Paradoxul (istoric sau nu) face ca la o sută de ani de la Marea Unire să rămînem, politic şi social, ne-uniţi total, dacă o unire totală e posibilă. Ne-am unit cît de cît în date spaţiale, dar în perspectivă temporală rămînem blocați într-un paralelism perdant. Trăim în acelaşi spaţiu, dar în temporalităţi mentalitare diferite, evoluînd în secvenţialităţi disparate, contradictorii. Nu prea reuşim să fim contemporani cu Istoria şi nici cu noi înşine. Nu reuşim să ne sincronizăm valorile existenţiale, ca atare, la noi, medievalitatea dă mîna anistoric cu modernitatea, într-un amalgam comunitar greu digerabil. Frecventăm acelaşi tópos, dar nu şi aceeaşi viziune istoriografică. România rămîne încă un loc al mentalităţilor antinomice, fiind lipsită de o idee unitară a unui proiect de ţară. Rămînem, în continuare, un fel de material didactic al hazardului istoric, o întîmplare căreia îi spunem, din cînd în cînd, naţiune. Centenarul acelui grandios moment unionist ne găseşte, din păcate, tot în anticamera istoriei, oscilînd aleatoriu între civilizaţia occidentală şi delăsarea balcanică, rătăcind după un destin în lumea devenirii europene. Cei o sută de ani de la momentul crucial al unirii nu sînt, cum s-ar putea crede la o pripită retrospectivă, un marş triumfal prin istorie. Din contră, jumătate din această perioadă a fost marcată de morbul dictaturii, de marasmul şi nedreptăţile ideologice, chiar de maltratarea celor care au făcut unirea. Chiar şi democraţia şi libertatea postdecembriste ne pun mari probleme de adaptare la normalitate, practicîndu-le mai mult după ureche, într-un amatorism sui-generis.
Românilor le lipsesc atîtea, încît, pentru a îndrepta lucrurile, Dumnezeu ar trebui să re-facă lumea din temelii. Am senzaţia că ereditatea noastră nu transmite decît defectele, malformațiile sufletești. Dacă nu putem demonstra că Dumnezeu e român nu prea mai avem nici o şansă. Mulţi uzează de o oarecare inteligenţă doar pentru a-şi valorifica mai bine defectele, amoralitatea, josnicia. După cum unii îşi fac un merit cultural din a colecţiona tot ceea ce este nesemnificativ şi din a rata tot ceea ce este esenţial. România ar trebui să-şi pună ca deviză valoarea, cu orice preţ. Chiar cu preţul dispariţiei… România merge rău şi pentru că aproape toţi românii se descurcă bine. Ea merge aşa cum merge pentru că este condusă, de jos pînă sus, de oameni care au ajuns ceea ce nu meritau să fie. Faptul de a avea şi cultură, dar şi morală, iată ce nu ne prea iese. Căci în morală şi în cultură fiecare trebuie să o luăm de la zero, să le re-inventăm. Unii reprezentanţi ai statului îşi amintesc de cultură doar în anumite momente festive, cu iz patriotard. Sau atunci cînd trebuie să demonstreze că România produce şi altceva decît mitocănie. Dacă la toate acestea mai adăugăm ancestrala lipsă de cuvînt, şmecheria endemică, lipsa minimului caracter, a oricărei înclinaţii etice obţinem, în tuşe groase, tabloul unui popor a cărui vocaţie nu poate fi decît colapsul. Ne-am profesionalizat în faliment şi în paseism trăit mistic, ne-am specializat în ridicatul braţelor a neputinţă şi invocare divină. Dar nu mişcăm un deget mioritic pentru cel de lîngă noi, nu încurajăm moralmente valoarea acolo unde firav se mai arată. Pentru o corectă aşezare a valorilor, România ar trebui răsturnată cu susul în jos. Să scoată la iveală tot ceea ce a ascuns în ultimele perioade de dictatură a imposturii, de diabolică şi perversă contraselecţie valorică. Numai că românul, în loc să se cutremure, rîde de toate pînă dă… în bocet. Rîde donquijotesc la înmormîntări şi plînge hamletian la chefuri. Totuși, România are un anume farmec tocmai pentru că, nefiind nimic sigur, ferm, poate părea că este orice. Se metamorfozează în funcţie de contexte, se adaptează uşor la imprevizibil. Improvizează în fiecare zi istoria, o ia în fiecare clipă de la capăt. Ea îşi croieşte un destin chiar din neputinţa de a exista frenetic, imperativ. România eternă mizează strategic pe efemeritate. A fi român, așa cum spunea cineva, rămîne tot o meserie…
România prinde viteză doar cînd merge la vale… Luată serios la refec, din ea rămîn doar cîteva pietre funerare. La noi sînt cinstiţi doar cei care nu au apucat să fie necinstiţi. Ca atare, în fiecare zi ar trebui scris un „apel către lichele”. Mă tem de momentul cînd nu o să fie nimeni în postura morală de a-l putea formula. În România ar trebui interzis timpul prezent. Nu suportă nici o realizare. Ca atare, unirea rămîne, din multe perspective sociale, un proiect încă de îndeplinit, mai mult decît un ocazional festivism patriotard. Context în care o privire critică a trecutului, o analiză raţională a prezentului pot face mult mai mult decît o mascaradă grandilocventă. De prea multe ori în istoria noastră „n-a fost să fie”. Bine că acum o sută de ani a fost să fie, că de nu era, nu știu ce şi cum povesteam astăzi… Concluzia? – una singură: „No, hai!”
Suntem cum… suntem programati sa fim. Intelectualul de tip ceausist, ca n-am prea apucat sa experimentam alt tip de intelectual „de masa” – comunismul a adus urbanizarea, nu alta oranduire- e unul care se trage preponderent din tarani. Ori taranii au o viziune despre intelectuali, trebuie sa fie arogant, un del de boier pe care il au in subconstient. Ca atat au vazut ei, chiar daca ulterior „boierii” erau niste simpli si agramati activisti de partid. Taranul stie una si buna: copiii lui sa faca orice, numai sa nu dea cu sapa. Sa aiba costum. Taranul nu vede prostia care vine la pachet cu asta si care se vede doar daca privesti din alte unghiuri, in general din exteriorul tarii, din tari unde s-a depasit complexul asta.
Avem asadar generatii de intelectuali aroganti, incapabili sa isi foloseasca intelectul pentru a fi de folos semenilor, despre care crezi ca au fost dati la scoala cu un singur scop, sa ii judece pe altii mai usor. Acriturile se ascund dupa fustele sistemului si arunca sageti inveninate in tot ce misca. Normal, analfabeti functionali care nu stiu decat sa paraziteze sistemele, tara, de la inaltimea propriei pareri despre sine.
Cei, putini care au capacitatea de a se plasa in exterior si a vedea toate fetele problemei, cu multele parti negative negative, chiar daca multi sunt doar niste negativisti care pana la urma tot asta fac: isi folosesc intelectul pentru a critica si… atat, atunci cand vin si cu ceva pozitiv totusi, sunt calcati imediat in picioare cu o precizie fantastica de sistem care nu admite nimic, nici macar o parere a celor care sunt ceea ce ei, oamenii din sistem nu pot fi.
Om fi in bataia sortii, dar ne-am dezvoltat mecanisme de a ne apara de orice e diferit de noi, de un talibanism feroce ce nu lasa celorlalti decat o singura sansa: emigrarea.
Pe scurt, trecutul e glorios, viitorul e de aur, doar ca prezentul ne face tot timpul probleme.
România are de 10 ani cele mai bune condiţii din istoria sa. Subvenţiile nerambursabile de la Bruessel/UE completează investiţiile în ţară. Aderarea la UE 2007 obligă la preluarea normelor UE / Aquis Communautiare și respectarea tratatului de stat, După 28 de ani de libertate și democraţie nu s-a realizat un stat de drept, un drept civil european, o adimistraţie publică cât de cât acceptabilă. Locuitorii stiu bine ce vor și ce nu vor.
… „… Nu prea reuşim să fim contemporani cu Istoria şi nici cu noi înşine. Nu reuşim să ne sincronizăm valorile existenţiale, ca atare, la noi, medievalitatea dă mîna anistoric cu modernitatea, într-un amalgam comunitar greu digerabil…. Am senzaţia că ereditatea noastră nu transmite decît defectele, malformațiile sufletești „….
Nu ne mai trebuie și mai multă teorie. Nici „epigenetica“ nu explică de ce un secol nu e deajuns pentru a ajunge la bunăstare, la un trai mai bun. Lipsește de 80 de ani un stat de drept care crează încredere, fără care instituţiile statului nu obţin sustinerea cetăţenilor. Tinerii pleacă. Locuitorii nu mai sunt de acord cu „hoţia ca politică de stat“, nu mai acceptă minciuna ( … stă cu Dragnea-Tăriceanu la masă), nu se mai îmbată cu mitologie balcanică ieftină.
Istoricii plutesc deasupra realităţilor 1918-2018, celebrează cu lozinci Marea Unire fără să contribuie la însănătoșirea relaţiilor între locuitorii ţării. De ce „epurarea etnică ca politică de stat“ 1939-1989 nu a derangat până acum pe nimeni în sfera publică? De ce mai e posibil ca timp de 4 până 8 ani Dragnea/PSD să dirigeze ţara spre un naţionalism- izolaţionist ca în naţionalcomunismul ceaușist? Nu e clar ce e de pierdut pentru fiecare? Nu cred că lipsesc cunostinţe. Societatea civică e matură cum spune președintele ţării spre vest. De ce descrierea autorului în publicatţa contributors e mai reală pentru prezentul ţării decât celebratorii „Marii Uniri“ în stilul vechi „Cintarea României“?
Foarte bun comentariu, cu o mentiune speciala pentru intrebarea finala! Felicitari!
Multa lume (toata?) are raspuns la orice, putini sunt insa cei care inteleg importanta covarsitoare a intrebarilor, si au inteligenta sa le acorde atentia cuvenita.
Multumesc pentru tema de reflectie sugerata foarte abil :)
Acest remarcabil articol imi aminteste de o afirmatie a lui E.M. Cioran, care credea ca, pentru a conduce – fara grija! – popoare, e indispensabil sa le cunosti viciile, SI MAI ALES sa le practici cu mai mult „entuziasm” decat cei mai pacatosi dintre respectivii concetateni.
El dadea exemplul papilor care, atata timp cat aveau amante, copii carora le asigurau un viitor demn de printi si printese, averi personale considerabile. si isi executau, fara jena, adversarii, erau mai mult decat respectati : TEMUTI! De toata lumea, fara exceptii notabile!
Imediat ce au inceput sa se comporte mai responsabil, sa respecte celibatul, viata monahala si sa aiba un comportament mai adecavat cu institutia pe care o reprezinta, si-au pierdut si puterea, si influenta, si o mare parte din sustinatori…
Probabil ca, atata timp cat romanii vor continua sa admire, + sau – asumat, un Dragnea sau un Tariceanu, cu suita lor de cloni in progresie numerica exponentiala (!), vom avea fix acelas tip de indivizi in varful statului, si viata va deveni un infern perpetuu, cu care lumea se va obisnui, ca intotdeauna, resemnata…
Trebuie sa intelegem ca, a cunoaste pretul la toate cele, dar valoarea la nimic, este o anomalie flagranta, care ne va conduce direct in gaura neagra a istoriei!
Pestele nostru alterat trebuie urgent debarasat de capul pestilential, si asta numai de la coada se poate face…
Nu au cum sa ne reziste, cu conditia sa fim solidari (asa cum sunt ei!!!).
No, hai!
In Romania avem patru timpuri: trecut, prezent, viitor si timp pierdut…
Oare mai exista viata inainte de moarte aici?