joi, mai 19, 2022

În serviciul francofoniei

La relativ puțină vreme după ce am devenit student la Filologia clujeană mi-am dat seama că între Secția de Franceză a Universității Babeș-Bolyai și cea a Universității din București există un anume gen de rivalitate. Cu rădăcini vechi, pierdute undeva în interbelic, rivalitatea în chestiune nu avea însă nicidecum forma nici a unui război rece și nici aceea a unui boicot. Era, indiscutabil, o rivalitate benignă, de foarte bună calitate academică. În ultimă instanță, profitabilă și pentru studenți, și pentru dinamica francofoniei într-o Românie care la acea vreme dădea deja semne tot mai numeroase și mai îngrijorătoare că face stânga-împrejur. Că se întoarce la înghețul anilor ‘50 și că factorii de decizie politică voiau să o decupleze de la tot ceea ce înseamnă Vest și cultură occidental. Așa se explică, cred, faptul că profesorii noștri ne sfătuiau adesea să nu ne limităm la ceea ce ne puneau ei la dispoziție, la ceea ce găseam în biblioteca Facultății ori în cea a Lectoratului francez, ci să parcurgem, ori de câte ori avem ocazia, și cursurile fie tipărite, fie multiplicate ale confraților lor bucureșteni. Să le citim cărțile, studiile, prefețele. Iar în condițiile în care importul de carte străină devenise tot mai rarissim din cauza restricțiilor valutare impuse de regimul Ceaușescu ( cum spuneam, vremea dezghețului trecuse), consultam nu doar contribuțiile devenite oarecum clasice ale Elenei Vianu ori cele ale lui Valentin Lipatti, ci și ceea ce scrisese despre literatura secolului al XVII lea Alexandra Emilian, despre cea a secolelor al XIX lea sau al XX lea Irina Mavrodin, ori despre cea a aparentului mult mai arid veac al XVIII lea, Irina Bădescu.

Tipărit în două părți, din care prima apăruse în 1975 iar cea de-a doua exact la țanc, adică în 1978, cursul Irinei Bădescu era unul pas comme les autres. El nu era nici pe departe o simplă succesiune de studii-monografice, ci urmărea, în cel mai modern chip cu putință,  raporturile dintre ideologic, literar și estetic.

De-a lungul timpului, și înainte, și după 1989, m-am mai întâlnit cu numele Irinei Bădescu, fie în calitatea ei de coordonatoare a volumului consacrat Epocii Luminilor din tratatul academic Histoire de la littérature française, apărut mai întâi la așa-numitul Centru de multiplicare al Universității din București, mai apoi, într-o formă ușor revizuită, la Editura Didactică și Pedagogică, fie ca semnatară a unor studii cu totul remarcabile apărute în volumele ce antologau contribuțiile la colocviile pe felurite teme organizate de Catedra de Franceză a Filologiei de la București. Toate scrise într-o limbă de o eleganță admirabilă. Aliajul dintre formă și conținut era ireproșabil, bibliografia, numai Irina Bădescu și bunul Dumnezeu știu cum, de ultimă oră, argumentația minuțioasă, impecabilă, elaborată într-o franceză dinamică, mustind de viață și de vervă. Îi citeam Irinei Bădescu cu nesaț și prefețele la traducerile unor romane din aceeași literatură pe care o cunoștea în amănunt și în ansamblul devenirii ei.

Cu toate acestea, nu bănuiam cât de bogate sunt, în realitate, contribuțiile științifice ale acestei mari profesoare, socotită de toate generațiile de studenți drept o figură emblematică a Universității bucureștene. Tocmai de aceea am primit cu mare bucurie vestea că unul dintre discipoli, unul, pesemne, preferat și care are atât de rarul astăzi simț al gratitudinii, Vlad Alexandrescu, astăzi profesor la această mare Universitate, a avut excelenta ideea de a publica într-un volum masiv, de peste 1100 de pagini mai tot ceea ce a scris Irina Bădescu.

Volumul se cheamă Fragil, fragil cuvântul întrupat, a apărut în 2021 la editura Spandugino  și pune în faptă dorința profesoarei, nerealizată din păcate în timpul vieții sale, de a reuni între coperte de carte cam tot ceea ce a rămas după o viață de muncă. Irina Bădescu a întocmit două planuri ale viitorului posibil volum, a făcut-o, chiar dacă nota undeva cu un amestec de umor și de tristețe că “literatura franceză o știe oricine, iar dacă nu, nici o pagubă. Franța e oricum fumată, nu se mai poartă de când era bunica fată”. Vlad Alexandrescu s-a folosit de cele două planuri, a încercat să le găsească puncte de convergență, a nutrit ambiția ca cele șase mari capitole ale cărții- În loc de introducere, Teorie și exegeză literară, Luminile franceze, Lecturi și interpretări, Québec, Addenda, plus un admirabil studiu-omagiu scris de el însuși (Irina Bădescu, un itinerariu intelectual), un riguros Indice de nume și o Bibiografie să ne restituie o imagine cât mai completă posibil a formării și devenirii unui mare dascăl și a unei exemplare cercetătoare. Nu doar a literaturii de expresie franceză scrisă în Hexagon sau în Canada, ci și a literaturii române. Contribuțiile științifice ale Irinei Bădescu sunt redactate atât în franceză cât și în română, ocazie pentru cititorul de azi să constate cu câtă precizie, dar și cu câtă grijă acordată stilului, corectitudinii și frumuseții exprimării mânuia profesoara cele două limbi.

Irina Bădescu făcea parte din ceea ce se cheamă generația dezghețului. Și-a făcut o parte din studii în tulburii anii ‘50, când droit de cité avea doar limba rusă, însă o bună tradiție de familie i-a facilitat încă de atunci cunoașterea limbii franceze. O limbă a speranței, a gândului că, la un moment dat, ceva poate că se va schimba în bine.

Când, în fine, regimul comunist chiar a acceptat sau doar a mimat că ar accepta o anume schimbare și o (re)deschidere spre Occident, Irina Bădescu  a devenit studentă a resuscitatei Secții de Franceză a Literelor bucureștene și, mai apoi, cadru didactic tot acolo. Cum mărturisește ea însăși în textul cu apăsată tentă autobiografică Une dérive de l’histoire : Les intellectuels roumains et le “dégel”, plasat de Vlad Alexandrescu în chip de uvertură a volumului de tip antologie, franceza devenise deja în anii ‘60 un fel de marcă de identificare, iar recursul la teorie, la structuralism, la transferurile dinspre lingvistică în cercetarea literară, la formalism, la semiotică, stilistică și poetică cvasi-obligatoriu pentru noii cercetători. Numele lui Roland Barthes avea să însemne  ceva echivalent cu o parolă, teoria textului, folosirea atât de imprecisului termen literaritate ceva de domeniul cotidianului. De toate acestea se leagă începuturile carierei de cercetător a Irinei Bădescu și despre acestea dă seama primul capitol al volumului.

Apropierea de literatura franceză a veacului al XVIII lea, documentată masiv de cea de-a doua mare secvență a cărții, s-a produs mai întâi din motive determinate de configurarea normei didactice a Irinei Bădescu și de golul lăsat de opțiunea pentru diplomație a lui Valentin Lipatti pentru ca mai apoi să se metamorfozeze într-o adevărată, niciodată ostoită pasiune. Da, demonstrează studiile în domeniu ale Irinei Bădescu, secolul al XVIII lea francez este, așa cum știam, unul al rațiunii, al filosofilor, oscilează între Newton și Leibniz, dar este deopotrivă și unul al literaturii în adevăratul sens al cuvântului. O demonstrează în primul rând romanul, gen tânăr, care ajunge să se impună pe căi ocolite, recurgând pentru aceasta la adevărate șiretlicuri ( a se vedea în acest sens studiul Proza Luminilor franceze), scrierile lui Marivaux ori transferul de preocupări ale unui Diderot sau Rousseau.

Irina Bădescu a scris cu plăcere și mereu atent și despre romanele Mesei Rotunde, și despre Corneille sau Racine, și despre Rimbaud sau despre operele minorului  Barbey d’ Aurevilly, și despre biografiile și romanele lui André Maurois și despre cele ale lui Mauriac sau ale lui Marcel Brion. A descoperit originalitatea literaturii canadiene de limbă franceză și a făcut-o încă din 1985, și-a prețuit colegii, dovadă textele dedicate Teodorei Cristea sau Ninei Facon.

Fragil, cuvântul întrupat mi se pare ceea ce aș numi ca fiind o carte-eveniment. În felul ei propriu, o nouă Défense et illustration de la langue française.

Irina BădescuFRAGIL, CUVÂNTUL ÎNTRUPAT. Studii de istorie intelectuală și istorie culturală; Volum îngrijit de Vlad Alexandrescu; Text stabilit de Vlad Alexandrescu și Irina Ruiu; Studiu introductiv și bibliografie de Vlad Alexandrescu;  Editura Spandugino, București, 2021      

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Cateva inexactitati : Studiul limbii franceze nu a incetat la Universitatea Bucuresti- limba rusa se studia la „Maxim Gorki”- dar da, s-a sistat la Cluj si la Iasi, singurele universitati pe-atunci.La Cluj s-a reinfiintat sectia de franceza (si de engleza si germana) de abea in 1957, cu mari dificultati; tin minte ca la engleza, in afara profesorului Bogdan , nu mai era cine sa predea ! Si in timp ce la Bucuresti studiul era de cinci ani, la Cluj dura doar patru ! Si preda Tudor Vianu si Valentin Lipatti, asistentul sau foarte admirat (nu devenise inca „personajul” din amintirile lui Pacepa …)Despre ce concurenta putea fi vorba ?
    Si totusi, suntem inca multi care mai asteptam o revigorare a francofoniei in Romania. Macar pentru ca, asa cum spunea alaltaieri Matei Visniec, fiecare roman (cultivat) foloseste zilnic, fara sa-si dea seama, mii de cuvinte franceze intrate in vocabularul romanei moderne …

    • Eu vorbesc despre concurența din interbelic reluată în vremea în care Franceza de la Cluj se consolidase. Devenise o forță.

    • Stimate domnule curajos, care va ascundeti dupa un pseudo,

      Este vorba de un articol normal, despre normalitatea vieti academice si universitare dintr-o tara civilizata.
      Sa nu uit: daca sapati putin in radacina acestor cuvinte pe care le folositi, „colonialism” vine din limba franceza, Ilustrii nostri predecesori l-au adus cu ei, din Franta, dupa studiile efectuare acolo. Si au facut-o bine, ca dovada faptul ca-l folosim in mod curent. Vive la France!

  2. Domnule „Năpastă”, care colonialism ? Sunteţi cam slăbuţ la istorie…Franţa este ţara care ne-a ajutat cel mai mult de pe la mijlocul sec. XIX, până la România Mare. Vă recomand o lectura pasionantă : Gllen E. Torrey : România în Primul Război Mondial.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro