miercuri, iunie 19, 2024

Înainte de a fi prea târziu

Îngăduiți-mi să încep cu câteva citate:

”Obiectul care o bună parte din vreme a fost privit de către mine precum o enigmă din pricina faptului că nu reușisem să aprofundez atât de sârguincios anumite lecții în componența cărora se aflau numeroase surse pe care acum le valorific, ca fiind extrem de valoroase.”

”Vladimir Lenin avea să fie dat la o parte și înlocuit de un caracter îndărătnic, stăruitor care pe cât de îndârjit lupta în goana după putere era lipsit de orice fărâmă de inteligență, stârnind totodată o mulțime de controverse din partea rivalilor politici care râvneau la poziția sa pe care aceștia o considerau efemeră, neavând din punctul lor de vedere nici cea mai mică izbândă pentru a-și declara statornicia pe o perioadă cât mai îndelungată.”

”În intermediul conținutului Convenției de Armistițiu care era compusă dintr-un preambul de 20 de articole și 6 anexe, având un caracter deținând o particularitate mult mai vastă decât acest tip de documente.”

Toate sunt din etapa de redactare a unei lucrări de licență a unui student de anul III. Și – trebuie să spun acest lucru – nu e un student slab sau dezinteresat. Felul acesta de-a scrie, care – pe vremuri – ar fi fost apreciat ca fiind dadaist, e propriu unei bune părți a tinerilor care ajung în universități. Simplul fapt de a vedea o lucrare (tipărită) scrisă clar și coerent mă face să mă întreb dacă nu cumva e copiată. Majoritatea studenților scriu aproximativ, fac erori elementare de gramatică, au dificultăți în ceea ce-i privește pe cei doi i, semnele de punctuație, împărțirea în silabe, punerea cratimei (mai ales la finele rândului) și, în general, coerența frazei. Mulți scriu ”o fost” în loc de ”a fost” și folosesc o mulțime de ruralisme nu doar verbal, ci și în scris. În ceea ce privește conținutul, am mai spus-o: am de-a face (la o specializare ce are tangență cu istoria) inclusiv cu tineri care – până la facultate – n-au auzit de Napoleon sau de Hitler. Cunoștințele lor de istorie sunt sub nivelul clasei a VII-a (când se încheie prima parcurgere școlară a Istoriei Universale). Cunoștințele științifice sunt, cel mai adesea, nule: majoritatea consideră că lumea e făcută de Dumnezeu fiindcă ”așa a vrut El” și științele (oricare) sunt niște mari conspirații menite a ne lua banii. Dacă nu reproduc ceva învățat pe de rost sau nu copiază, dau foaia albă. Atenție: toți sunt absolvenți de Bacalaureat și, adesea, cu note mari. Cei mai mulți vor lua și licența, pentru că nimeni nu are interesul de a vedea ce știu cu adevărat. Și, mai ales, nimeni nu știe ce e de făcut dacă luăm în serios carențele lor. Pentru așa ceva nu există nicio ”procedură”. Vor ajunge la masterat, unde nu se mai fac ore deloc; aici li se dau doar de redactat ”proiecte” (masteratul fiind ”prima etapă de cercetare”, ei sunt – nu? – în situația de-a ”cerceta”). Le înjghebează în câteva minute de pe Wikipedia și… asta e; iau și masteratul.

Aceasta e starea școlii românești în anul 2023, după cei șapte ani ai vacii slabe numite (probabil în bătaie de joc) ”România Educată”. Când ni se spune că rata analfabetismului funcțional e de 42 %, ar fi util să ne mai gândim la încă vreo 15 procente, de cealaltă parte, ca fiind ceva foarte asemănător cu incapacitatea de-a urmări și de-a înțelege sensul propozițiilor. Lucrurile acestea sunt bine cunoscute de aproape oricine lucrează în sistemul de învățământ (poate cu excepția celor care predau prin varii colegii la care se adună elita elitelor din România și unde faptul de-a fi meditat doar de doi profesori la o materie e considerat o rușine). Pe de altă parte, poate că puțină lume cunoaște amploarea fenomenului. Și asta dintr-o rațiune simplă: pentru că – exceptând anumite momente de șoc a sistemului, precum ”Bacalaureatul cu camere de luat vederi” sau testele PISA – despre aceste lucruri nu se vorbește public în România. Discursul oficial e, mereu, cel despre ”performanțe” – ele sunt asumate de întreaga nație și, în primul rând, de ”reprezentanții instituționali”; eșecurile sunt trecute în seama dascălilor și a inevitabilelor accidente ale școlii. Problema e aceea că, ne place sau nu, elevii care abia știu citi sau scrie și care, în fapt, nu citesc și nu scriu decât atunci când li se cere – sub presiunea vreunui concurs – acest lucru sunt, în realitate majoritari. Ei sunt ceea ce produce școala noastră.

Dincolo de lamentații e întrebarea, simplă: ce e de făcut? La nivel universitar, nimic. Aici degradarea e atât de avansată încât orice schimbare e iluzorie. Pe de-o parte sunt elevii, așa cum îi expediază învățământul preuniversitar. Cu excepția celor – puțini, totuși – din familii interesate sau ei înșiși interesați de studiu (și, eventual, beneficiind de șansa unui profesor pasionat), ceilalți sunt așa cum am scris mai sus. Onest vorbind, nu se poate face aproape nimic cu ei. Au fost deprinși să învețe pe de rost câteva foi – cu formule pe cât de abstracte, pe atât de vagi – din care, ulterior, reproduc cât pot. Treaba acesta n-are nimic de-a face cu învățarea; e o modalitate de dresaj care le permite școlilor să ”raporteze” ”rezultate”. Elevii știu doar atât (și, evident, o mulțime de lucruri – fără nici un rol formativ – prinse de pe internet și din mediul în care mișcă; cel mai adesea al găștii, dar și din cel al adulților cu care au de-a face). Cu acestea, și fără nici o deprindere de studiu, nu se poate face facultate. Dacă am vrea să facem cu adevărat studii superioare, ar trebui să-i luăm la finele liceului și să facem cu ei doi ani de cultură generală, pe modelul college-urilor americane. Acești doi ani – în care i-am primi pe toți doritorii, dar le-am supraveghea atent formarea – ar fi cea mai bună modalitate de selecție pentru niște studii temeinice. Și doar niște studenți adevărați – adică dedicați studiului, cu bibliografiile la zi dublate de impetuozitatea vârstei – ar fi în măsură să scuture universitățile de tot ce s-a uscat în ele. Din păcate, alt sistem de evaluare universitară nu există; toate ”comisiile naționale” sunt înțesate cu același gen de oameni, care se autopromovează promovându-se unii pe alții.

La felul în care stau lucrurile la ora actuală, universitățile par niște enorme mecanisme de sabotaj social (și, în treacăt fie spus, de autosabotare). La specializările cu puțini studenți, aceștia trec oricum – în cel mai bun caz căzuți în prima sesiune – pentru a acoperi locurile de la masterat. În principiu, profesorii știu care e nivelul studenților, dar – în egală măsură – știu că orice ar face ar fi cu desăvârșire inutil. Dacă e să-i cadă, la o examinare pe bune, i-ar putea cădea a pe toți. Și? Într-o săptămână sau o lună – cât au până la următoarea sesiune – niște oameni care nu știu nimic (în primul rând să vorbească sau să scrie coerent) s-ar putea pune la punct cu materia? Evident că nu. Și atunci?! Toată lumea lasă lucrurile să meargă înainte sub semnul unui cinism generalizat: în definitiv, mai niciunul dintre ei nu va ajunge să lucreze ”în domeniu” (adesea, domeniul acesta fiind destul de greu de localizat între meseriile de la noi). Ca atare, că știu ceva sau că nu știu e – practic – același lucru. Partea cu adevărat tristă e aceea că lucrurile nu stau deloc mai bine acolo unde sunt mulți studenți. Aici ”activitatea didactică” e complet industrializată. Adesea nici n-o mai face profesorul, ci lectori, asistenți sau doctoranzi. Nimeni nu-și propune să citească ce au de spus 300 sau 400 de studenți; se practică testele grilă. Ideea e aceea că la 400 de candidați întotdeauna sunt 40 buni spre foarte buni. Din aceștia societatea noastră poate absorbi – pe regiune de centru universitar – maximum 4 sau 5 pe posturile cu adevărat de perspectivă ale domeniului. În fapt, nu contează cum sunt aleși acești 4 din 40; până la urmă e o selecție darwinistă în care conteză și altele (tupeu, rezistență, obediență etc.) decât strict talentul sau inteligența. Oricum ar fi fost selecționați, cei 4 (sau 5) sunt ”garantați”. Și, dintre ei, unul va reuși. Ceilalți 396? Aceștia au un singur rol: economic – să plătească taxe (și să justifice numărul de locuri bugetate).  

            În fine, mai e un lucru care grevează lumea universitară: impostura cercetării. Printr-unul din acele procese ciudate, ale căror secret pare a face parte din ”patrimoniul național”, aici am reușit – mai mult ca oriunde altundeva – să punem carul înaintea boilor. În speță, în loc să edificăm, temeinic, un sistem de publicații și de validare la multiple nivele care să consacre – la vârf – cercetarea autentică, noi am declarat, paușal, că tot ce se publică (mai ales de numeroasele noastre ”somități”, în liberate sau în detenție) în orice tipăritură legată ca volum se cheamă ”cercetare”. Morala acestei triste realități e o inflație de ”cercetări” care, cel mai adesea, nu sunt decât triste compilații de seminar al anilor I sau II de Facultate, recenzii sau prezentări de materiale (adesea irelevante și unele și altele) sau – în cel mai bun caz – aplicări locale a varii teorii și metodologii deprinse de prin Occident. Evident, lucrurile acestea care, din punctul de vedere al cunoașterii, intră la categoria banalităților (și nu devin interesante decât atunci când se descoperă că sunt imposturi), nu sunt citite de nimeni și n-au nici o altă funcție decât aceea de a ”intra” în variile ”punctaje” pe care le cer – cu o perioadă tot mai strânsă – ”raportările” variilor ”comisii” și perspectivele avansării. Poate ar fi vremea să recunoaștem, onest, că nicăieri în lume cercetarea adevărată nu e sport de masă. Că oamenii care aduc ceva nou în gândire și în practică sunt foarte rari și că – mai ales într-o țară cu resurse puține, ca România – faptul de a-i identifica (pe baza unei selecții riguroase) și de a-i suține prin toate mijloacele ar fi o șansă de-a ieși din tristul provicialism în care ne închid ”cercetările” făcute de la bun început ca să nu fie citite de nimeni. Un nume, două, trei serioase în fiecare domeniu, care ar participa realmente la discuția științifică actuală din ramura lor de cercetare (nu ar reacționa frustrat la faptul că sunt incapabili să ajungă la acel nivel) ar însemna pentru noi toți mai mult decât mii de ”specialiști” a căror cunoaștere e – în cel mai bun caz – una de manual domenial.

            Din păcate, amestecul exigențelor didactice cu cele de cercetare face ca oamenii din universitățile noastre să nu se mai ocupe în mod serios nici de una, nici de cealaltă. Adesea nu mai predau – delegând această atribuție asistenților sau doctoranzilor –, deși continuă să-și încaseze ”veniturile”, nu corectează lucrările de examen și, ca atare, nu știu ce le gândesc studenții, nu citesc textele de mai mare întindere (pentru licență, masterat sau doctorat); toate acestea în numele ”cercetării” care-i absoarbe. Iar cercetarea aceasta nu se exprimă în lucrări care să intre în circuitul domeniului (și, ulterior, să devină bunuri comune ale gândirii sau ale economiei), ci în ”activitatea” din tot soiul de ”comisii” plătite de universități și – mai ales – de Minister. În măsura în care considerați că lucrurile pe care le-am spus sunt expresia unei frustrări personale (eu unul neilustrându-mă prin cercetare), vă rog gândiți-vă la două lucruri simple: ce teorie a unui specialist român din ultimele decenii din domeniul d-voastră ați putea menționa? Și: când ați participat ultima dată – eventual cu publicații – la o dezbatere autohtonă (pornind de la probleme concrete ale lumii românești actuale) în domeniul d-voastră? Și, eventual, ce invenție românească folosiți în mod curent? Cercetarea autentică e ca frumusețea: se vede, și atunci când e discretă. Iar impostura e ca urâțenia: răzbate pe sub oricâte straturi de farduri.

            Din toate cele de mai sus, mi se pare că la nivelul superior al educației nu e nimic de făcut. De bine, de rău, așa cum sunt, lucrurile merg. Ca peste tot, și aici e un amestec de oameni care se pricep și care nu se pricep, de persoane interesate și de persoane dezinteresate, de idealiști și de carieriști etc. Cu puțin noroc, un student poate întâlni un om care să-l ghideze în formare. Evident, dacă are nevoie de așa ceva și dacă n-a venit în facultate doar pentru diploma necesară pe piața muncii. Un profesor care e interesat de evoluția unui student bun îi va recomanda – inevitabil – acestuia să-și continue studiile în străinătate. Unul care nu e interesat decât de carieră și de ”indemnizații” le va da de înțeles studenților că ”merge” și, acolo unde nu se țin orele, nici copiatul nu e o infracțiune. Important e ca the show must go on și ”cercetările” să se decanteze în venituri din ”comisii”. Așa că, repet, aici lucrurile stau sub semnul hazardului: se poate și ca un student pasionat să întâlnească un profesor dedicat, se poate și ca primul să nu aibă această șansă, se poate și ca profesorul onest să aibă parte de studenți dezinteresați, tot așa cum se poate și ca un student șmecher să-și întâlnească profesorul și mai șmecher decât el. Dacă ar fi judecăm neutru, am putea spune că primul caz – cel fericit – are o șansă statistică de 25 %. În realitate, e mult mai rar; după mine – dar ceea ce spun e o conjectură – dacă e de 5 %. Acum gândiți-vă: d-voastră ați cumpăra o mașină care v-ar costa 100 de lei (sau orice multiplu al acestei sume) și ar funcționa la 5 % din parametrii prospectului? De pildă, dacă ar fi automobil, și ar scrie că viteza ei maximă e de 200 de kilometri pe oră, dar, în realitate, ea ar merge doar cu 10 kilometri pe oră. Gândiți-vă la acest lucru, atunci când aveți în vedere viitorul copiilor d-voastră. Asta, evident dacă nu cumva și pentru d-voastră contează doar diploma, restul ținând de ”viață” și de ”calificarea la locul de muncă”. Și, mai ales de noroc. Omniprezența reclamelor la jocuri de noroc nu e o întâmplare în lumea noastră, ci o (tristă) confirmare a primelor două versuri din ultima strofă a ”Luceafărului” lui Eminescu. În ”cercul strânt” al sărăciei și disfuncționalității, singura speranță a celor disperați o reprezintă norocul. Doar el îi poate arunca – dintr-o dată – acolo unde nu pot ajunge pe nici un drum.

            Ca atare, ce e de făcut? Aș spune, preluând (metaforic) o sintagmă dintr-un alt domeniu – și el de izbeliște: a construi drumuri. În speță a crea structuri temeinice care să lege între ele cunoștințele, vârstele omului, domeniile vieții și posibilitățile de împlinire ale omului. Aici, cuvântul de bază e temeinic. Nimic nu e mai neceasar decât o școală temeinică pe clasele mici. Ceea ce nu se învață la acest nivel incipient – atenția, răbdarea, exercițiul curiozității, deprinderea de lectură, coerența formulării, judecata clară – nu se mai recuperează niciodată, îndiferent de numărul anilor de școală. Un elev care termină clasa a IV-a fără a putea citi cursiv, fără a înțelege logica unei probleme și fără nici o deschidere față de mediul (natural și istoric) în care trăiește și-a încheiat studiile pe clasa a IV-a. De acolo înainte ”sistemul” nu-l mai tratează niciodată ca pe-o persoană în formare, ci doar ca pe o cifră în statisticile educației. Iar la vârsta conștiinței (cât o fi ea de timpurie la generațiile actuale), și el înțelege că într-o lume în care nu e decât un x fără nici o șansă reală nu are de ce să se comporte nici civilizat și nici cinstit. El a pierdut partida la o vârstă la care nu putea decide nimic. Adevăratul proletariat al României nu e alcătuit din pensionari și asistați social (care sunt, și ei, oameni cu probleme reale), ci din acești tineri fără nici un orizont, pe care ”sistemul” îi scuipă în lume și-i abandonează norocului. De câte ori sunteți oripilați de obscenitatea limbajului lor, de decibelii muzicii ”de după blocuri”, de haitele ce stau în fața sălilor de jocuri, de cifrele cu privire la video chat, de felul în care fac – cu rucsacul lor de Glovo – slalom printre mașini, de faptul că v-au abandonat plecând în străinătate, gândiți-vă la acest lucru: viața lor socială (de oameni în sensul deplin al cuvântului) s-a terminat – grație școlii noastre – înainte de a începe. Ce le-a mai rămas? Șmecheria descurcării ca instinct adaptativ. Acum se numește ”reziliență”.

            Încă odată: dacă se mai poate face ceva în educație (și aici dacă se cere luat în serios), acest lucru nu e cu putință decât pornind de la început, de la clasele mici. Aici ”sistemul” ar trebui complet degrevat de ceea ce-l ține pe loc. Mai înainte de toate, de orice formă de birocrație: planuri de lecții, rapoarte de activitate, formulare de tot soiul, amenințarea inspecțiilor etc. Nimeni, absolut nicăieri și niciodată nu a putut demonstra că lucrurile acestea ameliorează în vreun fel munca unui învățător la calsă. Toate aceste formalități – de la toate nivelurile învățământului – nu au decât două funcții: aceea de a falsifica realitatea școlii și aceea de-a constitui caste suprapuse de ”metodiști”, ”inspectori”, membri prin tot soiul de ”comisii” (de ”evaluare” și ”acreditare”), care nu fac nimic util societății, ci doar devalizează veniturile statului. În al doilea rând, ar trebui simplificate masiv ”planurile cadru” și programa claselor mici. Ceea ce e important, e faptul de a-i deprinde temeinic pe elevi acele lucruri fără de care învățarea nu e decât o vorbă goală. Mai înainte de toate: atenția. Capacitatea de-a se focaliza mai mult de câteva zeci de secunde asupra unui aspect al realului sau a unei activități e lucrul cel mai important pe care-l poate exersa un copil. Opusul atenției este distracția, ”surfarea” fără direcție și pierderea timpului în activități fără rost. Menținerea constantă a atenției și capacitatea de-a înțelege că răsplata vine la capătul drumului definesc răbdarea. Lumea în care trăim azi – inclusiv tot ceea ce ține de device-uri, dar nu doar aceasta – e construită pe principiul satisfacerii instantanee a oricărei dorințe. Tot ceea ce nu se staisface pe loc e ținut a crea dacă nu ”traume”, măcar ”tulburări emoționale”. Or, această instanteineizare a răsplății are ca efect o proastă raportare a omului timp: acesta nu e în stare să-și programeze activitățile în desfășurarea lor, nu e capabil să parcurgă etapele urmăririi unui scop și nu înțelege faptul că maturizarea presupune depășirea (prin încercări a) unor trepte ale înțelegerii. Un om care-și dorește ”totul dintr-o dată” e, în chip funciar, un imatur. Șocul contactului dintre imaturitate și realitatea (nefardată de ”discursuri motivaționale” a) vieții de zi cu zi este acel timp de blocaj care, cel mai adesea, e identificat cu ”depresia”.

            S-ar putea să mi se obiecteze: e frumos ce spuneți, dar cum facem aceste lucruri cu niște copii pentru care între dorință și satisfacție nu e decât un simplu click? Onest vorbind, nu cred că trebuie să ne încurcăm în ”teorii pedagogice”, căci răspunsul la această întrebare e simplu: ajunge să nu omorâm în școală curiozitatea naturală a copilului. Toți copiii se deschid către lume exact în intervalul școlarizării lor – 5 / 6 – 18 / 21 de ani. Toți au, în fiecare etapă a vârstei, întrebări, fascinații, interese. Ajunge să nu le strivim cu ”esee” învățate pe de rost și cu zeci de probleme în temele de casă, cu examene tâmpite bazate pe ideea recitării acelorași platitudini și cu pedepse stupide pe care copilul nu le înțelege și care-l paralizează. Nu trebuie să inventăm nu-știu-ce ”metodici” și ”metodologii” spectaculoase; ajunge să li se acorde elevilor atenția și răbdarea care le sunt predicate. Pentru aceasta, așa cum am spus, programa trebuie redusă la minimum. La finele clasei a IV-a, elevul trebuie să știe patru lucruri: să citească clar, fără a silabisi și fără a se poticni; să scrie un text minimal – fie și pe Facebook – clar, corect, cu semnele de punctuație la locul lor și în care să spună ceva inteligibil pentru cel care-l citește. Să fie capabil de socoteli elementare (adunare și scădere) cu numere până la maximul modedei naționale (500) și, eventual, înmuțiri și împărțiri cu numere până la 100. Dacă e capabil să facă bine aceste calcule, poate învăța mai mult în treptele următoare de studii. Însă dacă nu le știe, tot restul școlii îi e inutil. În fine, în al patrulea rând, să cunoască ceva despre satul / orașul în care stă (dar nu cifre cu cotele reliefului și numărul de locuitori) și despre propria lui familie (inclusiv despre strămoșii pe care n-a mai apucat să-i vadă). Dacă poate face aceste lucruri, atunci are un start bun pentru tot ceea ce urmează.

            Iar în ceea ce privește device-urile și tot mai multele jucării inteligente care ne invadează viața, școala nu trebuie concepută împotriva lor, ci integrându-le. Căci toate aceste obiecte încorporează cunoaștere. Cine va fi capabil să o folosească va avea un avantaj major față de cei pentru care ele nu sunt decât prilejuri de distracție și de pierdere a timpului. Doar deprinzând utilizarea lor benefică în aventura cunoașterii și proiectele personale elevii le pot înțelege și limitele și primejdiile. Ca atare, capacitatea de documentare pe Internet și cea de promptare pe ChatGPT (și pe urmașii lui) ar trebui să facă parte integrantă din formarea unui bun învățător. La fel ca faptul de a urmări filmele și serialele la care se uită elevii lui. De multe ori acestea nu sunt nimic altceva decât ilustrarea unor probleme de logică situațională în care un copil (sau un personaj oarecare: animal, robot etc.) e pus să se descurce într-o situație de viață. Și încă într-una mult mai concretă decât cele despre care-i vorbește școala. În fine, trebuie – în mod cât se poate de urgent – ca orice copil care nu înțelege ceva sau care rămâne în urmă să beneficieze de șansa unor ore remediale în școală (nu ca meditații, pe banii părinților). Dacă tot recităm în cor ce scrie prin varii fițuici pedagogice, cum că elevii au ritmuri diferite de înțelegere, se cuvine să și luăm în serios acest lucru. Nu e nici o problemă dacă un copil nu înțelege și nu e un motiv de a-l pedepsi, admonesta sau de a-l raporta părinților. Copilul acela trebuie ajutat să înțeleagă ceea ce nu îi e clar. Asta nu înseamnă să adăugăm ceva în plus la munca învățătorilor, căci – degrevați de birocrația învățământului – pot avea timp și pentru orele remediale. Evident, asta înseamnă că în centrul activității lor e înțelegerea fiecărui elev, nu ”premiile de la Olimpiade”. Și, în egală măsură, că școala e pentru elevi, nu pentru bunicuțe ce colecționează diplome și coronițe de flori. Și, cu atât mai puțin, pentru primari și politicieni ce vorbesc în dodii.

            Îmi permit să cred că lucrurile acestea le înțelege – și le poate spune – orice om care (ca profesor sau ca părinte) are de-a face cu școala românească. Puteau, la fel de bine, să fie spuse în urmă cu zece ani. Față de ceea ce-a fost în urmă cu un deceniu disfuncționalitățile s-au agravat și timpul s-a accelerat. Poate acum e ultimul moment în care mai poate fi făcut ceva. Și poate acesta a fost – mai presus de orice – strigătul zecilor de mii de profesori care au protestat, pe banii lor, trei săptămâni. Poate peste cinci ani, dacă cineva va încerca să facă ceva din cele spuse de mine aici (sau orice altceva) ar fi zadarnic. Căci – între timp – s-ar putea instala și la bază ceea ce-am descris cu privire la învățământul superior: abandonul tăcut, indiferența (în primul rând morală) și șmecheria ca funcție adaptativă. Atunci, singurul lucru la care ne-am mai putea aștepta ar fi izbucnirea bruscă a revoltei noilor proletari. Căci – cum a spus-o un bărbos pe vremuri – distrugând lumea care-i marginalizează, ei nu au de pierdut decât lanțurile. Nu e nimic nou; asta i s-a întâmplat lui Ceaușescu la finele lui 1989. În noiembrie, ”la al XIV-lea Congres”, credea că stăpânește întreaga Românie. O lună mai târziu s-a văzut că nu mai era stăpân nici măcar pe propriul lui corp. Explozia a fost atât de bruscă, încât mai nimeni nu și-a dat seama ce (și de ce) s-a întâmplat. Și totuși, răbufnirea din zilele Revoluției a crescut continuu vreme de un deceniu. Cei ce puteau face ceva au ales să n-o vadă. Și cei mai mulți dintre ei au fost înghițiți de hăul pe care câteva zile de proteste l-au creat sub picioarele lor.

Distribuie acest articol

82 COMENTARII

  1. Mananc si plang. Mananc. Moartea scolii si a caprioarei.
    Am omorat autoritatea profesorului. Avem ce ne-am dorit. Nici in Occident nu e mai bine.
    Traiasca lupta pentru pace si dezvoltare personala!

    • sa schiorlaie plodul ca tac’su i-a dat de mancare. Baga crapat in tine ca’i seceta si taci dracu’ din gura ca ma doare capu’.

  2. Primul copil e student la Medicina, plin de frustrari pentru ca note mici (pe invatat) iar colegii care copiaza la examene au note mari. I s-a spus in fata ca ii va fio greu sau imposibil sa intre in sistem daca nu are parinti medici.
    Nu am argumente sa-l consolez, cand am fost student erau colegi care dispareau tot anul (lucrau in strainatate sau aveau o afacere), isi treceau examenele cu plocoane (saracia era asa de mare ca profesorii acceptau mancare sau piese de masina ca mita). Astazi majoritatea acelor studenti intreprinzatori sunt patroni, cu o stare materiala foarte buna sau exceptionala deci pot fi potentiali sefi celor care odinioara invatau cu cartea in mana. Cei care invatau sunt ajunsi in cel mai bun caz in middle management la companii fara mare importanta. Restul, in special femei: agenti comerciali, vanzatoare sau secretare.
    Al doilea copil e elev la liceu. De cand pandemia a impus orele „on-line” a devenit dependent de jocuri pe calculator. Stie engleza la nivel ridicat si a spus ca va pleca in strainatate cu orice pret, lumea noastra din Romania i se pare complet nebuna: mincinoasa, invechita, extrem de agresiva si corupta.Nu-l pot contrazice, am cunoscut sute de patroni, de la o modesta vulcanizare pana la sef de Camera Deputatilor ori ministru, toti incalcau legea, cea mai nevinovata fapta era evaziunea fiscala.
    Copiii nostri mostenesc pacatele societatii pe care am mostenit-o noi si am schimbat-o prea putin. Putini, foarte putini am iesit in strada cand simbolul luptei impotriva coruptiei, Kovesi a fost alungata.

  3. Și oare cum de-a ajuns ipochimenul în anul III, la licență, altfel decât cumpărând bunăvoința zișilor profesori care, dacă nu-l trec, rămân fără catedră, fără salariu și sunt dați afară? Mâine, și ăsta va ajunge profesor…

    • @Barbados _ „Și oare cum de-a ajuns ipochimenul în anul III, la licență…”

      Direct din învățământul preuniversitar, după cum se înțelege din text.

      …Iar cursurile de master nu conțin cursuri, la universitățile orădene. Nu îndrăznesc să mă gândesc la cursurile postuniversitare la care nu se fac cursuri, ori la cele de doctorat … Astfel că trebuie să vă dau dreptate, respectivul student are mari șanse să devină profesor la una dintre universitățile din Oradea.

  4. 1. O taietura – adanca- cu bisturiul in „sistem”. Din care ar trebui sa curga mult sange- daca prin vinele responsabililor(?!) ar mai curge asa ceva.
    As mai adauga insa ceva: responsabilitatea parintilor. Ar fi multe de spus si dinspre aceasta parte; ma rezum la o singura observatie ( fara a generaliza): copiii au devenit – pentru multi parinti angajati ( si nu numai) – un lest. De care abia asteapta sa scape predandu-i dimineata institutiilor (pre)scolare si preluandu-i cat mai tarziu seara, la intoarcerea de la job-uri, obositi fiind si bucurosi sa-i lase in brate cu device-urile lor. De multe ori fara niciun control.Aceasta pasare a unui „cartof fierbinte”- care este copilul in formare – intre parinti si „autoritati” pare o ingemanare perfecta a lipsei responsabilitatilor partilor.
    2. Astept cu interes o abordare – la acelasi nivel concret- si a educatiei. Se poate face invatare in climatul de „libertate” care bantuie prin unitatile scolare- si fata de care profesorii se declara neputinciosi? Exista educatie fara pedepse pe masura faptelor? Daca ne e teama ca- din cauza unor constrangeri din timpul scolii- vor iesi niste cetateni frustrati, e mai bine sa le incurajam defularile inca de pe bancile acesteia? S.a.m.d.
    Multumesc!

  5. Domnule Maci, va multumesc pentru acest RMN facut scolii de azi. Prin asemenea faze am trecut si eu ca profesor, atat la scoala dar si apoi in facultate. Multe asemenea aspecte au existat si inainte de 1990 ce coninua si azi. Nu intereseaza decat normele profesorilor, pastrarea catedrelor, stabilitatea salariilor si ce mai se poate pe langa. Cei in grade mari ii accepta pe cei noi, dupa chipul si asemanarea lor. Astfel, apar famiile universitare. Nu conteaza cat de pregatit esti, ci al cui esti si cum poti sa servesti. Omerta mafiei este bine mersi si in sistemul public dar si privat al educatiei si nici o Romanie educata nu o va demola. Aceasta este bine infipta in sistemul politic, economic. Cei cu alte idei si cerinte sunt marginalizati si apoi exclusi. Exceptiile pozitive sunt putine si nu sunt promovate.

  6. Felicitari! cel mai bun articol pe tema educatiei pe care l-am citit pana acum
    Sa speram ca il citeste si aplica cineva din USR/PMP/Forta Dreptei, inclusiv prin cooptarea unor politicieni din alte partide care stiu si pot face ceva bun pentru romani

  7. Trist, aproape dramatic. Dar simpla constatare nu rezolvă nimic, rămâne problema ce facem în continuare.
    Autorul e sceptic, de fapt lumea nu prea este interesată de problemă. Soluția, ca părere, ar fi cea veche „cine are carte, are parte’, respectiv ca pe piața muncii să fie apreciată o bună instrucție de specialitate, adică un om bine instructat să aibă venituri mai mari. La noi e invers, de ex. hoții de doctorate sunt foarte bine apreciați social. Restul lumii își pune întrebarea: la ce e bună școala? Fără școală merg in Vest la cules de sparanghel și iau 1500 euro lunar, cu carte stau în România și iau 5-600. Păi de ce să mai învăț 15-16 ani?
    Mai există o soluție pentru viitor: la naștere, în loc de botez, să ți se implanteze un cip cu calculator și telefon incorporat , cu un program de instrucție în funcție de genetica individuală. S-ar rezolva totul dar există o singură întrebare: CINE să facă asta?

    • Autorul menționează și cinismul cadrelor didactice, ceva de felul ” Dacă nu vor să învețe, e treaba lor. Noi să ne vedem de salariile noastre.”( asta apropo de greva din învățământ…)

  8. Eu ma facut o facultate de inginerie (la stat) prin anii ’90, la o unversitate de prestigiu. Pot sa spun cu mana pe inima (ca doar am trait 5 ani printre colegi) ca daca notarea ar fi fost „pe bune”, universitatea ar fi ramas cu maxim 20% din studenti. Si nu fiindca ceilalti 80% dintre studenti ar fi refuzat cu o incapatanare stupida sa invete, ci fiindca nu ar fi avut capacitatea intelectuala sa invete de un 5 real, luat „pe bune”. Le lipseau cunostinte elementare de matematica din liceu. Daca tu nu stii aduna doua fractii banale, n-ai nicio sansa sa rezisti la o facultate de inginerie pe bune. Si nu vorbesc de integrale (care in liceu sunt banale, in facultate descoperi ca sunt mult mai multe tipuri de integrale, mult mai complexe, pe care trebuie sa le stii ca sa treci examentul!), vorbesc de banala aritmetica!!!!! Sau banala geometrie, in forma ei simpla si intuitiva, nu geometrie diferentiala. Dar toti am iesit… ingineri….

    • Bine coane ca esti tu destept, voinic si fără frica. Eu am făcut o “facultate de inginerie la stat, prin anii 70 si nu mi s-a părut ca învățam doar pentru 5”. Esti ridicol!

    • Sunt promotie 72, aviatie, am pornit 50, am terminat 20, incl cei ramasi din fata.
      Ce am realizat cei 20? Cine a avut curajul sa plece a mai facut cite ceva. Altii au ramas la munca pina la peste 70 de ani. Unii chiar mai traiesc, cum traiesc?

  9. Cultura generala a murit si multi isi inchipuie ca un smartphone conectat la internet poate inlocui cultura generala.
    Limba romana e pe moarte, lovita, zi de zi, de vlogger -i, influencer -i, prezentatori, jurnalisti si realizatori TV, plus fotbalisti, manelisti si alte asemenea „modele” pentru tinerele generatii.
    Istoria si geografia sunt considerate pierdere de timp si sunt inlocuite de „sitibreicuri” superficiale, documentate copios (cu poze de carciuni si farfurii) pe retelele sociale.
    Profesorii dau note de trecere loazelor, din teama de a nu-si pierde posturile.
    Guvernantii dau bani pentru educatie, fara nicio preocupare pentru eficienta si rezultatele instruirii copiilor.
    Parintii sunt mai preocupati de cate ore le tine scoala ocupat copilul, decat de ce invata copilul, la scoala.
    Doctorii in stiinte se produc la scara industriala, iar opinia publica deja e prea putin indignata de cazurile rasunatoare de plagiat.
    In acest peisaj pre-apocaliptic, un asemenea articol e un foc in aer, dar eu simt ca trebuie sa-i multumesc autorului, pentru demersul sau!

  10. Excelenta prezentare a situatiei si, mai ales, a consecintelor aproape lugubre ale perpetuarii sale in Romania de astazi. Solutiile propuse pt indreptarea situatiei nu sunt, insa, suficiente. Cauza saraciei solutiilor: faptul ca NU se porneste de la realitatea romaneasca, trista, care arata ca invatamantul universitar este doar o sursa de venituri nemeritate pentru profesori. De ce se intampla asta ? pentru ca in Romania functioneaza un sistem economic si social cu aparenta de capitalism – in care competitia si competenta ar trebui sa fie hotaratoare – dar care este mafiotic curat prin efectul legii (sic!). Sistemul functioneaza pe baza finantarii ce i-o asigura furtul de bunastare de la cei multi – platitori de taxe sau care nu cracnesc in fata scaderii puterii lor de cumparare – catre adevaratii mafioti, care sunt guvernantii si legiuitorii acestei tari, democratice pana la urma. E tarziu, dar se poate: singura cale de corectare a dezastrului din universitati, descris aici, este desfiintarea oricarei gratuitati oferite pe baza bugetului de stat si fundamentarea functionarii universitatilor doar pe baza finantarii obtinute prin merit de la sectorul privat. Cred ca si invatamantului liceal trebuie sa i se aplice acelasi tratament, Acesta a functionat intotdeauna in vechea Romanie – cea de dinaintea comunismului – si a produs absolventi bin educati si scoliti si varfuri intlectuale incontestabile. Asa au invatat carte multi dintre parintii nostri, care au ajuns intelectuali de nadejde ai Romaniei. Acest sistem a fost desfiintatt, cu ura de clasa, de comunisti si este promovat cu insistenta, astazi, de semidoctii si mafiotii care controleaza Romania. El trebuie re-infiintat, oricat de dureros s-ar dovedi procesul. In SUA invatamantul universitar de varf se bazeaza tocmai pe un sistem de en-gratuitati garantate de stat si produce o selectie reala a candidatilor si o productie de varfuri autentice, de nivel mondial, in toate domeniile.

  11. Nimic nu se va schimba, nici în viitorul apropiat nici în cel îndepărtat.
    Singura întrebare care rămâne nu e dacă, ci când plecăm de aici.
    Am traversat 12 ani prin aceasta sinistra societate ca sa știu că nu o sa regret nimic.
    Oameni cu poziții și ‘influenta’ niste analfabeți nespălați, pe care ii descrieți perfect in acest articol. Suficiența este termenul care îi descrie perfect, dar ei chiar cred că sunt cineva.
    De mai scrieți? Va mai pasa? Mai credeți că puteți dvs schimba ceva?

  12. În primul rând, trebuie să vă felicit pentru radiografia foarte închegată pe care ați făcut-o.

    Ați amintit de două tipuri de „inflație”: notele mari de la Bacalaureat și numărul mult prea mare de cercetări, ambele lipsite de valoare și relevanță. O să fiu un pic plastic: e greu să cerni grâul de neghină, dar atunci când semeni neghină și după arunci ciurul chiar te uimești când dai de grâu.

    În opinia mea umilă, atât mediul pre-universitar cât și cel universitar au făcut o eroare strategică atunci când au aruncat ciurul. În proces, au pierdut legitimitatea, „sceptrul puterii”, ajungând doar să satisfacă „cererea”: mai mulți părinți multumiți, mai mulți oameni fericiți, mai multe diplome, mai mulți absolvenți – AZI. Absolvenții de azi care MÂINE au devenit resemnați, pierduți, și poate pe bună dreptate într-o poziție să întrebe de ce sistemul care trebuia să fie depozitarul adevărului științific, forma cea mai înaltă și distilată a cunoașterii umane, de fapt i-a mințit, alienându-le în proces conștiința de sine.

    În final, nu îmi permit să vin decât cu o sugestie: să nu vă fie teamă să ridicați ciurul!

    • Chestiile pe care le spuneți le știu și cadrele didactice, lor le convine situația, timpul trece…leafa merge…dar să fie cât mai mare…ca să ne prefacem că muncim cu drag….

  13. ”Din păcate, amestecul exigențelor didactice cu cele de cercetare face ca oamenii din universitățile noastre să nu se mai ocupe în mod serios nici de una, nici de cealaltă.”

    Probabil un sistem de evaluare corect a cadrelor universitare ar soluționa punctual problema asta. Cercetarea și predarea solicită competențe diferite. Personal, mi s-a părut foarte corect sistemul de evaluare la care am fost supus in străinătate care avea patru capitole:
    1. Educație (Teaching), care presupunea o dimensiune calitativă (evaluarea sutdentilor și a unor colegi) și o dimensiune cantitativă, legată de volumul de ore.
    2. Cercetare (Research), care presupunea un sistem oarecum similar cu sistemul nostru de evaluare.
    3. Administrație (Administration) care presupunea o evaluare calitativă și cantitativă a implicării în activitățile de administrație.
    4. Implicare în comunitate (Community Engagement) care presupunea o evaluare cantitativă și calitativă a activității de diseminare a cunoașterii către comunitatea locală conform strategiei universității.

    Practic, pentru a-si asigura prelungirea contractului cu universitatea orice cadru universitar trebuia să realizeze un anumit punctaj acumulat din cele patru capitole. Practic se putea obține punctajul dintr-un singur capitol sau din orice combinație. Nerealizarea punctajului sub un anumit barem presupunea desfacerea contractului de muncă, sau, la alt prag un termen de atingere a baremului, sau prelungirea automată a contractului.

    • Lipsește o singură chestie din toată varza asta: Clientul.

      Atât timp cât părinții nu au niciun cuvânt de spus în stabilirea programei școlare, în angajarea și concedierea profesorilor școala de stat va continua să funcționeze ca o fabrică comunistă ce produce doar rebuturi și al cărei rost e să furnizeze lefuri de la buget unor indivizi cărora nu le pasă de profesiile lor.

      • Vorbim de o evaluare la nivel universitar. ”Clientul” este cel care plătește studiile, adică studentul și statul.
        Oricum, nu se compara sistemele, pentru ca in sistemul de care vorbesc eu, nu este nimeni betonat pe vreo funcție. Contractele sunt pe doi ani, și foarte frecvent se schimbă oamenii, din poziții didactice, administrative sau TESA, începând de la Vice-Cancelar, decani, șefi de departamente, și terminând cu portarul si femeile de servici.

        • Să fim serioși. Sistemul universitar are exact aceleași probleme. 90% din universitățile române sunt inutile. Singurul lor rost e să asigure catedre și lefuri de stat. Ele produc în cea mai mare majoritate doar loaze cărora le dau la „absolvire” niște bucăți de carton pe care scrie „diplomă”.

          Autorul, ce e profesor într-o astfel de fabrică de diplome județeană, recunoaște franc acest fapt. „Studenții” sunt la limita alfabetizării iar „profesorii” îi trec doar pentru a-și încasa lefurile de stat.

          În sensul ăsta sistemul „universitar” e chiar mai dăunător și mai putred ca cel preuniversitar.

          • Da, perfect de acord. Cu materie primă de slabă calitate, produsul finit nu poate fi de calitate. Mai mult, în orice sistem de producție introduci materii prime de proastă calitate sistemul se degradează.

            Problema este că metrica evaluării pe care se fundamentează politicile este fundamental greșită. O metrică greșită duce la rezultate greșite.
            E ca si când in imobiliare ar fi evaluate clădirile numai după numărul și înălțimea hornurilor. După o vreme toate casele ar fi pline de hornuri și s-ar dezvolta tehnologii de construcție a hornurilor înalte din ce în ce mai grozave. Evident toata nația s-ar lăuda că au cele mai multe și mai înalte hornuri.

            Nu sunt de acord cu sintagma ”Fabrica de Diplome Județeană” decât în contextul unui sistem care cuprinde ”Mega fabrici de diplome” regionale și naționale. Eventual am putea vorbi de ”Atelier de diplome” județean, care face concurență ”Fabricilor de diplome” regionale și și ”Mega Fabricilor” naționale. Dacă este să comparăm cantitativ producția de diplome, manufactura din Oradea este foarte mică, dacă este să o analizăm calitativ, probabil calitatea si lipsa calității sunt la nivelul mediu național, poate chiar peste unele ”maga-fabrici”.
            Sistemul universitar este un sistem simbiotic cu cel social, economic și politic. Nu este nici mai putred, nici mai puțin putred decât societatea în care este integrat.

            • Banii plătiți de învățământul universitar sunt evident risipiți. Cam 80%-90% din „producție” e oricum rebut curat.

              A trecut de mult momentul în care „metrica evaluării” mai avea vreo relevanță sau ar mai putea schimba ceva. Sistemul e atât de putred încât singurul lucru care se mai poate face e închiderea majorității tarabelor. Nu-i așa?

      • Nici nu are cum sa angajeze sau sa demita parintele un profesor ca doar nu e invatamant particular.Hai sa luam exemplul unui liceu la care media de intrare e 3.50. Iti dai seama care e nivelul parintilor daca asta e al elevilor? Plus ca ar putea interveni alte probleme de razbunare personala, motive absurde etc , justitia are destule procese …E o aberatie , ce calificare au parintii sa evalueze activitatea unui prifesor pe baza marturiilor unui minor?.Dar solutii exista -impunerea unor standarde de performanta legate bineinteles de nivelul fiecarei scoli.Asta da .

        • Tocmai asta e problema! Învățământul e de stat. De aia nu le pasă profesorilor cum își fac treaba și de aia produc pe bandă rulantă anlafabeți & plagiatori.

          Știm foarte bine că toate întreprinderile de stat sunt sortite falimentului. După mai bine de o decadă de chinuri românii au înțeles în sfârșit la începutul anilor 2000 că industria de stat e sortită pieririi și au lăsat-o să piară. Au înțeles cu greu că statuile un proprietar risipitor și nepăsător și au încetat să mai subvenționeze de la buget producția de ciorapi, oțel, pastă de dinți, electronice, etc.

          Interesant e că nu același lucru s-a întâmplat în educație. Nu avem încredere să-i dăm statului bani să producă hârtie igienică, dar băgați în el miliarde și-i încredințați educarea copiilor. Nu vi se pare că e sminteală curată?

          Pentru părinții cu copii de 3.50 educația nu contează. Ei nu vor face nimic nici dacă nici dacă sistemul e de stat neperformant și nici dacă e privat și chiar încearcă să dea performanță. Ei duc o existență vegetală. Exact așa cum în economia capitalistă nu contează deloc cerșetorii ce nu cumpără oricum mai nimic. Nu ei sunt sunt forța ce propulsează societatea.

          • Baza de pornire este putreda in invatamantul de star, la toate nivelele. Profesorii angajati pe doi ani, ai rezultate, inca doi ani de contract. La 6 ani cu rezultate, acordarea unui salariu de merit pe 12 luni. Nu grade didactice 1 si 2 si alte prostii de inspectii trucate. Nu ai rezultate in doi ani, cauti alt loc de munca. La clasele primare 12 copii maxim, la gimnazial 16 maxim, la liceu 20. Asa profesorul poate sa ii cunoasca si sa ii verifice ce a inteles fiecare din lectie.

          • Nici învățământul privat nu-i mai breaz in România, ba din contra, e sub cel de stat. Cand societatea in ansamblul ei e putredă, totul in jur miroase.

    • Evaluarea facuta de studenti – cei mai multi modesti intelectual, dar si incapabili sa argumneteze de ce au ales o facultate – si de colegii din gasti? Srios? Pai si asa oamenii de caliatte au fost marginalizati de aceste gasti? Unde se va ajunge cu asemenea aberatii pe care le propuneti?
      Pentru partea administrativa, exista deja cei cu functii si indemnizatii foarte mari, iar ei au fost infipti acolo de gasti. Cum sa mai aiba si altul activitati administrative cand functiile sint ocupate asa?
      Cat despre implicarea in comunitate, este o alta aberatie.
      De ce nu sint reevaluate abilitarile si concursurile/ promovarile, pentru a se vedea fraudele pe baza grilelor inepte construite de CNATDCU?

      • Evaluarea făcută de studenți in cazul de care vorbesc este foarte diferita de evaluarea care se practica la noi. Nu se pun întrebări de tip opinie subiectiva, ci întrebări de genul:
        ”Vi s-au prezentat obiectivele cursului la prima întâlnire?” ”Vi s-a prezentat sistemul de evaluare?” ”Ați avut suport de curs pentru examen?”. In plus, în faza de analiza, erau oarecum ponderate răspunsurile studentelor cu prezenta la ore si GBA-ul lor. Practic se verifica îndeplinirea sarcinilor prevăzute în fisa postului.
        Evaluarea administrativa este din nou diferita de ce se practica la noi. Pe mine nu m-a interesat foarte mult, nefiind implicat sau evaluat pe acea parte, dar era legata de îndeplinirea sarcinilor de servici la timp, conformarea la obiectivele planului de management, întocmirea si comunicarea planurilor operaționale. Cele mai multe erau rezultatele activității de control intern de SIM.
        Implicarea in comunitate a universității este esențială pentru progresul societății și al universității. Faptul că dumneavoastră o etichetați ca aberație, fără argumente, este trist, și reliefează un gen de aroganță foarte frecvent de altfel în România, chiar normativ as spune.

  14. Asa este, ceea ce nu se invata atunci cand mintea si caracterul sunt in formare nu se mai invata niciodata.
    Mi-a ramas pentru totdeauna felul in care, in clasele primare, am fost invatat sa rezolv problema la aritmetica. Superficialitatea educatiei de astazi imi pare, totusi, ca nu e specifica numai Romaniei.

  15. Tin minte ca in primele doua clase am avut o profesoara de limba romana (!), o doamna care efectiv iubea copiii si care s-a transferat de la liceul unde preda la scoala noastra primara. Dupa primele doua clase nivelul nostru la limba romana si gramatica il depasea pe al multora. Desigur, in ce priveste matematica, aveam destule lacune si am fost nevoit sa recuperez in anii urmatori. Insa, atunci cand un invatator are darul de a-i atrage pe copii si de a-i incuraja sa studieze materia respectiva, exista sanse foarte mari ca dintr-o clasa de 20 de elevi, cel putin 10 sa faca o cariera in domeniul respectiv.

  16. Inginerește, într-adevăr, dacă este să reușim ceva, ar trebui pornit de la copiii de clase primare, de gimnaziu, liceu/vocațională continuînd apoi cu mediul universitar și cu formarea (inițială și permanentă) a cadrelor didactice. Doar că un asemenea sistem nu va putea fi clădit înainte ca șantierul să se ruineze, ca zidirea Meșterului Manole, din puținătatea interesului și a resurselor.

    Negustorește, mai întîi trebuie trezită motivația, care creează piața, care consolidează motivația, care presează oferta, care remodelează – „nemilos” și „sălbatic” – instituțiile sociale, culturale și adminstrative. Poate că ar trebui să renunțăm la „cartonul” diplomei, pentru a pretinde candidaților la angajare (sau întreprinzătorilor în căutare de capitaluri) să demonstreze prin CV etc. abilitățile practice pe care „cartonul” se presupune că le certifică și pe care, spre uimirea multora, în nici un caz nu le conferă. Începutul poate fi făcut extrem de simplu cu doctoratul. Doctoratul, muncit, demonstrează capacitatea de a avea contribuții originale majore la studiul disciplinei: poate fi condiție sau recomandare pentru mediile de cercetare, poate fi vag util unui dascăl. În aceste domenii poate fi utilizat la oportunitatea angajării, în celelalte ar trebui ignorat total: un politician, un medic de familie, un inginer de șantier, un avocat de instanță nu cîștigă nimic (ba chiar pot pierde profesional) dedicîndu-se cercetării de vîrf.

    Putem apoi încerca, părinți și, de dorit, și birocrați, să încercăm să motivăm cadrele didactice, mai ales pe cele pre-universitare, dar nu numai, să mute accentul de pe „performanțe” de circ, pe utilizarea eficientă și eficace, a gîndirii critice, pe capacitatea de a învăța și de a comunica (de la igiena învățării la empatie și la persuasiunea retoricii), pe formarea unei autonomii responsabile în luarea deciziilor.

    Iar acesste schimbări trebuie să se sprijine pe voința publică, astfel că primul pas – pe o direcție paralelă cu schimbările tehnice – ar trebui să fie coalizarea părinților și a cadrelor didactice deja convinse de nevoia unei reașezări a educației în jurul unui efort de conștientizare, convingere, formare și, în final, cooptare a celorlați părinți și a celorlalte cadre didactice, pentru a obține masa critică.

    Națiunea română s-a născut atunci cînd în Ardeal Biserica Greco-Catolică a trimis tinerel generații la școala latinismului i-ar boierimea elenofonă fanarioto-pămînteană și-a trimis odraslele să înveție tainele civilizației occidentale. Probabil că reașezarea educației românești pe baze viabile are nevoie de un demers la fel de îndîrjit și de inteligent din partea actualelor generații de adulți care conștientizează gravitatea situației pentru noi toți.

  17. Autorul recunoaște indirect responsabilitatea dăscălimii în situația disperată a școlii românești: Admite că toate loazele trec examenele pentru ca dăscălimea să-și salveze propriile lefuri de stat. Exact același lucru se întâmplă și-n licee și școli elementare. Se înghesuie nenumărate ore și tot soiul de materii inutile pentru a justifica norme didactice și lefuri de stat. Rostul sistemului de învățământ nu e deloc să formeze și să educe tineri ci să asigure lefuri dăscălimii.

    Din acest motiv calitatea predării e la pământ și copii aung ca Trăsnea din amintirile lui Ion Creangă: „Ş-apoi gândiţi că Trăsnea citea întrebarea şi răspunsul, fiecare pe rând, rar şi lămurit, ca să se poată înţelege ceva? Nu aşa, necredincioşilor, ci iată cum: Ce este gramatica română, este… ce este, este… este arata… nu arata, artea… artea… ce… ce… ce ne învaţă, învaţă… învaţă… ce ne învaţă; a vorbi… bi… bi… ce ne învaţă… ce este, este… este arata, uite dracu! nu arata, artea ce ne învaţă… ce este, este… Şi tot aşa dondănind foarte repede, bâlbâit şi fără pic de cugetare, până la a scrie într-o limbă corect rar ajungea, sărmanul!”

    • Nu uitati ca dascalimea nu prea mai are instrumente de lucru, stimabile.
      In clasele primare nici macar note nu s epun, ca sa nu se streseze beizadeaua.
      In gimmnaziu, deja elevul are mai multe drepturi decat profesorul, si cu cat tati si mami sunt mai sus cocotati pe scara sociala, cu atat si le exercita cu mai multe nesimtire.
      In preajma examenelor se aplica toate pilele si cunstintele incepand cu cele politice, care reglementeaza si supervizeaza cu atentie si ingrijorare toata aceasta piramida intoarsa cu susul in jos.

  18. In sfarsit cineva spune negru pe alb, invatamantul universitar romanesc este o risipa de resurse, si accentul trebuie pus pe invatamantul primar. Si-a pus cineva intrebarea de ce in alte sisteme procentul celor care termina studiile si lucreaza in alte domenii e mult mai mic? E simplu. Cand platesti 1-2 salarii medii pe an, te intrebi de zece ori inainte daca merita sa o faci. Cei care vor cu adevarat sa invete, sunt dispusi (chiar prefera) sa munceasca si sa plateasca, decat sa ia o diploma de carton.
    Experienta din alte tari ne demonstreaza ca invatamantul universitar se poate dezvolta fara probleme in mediul privat, eventual de stat, dar autofinantat din taxe sau cercetare, nu subventionat. In acest mod s-ar rezolva natural si problema coruptiei si incompetentei din mediul academic.
    Practic noi sacrificam pregatirea de baza pentru a intretine o iluzie, un invatamant universitar care produce rebuturi. Absolventii bine pregatiti oricum pleaca din tara, iar cei ramasi fac mai mult rau decat bine. Intr-o fabrica ai nevoie de 100 de muncitori si doar de un singur inginer. Daca nu gasesti un inginer in tara, il aduci de afara, nu e nicio problema. Dar daca n-ai muncitori calificati ce faci? Concluzia e logica, invatamantul universitar trebuie lasat sa se dezvolte liber, si toate resursele statului directionate in invatamantul primar si secundar. In momentul in care ai baza, restul vine de la sine. Daca baza e subreda, nimic nu se poate construi.

    • Foarte corecta abordarea dv. La ora actuala, Univ. Bucuresti, ASE, Politehnica, Medicina, Arhitectura, Constructii ofera mii de locuri pentru studenti, din care peste 50% cu taxe. Dar de aici vine dorinta de a avea mii de absolventi de liceu care sa devina studenti chiar cu o pregatire slaba. Ce specialisti vom avea numai conteaza ?!!! De aceea ni se surpa autostrazile, punem diagnostice gresite, facem parcuri in panta, etc.

  19. „viața lor socială (de oameni în sensul deplin al cuvântului) s-a terminat – grație școlii noastre – înainte de a începe. Ce le-a mai rămas? Șmecheria descurcării ca instinct adaptativ.”

    Mă scuzați, dar eu văd exact pe dos lucrurile: viața lor socială capătă amploare și conținut tocmai datorită școlii publice. Acolo, in lagărul pentru minori instituționalizați, ia naștere viața socială a rumânului tipic. Este ceea ce se întâmplă acolo in anii pubertății ce determină mai târziu obicieiurile urâte și ierarhiile defecte ale societății, obiceiuri vulgare, frivole, stridente și ierarhii in răspăr cu orice scară de valori clamată de sistem. Și e la fel peste tot unde Statul și-a înfipt ghearele in educație. Și in Occidentul recent.

    Așa se face că între societatea oamenilor educați și atașați propriilor valori morale (adică…a „oamenilor in sensul deplin al cuvântului”) și cealaltă societate, a gloatei ridicată cu forța din mocirlă și înzestrată cu felurite diplome (fapt datorat paradoxal unei elite intelectuale apuse ce a izbit lumea cu idealurile ei egalitariste), s-a căscat un hău amețitor, căci, trăind totuși amestecați, nu avem cum să ne separăm unii de alții, și nici semne nu purtăm ca să ne putem evita ușor. Din fericire gloata -prin definiție gregară, mimetică și instinctuală- se coagulează și se adapă in anume spații, pământene sau virtuale, urmînd anume căpetenii și ritualuri (precum transhumanța turistică), deci ceilalți, izolați fiind in micile lor comunități, pot spera la oarece liniște…până la sosirea primului colonist și cucerirea unei noi redute ale vechii civilizații.

    Mai rău este că gloata a cucerit definitiv puterea in stat. Până la urmă s-a dovedit faptul că diplomele dăruite de Școală nu-s chiar hârtii fără nicio relevanță, ci au avut un impact masiv asupra carierei unor nulități. Realizînd că diplomele chiar au o valoare de piață, fiind un ‘asset’ politic, acești șmecherași ultrasocializați pe tarlaua statului (din Școală pân la Primărie) au pornit marea vânătoare și și-au atârnat iute pe pereți trofeele menite să-i facă…Oameni. De stat.

  20. Un articol pe care nu trebuie să-l citească politicienii, ci profesorii, părinții elevilor și, de ce nu elevii, pe cât posibil, eventual cu ajutorul celor maturi acolo unde lectura îi depășește.
    Politicianul este un instrument social până la urmă, va reacționa dacă va exista presiune asupra sa, pentru a se menține sau ajunge la putere. Îi cerem competență în școală, ne-o va da până la urmă, dar dacă îi cerem doar salarii și nimic altceva, de ce avem pretenții ca el să ne bage pe gât competență?
    Dacă vedem în profesorat doar o slujbă ca oricare alta și nu o vocație, dacă miza noastră o reprezintă programul scurt, care ne lasă timp pentru alte activități, mai bănoase (meditații, IT, vânzări online, uber, agricultură, video chat, service, antrenorat, arbitraj sportiv, construcții și finisaje etc.) sau hobiuri, nu văd cum se va produce miracolul ca cineva din afară să facă ordine în prioritățile noastre, să ne impună exigența și calitatea acolo unde noi vedem doar un simplu job.
    Și când păcălești vocația, autoritatea zboară, iar copiii te citesc imediat. Și așa cum tu nu-ți iei rolul în serios, nici ei, natural, nu se dau peste cap să învețe, să se educe, să ceară adică de la tine ce nu ești dispus să le oferi.
    Multiplicăm această situație cu câteva zeci de mii de cazuri și ajungem la explicația pentru situația în care ajungem să ne plângem an după an despre cum copiii noștri părăsesc needucați sistemul de învățământ.
    Niciun program politic, nicio grevă nu va schimba situația dacă schimbarea nu vine din conștiința educatorului.

    • Vocatia sau constiinta nu sunt niste lucruri care traiesc fara bani. Eu cred ca trebuie plecat de la cresterea salariilor in invatamant. Ma gandesc la o crestere de salarii mult mai mare decat ceea ce s-a obtinut toretic la recenta greva. Sistemul trebuie saturat, inundat. Doar asa se poate miza in viitor pe atractivitatea pe care un astfel de sistem o va avea pentru cei cu vocatie, pentru cei cu constiinta.
      Planul trebuie sa fie unul pe termen suficient de lung, termen comparativ cu care faptul ca azi unii profesori fara chemare primesc salarii mult peste nivelul de performanta individuala sau al elevilor sa nu mai conteze.
      Cu sistemul odata inundat din punct de vedere pecuniar un factor de decizie politica intelept si bine intentionat poate incepe opera de cernere a profesorilor care nu se ridica la inaltimea noilor salarii, a celor care nu se ridica la nivelul cerut de expertiza pe domeniu de predare sau didacta. Pe scurt a celor nechemati.
      Acest proces de atragere a celor cu vocatie si constiinta in invatamant va duce si la o imbunatatire a tehnicii de predare, detalii privind curicula e.t.c. Astea sunt oricum detalii. Profesorii destepti si bine intentionati le vor pune la punct in scurt timp odata ajunsi la o masa critica. Isi pot face chiar si singuri criterii de selectie pentru a aduce in sistem cat mai multi altii precum ei.
      Factorul politic actual din Romania nu va face niciodata asa ceva! Imi permit o paranteza scurta pentru a sublinia ridicolul acestei situatii. Cel putin unul din partidele coalizate se pretinde socialist. Ce am descris mai sus este daca vreti „esenta de gandire socialista”. Dai bani oamenilor si astepti/ceri rezultate mai tarziu.
      Revenind totusi, remarc ca singurul element de la care se poate pleca pe drumul acesta este decizia poitica. Care actualmente lipseste, iar daca ar veni torusi, printr-o minune, va duce probabil dupa inundarea financiara la parazitarea sistemului cu rude, pile cumetrii, numiri politice samd. Adica cam ce se intempla in sistemul de justitie. Unde a avut loc inundarea pecuniara dar vocatia si constiinta se lasa asteptate.
      Drumul nu este sigur, nu este lipsit de pericole, dar am vrut sa subliniez ca pleaca de la bani. Altfel nu se intampla.

      • Adica sistemul bugetar de invatamint va fi atractiv pentru cei cu vocatie si cu constiinta numai daca acolo vor colcai bani . Nu reusesc sa inteleg ce legatura este intre constiinta si bani .
        Profesorul nu trebuie sa se ridice la nivelul ,,noilor salarii ” ci la acel nivel in care sa produca ceea ce cere piata muncii . Profesorul trebuie penalizat pentru orice loaza si scursura sociala pe care o trimite de pe bancile scolii in societate .

  21. „… tineri care – până la facultate – n-au auzit de Napoleon sau de Hitler. Cunoștințele lor de istorie sunt sub nivelul clasei a VII-a … Cunoștințele științifice sunt, cel mai adesea, nule …”

    Nu vă mai mirați, vă rog! Învățământul de stat e exact așa cum a fost gândit să fie. It’s not a bug, it’s a feature. (Nu este o eroare, este o caracteristică.)

    Au spus-o foarte mulți, dar se pare că în România nu s-a auzit/înțeles încă. Și au spus-o de foarte multă vreme. Un singur exemplu:

    „Cea mai aberantă presupunere este aceea că scopul educației publice este de a le oferi tinerilor cunoștințe, de a le trezi inteligența și de a-i face apți să se achite de îndatoririle cetățenești într-un mod informat și independent. Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Scopul educației publice nu este deloc de a răspândi înțelepciunea, ci pur și simplu de a reduce cât mai mulți indivizi la același nivel sigur, de a crește și de a forma cetățeni standarizați, de a elimina disidența și originalitatea. Acesta este scopul său în Statele Unite, indiferent de pretențiile politicienilor, ale pedagogilor și ale altor asemenea măscărici, și acesta este scopul său pretutindeni în restul lumii.”
    ― H.L. Mencken (1880-1956) – American journalist, essayist, satirist, cultural critic, and scholar of American English.

  22. Un context mai larg si o perspectiva sucita, dar nu inapoi, ci spre stele si oameni nenascuti

    What we owe the future, William MacAskill, 2022.
    Cateva idei extrase din primele pagini parcurse, cu multe note de „si Ro?”
    Ideea de baza – traim un moment unic in istoria umanitatii, un moment in care putem modela viitorul pe termen foarte lung. Perioada de acum ar fi, metaforic vorbind, precum faza de modelare a sticlei. Pentru ca suntem acum intr-o perioada in care valorile care ghideaza civilizatia sunt inca maleabile. Si care, in urmatoarele secole s-ar putea osifica, dand cadrul/structura civilizatiilor viitoare.
    Mai in detaliu:
    – e nevoie sa gandim viitorul cu gandul la cei care vin dupa noi. Si ei sunt oameni. Vor avea parte de sperante, bucurii, suferinte si regrete, precum noi. Atata doar ca inca nu exista. Si nu au inca o voce, nu sunt implicati in realul de acum. Altfel spus : distanta in timp este precum distanta in spatiu. Oamenii conteaza, chiar daca locuiesc la mii de km distanta. Similar, ei ar trebui sa conteze chiar daca traiesc la mii de ani distanta.

    – ar trebui sa luam in considerare toate traiectoriile posibile ale viitorului. Extremele: Durata de viata a speciei noastre ar putea fi mult mai mica decat a altor specii de mamifere (estimata la ca. 1 milion de ani), daca ne cauzam extinctia. Dar ar putea fi totodata mult mai mare. Si asta pentru ca avem unelte care ne permit sa ne adaptam la diverse medii, avem gandirea abstracta care ne permite sa concepem planuri complexe, pe termen lung, ca raspuns la noi circumstante, si mai avem culturi comune care ne permit sa colaboram in grupuri de milioane de indivizi. Toate acestea ne pot ajuta sa evitam extinctia, intr-un fel in care alte mamifere nu pot. Altfel spus: viitorul civilizatiei poate fi foarte scurt sau, din contra, extrem de lung, pe o planeta care se mentine locuibila pentru urmatoarele sute de milioane de ani. Iar daca iesim si din granitele planetei…

    – viitorul ar putea fi, pe langa foarte lung, si foarte bun sau foarte rau.
    Iar in ce directie va evolua acesta depinde si de noi. Pentru ca momentul prezent din istoria umanitatii este unul deosebit. In comparatie cu trecutul si viitorul, fiecare deceniu pe care l-am parcurs in timpul vietii noastre a marcat schimbari economice si tehnologice neatinse in trecut. Iar unele dintre aceste schimbari au potentialul de a influenta intregul curs al viitorului. In plus, suntem conectati ca niciodata, ceea ce amplifica efectele acestor descoperiri. In viitor, daca ajungem in spatiu, ne vom desparti din nou in grupuri distincte, precum in trecut. Si vom pierde din acest efect al conectarii globale.

    – cum am putea sa actionam acum? Daca ne concentram pe o anumita politica pentru a atinge un obiectiv definit, poate sa apara riscul ca in viitor aceasta sa se demonstreze a nu fi cea mai buna, mai ales daca viitorul va fi foarte diferit de cel din prezent. Cu medii politice, sociale si culturale cu totul diferite de ceea ce experimentam acum. La fel cunostintele – ele vor putea fi atat de avansate incat sa faca politica aleasa improprie.

    La polul opus, am putea sa ne asiguram ca oamenii viitorului vor adopta un obiectiv pe care l-am definit foarte bine ( de ex regula morala). Tu, generatia de acum, avand incredere ca acesta poate deveni un ghid de actiune, oricare ar fi strategiile care vor face sens acelor populatii viitoare, oricare ar fi mediile in care vor evolua si oricare ar fi avansul de cunoastere. In felul acesta poti fi sigur ca ai influentat viitorul in bine, obiectivul respectiv avand sanse sa fie atins. Asta desi tu nu ai nici o idee cum va atata lumea si cum vor actiona oamenii de atunci.

  23. De oameni ca dvs., avem nevoie, d-le Maci!
    Din pacate, povestea scolii romanesti, expusa magistral de dvs, este povestea societatii romanesti in care traim. Asa cum scoala se afla in cadere libera, si celelalte institutii de stat se clatina.

  24. Statul proiecteaza, asambleaza si opereaza sistemul de invatamant (vorbim la modul ideal, trecem peste analfabetismul dominant in clasa politica, care „face” primele doua activitati si selecteaza pe cei care „opereaza”)
    Statul nu si-a propus sa produca oameni „intregi” (spirit critic, dorinta de invatare, perseverenta, intelegand ce se intampla un jurul lor, in tara, in lume si in Univers)
    Primul obiectiv al statului legat de invatamant este sa produca noi membri ai societatii, fara spirit critic, fara independenta, etc. Pare atins.
    Al doilea obiectiv este sa mentina o forta de munca conform cu nevoile economiei (n-as intra in detalii). A fost nevoie de capsunari, s-a rezolvat, a fost nevoie de constructii de blocuri si birouri, s-a rezolvat, vine (probabil) o nevoie de industrii de prelucrare si montaj, se va rezolva cu invatamantul profesional. Statul nu doreste (prea mult) industrii cu mare valoare adaugata.
    Oriunde am scris „stat” cititi va rog „clasa conducatoare” (fosti si actuali, vorbind despre patriotosm si actionand doar in propriul interes, ei insisi slab instruiti dar „destepti, smecheri si decurcareti”).
    Nu cred ca vom avea o Romanie Educata pana la schimbarea actualei „clase conducatoare”.
    Pana atunci ce poate face familia e de nepretuit, ce nu poate e pierdut.

    • Cind folositi termenul ,, stat ” va referiti probabil la institutiile abjecte ale statului . Abjecte pentru ca sint pline cu abjecti . Altfel , din ceea ce cunosc eu , statul sintem noi cetatenii .

  25. hmmm…cite dileme descoperite dupa 30 si de ani! omule/domnule ciolacu nu putea intra in nici o facultate inainte de 89. era saibar/muncitor mediocru. iacata l acum cu facultate (nu nteleg cum de a ratat doctoratul) si prim ministru. te conduce/administreaza omule! de generalul izmana ai auzit? dar de generalul ciuca? astia s doctori toba de carte omule/domnule. de chestori din militie si sri pensionari la 40 de ani putrezi de bogati ai auzit? revino ti omule/domnule si alti intelectuali (ce scrieti p acilea) si ocupati va de cauze nu de efecte.

  26. învățământul românesc: un mort tot mai vivace în standarde și rating-uri!!!

    Când citeam, mi-au venit în minte figurile doctorului Laurent Alexandre care a zi într-o conferință (foarte) gesticulată că cei mai bine plătiți oameni din sistemul de învățământ ar trebui să fie educatoarele, a unui oficial francez (i-am uitat numele) care a zis că orice reformă în sistemul național de învățământ începe de jos în sus, a lui Ken Robinson, a lui Jean-Paul Brighelli, care zice că un BAC+5 actual în Franța echivalează cu un BAC din 1965 tot din Franța și alte multe figuri. La polul opus, îmi vin în minte figurile unor colegi din diverse facultăți, colegi care s-au metamorfozat în adevărate instituții pe două picioare începând din clipa în care au devenit evaluatori, acreditatori, cunoscători, inițiați care știu să citească printre rândurile standardelor și ale diverselor legi. Ei au ajuns la un stadiu atât de înalt încât nu mai au nevoie de studenți. Nu mai vorbesc de un fost profesor și inspector care cu România Educată seamănă cu un popă beat care ar începe să cânte o manea deocheată în mijlocul unei slujbe de îngropăciune.

  27. Nu este de mirare că, după ce au umplut școlile cu popi și icoane, acum “majoritatea consideră că lumea e făcută de Dumnezeu fiindcă ”așa a vrut El” și științele (oricare) sunt niște mari conspirații menite a ne lua banii”.

  28. Greșeala pe care o fac toți acești domni, cum este cel care a publicat materialul de mai sus, este aceea că arată mereu cu degetul spre învățământul preuniversitar, spre grădinițe, spre școlile primare… E ca și cum ai trata tusea, unui bolnav de cancer la plămâni, cu sirop… Curățați sistemul universitar de facultățile – fabrici de diplome, de universitarii mediocri, ajunși acolo pe pile, de amante și de alte “neamuri”… nu mai promovați la examene pe toți retardații… Cancerul sistemului românesc de învățământ a pornit de aici, din sistemul universitar, nu vă mai plângeți atât! Sistemul preuniversitar este sufocat de imbecilii certificați de voi, iresponsabililor!

    • Acum mai mulți ani am avut ocazia să întâlnesc câțiva profesori universitari din Finlanda (eternul exemplu) și i-am întrebat despre succesul învățământului lor, cum l-ar explica. Mi-au răspuns, simplu, că succesul universităților se explică prin succesul învățământului preuniversitar.

      Evident că învățământul universitar românesc are problemele lui, asta spune și domnul Maci. Faptul că nu vede soluții aici e, după mine, o constatare a tristeții și a oboselii de a corecta ceva din ce se poate. Totuși, nu putem avea un învățământ universitar de calitate fără un învățământ preuniversitar pe măsură.

      În final, nu cred că invectivele vor grăbi curățarea sistemului.

  29. Nu cred ca problema sunt cozile la jocurie de noroc; este un alt fenomen, nu lipsa de cultura.
    Dar sa revin. Un articol excelent.
    Daca imi permiteti, cred ca exista cateva solutii foarte clare: scoala trebuie sa inceapa la 7 ani, nu la 5. (Gradi, clasa pregatitoare.) Un copil mai mare este mai atent decat un prichindel. Si mitea ii merge mai repede. Si parintii il pot educa suficient, pina la 7 ani.
    Profilor nu mai trebuie sa li se impuna planurile de lectie. Si toata hirtogaraia. Pentru ca nu se face decat de forma. Nu ai timp sa faci atitea planuri de lectie. Iar daca ai clase paralele, faci un singur plan; nu vezi specificul fiecarei clase.
    Sa nu se mai dea premii in prostie, pentru toti copii; eventual sa se dea premiul 1/2/3 general, dar si premii speciale (pe materii).; pe clasa si scoala.
    Elevii sa nu mai fie trecuti la norma! Sa poata repeta clasa de n ori, daca nu invata la TOATE materiile de cel putin 5.
    Din clasa a IX-a, copiii sa fie despartiti pe tipuri de invatamint specifice talentului nativ (real, uman, sport, arta etc.) plus in licee de profil(agricol, sanitar, pedagogic etc.). Sau daca nu fac fata, in scolile de meserii(de 4 ani). Sa dispara postlicealele! Ai liceu sau facutate. Sau scoli de meserii.
    In ceea ce priveste facultatile, sa nu se intre in examene daca nu ai prezenta la curs. Si facultatile private sa dea examenele cu cei de la stat. Numai scris, cu numele acoperit de coltul paginii.

    Invatamintul sa fie gratuit si cu burse pentru cei ce nu au posibilitati materiale (si fara uniforme), dar nu si obligatoriu, dupa clasa a VIII-a.
    Credeti ca vor fi adoptate vreodata, astfel de masuri?
    (Toate reclamele si majoritatea filmelor sunt cu probleme. Nu doar reclamele la jocurile de noroc. Am semnat cererea sa fie desfiintate astfel de reclame, dar nu e suficient.)

  30. si, evident, trebuie sa apara si scoli private, de la clasa a V-a; poate chiar de la clasa Ise pare ca este necesar: daca invatamintul public este in deriva, salvarea -pentru o elita- trebuie sa vina de la scolile private;
    sa vedem daca cineva va oferi burse elevilor sarmani, ca sa urmeze astfel de scoli!

  31. Acesta este un articol din categoria: „Nimic nu se mai face in tara asta maica, sta lumea fara serviciu. Pe vremea raposatului avea lumea un rost.”

    Sunt multe jumatati de masura si distorsiuni tendentioase in articol.
    De exemplu, se spune in articol ca orice publicatie este valabila pentru doctorat. Sunt ani buni de cand se cer publicatii indexate ISI pentru orice doctorat, pana si al cele mai noi si putin prestigioase universitati.

    Se zice in articol ca ar trebui sa se edifice un sistem de publicatii. Cine, mai exact? Astea nu se fac prin ordin de la minister. Se fac prin munca unor profesori. Cine va impiedica sa incepeti o publicatie acum? In 20 de ani o sa ajunga cu vizibilitate internationala si prestigiu.

    Se zice in articol ca majoritatea elevilor nu sunt interesati de scoala. Este de evident, din moment ce toti copiii sunt fortati sa mearga la scoala.
    La fel cum majoritatea copiilor nu sunt interesati sa faca o cariera sportiva sau un artistica.
    Problema nu este, de ce nu devin toti copiii intelectuali, ci este de ce avem pretentia la toti sa fie intelectuali. Scopul scolii nu este sa faca intelectuali din toti copiii. (La fel cum scopul intelectualului nu este sa se cocoate intr-un turn de fildes si sa ii desconsidere pe ceilalti.)

    „Poate ar fi vremea să recunoaștem, onest, că nicăieri în lume cercetarea adevărată nu e sport de masă.”
    Ba este exact sport de masa.
    In Franta se elibereaza numai pe stiinte ingineresti 3500 de doctorate anual.
    Daca ar fi toate de valoare colosala, si consideram ca si celelalte tari cu traditie in cercetare elibereaza tot cam atatea, Germania, UK, SUA, Olanda, China, ar insemna ca perpetuum mobile este dupa colt.
    Evident ca rezultatele inalte sunt asezate pe multe trivialitati.
    Evident ca se poate stabili o ierarhie si intre doctori. Dar asta nu inseamna ca putem stabili criterii aleatoare de valoarea apriori, si sa ii excludem pe majoritatea inchipuindu-ne ca o sa ii cultivam pe-aia valorosi. Valoarea este o chestie care se determina organic, prin comparatie cu ceilalti, nu aleator prin criterii impuse prin ordin de la minister. De-aceea singurul criteriu rezonabil este sa publici in publicatii recenzate international. Daca comunitatea te considera valoros, esti, daca nu, nu esti.

    (In cercetare este ca in sport, daca n-ai o baza uriasa de selectie, n-ai cum sa ai sportivi de performanta. De aceea nu mai are Romania sport de performanta, pentru ca nu mai are sport de masa.)

    Ma rog, nu mai stau sa despic firul in patru prin toate paragrafele articolului.
    Dar este un exemplu clar de defetism provincial.

    Si culmea ironiei, toate observatiile acestea vin de la un om care recunoaste candid in liniile articolului ca el este un profesor universitar care nu face cercetare. („eu unul neilustrându-mă prin cercetare”)

    • „Nici in occident nu e mai bine”… vorbiti prostii ! Acolo e sigur mai bine fiindca exista si multe scoli bune, unde elevii sunt constransi la o disciplina pe care o accepta voluntar ca sa apere renumele scolii lor.

  32. O analiza foarte speciala, care releva multe probleme reale ale educatiei. Dar, sa-mi fie cu iertare, exista si o alta abordare, i-as spune holistica, care nu ocoleste universitatea, nu o dezangajeaza si nu o deresponsabilizeaza. Abordarea de pe pozitii de partizanat, discret, implicit sau chiar explicit, data de apartenenta la un anumit mediu profesional este de inteles, subiectivitatea tine de natura umana. E foarte usor si convenabil sa arunci toate problemele din educatie intr-o singura zona, in cea a primei verigi din lantul institutional al educatiei, spre clasele primare si/sau gimnaziale.

    Probabil ca este adevarat ca modelarea este mai facila si mai puternica in aceasta zona a varstei fragede. Dar nu este singura si in totalitate adevarata. Sa nu uitam ca marii maestri si marii ucenici provin din zone ale maturitatii, atat a educatorilor, cat si a celor educati. Ce vreau sa spun este ca universitatea poate face mult in planul modelarii, nu numai profesionale, ci si caracteriale. E o abordare lasa a dezangaja si deresponsaliza universitatea in modelarea tinerilor adulti, cand acestia au si potentialul intelectual si psihologic sa inteleaga mai bine rolul propriei persoane in automodelare, dar si in alegerea celor mai potriviti indrumatori. Universitatea poate si trebuie sa cultive nu numai IQ-ul, ci si EQ-ul, acesta din urma putand avea mai multe componente, patriotica (PQ), nationala (NQ), civica (CQ) etc. Scoala ardeleana, de pilda, ramane un exemplu stralucit si peren, dar nu numai. Azi, se pot vedea din pacate unele manifestari deviante ale unor tineri, exprimate stradal si in turma, care sfideaza pur si simplu normalitatea, familia, genul, traditia etc, dar nu si pozitii critice ale universitatii, care pot veni din zone foarte abilitate (antropologie, medicina, sociologie, psihologie etc.). Trebuie sa remarcam si sa recunoastem ca astfel de comportamente atipice sunt rezultatul unor influente straine si adesea oculte. Ori, daca influentele deformatoare, ca despre acestea este vorba, nu despre cele benefice, care vin din afara sunt mai puternice decat cele dinauntru, riscam ca habitatul national sa ne fie controlat de altcineva, cu interese care nu sunt ale noastre, ca cetateni si cetate. Pana la urma, atunci cand deplangem lipsa de autoritate a profesorilor, ar trebui sa vedem ca toti acestia sunt produse de serie ale universitatii. Daca tot vorbim de intelectuali critici si angajati, sa o si facem.

    En passant spus, emigratia creierelor, care in unele cazuri poate fi definita drept furt de inteligenta, cand dupa ce natiunea si scoala au investit masiv in educatie, cu costuri aditionate enorme, de la cea primara pana la cea mai inalta, ca apoi sa fim deposedati fara echivalent de acest potential de creativitate, uneori de genialitate, este un fapt absolut revoltator si inacceptabil. Aici ar trebui operata o corectie, respectiv un stagiu post-absolvire in tara, de 3-5 ani, cel putin cat durata studiilor de licenta, masterat si doctorat, iar in cazuri de plecari definitive sau racolari de catre corporatii ar trebui restituit intregul cost al educatiei. In fine, nu vreau sa ofilesc nimic din ceea ce s-a spus foarte bine in articol, ci doar ca ar trebui sa baleiem scannerul pe toata educatia pentru a avea o imagine integrala. Pentru a fi mai bine inteles, evoc, aici, doua aforisme: (1) „Caracterul fara inteligenta poate mult, dar inteligenta fara caracter nu valoreaza nimic” (Cicero) si (2) „Stiinta fara constiinta este ruina sufletelor” (Rabelais).

  33. In sistemul politic post-decembrist au fost doi presedinti proveniti din invatamant,
    Unul provenit din sistemul universitar si unul din cel pre-universitar.
    Constantinescu cu „avem 15000 de specialisti” si Iohannis cu „Romania educata”.
    Ambii nu pot fi banuiti ca au luat examenele pe pile.
    Deci care este problema? Eu cred ca faptul ca nu au avut experienta de a conduce o intreprindere mica, macar o bacanie.

    Ieri am vazut pe Internet un reportaj de la ProTV Chisinau.
    Cu o familie care incepuse o afacere acum 26 de ani cu doua oi. Si acum aveau 150 de oi.
    Au avut suficienta inteligenta sa isi procure panouri solare la timp la pret mic,
    Dar totul era impachetat in „Europa incepe cu tine”.
    SI imediat dupa reportaj era relatat despre o demonstratie cu tractoare a fermierilor care vroiau sa li se plateasca un pret rezonabil pentru porumb.
    Eu cred ca bunastarea materiala si nu numai in zona Europei de Est incepe cu Ghita-oierul si cu Becali.
    UE este condusa discretionar de Franta pentru alocarea banilor pentru agricultura, vreo 40% din buget.
    Dar in lipsa unui audit „la sange” totul ramane o aiureala politica galica cu ceva ciozvarte aruncate altor state cu agricultura semnificativa precum Polonia.
    Dependenta de cerealele din Ucraina dar si de ingrasamintele din Rusia au acutizat problema.
    Industria chimica din Germania o fi incapabila sa suplineasca lipsa de ingarasaminte din Europa?

    • Delia F, e tulburător ce văd la acest link … Totuși, cum din păcate am observat la noi în România în școala primară, „The problem is that teachers have a blind spot where anything involving identity comes in, because they are frightened of doing the wrong thing. ” …lipsa de asumare și frica de a-și asuma responsabilitatea pentru acele (puține) ore cât au copiii în clasă în școală publica de la noi!! E foarte grav dar nu fără posibilitatea de remediere – proceduri clare, legi și norme de aplicare cu variate penalizări imediate…atât de variate pe cât de variată e și grila de calcul a beneficiilor, sporurilor, salariilor. Zic.
      Pe bună dreptate domnul Maci vede cauza in felul cum trec copiii prin clasele mici, in atitudinile cu care sunt însoțiți de cei ce așa de frumos își spun „profesori de învățământ primar”. Și zice clar că știe bine ce spune, cum nu?! Luați aminte profesori, pentru dumneavoastră pare această relevantă scriere a domnului Maci. Vă cunoaștem, domnilor profesori, pe fiecare în parte dintre cei pe care v-am întâlnit în școală, vă cunoaștem bine. Vă cunosc bine și copiii din clasele dumneavoastră, de pe la 7 ani înțeleg bine atitudinile ce vin spre ei, înțeleg oamenii, înțeleg cât de mult vă pasă. Vă pasă, da. Unora vă pasă mult de elevi, de aceea nu va uităm niciodată. Unora (repet). Desigur că primii ani de școală sunt cei mai importanți, acolo incepe tot …și primii 4 ani de viață ai omului zice-se că ar fi importanți …însă tu, profesor de învățământ primar, când spui că nu mai poți remedia ce vezi la copii de 5-7 ani deși e atât de ușor să îi captivezi cu niște joculețe de rol, cu ceva…(scuzandu-te că i-ai fi preluat deja „prost-crescuți”, „prea gălăgioși”) este că ai ales sa fii spectator la evoluția lor exact când îi ai sub ochii tăi…cum ar putea cineva astfel să te respecte?! Să aștepți tu, învățător, până la 9-10 ani ca acel copil necompliant la reguli să își revină „natural” pe calea cea bună cât să aducă și el valoare cândva înseamnă că tu n-ai nici un rol în clasă, ești un băț „arătător” care se mai mișcă și el pe-acolo, cât să nu adoarmă atmosfera. Las’ pe profii de la gimnaziu, daca așa l-am primit din familie. Las’ pe ăia de la liceu, vede el , „loaza”! Las’ că o face el vreo facultate, sunt atâtea.
      Lasă-mă să te las și-un de netrecut impas :(

    • Am avut o prietena multi ani in urma. Povestea ca tot spunea: Eu sunt o pisica galbena si mica. Mieuna in apartamentul parintilor in Focsani de au batut vecinii la usa sa intrebe ce se intampla. Acum e doctorita bine mersi in Australia.
      Falsa problema!
      Mai bine ganditi-va la cele adevarate.
      Numai bine.

  34. @L’elisir d’amore. Sunteti rau intentionat si asta se vede si din faptul ca va ascundeti identitatea.
    „Sunt ani buni de cand se cer publicatii indexate ISI pentru orice doctorat, pana si al cele mai noi si putin prestigioase universitati.”. Ha, ha ! Implicit afirmati ca dr. Bode a indeplinit aceste criterii. Apoi, una este sa ceri, formal, indeplinirea acestui criteriu si alta sa aplici cu severitate respectarea lui. Da, exista unele domenii in care, in mare, acest criteriu este respectat, dar NU IN TOATE DOMENIILE si nu la toate universitatile..In plus, a fost o vreme cand si „Metalurgia International” a fost indexata ISi si ca urmare in ea au ajuns sa se publice toto felul de bazaconii din tot felul de domenii fara vreo legatura cu metalurgia, dar asta le-a asigurat unora „indeplinirea” criteriului invocat de dvs. (nu stiu care mai e situatia acuma, dar nu poate fi esentialmente diferita).
    „Problema nu este, de ce nu devin toti copiii intelectuali, ci este de ce avem pretentia la toti sa fie intelectuali.” Unde ati citit dvs. despre o astfel de cerinta, ca in articolul d-lui Maci NU apare asa ceva, ci apare exprimarea dorintei ca absolventii de liceu sa stie sa citeasca, sa scrie, sa aplice cele 4 operatii aritmetice si SA INTELEAGA CE CITESC. Daca au si ceva a bilitati in a se exprima corect si clar, cu atat mai bine.
    „In Franta se elibereaza numai pe stiinte ingineresti 3500 de doctorate anual. Daca ar fi toate de valoare colosala, si consideram ca si celelalte tari cu traditie in cercetare elibereaza tot cam atatea, Germania, UK, SUA, Olanda, China,…”. Da, si de aceea aceste tari au o economie care produce competitiv, au o cercetare care merge dincolode gaura macaroanei si au O TRADITIE BINE INRADACINATA „A LUCRULUI BINE FACUT” – nu in sensul Iohannis. Dar asta nu inseamna ca cercetarea e sport de massa, ci ca este asigurata corectitudinea muncii si a rezultatelor in cercetare, fie ele senzationale, fie obisnuite. La asta folosesc doctoratele in Vest si NU FOLOSESC in Romania.
    In final, o intrebare: „D-ta ce sistem de publicatii ai edificat incat te simti indreptatit sa ceri, cu impertinenta, d-lui Maci sa faca acest lucru ? Eu cred ca mai degraba esti un naimit al celor care vor sa fie perpetuata actuala stare de la noi din invatamantul superior si din cercetare, ceea ce ne-a dus deja cu oistea-n gard si ne-o va infige si mai adanc (in gard).
    D-l Maci are perfecta dreptate, atat doar ca tonul in care e scris articolul dumisale ne face sa ne inghete sangele in vine si aproape ca ne lipseste de orice speranta. Si cum sa nu fie asa cand vezi ce componenta are guvernul si cand vezi ca priceperea acestuia se bazeaza mai ales pe ‘scoala vietii”, oarecum asezonata cu ceva diplome de studii superioare (y compris, doctorate) emise la Cucuietii din Deal ? De la cine sa astepti necesara si vitala schimbare ? Dumnezeu ne-a dat minte, dar nu ne baga si in sac… si bine face !

    • Bineinteles ca in Romania oricine nu canta in corul bocitoarelor este rau intentionat, sau „haurist” sau vandut la ursi.
      Rau intentionat este cine nu prezinta obiectiv situatia.
      Am vazut o armata intreaga de critici a starii curente a invatamantului, dar nimeni nu analizeaza de unde s-a plecat.
      Nimeni nu mentioneaza ca marea majoritate a profesorilor formati in perioada comunista sunt niste nulitati, macar pentru ca nu au avut acces la literatura stiintifica si conferinte, ca sa nu mai mentionam si tendinta intrinseca a regimului dictatorial catre contraselectie.
      Abia acum incep sa ajunga la grad de conferentiar si profesor cei cu doctorate facute in occident. Deci de abia de acum incolo ai un interlocutor valabil in Romania, daca esti june si vrei sa faci o lucrare de cercetare.
      Nimeni, dintre bocitoare, nu analizeaza cum au evoluat rezultate telestelor PISA.

      Evident ca mai avem mult pana pe Everestul invatamantului si stiintei, acolo unde se afla statele cu traditie mentionate anterior, dar trebuie sa tinem cont ca noi am plecat de sub nivelul marii datorita decimarii comuniste a elitelor si a contraselectiei, in timp ce ei au continuitate in domeniu de cel putin 4 secole.

      Hai sa fiim stiintifici, sa ne uitam la dinamici, nu sa fim politruci sa criticam dupa ureche, fara nicio metodologie stiintifica, doar cu scopul de a ne construi si noi o cariera politica pe reforma invatamantului.

      Nu ma intereseaza situatiile anecdotice, Bode, Ciuca, sau daca unii abuzau de o revista ca sa obtina puncte ISI, nu despre asta este vorba.
      Pentru ca pentru fiecare situatie anecdotica pe care o dati sau care apare in presa, pot sa dau 10 contra-exemple, cum ar fi de absolventi de universitati de provincie fara prestigiu care s-au validat lucrand in domeniu in tara sau strainatate pe salarii uriase sau reviste stiintifice autohtone care cresc incet dar sigur.
      Dar nu despre anecdote este vorba, ci este vorba despre a avea imaginea de ansamblu, despre a stii de unde am plecat si unde am vrea sa ajungem, si care este calea realista de urmat intre cele doua puncte.
      Altfel, oricine poate sa critice orice. Sau putem avea asteptari nerealiste, cum ca da domnul ministru un ordin si repara un sistem disfunctional de zeci de ani. Cine gandeste asa s-a jucat prea multe jocuri pe calculator; cine traieste in realitate si a facut ceva in viata stie ca lucrurile se schimba in timp, nu instant.

      In final, o intrebare: „D-ta ce sistem de publicatii ai edificat incat te simti indreptatit sa ceri, cu impertinenta, d-lui Maci sa faca acest lucru ? Eu cred ca mai degraba esti un naimit al celor care vor sa fie perpetuata actuala stare de la noi din invatamantul superior si din cercetare, ceea ce ne-a dus deja cu oistea-n gard si ne-o va infige si mai adanc (in gard).

      Nu eu m-am plans ca nu exita un sistem de publicatii autohtone.
      Daca as vrea un sistem de publicatii as pune umarul, n-as astepta sa dea domnul ministru un ordin sa se faca un sistem de publicatii autohtone.

      Eu cred ca nu este politicos sa va dati cu parerea despre ce sunt eu, fara sa intrebati.
      Dar daca tot sunteti curios, sunt un produs al invatamantului romanesc, inclusiv cu doctorat, care acum lucreaza in sistemul bancar german pe bani.
      Interesul meu nu este niciunul, din moment ce lucrez in sistemul privat bancar si n-am nicio intentie sa lucrez la vreo entitate de stat vreodata, sau in cercetarea finantata prin granturi publice.
      Interesul meu este sa incetam sa mai fim masochisti si sa devenim realisti.

      • Gresita analiza Herr Lelisir! Profesori buni si foarte buni au existat si in perioada comunista. Carti si reviste straine mai ajungeau si aici. Nici dupa 1990 literatura stiintifica prin reviste si carti nu a ajuns decat foarte putin in bibliotecile universitare din Ro pentru ca sunt subfinantate. Multi profesori, studenti, masteranzi, doctoranzi seriosi. de azi, fac sacrificii proprii ca sa isi cumpere o carte de sute de ero. Multe articole si pe internet sunt cu bani si nu putini. Daca invatamantul din Ro era asa de prost nu ati fi reusit sa lucrati in domeniul bsncar. Ati fi fot angajat la salubritatea germana.

        • @Agora, eu sunt format dupa 2000. Am avut atat profesori dintre cei vechi cat si tineri care si-au facut doctoratul dupa 2000 in strainatate. Este distanta de la cer la pamant. (Sigur, ca exista exceptii si printre cei formati inainte de 90, dar… exceptii.)
          Am fost si la stagii la laboratoare din Belgia si Franta, dintre cele mai prestigioase. Adica am termen de comparatie.

          In anii 90, 2000 era foarte greu sa obtii literatura. Inainte de Revolutie, in lipsa internetului si cu contacte foarte limitate cu occidentul, nici nu vreau sa imi inchipui. Am inteles ca cei norocosi mai aveau acces la literatura via Moscova.
          Ca sa nu mai spunem ca regimul era aberant, ii punea sa „cerceteze” ceea ce in occident nu mai era subiect de cercetare ci de proiectare standardizata si industrializare de zeci de ani.
          Deci cum poti sa faci cercetare fara literatura de actualitate si intr-un regim de genul asta?

          Acum pana si scoala doctorala de la Valahia ofera acces la Science Direct studentilor, universitatile mari, nu mai zic.

          In preuniversitar nu existau teste standardizate PISA ca sa comparam cu ce este acum… dar cred ca intelegem cu totii cam care este rata de analfabetism in generatiile 55+.

          Eu zic ca lucrurile nu sunt perfecte, dar sigur sunt pe trend crescator, atat in preuniversitar cat si in invatamantul superior.
          Boceala nu isi are rostul dupa parerea mea. Sunt lucruri de facut, sunt unele care tin de autoritatile de stat dar sunt si mai multe care tin de fiecare actor implicat in invatamant.

          Si nu in ultimul rand, eu nu as lua pe nemestecate modele astea cu teste PISA, sau modelul finlandez, sau tot felul de materii care de fapt nu sunt materii dar chipurile pregatesc elevii pentru viitor (gen competente pe calculator sau robotica, educatie sexuala sau alte tampenii).

          Eu sunt de parere ca invatamantul romanesc este bun la continut. S-au luat unele decizii proaste, sub presiunea reformei cu orice pret, cum ar fi transformarea tuturor liceelor in licee teoretice, adica desfintarea specializarilor industriale, dar asupra lor se poate reveni.
          Deci trebuie doar mai multa seriozitate si mai putin copiat/plagiat (la orice nivel). Dar asta va veni in timp, daca profesorii vor fi lasati in pace cu toate reformele si bocetele politrucilor, ca sa se autoconvinga si sa convinga si elevii ca ceea ce fac e bine.

          • Multumesc de detalii. Ma bucur ca ati avut sansa de profesori mai buni si acces la program Erasmus, pregatire in alte tari si documentatie mai buna. Nu toate Univ din Ro au acelasi acces si abonamente straine.

  35. Societatea românească are exact școala pe și-a dorit-o. Odată cu înființarea și ulterior, cu acreditarea facultăților private, toată lumea, de la vlădică la opincă, a putut să dobândească o diplomă de studii superioare. În acest fel, s-a trecut de la un învățământ concurențial – meritocratic, la un învățământ ”democratic”. Toate loazele, leprele și lichelele, cu ajutorul diplomelor obținute facil, au putut accede în straturile superioare ale societății. Dar asta este ceea ce și-a dorit majoritatea, nu-i așa? Cei puțini, care s-au opus legalizării învățământului superior privat, au fost marginalizați, îndepărtați sau pur și simplu au abandonat lupta.

    Ce vedem astăzi este rezultatul a peste 30 de ani de învățământ superior privat. Efectele acestei decizii s-au răsfrânt, bineînțeles și asupra învățământului de stat, degradându-l iremediabil, au creat convingerea de masă că nu contează cât și ce înveți, o diplomă ți-o poți lua oricum și astfel, societatea a ajuns într-o stare de marasm ce va continua multe decenii de acum încolo.

  36. L-am pus pe ChatGPT sa corecteze unul din fragmentele din articol:
    În intermediul conținutului Convenției de Armistițiu care era compusă dintr-un preambul de 20 de articole și 6 anexe, având un caracter deținând o particularitate mult mai vastă decât acest tip de documente.

    Raspunsul lui ChatGPT:

    În intermediul conținutului Convenției de Armistițiu, care era compusă dintr-un preambul și 20 de articole, precum și 6 anexe, se evidenția caracterul său distinct și vast în comparație cu alte tipuri de documente similare.

  37. Deci ,iata dragi tovarasi cum stau lucrurile in provincie.La noi in capitala lucrurile stau cu totul altfel: mai avem putin si iesim din blestematul Top 1000 al universitatilor din lume si in felul acesta ne putem vedea mai departe de treaba pentru ca nu va mai auzi nimeni de noi.Par egzample nu era noi sa realizam cel mai puternic laser din lume? Si l-am realizat? Evident, nu! Se mai aude ceva? Nu. Ce facem acum ? Cercetam in continuare, spre noi si noi victorii „ca pe vremea raposatului” dupa cum zicea un preopinent.

  38. Învățământul liceal de masă este o utopie. Nu numai în România ci peste tot în lume. Doar o mică parte din populație este capabila de a asimila si a intelege informații de complexitatea celor predate în liceu.

  39. Analiza fara cusur a scolii romanesti. Sigur accentul trebuie pus pe dezvoltarea initiala a copiilor -preuniversitar, dar cred ca o exigenta corespunzatoare in universitati asa cum spuneti sa se ” scuture universitățile de tot ce s-a uscat în ele” de la studenti la profesori, ar da preuniversitarului un scop. Acum 40-50 de ani facultatile erau site prin care erau „cernuti” absolvetii de liceu. Acum nu mai exista concurenta, emulatie. Elevii din scoala generala nu-si mai fac probleme cu „invatatul” deoarece indiferent ce medie ar lua la evaluarea nationala ei tot vor intra la un liceu, iar odata terminat liceul (cu un Bac luat pe sponci) el are acces la orice facultate din tara (pe baza de dosar si sustinere financiara a parintilor). Or daca nici acolo nu-i blocheaza nimeni ascensiunea spre Maretul titlu de „analfabet functional cu licenta” va trai toata viata intrebandu-se cu ce a gresit de nu se poate realiza conform titlului de licentiat. Intrebarile sunt: Pot universitatile opri aceasta degradare? Au vreun interes sa o faca? Raspunsul meu este ca nu au nici un interes si acum cred ca nici nu mai pot, ele ajungand (universitatile) fabrici de bani (din buzunarele studentilor -era sa zic loazelor) in loc de fabrici de specialisti. Acum vreo 15 ani o facultate de farmacie dintr-un oras din vestul tarii era cunoscuta ca „Scoala profesionala de Farmacisti”. Cred ca acum avem „Scoli profesionale de intelectuali” (greu de definit intelectualul azi) la multe universitati din tara.

  40. Foarte trist și foarte adevărat…, pentru viitorul poporului român și al României…
    Degradarea învățământului românesc nu a început însă nici de zece, nici din 90 încoace, ci DIN CLIPA ÎN CARE comunismul a pus stăpânire pe România. Sistemul comunist nu stimulează nici știința de carte, nici calificarea și performanța profesională, nici reușita în viață prin muncă, ci parvenirea, îmbogățirea prin înșelătorie, șmecherie, furt, și ocuparea funcțiilor prin impostură pentru ca parvenirea și îmbogățirea să devină posibile. ACESTEA au fost „valorile” pe care sistemul comunist le-a promovat și le-a IMPUS societății românești după 1945 în TOATE domeniile, inclusiv în învățământul românesc, EXCEPȚIONAL până la instaurarea comunismului… Începând cu criteriile de promovare – dosarul de partid și originea sănătoasă – a celor „apți/potriviți” să devină învățători/profesori! Rezultatele dezastruoase au început să se observe chiar de pe la mijlocul anilor 70 dar nu afectau prea mult societatea, căci schimbarea „cadrelor” și ieșirea „pe piață” a „absolvenților” durează cel puțin vreo 20 de ani, iar consecințele nu se văd/simt imediat. Așa a ajuns România azi la „performanța” ca majoritatea diplomenlor de la TOATE NIVELURILE să nu mai aibă nicio valoare decât în cazuri excepționale. Într-adevăr, pentru a mai putea spera, CÂT DE CÂT, că situația s-ar putea schimba în bine, trebuie ca schimbarea să pornească de la bază, adică de la NIVELUL PREȘCOLAR și al CURSULUI PRIMAR care ar trebui să devină CAPABILE SĂ SUPLINEASCĂ/REPARE lipsurile grave/profunde cu care ajunge majoritatea celor mici pe băncile grădinițelor/școlii. Dar aici apare și problema de natură să ne ucidă și această brumă de optimism… CU CINE să să mai sperăm că vom putea face această schimbare MAJORĂ, cu ce educatori/învățători/profesori – nu mai vorbesc de „decidenții politici”… – când CHIAR EI sunt produsul sistemului putred pe care vrem să-l însănătoșim…??? Sigur că există și excepții la toate nivelurile, dar sunt FOARTE PUȚINE comparativ cu majoritatea și cu necesarul și, după cum se știe, excepția confirmă regula…

  41. Din păcate, este mult prea târziu. Si nu numai la noi in tara. Va recomand o carte „The Death of Expertise” de Thomas M. Nichols. Mai sunt si altele…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro