miercuri, aprilie 21, 2021

În ruptul capului

Pedeapsa. Sunt oameni care, după ce au văzut că “au pierdut” alegerile, au intrat într-o stare de spirit (depresie, dezamăgire, tristețe) din care încearcă să iasă cu mari eforturi. Candidatul lor nu a câștigat: el a “pierdut”, dar, oare,  și electoratul său a pierdut? Cineva mi-a spus că nu se gândea în ruptul capului să se întâmple așa ceva. S-a întâmplat, dar nu în ruptul capului. Ca multe expresii românești, și aceasta are istoria ei. Ea se referă la o pedeapsă atroce din perioada medievală. Nu o descriu, vă imaginați și singuri. De cele mai multe ori, dacă reușea, moartea era instantanee.

Despre cum să îți ataci țara. Ceea ce s-a întâmplat cu alegerile prezidențiale de la noi, acelea pentru capul statului, va intra, probabil, în istoria procesului democratic început în 1989. Ele au un reper în ceea ce s-a întâmplat în vara anului 2012 când guvernul a încercat să execute statul aplicându-i o “pedeapsă” majoră. Scopul nu a fost numai “ruperea capului”, ci și instaurarea cu forța a “noilor legi” care să dea sensul social-democrației românești. Atunci, primul ministru era ajutat, pe probleme de strategie, de un consilier american, general în rezervă. Strategia a semănat cu organizarea simili-militară a unei ambuscade în care urma să fie “prinsă” democrația românească. Domnul Adrian Severin, mare cunoscutor al istoriei nazismului, cum se vede și în aceste zile, nu remarca atunci similitudinea cu asaltul național-socialismului asupra coloanei vertebrale a Reich-ului, după ce obținuseră majoritatea parlamentară. Forțarea legilor, schimbarea lor prin ordonanțe de urgență sau alte procedee, urmau un plan asemănător unuia militar. Faptul că un prim-ministru se angaja atunci într-o astfel de “operațiune” ar putea ridica probleme și azi. Totul era pe banii noștri. Coincidență sau nu, în vara aceluiași an, același prim-ministru orchestrează ambuscarea unui consiliu academic ce urma să se pronunțe privind doctoratul plagiat. Martori povestesc cum acest consiliu a fost lăsat pe întuneric în timp ce delibera, ca, la final, după ce a constat plagiatul, să afle de la ministrul Educației în funcție atunci, că a fost demis și înlocuit cu un alt consiliu care, firește, a dat verdictul de “nevinovat”. Faptul că două comisii, cele mai îndreptățite, de altfel, au constatat plagiatul, nu a fost acceptat “în ruptul capului” de către doctorul în chestiune.

Pentru alegerile de acum, a fost angajat un alt consilier. Nu știu dacă a contribuit la strategia de campanie, dar ce s-a întâmplat a fost următorul lucru: dacă la turul întâi, linia de atac electorală a fost miza pe “mândria” de a fi român (în România) și pe ideea de “unire”, ea fiind susținută de instituții ale statului, dar și de BOR (“dar” e puțin cam superfluu), la turul doi, linia de atac a fost blocarea votului celor care sunt mândri de a fi români  (dar în străinătate și care s-au unit acolo). În ambele tururi, gândirea a fost pur românească (!), dar, nu se știe cum, aplicarea ei a fost chinezească sau nord-coreeană. Pe ideea “țara ascultă de noi”. Așa ceva nu s-a mai văzut! Adică să gândești tu, cu capul tău, că e bine să faci astfel încât mii de români să fie dați afară din România, nelăsându-i să voteze pentru țara lor, și să te trezești că…ți-ai pierdut capul. Fotografiat acum, se pare, tocmai la Abu Dhabi unde e purtat de către prim-ministrul nostru.

Scena din metrou. Suntem după alegeri. Stau jos, într-un vagon de metrou. Plin. În stânga mea, stand jos, o femeie tânără citește “Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel”. În picioare, în fața mea o femeie tânără citește un roman gen lectură de metrou. Cea din stânga este atât de concentrată încât nu ridică odată capul din pagină. Cea în picioare, pierde, la un moment dat, contactul cu cartea, privirea se duce spre fereastra din fața ei și rămâne două stații fixată acolo. Am coborât la Unirii cu aceasta imagine în cap.

Amândouă cred că sunt romance, sunt membre ale electoratului român. Citeau lucruri diferite, dar concentrarea era acolo. La una era în ceea ce citea, la alta în ceea ce “vedea” dincolo de cartea din mână. Poate au votat. Nu știu. dar, aveam impresia, amândouă căutau ceva. Poate speranța sau un semn. Cine știe care este importanța scrierii din Noul Testament, privind, între altele, păcatul “depărtării” și al “răzvrătirii” față de Cristos, poate înțelege ce s-a întâmplat la alegeri și din perspectiva aceasta: nu Biserica i-a adus aproape de români de adevărul credinței, ci i-a încurajat să se depărteze de ea. Din păcate.           Întâistătorul BOR, capul ei spiritual, ne trimite un mesaj în acea zi a turului doi, privind pe “străinii de neam” prin care, câteodată, se face cunoscută voia Domnului. Ce nu se înțelege limpede este ce înțelege IPS prin “neam”: mi-e teamă că înțelege “depărtarea”, nu apropierea. Un mesaj care, la fel ca și al prim-ministrului-candidat, i-a unit strașnic pe alegătorii români. Mai interesant, cred, ar fi să ne predice ÎPS despre cum se face voia Domnului prin “cei de același neam”!

Nici prim-ministrul, nici celelalte capete de partid și de stat nu au spus clar cum și de ce au “păcătuit”, pierzând alegerile. Nu e un păcat în sine să pierzi, dar când pierzi speranța pusă în tine de cei și cele care te-au crezut, ceva ar trebui să se întâmple. Abia după secolul 14, celor pedepsiți prin ruperea capului, pe roată sau prin spânzurare, li s-a permis să spună public pentru ce păcate li se aplică pedepasa. Turul doi a semănat cu o astfel de pedeapsă. Democrația permite spunerea păcatelor după “execuția” votului. Să sperăm, deci. Vom încerca să înțelegem de ce perdanții au mizat pe “ascultare”, mai mult decât pe spirit civic. Dar e limpede, cred, că ei nu știu ce înseamnă să crezi în valori: lumea de azi, mai ales a tinerilor care vrăjesc virtualul pentru a semăna noua realitate, le este necunoscută.

Despre cei care au pierdut. Celor care au votat cu cel care a pierdut, dincolo de dezamăgire, frustrare, le rămâne, cred, ca întotdeauna, să se întrebe unde au greșit. Dacă se uită în istoria noastră recentă, văd că social-democrația ne-a consumat mult timp istoric pentru a produce puțină dezvoltare reală. Mi-aș fi dorit să nu mă intereseze cine e la putere atâta vreme cât România se dezvoltă în direcția statului de drept, a justiției corecte, a efortului anti-corupție, a diminuării poverii statului pusă pe umerii propriilor plătitori de taxe. Sigur că ceva-ceva poate fi omologat pe plus și dinspre stânga și dinspre dreapta. Nu pot  să fac acest bilanț. Dar ar trebui făcut. Chiar acum căci, iată, se împlinește sfertul de veac de când încercăm să scriem un alt capitol din propria noastră istorie. Va fi apropierea de valorile de mai sus, va fi “răzvrătirea” continuă și lipsa de credință în ceea ce trebuie făcut? Cine știe? Ce spun textele sfinte, ce alegi din experiențele zilnice sunt hrana care te ajută să gândești cu capul tău. Dacă ești cu capul pe umeri.

În alegeri, ce se pierde de fapt? Ani de zile. Cea mai abilă ambuscadă. În care cădem fără ca nimeni să plătească pentru asta. Un stat care pierde din încrederea propriilor cetățeni produce o situație jenantă, ați întâlnit-o, poate: “mi-era rușine să spun că sunt român”. Ce credeți că spuneau privirile forțelor de ordine din Anglia, Germania, Franța, Italia țintite pe românii care strigau că vor să voteze, în fața ușilor închise ale reprezentanțelor țării lor?

O țară care se depărta de ei și de ele pe oră ce trecea. În frig și în ploaie. Câteodată ticăloșia ingenuă poate avea fața unui ministru de externe. Mă întrebam văzând-o, oare ce gândesc, de fapt, acești oameni de partid și de stat despre români? Nu știu. Dar văd și aud, ca și dumneavoastră. Ar trebui să nu mai fie demnitari …în ruptul capului. Câtă demnitate au avut?

Scriu acestea cu gândul nu la ce a fost, ci la ceea ce va urma.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. E frumoasa paralela cu evenimentele din timpul lui Cristos … si actuala …

    E bine totusi de vazut ca Ponta „mandru ca e roman” considera ca a pierdut in fata a mai bine de 50% din votanti pe care pe cale de consecinta nu ii considera romani. „Romanul” asa cum e vazut de Ponta este deci diferit de un roman. Romani sunt si multi din cei care l-au votat pe Ponta dar si multi din cei care l-au votat pe Iohannis. In consecinta „romanul” lui Ponta este un termen absolut generic si conjunctural de exploatare a filiatiunilor lingvistice, culturale si familiale firesti si pe care majoritatea locuitorilor acestei tari le traiesc, le simt si le vorbesc. „Romanul” lui Ponta putea fi in alt context cultural „neamt”, „englez”, „rus” si poate mai putin „chinez” si „african”. Carui roman i-ar trece prin cap sa se dea „roman” ? Niciunuia … Spionii o practica de mult imbracand identitati lingvistice straine pentru a-si servi tara de origine. Si care e tara de origine a „romanului” Ponta ? Si nu … nu e Rusia …

  2. Ii place mult ideea unui BILANT dupa un sfert de veac. Punand in balanta si bilele albe si cele negre, atat pentru „stanga” cat si pentru „dreapta”. Si nu doar in perioadele in care au fost la guvernare, ci in toti acesti ani. In mod realist, nu partizan. Asta e ceva mai greu, caci nu putem fi „obiectivi” in totalitate. Poate, daca n-ar fi facut de un singur om, ar ajuta romanii sa inteleaga ceva mai bine ce li se intampla. Dar apele vor fi tulburi in intreg spectrul politic (din motive diverse!) pana pe 22 decembrie; ma tem ca vor ramane asa si dupa aceea, daca vom continua sa vorbim despre „diaspora”, „ciuma rosie” si „Salvator”. Dar imi pastrez speranta ca o sa ne vina mintea la cap.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marian Popescu
Marian Popescu
Marian Popescu este profesor al Universității din București, expert independent în comunicare, artele spectacolului și politici culturale.

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Înapoi la „dreptul forței”. Rusia și China pariază riscant pe declinul și neputința Americii de a le înfrunta

Rezumatul în 10 puncte: Pentru a mai putea conduce lumea și în secolul XXI, SUA trebuie să câștige...

Mult așteptatul declin al pandemiei în țările europene s-a declanșat. Locul României

1.Introducere  2. Experiența a trei țări cu declin ferm și durabil  al pandemiei 3. Țările europene 4. Locul României 5. Perspective și...

Suspendarea lui Trump pe Twitter e un eşec al nostru, al tuturor

Pe un subiect în care toată lumea are păreri limpezi-cristal şi le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun...

Egalitatea de șanse și egalitatea de rezultat – problema Tigru și Dragon

În filmul „Tigru și Dragon” un luptător Wudang ajunsese să fie considerat de mulți invincibil. Pe lângă stăpânirea artelor marțiale la perfecție,...

Deocamdată avem două stele la impactul cu Europa. Și o intrebare de la Bruxelles: Voi nu aveți nicio ambiție?

Printr-o ciudată potrivire, miercuri 14 aprilie, taman când mașinăria noastră politică intra pe contrasens, de undeva de pe lângă Bruxelles ne venea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro