In Memoriam Radu Bogdan: Un stralucit istoric al artei romanesti, anima candidissima

Aflu dintr-un articol de Andrei Plesu aparut in „Dilema Veche” ca s-a stins din viata, la 91 de ani, istoricul de arta Radu Bogdan. Asemeni lui Andrei sunt si eu uluit ca o asemenea pierdere este ignorata in buimacitorul concert al stirilor fara semnificatie cu care suntem bombardati zi si noapte. Posesiv pana la sufocarea celuillalt dar nu mai putin generos, tot pana la sufocare, un munte de informatii despre anii interbelici, despre cenaclul „Sburatorul”, despre Liceul „Cultura”, despre activistii Sectiei de Propaganda si ai „frontului ideologic”, (Ofelia Manole, M. T. Vlad, Simion Alterescu, Gh. Gonda etc), Radu Bogdan era o arhiva vie a istoriei artelor plastice din Romania ultimelor sase decenii si chiar mai mult. Serialul sau „Un martor al realismului socialist” ramane un document revelator pentru cei care vor sa inteleaga acea pustiitoare perioada (lucru confirmat si de istoricul Cristian Vasile). Daca ar fi sa sintetizez personalitatea sa, as folosi cuvintele anima candidissima.

Cele doua monumentale volume despre Ion Andreescu ar face mandria oricarei culturi de anvergura: de o coplesitoare eruditie, scrise cu o dragoste unica pentru marele artist, ele sunt exemplare si din punct de vedere metodologic. Radu Bogdan aplica in istoria artei tehnica pamantului parjolit: nu lasa nimic neinvestigat, nescormonit, nescrutat. Cu sprijinul premierului Maurer, cercetatatorul de la Institutul de Istoria Artei din Bucuresti a ajuns in 1965 pe insula Brioni, in Iugoslavia, la resedinta lui Tito, in cautarea unui tablou daruit maresalului iugoslav de catre Dej si Ana Pauker in decembrie 1947. Facand zeci de fotografii, din varii unghiuri, a miscat putin tabloul si a descoperit in spate, in prezenta unui ofiter al securitatii din tara „vecina si prietenea”, microfoanele instalate de politia secreta a lui Rankovici. Asa s-a ajuns, imi spunea Radu Bogdan, la eliminarea acestuia din conducerea Uniunii Comunistilor si la debarcarea sa din fruntea Ministerului de Interne de la Belgrad. Sigur, era vorba de un pretext, dar acest pretext, in fond decisiv, a fost obtinut in urma investigatiilor lui Radu Bogdan pe tema Andreescu.

Gratie prietenului meu Radu Stern, l-am cunoscut pe Radu Bogdan in 1974. Ne-am vazut quasi-saptamanal in anii de pana la plecarea mea din Romania, in septembrie 1981. Mergeam duminica la el, uneori cu verisoara mea Olga, adeseori cu Radu Stern. Acolo m-am intalnit si am conversat absolut liber cu Alexandru Paleologu, cu Gabriel Liiceanu, cu Andrei Plesu,cu Victor Ieronim Stoichita (atunci cand acesta a venit in vizita in tara prin 1980). Am fost cu cei doi Radu (Bogdan si Stern) la Sinaia, cred ca in 1978, ne-am plimbat mult acolo cu Andrei si Catrinel Plesu, am vorbit despre Caspar David Friedrich, Hegel, Soljenitin, Conquest, Orwell, Hannah Arendt, Cassirer si cate altele. Radu Bogdan a fost initial un marxist convins. S-a trezit destul de repede, a sfidat dictatura culturala oficiala printr-un fel de spirit iconoclast care refuza ordinele lui Rautu & Co. Prin 1954, Rautu al-a atact direct vorbind despre „acest Radu Bogdan nimerit intamplator in critica de arta”. Tupeul malitios al Jdanovului Romaniei era fara margini. Lui Radu ii placea sa aminteasca faptul ca Rautu, vorbind despre pictorul francez David, punea accentul gresit. Il interesau la nebunie cartile de memorii, el mi-a dat sa citesc amintirile ex-comunistului Pierre Daix pe care il cunoscuse la Paris pe vremea cand acesta era mana dreapta a lui Aragon la „Les Lettres francaises”. Am vorbit mult despre orbirea lui Daix, ginerele lui Arthur London, unul dintre cei trei supravietuitori ai procesului Slansky din 1952, un infocat stalinist devenit in anii 70 unul dintre cei mai duri critici ai bolsevismului.

Varul primar al lui Radu Bogdan pe linie materna a fost politologul Guy Pauker (ruda indepartata cu Marcel Pauker). Fost student favorit al lui Dimitrie Gusti, in 1946-46, Guy a fost corespondentul in Romania al lui „New York Herald Tribune” si a scris articole virulente contra comunistilor. A plecat, la propriu si la figurat, cu ultimul tren. In Statele Unite, a studiat sociologia la Harvard si si-a dat doctoratul cu Talcott Parsons. Ulterior s-a specializat in Asia de Sud-Est, a ajuns cercetator de mare prestigiu la Rand Corporation, iar in anii razboiului din Vietnam era considerat unul dintre expertii de varf in chestiunile legate de acel conflict. Era unul dintre marii specialisti pe Indonezia, a scris analize remarcabile despre lovitura de stat din septembrie 1965 si despre dictatura lui Suharto. Inainte de plecarea mea, Radu m-a indemnat sa-l contactez, am facut-o si, in pofida relatiilor lor tensionate din trecut, Guy mi-a raspuns foarte calduros. Mi-a spus ca nu stie cum ma poate ajuta, dar mi-a dat o serie de sfaturi care au contat mult la inceputul vietii mele americane. In 1990, Guy a mers in tara, mi-a scris dupa acea unica vizita, era foarte nelamurit, chiar deconcertat, privitor la noile miscari si partide. Mai am scrisorile sale, cu detalii semnificative despre ce l-a frapat in timul acelei calatorii. Nu cred ca s-a vazut cu varul sau, erau prea multe obstacole psihologice acolo.

Vizitele la Radu Bogdan pe strada care se chema atunci Julius Fucik (azi Tomas Masaryk) erau intotdeauna pline de invataminte pentru mine. Mi-a oferit acces deplin la magnifica, fabuloasa sa biblioteca. De la el am citit cartea Hannei Arendt despre revolutii. Discutam despre istorie si, subit, ma intreba: „Vrei sa-l cunosti pe Carandino? Te pot prezenta.” Ceea ce-a si facut, am petrecut impreuna cateva ceasuri tulburatoare cu fostul director al „Dreptatii”. Nu voi putea sa le multumesc indeajuns lui Radu si sotiei sale Dalia pentru acele dupa-amieze si seri traite la ei. Ne uitam la serialul despre linia Onedin si vorbeam despre Rautu, Chisinevschi, Ofelia Manole, Constanta Craciun, „Nikolai” Moraru, Selmaru, Vitner si Tugui, despre Grigore Preoteasa, Ilie Konstantinovski (primul sot al Constantei) si Petru Navodaru (fostul cumnat al lui Preoteasa, socrul lui Paul Goma), despre Nina Cassian, Crohmalniceanu si Vladimir Colin. Dar si despre George Oprescu, Ion Frunzetti si Remus Niculescu, oameni la care tinuse, in felul sau fermecator, brusc tepos si adeseori irascibil. Gratie lui am citit romanele lui Ernst von Salomon despre radicalii nihilisti germani. Mi-a povestit despre Celan si E. Lovinescu, despre Arghezi (cu care a fost foarte apropiat in anii razboiului) si despre Bratescu-Voinesti caruia ii trimisese o scrisoare deschisa, prin 1938, in semn de protest impotriva antisemitismului acestuia. L-am revazut prin 1991, era de-acum foarte obosit si, prin insistentele sale proverbiale, destul de obositor. In „Epistolar”, Gabriel Liiceanu i-a schitat un neuitabil portret construit pe intrebarea „Te poti supara pe un asemenea om?” Intr-adevar, nu te puteai supara. O prietenie din categoria high maintenance, indeed, dar ce prietenie….

Am mai apucat sa vorbim de-a lungul anilor, imi spunea intotdeauna, cu vocea sa tunatoare, ca are lucruri formidabil de importante sa-mi comunice, chestiuni urgente, chiar vitale, ce-mi vor schimba imaginea despre tot ce s-a petrecut in Romania si in lume in ultima jumatate de veac. N-am mai apucat sa aflu enigmaticele sale informatii, s-a dus cu ele in lumea dreptilor. Suferise in tinerete din cauza antisemitismului, era alergic la orice rabufnire a acestei patologii. La fel, nu putea suporta minciunile despre dictatura comunista, invaluirea ei intr-un stupid si pervers halou romantic. La Paris, cand ne-am vazut in 1986, mi-a spus ca dictatura lui Ceausescu reusise sa unifice tot ce era mai oribil in fascismul si in comunismul din Romania. Spirit enciclopedic si stralucit istoric de arta, o combinatie de altruism si autocentrare cum rar mi-a fost sa intalnesc, iubindu-si prietenii cu o pasiune debordanta, darnica si geloasa, atat de intensa incat uneori putea deveni nu tocmai usor de suportat, intelectual obsedat de meandrele politicului in veacul totalitarismelor, Radu Bogdan lasa in urma o opera fundamentala si un exemplu spiritual demn de urmat.