A incetat din viata, in urma unui atac de cord, la Roma, un mare carturar. Era acolo pentru a vorbi in fata Senatului Parlamentului italian despre noua ofensiva antisemita din Europa. De la Leon Poliakoff nu stiu sa fi existat cineva atat de competent pe tema acestei patologii milenare. Reiau aici un text consacrat exceptionalei sale carti despre stanga si antisemitismul zilelor noastre. La un ceas cand cel mai abject antisemitism renaste arborand noi masti, opera lui Robert Wistrich depune marturie pentru nobletea spiritului.
„In noiembrie 1952, la Praga, Rudolf Slansky, fostul secretar general al Partidului Comunist din Cehoslovacia, un stalinist fanatic, împreună cu alți treisprezece importanți exponenți ai partidului, în majoritate evrei, au fost condamnați la moarte fiind acuzați de trădare și că ar fi participat într-o conspirație sionistă. În același timp, paranoia din ultima fază a tiraniei lui Stalin a dus la eliminarea fizică a membrilor Comitetului Antifascist Evreiesc, printre care celebrul poet de limba idiș, Peretz Markish, și la decizia funesta de încarcerare a medicilor evrei care au fost acuzați că ar fi încercat să îi otrăvească pe liderii sovietici. Dacă Stalin nu ar fi murit în martie 1953, acești doctori ar fi fost executați.
Cum a fost posibil ca internaționalismul bolșevic să degenereze într-un antisemitism feroce cu nimic diferit de excesele propagandistice ale „Sutelor Negre” din Rusia țaristă? Unde dispăruse promisiunea umanismului marxist, visul solidarității proletare indiferent de limbă sau origine? Nu există oare ceva ascuns în gramatica secretă a obsesiilor stângiste, în fantasmele politice fundamentale ale Stângii, care să explice asemenea răbufniri vulgare de intoleranță?
Robert Wistrich, un istoric meticulos și extraordinar de erudit al pasiunilor politice moderne, printre care socialism, sionism și echivalentele acestora pe palierul de extremă dreaptă al continuumului ideologic, a scris un tratat asupra propensiunilor antisemite persistente în mișcările revoluționare de stânga. Autorul arată cum idei de natură resentimentară au marcat viziunea socialistă asupra evreilor, care au fost percepuți drept agenți ai instinctelor și viciilor capitalismului. Chiar și înainte de Revoluția Franceză, personalități importante ale iluminismului au adoptat atitudini profund iudeofobe. În Franța, Voltaire i-a acuzat cu vehemență pe evrei că ar fi fost imposibil de tribaliști, în timp ce în Germania, discipolii lui Hegel au considerat iudaismul drept o religie esențialmente reacționară, un obstacol în calea emancipării umane.
Unul dintre cei mai virulenți antisemiți a fost Bruno Bauer, care în primă fază a fost un prieten apropriat a lui Karl Marx, ca mai târziu să devină dușman politic și filozofic al celui din urmă. Marx însuși a avut o atitudine ambivalentă, deseori ostilă și stingherita, în raport cu propria origine evreiască. De fapt, textul său de tinerețe „Contributii la chestiunea evreiasca” îi prezintă pe evrei într-o lumină predominant defavorabilă. Ei erau încarnarea a ceea ce romanticii iubeau să urască: egoism, mercantilism și lipsă de suflet. Acest articol timpuriu al lui Marx a devenit un text sacru pentru cei de la stânga care au abordat subiectul emancipării și asimilării evreilor. Aceștia din urmă au împrumutat de la părintele fondator convingerea că evreii erau înreuchiparea injustiției capitaliste, identificându-i cu sistemul bancar și monetar. Într-un final au ajuns să ceară de-iudeizarea societății prin intermediul revoluției proletare. Marx a elaborat această viziune în cadrul unei cosmologii politice în care evreitatea și capitalismul erau identice.
Aceeași fixație s-a manifestat și în cercurile de stânga nemarxiste, de la Proudhon la Bakunin sau alți anarhiști. Wistrich analizează convingător afinitățile dintre extrema stângă și extrema dreaptă în raport cu opoziția față de ceea ce ambele percep drept conspirația iudeo-plutocratică. Naziștii au accentuat acest mit, incorporându-l într-o concepție asupra lumii mai largă care era centrată pe imperativul de a rezista atât capitalismului dar și comunismului evreiesc. În pofida perplexității logice provocate de astfel de mituri, ele au persistat de-a lungul deceniilor. Spre sfârșitul vieții, Iosif Stalin era la fel convins precum Adolf Hitler că familia Rothschild (sau Wall Street-ul ca ultimă manifestare a acesteia) era la originea tuturor momentelor de turnură la nivel mondial.
Demonizarea evreului ca simbol al mult hulitei burghezii a coincis, în cadrul Stângii, cu eforturile reprezentaților de marcă sau a membrilor obișnuiți evrei ai diferitelor mișcări de a-și nega originea. Capitolele din volumul lui Wistrich care discută cazurile Rosei Luxemburg și al lui Lev Davidovici Troțki sunt exerciții exemplare în arheologie psihologică. Atât „Rosa cea roșie” cât și Troțki s-au născut în familiei de evrei ortodocși, ambii au făcut tot posibilul pentru a depăși această moștenire și pentru a interioriza o identitate supra-națională, în mod veritabil universalistă. Ambii au promovat doctrina mesianică a revoluției apocaliptice.
Într-un final, Marx și Engels au proclamat în „Manifestul Partidului Comunist” că muncitorii nu au patrie. De ce Rosa sau Lev ar fi avut și ei una? Ei nu și-au ascuns originea, dar au considerat-o irelevantă pentru agenda mult mai largă și grandioasă a viselor lor revoluționare. Au reușit ei oare să impună o astfel de viziune?
În mod evident, internaționalismul evreiesc revoluționar a eșuat. Atât socialiștii germani cat și cei ruși au continuat să îi perceapă pe revoluționarii evrei mai mult drept tolerați decât ca membri cu drepturi depline ai partidelor naționale respective. Social-democrați cu ștate vechi precum August Babel și Frantz Mehring o vedeau pe Rosa drept o exaltată, aproape un personaj don-quijotesc. În lupta sa de a dovedi că este cu adevărat moștenitorul lui Lenin, Stalin nu a ezitat să apeleze la insinuari antisemite în legătură cu arhi-dușmanul Troțki (pe care îl etichetase drept Iuda) și cu alți membri de origine evrei ai Vechii Gărzii vechi bolșevice. Public însă, cel puțin în anii treizeci, Conducătorul (vozhd) a condamnat antisemitismul drept o versiune modernă a canibalismului. Pe plan privat însă se delecta fără vreo remușcare cu obscene bancuri antisemite.
Apariția sionismului a contribuit la radicalizarea prejudecăților antisemite în mișcările de stânga. Mai mult decât atât, incapabilă de a anticipa Holocaustul (Troțki a fost o excepție notabilă în acest sens), Stânga a rămas fidelă propriilor dogme depășite. Crearea statului Israel a generat o nouă realitate pe care Stânga a preferat să o ignore și să o distorsioneze până la caricaturizări grotești. În locul unei empatii față de cel amenintat cu anihilarea totala, stânga radicală a decis că Israelul reprezintă capitalismul în forma sa cea mai detestabilă, o nouă formă de colonialism și chiar rasism.
Perseverând în atitudini aberante din trecut, cei care susțin poziții precum cele de mai sus sunt uneori ei înșiși evrei. Din anumite puncte de vedere, este ca și cum aceștia refuză să învețe lecțiile istoriei. O precizare este totuși necesară: nu ar trebui să generalizam, nefiind vorba de un grup foarte larg. Cei despre care vorbesc sunt aproape întotdeauna intelectuali – un grup specific format din indivizi care sunt de cele mai multe ori seduși (și chiar bucuroși să fie seduși) de cântecul de sirenă al utopismului.
Prin intermediul volumului de față, studiu de reală urgență politică și morală, profesorul Robert Wistrich oferă o analiză, bazată pe o cercetare minuțioasă, care demistifică tendințele, stereotipurile și fantasmele stângii în raport cu evreii, iudaismul și statul Israel. Ironia constă în faptul că cei care promovează și susțin astfel de concepții bigote și conspiraționiste nu realizează că ei de fapt reciclează viziunile criminale despre o lume fără evrei ale lui Adolf Hitler și Iosif Stalin.”
Recenzie de Vladimir Tismăneanu la cartea lui Robert S. Wistrich, “From Ambivalence to Betrayal: The Left, the Jews, and Israel” (Lincoln and London: University of Nebraska Press, published for the Vidal Sassoon International Center for the Study of Anti-Semitism, 2012), publicată în “International Affairs”, (Royal Institute of International Affairs, Chatham House), Vol. 88. October 2012 (traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob).
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Ar fi necesară o versiune în limba română a cărții! Dar și un studiu serios al acestei realități pe teren românesc.
„Crearea statului Israel a generat o nouă realitate pe care Stânga a preferat să o ignore și să o distorsioneze până la caricaturizări grotești.”
Au existat si exceptii, Léon Blum fiind una notabila.
Prezența cât se poate de reală a antisemitismului dar și a unui fel de pravoslavie care detectează ura împotriva evreilor în orice critică adusă Israelului, îngreunează foarte mult o discuție rațională, bazată pe fapte și argumente istorice. „Stânga”, la fel ca și „Dreapta”, nu reprezintă un concept monolitic în ce privește atitudinea fie față de Israel în particular, fie față de evrei în general. Există grupări evreiești ultra-religioase în Ierusalim, care nu recunosc statul Israel. După cum există o minoritate de israelieni evrei, pentru care soluția viitorului ar fi un stat binațional și nu o fostă Palestină bi-statală. Iar tot această minoritate este pentru dreptul de întoarcere al palestinienilor, în aceeași măsură cu cel permis evreilor de pretutindeni. Li se poate atribui calificativul de „naivi”, chiar de anti-sioniști, în sensul în care nu militează pentru o „etnocrație”, dar nu li se poate atribui calificativul de „antisemit”.
Iar dacă revenim la „Stânga”, un paradox pe care îl constatăm chiar în Israel, este acela că în anii de început, singurul partid în care au coexistat evrei și palestinieni, a fost MAKI (partidul comunist din Israel). Era un partid pro-moscovit, fără tăgadă- dar reticența israeliană de a irita URSS dat fiind numărul masiv de evrei de acolo, a permis membrilor palestinieni de a exploata până la un punct, o agendă mai curând nationalistă. Deci există „Stânga” și „Stânga”, nu mai puțin decât în partea „Dreaptă”. În plus, simpatiile ideologice împiedică uneori o apreciere obiectivă- obișnuiți fiind cu sovieții în postura de usual suspects, am putea crede că orice „spusă” venită din partea lor în acei ani, este o fabulație a imperialismului comunist- atunci când critică însă faptul că între 1948 și 1966 populația palestiniană a Israelului este supusă unui regim juridic de ocupație militară, subliniază o revendicare corectă.
Domnule Profesor!
1. Amintiti la inceput de ideile lui Wistrich despre „noua ofensiva antisemita din Europa” si „antisemitismul zilelor noastre”, „cand cel mai abject antisemitism renaste arborand noi masti”. Nu prea inteleg ce se are in vedere. Ma consider o persoana cat de cat informata, dar nu am cunostinta de nicio organizatie semnificativa care sa propage in vreo forma antisemitismul in Europa. Sunt mai familiarizat cu situatia din Franta, unde, intr-adevar, comunitatea evreiasca isi pune serios problema parasirii Frantei spre Israel, din cauza pericolului revenirii antisemitismului; nu e vorba insa de antisemitismul francezilor propriu-zisi, ci al unor imigranti musulmani, trimiterea fiind facuta la recentul atentat cu luare de ostatici de la magazinul cu specific evreiesc din cartierul Vincennes. Iar guvernul francez e ingrijorat de aceasta tendinta manifestata de comunitatea evreiasca. In plus, la mitingul de protest de dupa atentat a luat parte o multime imensa.
– Ma ajutati sa inteleg despre ce e vorba?
2. Nu cunosc daca in tarile UE este permisa sau interzisa republicarea cartii „Mein Kampf”. Aveti informatii in acest sens?
Nu pot decat sa va sugerez sa cititi chiar cartea regretatului Robert Wistrich. Ori, in franceza:
http://www.fayard.fr/la-nouvelle-judeophobie-9782842056506
Va multutumesc pentru raspuns. Am urmat linkul indicat de dvs. si am citit prezentarea cartii lui Taguieff, pe care o redau mai jos si care in esenta sustine cele spuse de mine: antisionismul in Franta se manifesta indeosebi in randul unora dintre cei cca. 5 milioane de imigranti musulmani. E drept, ei sunt acum, la a treia generatie, cetateni francezi cu drepturi depline. Dar mentiunea respectiva trebuie facuta, asa cum ar trebui facuta si cand e vorba de unii cetateni romani care ne fac de rusine prin UE.
„L’Auteur : Pierre-André Taguieff est historien des idées, philosophe, politologue, directeur de recherche au CNRS (Cevipof) et professeur à l’Institut d’études politiques. On lui doit récemment Résister au bougisme (Mille et une nuits, mai 2001). Le livre : Il serait dramatique, et éminemment regrettable, qu’aucune voix ne s’élève aujourd’hui pour dénoncer « l’antisémitisme », dont les manifestations spectaculaires se sont multipliées au cours des deux dernières années – sans que les médias ne leur accordent la moindre place, à quelques exceptions près, – au moment même où se produit une très forte résurgence. Pierre-André Taguieff nous alerte sur cette seconde vague, post-nazie, ayant pris une forme tout à fait nouvelle : héritière des arguments traditionnels de l’antisémitisme, elle allie antisionisme et processus d’islamisation. Il la nomme nouvelle judéophobie. Ses expressions les plus récentes : en France, la multiplication des actes déliquants contre des synagogues, mais aussi les insultes et menaces adressées à des familles juives installées en banlieue, et tout récemment, un certain match de football France-Algérie ; au niveau international, la conférence de Durban, à la fin du mois d’août 2001, au cours de laquelle se jouèrent des pressions énormes pour stigmatiser et exclure les organisations israéliennes et juives ; et puis, les déclarations d’Oussama ben Laden depuis le 11 septembre. Dans le nouveau contexte géopolitique qui s’est brutalement dessiné, les intellectuels et la presse français restent curieusement muets, comme pétrifiés. Ils sont pris entre les thématiques de la victimisation sociologique des jeunes de banlieue et la dénonciation du fanatisme islamique. Pourtant, il est urgent de refuser intolérance et fanatisme, de décrire une évolution inquiétante très précisément, et de dénoncer toute pensée « amalgamante ». Le livre est né d’une communication donnée par l’auteur au Sénat lors du colloque « Les nouveaux visages de l’antisémitisme », le 14 octobre 2001”.
Textul Dvs, dle Vladimir Tismaneanu, imi pare rau ca trebuie sa o spun, radiaza multa fierbinteala patetica, pe anumite portiuni, ceea ce nu este tocmai propice pentru judecatile lucide. Partea proasta, daca e sa fie una, e ca o asemenea abordare, prin care intotdeauna toata lumea este de vina iar cineva, mereu acelasi, este imaculat, are toate sansele sa amplifice pana si cele mai mici inexactitati sau distorsiuni de discurs, ceea ce cu siguranta nu ati dori, dar este limpede ca in lumea de astazi, a informatiei globale si, mai cu seama, din surse alternative, nu mai functioneaza un asemenea mod de a pune problema. Asumarea memoriei va fi facuta de catre toti, mai devreme sau mai tarziu, este o conditie de credibilitate si de acceptare globala. Anul acesta s-a pus problema recunoasterii genocidului celor 1,5 milioane de armeni, cu siguranta va veni timpul si pentru recunoasterea celui arab, a distrugerii din temelii a unor state arabe, prin forta armata organizata, cum a fost folosita si in holocaust, doar pentru vina de a avea bogatii petroliere sau un sistem politic autoritar, bazat pe o anumita diferenta civilizationala si pe un context geopolitic specific. Va vine sa credeti ca diferenta a fost motiv de invazie? Doar nu o sa spuneti ca invaziile au fost de dragul invadatilor, care au fost lasati fara caminul national. Numai despre Irak, ONG-urile si statisticile internationale au documentat ca peste 2 milioane de irakieni au fost ucisi de la invazia din 2003. Asta pentru ca ati vorbit de crearea unui stat, dar nu si de distrugerea altora, de empatie, dar nu si egala, ci partizana.
Nu cred sa existe o inexactitate sau o distorsionare mai mare ca afirmatia privind o asa-zisa “noua ofensiva antisemita din Europa”. Daca se vrea o strategie de contracarare a criticii politice, dreptul la libera exprimare nu o va face castigatoare, asa cum nu o va face in orice parte a lumii, desi cand vine vorba de Est, totul devine permis si nelimitat, in materie de critica. Exagerati, fara indoiala, si cand sustineti teza unei “patologii milenare”. Daca ar fi fost asa, ar fi existat si un profil si niste cauze, corectabile, presupun, ca in orice patologie. Nu pricep nici de ce ii plangeti de mila lui Rudolf Slansky, un stalinist fanatic, dupa cum il caracterizati, un ticalos a fost ucis de alti ticalosi, cum se intampla in reglarile de conturi intre bande, trist cu adevarat e ca au fost si “victime colaterale”, cum a sunat o expresie cinica din timpul unor invazii militare (cum a fost cea din Iugoslavia, de pilda). Aveti ce aveti cu Rusia, de o vedeti toata in negru, si tarismul, si sovietismul, si postcomunismul, e treaba d-stra, dar nu ne echipati neuro-lingvistic cu antipatiile personale, mai ales cand este vorba de un mare vecin, de care nu poti face abstractie sau, mai rau, cu care sa te iei in coarne. Nu cred sa fi uitat vorba de acasa, spune-mi cum te ai cu vecinii ca sa-ti spun cine esti.
Vorbiti de resentimentarism fata de evrei, eu cred ca este o autocombustie ideatica, un mit sau, daca tot vreti sa-l cultivati, in niciun caz nu este fata de poporul evreu, ci fata de unii politicieni din unele timpuri, fata de o anumita politica, ceea ce este cu totul altceva. Si, apoi, daca evreul Marx a acreditat aceasta viziune fata de evrei, cine este de vina? In niciun caz evreul nu poate fi demonizat ca simbol al burgheziei, avute, egoiste, mercantiliste, cinice, fara suflet, pentru ca nu toti evreii sunt burghezi, nici pe departe, sunt destui, marea masa, care-si castiga din greu si cinstit existenta. Rosa si Lev nu au fost muncitori, ci intelectuali, deci nu ar fi trebuit sa se simta vizati de catre Marx, desi cand acesta a spus ca muncitorii nu au patrie a facut un serviciu colosal capitalismului, prin incurajarea circulatiei libere si ieftine a muncii. Pe cine a servit cu adevarat Marx? Probabil ca socialistii europeni au aflat raspunsul, de l-au dat la o parte din fruntea ideologiei lor. Pe de alta parte, nu ar trebui mistificat “antisemitismul” stangii, ar fi o insulta la adresa memoriei, stanga i-a salvat pe evrei de la exterminare, nu Stalin a vrut o lume fara evrei, ci Hitler, nerecunoasterea acestui fapt nu mai tine de adevarul istoric, ci de obiectivele geopolitice ale prezentului. Dar aceasta atitudine mai arata ceva, nerecunostinta, care ce-i drept este o floare rara, fata de un fost aliat, iar nerecunostinta genereaza neincredere.
Indraznesc sa va comunic ca acest text a aparut ca recenzie intr-o revista de prim rang, „International Affairs”. Cititi nota finala. Va doresc numai bine!