuni despre “nobilele idealuri ale stangii” (va mai amintiti filmul „Julia” cu Vanessa Redgrave si Jane Fonda, o reluare ultra-romantizata a mitologiei stalinismului antifascist din anii 30?), Kramer isi incheia un articol din “New York Times” din octombrie 1976 (“The Blacklist and the Cold War”) citandu-l pe William Hazlitt: “Were we fool then, or are we dishonest now?” O intrebare pe care ar merita sa si-o puna cei care agita azi spectrul lui Marx si propun “retestarea ipotezei comuniste”.
Incurabili la capitolul pasiunii utopice (reala sau mimata, putin conteaza), acesti oameni nu vor sa tina seama de lectiile unui secol fara egal ca brutalitate, violenta si delir genocidar. Cu somnambulica frenezie, ei refuza sa admita acele adevaruri traite de precursorii lor intru fanatism ideologic. Iata un citat rascolitor din autobiografia lui Arthur Koestler („The Invisible Writing”, 1954), reluat de Hilton Kramer:
Few among the intellectuals in the Party realized at the time that their mentality was a caricature of the revolutionary spirit; that within the short span of three generations the Communist movement had travelled from the era of the Apostles to that of the Borgias. But the process of degeneration had been gradual and continuous, and the seeds of corruption had already been present in the work of Marx: in the vitriolic tone of his polemics, the abuse heaped upon his opponents, the denunciation of rivals and dissenters as traitors to the working class and agents of the bourgeoisie.
http://pjmedia.com/rogerkimball/2012/03/27/hilton-kramer-1928-2012/
Update: Citesc astazi, 29 martie 2012, in pagina „Arts” din „New York Times” un scurt text care intregeste portretul facut ieri, in acelasi ziar de William Grimes. Intitulat „Hilton Kramer’s Provocative Time”, articolul semnat de John Williams readuce in discutie eseul lui Kramer aparut in sectia „Arts and Leisure” a cotidianului new-yorkez in 1976 cu titlul „The Blacklist and the Cold War”. Textul este inclus in volumul amintit mai sus, „The Twilight of the Intellectuals” (Ivan Dee, 1999). Este vorba de o analiza patrunzatoare a perspectivelor revizioniste asupra bataliilor intelectuale si politice din anii 50, inclusiv prin exaltarea scenaristilor de la Hollywood cu conexiuni comuniste, o tendinta pe care Kramer o sintetiza ireprosabil: „assiduously turning the terrors and controversies of the late 1940s into the entertainment and the best sellers of the 1970s.” A urmat o furtuna de scrisori catre editor, intre care una din partea istoricului Arthur Schlesinger-Jr: „I wish Hilton Kramer’s article be made required reading for everyone born after 1940”.
O scrisoare din directia opusa era semnata de istoricii Eric Foner, Ronald Radosh si Louis Menashe. Intre timp, Ron Radosh a rupt cu stanga, a scris, impreuna cu Joyce Milton, o carte definitiva despre cazul sotilor Rosenberg si o alta intitulata „Commies: A Journey Through the Old Left, the New Left, and the Leftover Left” (Encounter Books, 2001). Mi-a daruit-o cu o miscatoare dedicatie in care imi spunea cat regreta „his wayward past”. Toti putem gresi la un moment dat. Important este sa nu ramanem prizonierii dogmelor, sa recunoastem unde si de ce ne-am inselat si sa exploram istoria fara ochelari de cal. Aceasta este una din lectiile esentiale ce decurg din biografia intelectuala a lui Hilton Kramer.
http://pjmedia.com/ronradosh/
In curand va apare la Humanitas, in colectia”Zeitgeist”, volumul „Zeul care a dat gres” (traducerea cartii de eseuri „The God that Failed”, una dintre cele mai importante colectii de marturii analitice din anii Razboiului Rece). Va fi un prilej sa revin asupra temelor discutate in acest articol.
Era un tip bine . Despre postmodernism are dreptate ca si cu alte teme mai ‘ ideologice ‘ . Imi pare bine ca ai scris despre el , nici nu stiam ca a murit . Mersi !
O observatie corecta: “Socialismul este numele dorintei noastre”. Partial si: “moartea socialismului ca ideal politic (discutabil, n.m.) si, in paralel, subminarea modernismului ca imperativ artistic au marcat in chip limpede sfarsitul unei epoci istorice”. Prima reactualizeaza notiunea de ideal, cea de-a doua o contrazice, dar ne arata cat de precare pot fi uneori ideile pentru care luptam o viata intreaga (istoriceste, post-modernismul a surclasat, inevitabil, modernismul).
Vreme de decenii principalul critic de arta de la “New York Times”, el a fost in egala masura un promotor al avangardei, al modernismului estetic si un adversar al fragmentarii si artificialitatii filistine pe care o asocia cu post-modernismul.
Deosebit de interesant acest articol.
Imi inchipui ca ati avut ocazia sa-l intaniti pe Hilton Kramer, domnule profesor.
Cateva randuri despre impresia dumneavoastra personala ar fi intradevar foarte interesante.
Va multumesc pentru mesaj. Nu l-am cunoscut indeaproape, l-am intalnit doar o data, regret profund ca n-am apucat sa stam de vorba cum mi-as fi dorit. Am avut prieteni comuni, inclusiv in cercul din jurul revistei „Partisan Review”, in special William Phillips si sotia sa, Edith Kurzweil. Il cunosc bine pe Ronald Radosh, suntem prieteni. Roger Kimball, editorul lui „New Criterion” a scris superb despre Monica Lovinescu.