Idei şi puncte cheie:
- Uniunea Europeană a intrat în epoca Juncker, cu speranţa salvării proiectului politic integraţionist, născut acum 65 de ani din cenuşa războiului, şi totodată cu frustrarea vizibilă produsă de scăderea nivelului de viaţă în majoritatea statelor vest-europene, comparat desigur cu standardul aceloraşi ţări, de acum 10-20 de ani;
- România parcurge, în paralel, un sfârşit de epocă dezolant, în plină criză de credibilitate a liderilor şi partidelor (vechi şi noi), fără resurse umane de calitate atrase în politica internă, fără seriozitate în exerciţiul funcţiei publice, scârbită de propriile ei slăbiciuni morale şi de mizele mici (de cele mai multe ori strict personale sau familiale, legate de chivernisire), în care doar DNA şi „Revoluţia Justiţiei” mai animă puţin pesimismul oamenilor de rând, dezvăluind însă chipul bolnav de corupţie al unei societăţi cu grave deficite educaţionale, în sensul cel mai larg al termenului;
- Popularii (PPE) şi socialiştii (PSE) europeni au format o mare coaliţie, dincolo de diferenţele doctrinare şi orgoliile puternice care-i despart, pentru a se opune ascensiunii curentului anti-european, curent care a câştigat teren la alegerile europarlamentare din 22-25 mai a.c. şi care ameninţă, în perspectivă, cu destructurarea Uniunii Europene;
- În România, nici măcar partidele din acelaşi grup parlamentar european nu reuşesc să treacă peste măruntele orgolii personale şi ambiţii ale unor lideri care, practic, blochează în mediocritate şi în „crize de personalitate” politica românească, unii cu vechime de peste 20 de ani în Parlament, alţii contaminaţi încă de tineri de tarele şi ipocrizia seniorilor de la care au „învăţat politică” şi pe care i-au avut, conştient sau nu, drept modele;
- Principala miză a politicii româneşti, în era care stă să înceapă, nu poate fi decât bătălia pentru statul de drept şi pentru triumful „Revoluţiei Justiţiei”, operaţiune care a început, cu greu dar salutar, să pună după gratii „faraonii” până nu demult intangibili ai societăţii noastre, cei datorită cărora, spus direct, România îşi ţine captivă, în sărăcie şi umilinţă, cea mai mare parte a populaţiei care respectă legea, care îşi plăteşte impozitele, care nu ia şi nu dă mită, nu s-a îmbogăţit din privatizări şi contracte trucate, nu este în conflict de interese, nu plagiază etc.;
- Nu e vorba neapărat, în această bătălie epică, de „superioritatea” ideologică a dreptei asupra stângii (în fond, mulţi repetă mecanic acest clişeu dreapta-stânga fără să aibă o înţelegere avansată a termenilor, bazată pe lecturi şi analize comparative), ci mai degrabă de dihotomia susţinerea statului de drept versus protecţia „baronatelor” de orice fel. Chiar dacă exemple negative se pot da cu uşurinţă din toate partidele parlamentare, trebuie spus că, prin întreaga sa tradiţie de partid-stat clientelar şi prin specificul bazei sale de putere, de sorginte FSN-istă, PSD este, după 1990, partidul cel mai corupt din România, cel mai mare depozitar sau protector de baroni (în politica centrală, administraţia locală, afaceri, învăţământ, medicină etc.) cel mai puţin dispus să accepte ridicări de imunităţi, aplicarea regimului conflictului de interese, transparentizarea decizională şi a folosirii banului public;
- Cel puţin din acest punct de vedere (fără a mai lua în calcul plagiatul dovedit de comisia de specialitate din universitatea care i-a acordat titlul, absolut descalificant pentru un înalt demnitar), Victor Ponta nu ar trebui să câştige funcţia de Preşedinte al României. Dar are, astăzi, cele mai mari şanse. Fundamentele PSD şi ale „Axei Răului” din jurul său, practic maşinăria care îl poate duce la Palatul Cotroceni, interesele, mizele şi procedurile folosite în pre-campanie, probabil şi în campania propriu-zisă din toamnă, toate sunt tributare unor oameni profund corupţi, care dau semne clare că se bat cu toate energiile de care mai dispun (nu puţine, din păcate) pentru a fugi de răspunderea în faţa legii;
- Aşa cum arată lucrurile acum, perspectivele pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie sunt nefavorabile „dreptei”, orgoliile nemăsurate împiedicând (sau doar întârziind) fuziunea logică PNL-PDL şi desemnarea unui candidat mai proaspăt şi mai atipic în exprimare, care să vină „din provincie” cu şansa accesului către electoratul indecis, nepartizan, către electoratul pasiv, saturat de liderii uzaţi la Bucureşti în mii de ore de certuri sterile şi talk-showuri fără substanţă. Toate celelalte variante de candidaturi vehiculate, în afara lui Klaus Iohannis, se adresează, aproape exclusiv, „activelor de partid”, militanţilor şi partizanilor înfocaţi din formaţiunile implicate direct, neputând aduce voturi dincolo de zona foarte politizată a electoratului;
- Nu sunt sigur că Iohannis ar putea câştiga alegerile prezidenţiale, dar sunt sigur că ceilalţi ar pierde. Politicienii de carieră ai dreptei nu vor putea obţine o majoritate a voturilor la scrutinul din noiembrie, în faţa aparatului de partid şi de stat al PSD. Cu cât mai nepartizan şi mai „nou” va părea contracandidatul lui Victor Ponta, cu atât mai mari şansele de victorie ale dreptei. Victor Ponta nu este încă atât de uzat politic încât să poată fi învins prin simpla apariţie a unui candidat unic al dreptei. E nevoie de voturi şi din zona nehotărâţilor, a celor care nu au fost în ultimii ani convinşi de prestaţia liderilor consacraţi ai partidelor.
- Europenizarea politică a României presupune o conectare mai puternică a politicii interne la jocul politic şi la politicile Uniunii Europene, la stilistica europeană, înseamnă domnia legii, înseamnă o reconstrucţie de esenţă a partidelor din mainstream-ul politic, cu lideri credibili, care cunosc Europa şi se pot raporta cultural la specificul sistemului de gândire şi de valori occidentale, înseamnă ieşirea din zodia păguboasă a corupţiei dovedite ca şi a suspiciunilor serioase de corupţie, înseamnă mai puţin partizanat politic şi mai multă consistenţă intelectuală şi morală.
*
Timpul este scurt. Atât pentru Uniunea Europeană în general, cât şi pentru România în particular, nu a mai rămas prea mult din răbdarea oamenilor. Ultimii ani de aşteptare înaintea furtunii politice devastatoare de pe continent, ultimii ani de credit politic acordat partidelor tradiţionale, se scurg repede în Europa iar soluţiile generatoare de speranţe reale întârzie să apară. Este, probabil, ultima legislatură europeană care mai are şansa unei conduceri pro-europene. Dacă noua Comisie Juncker şi Uniunea în ansamblu ratează recuperarea economică şi socială sau măcar începutul revenirii iar situaţia se deteriorează, alegerile din 2019 vor marca deplorabilul triumf al eurofobilor şi al naţionaliştilor, care vor dezintegra rapid construcţia supranaţională postbelică din Europa şi vor recrea, prin viziunea lor protecţionistă şi xenofobă, spectrul confruntărilor între statele-naţiune.
În România, situaţia este şi mai gravă iar criza de timp şi mai presantă. Nu e vorba de un mandat de cinci ani, aflat abia la început, în care mai poţi spera să repari lucrurile din mers, fie şi parţial, ci de doar patru luni. Atât, patru luni pentru a monta în grabă un dispozitiv de luptă electorală capabil să înfrunte maşinăria statului clientelar şi să câştige, în noiembrie, majoritatea voturilor românilor. Greu de crezut, luând în considerare întârzierea cu care s-au apucat de lucru PNL şi PDL, după şapte ani de discordie.
Şi nici acum, în ceasul al doisprezecelea, când alegerile par pierdute, tot nu se pot trezi cu adevărat. Tot îşi mai predau lecţii de moralitate unii altora, ca într-o scenă suprarealistă de pe Titanic. „Să ştii că ăştia chiar merită să piardă, pentru cât de încăpăţânaţi par să fie” îmi spune cu amărăciune un vechi prieten din universitate, pe care îl ştiu că a votat din anii ’90 cu partidele şi alianţele de centru-dreapta. Ar face-o probabil şi acum, dacă ar exista proiectul pregătit. Dar nu există.
Noul partid se naşte greu, cu scrâşnet din dinţi. Fiecare are impresia că pierde mai mult decât câştigă, că dă mai mult decât primeşte. Dar dacă mica lor organizaţie va încăpea pe mâna unui PNL-ist/PDL-ist, el, liderul local din celălalt partid, ce va face, ce se va întâmpla cu „cariera” lui politică? Pe ce poziţie va fi, pe lista alegerilor pentru consilieri locali şi judeţeni din 2016? Dar colegiul cel bun pentru Cameră sau Senat, cine o să-l ia, „noi sau ei”?
Aşa n-o să meargă, prieteni. Democratizarea excesivă a fuziunii, consultarea nesfârşită a filialelor este o tactică ipocrită, falimentară pentru ambele partide (poate salvatoare pe termen scurt pentru unii lideri „identitari”) şi o fundătură a dreptei, care face negreşit jocul coaliţiei din jurul lui Victor Ponta şi al PSD. E momentul unei mari decizii de leadership politic naţional, de viziune şi curaj, o decizie strategică, ce presupune asumarea unei imense responsabilităţi politice a conducerilor PNL şi PDL, chiar în următoarele săptămâni. O decizie care să treacă dincolo de ceea ce s-a realizat în 2003-2004, tocmai pentru a evita ruptura ulterioară, de tipul celei din 2007. În septembrie va fi cu siguranţă prea târziu.
Nici pentru construcţia Uniunii Europene sau crearea monedei Euro nu a fost uşor procesul decizional şi nu au fost întrebaţi, personal, toţi cetăţenii statelor fondatoare. În puţine cazuri s-au făcut referendumuri, şi acelea cu probleme. Dar integrarea europeană a reuşit. Nu s-a pierdut momentul istoric favorabil. Pentru asta ai lideri aleşi. Să decidă şi, pentru rezultatul deciziilor lor, să cunoască apoi gloria sau plecarea de pe scenă. Nu fugiţi aşadar de povara deciziilor cruciale în spatele micului plătitor de cotizaţie, căci înfrângerea este aproape iar demisia, oricum, inevitabilă!
Nu avem, din păcate, cultura alianţelor politice. Alianţele nu sunt şi nu vor mai fi credibile, mulţi ani de acum înainte, odată cu (pentru mine, absolut previzibilul) eşec al USL. S-au epuizat în ultimul deceniu (2004-2014) cam toate combinaţiile şi prieteniile posibile, toate terminându-se cu un „scandal pe cinste”. Se defac când le iubeşte lumea mai mult, justificat sau nu.
Doar printr-un partid politic serios, robust şi articulat se poate avea în vedere un program de guvernare coerent, pe durata unui mandat. Un partid mare nu ar trebui în mod normal să aibă nevoie de alianţe, ci doar de o coaliţie majoritară în parlament pentru îndeplinirea programului, dat fiind că principiul reprezentării proporţionale face aproape imposibilă majoritatea parlamentară absolută a unui singur partid. Însă un partid mare, repet, nu are nevoie de o alianţă permanentă, ci doar de negocierea unui suport parlamentar ocazional, pentru anumite proiecte legislative spinoase precum şi pentru aprobarea bugetului anual.
Privind spre sistemele politice occidentale, ale democraţiilor mai îndelungate, mai experimentate şi mai solide (de ce nu, şi mai performante), observăm uşor bipolarismul care ajută la structurarea mai clară a scenei şi la orientarea mai uşoară a alegătorilor, la explicarea mai facilă a opţiunilor de vot. Nu e obligatoriu bipartidismul ultra-competitiv de tip american, poate e prea sever pentru societatea fragmentată de tip european, la noi ar funcţiona însă şi un bipolarism clar exprimat. Partidele mici, care dintr-un motiv sau altul nu se alătură centrilor majori de putere, vor coagula ulterior mai limpede în jurul unuia sau celuilalt dintre poli iar direcţiile politice vor fi mai clare şi mai previzibile.
Apariţia celui de-al doilea partid mare în România, de cel puţin 25-30% (cu urcare spre 40% atunci când câştigă alegerile), care să echilibreze aşadar stânga social-democrată pe termen lung, ar fi de bun augur pentru democraţia noastră. O adevărată competiţie între familiile europene PPE şi PSE, reflectată corect prin reprezentanţii acestora în politica internă, ar exercita o presiune pozitivă atât asupra Partidului Social-Democrat , cât şi asupra „vechiului şi noului” Partid Naţional Liberal (căci aşa ar trebui să se numească, dacă suntem realişti şi respectuoşi cu istoria acestei ţări) să se reformeze, să se reconstruiască, să propună idei şi oameni rezonabili şi credibili. O competiţie strânsă, între doi poli de putere relativ echilibraţi, ar face standardele politicii româneşti mult mai exigente şi compromisurile acestora mult mai greu de acceptat.
Sunt unele indicii care ne fac să credem că noua legislatură europeană va aduce România, cel puţin formal, mai aproape de structura şi stilistica politicii europene, printr-o raportare mai apropiată la sistemul de partide de tip european dar, mai important decât orice, va conta dacă bătălia pentru statul de drept va fi câştigată sau nu. Deocamdată, perspectiva politică pentru acest punct esenţial al restructurării statului român, respectiv continuarea „Revoluţiei Justiţiei” dincolo de noiembrie 2014, nu este favorabilă. Având şi Preşedinţia Republicii, PSD s-ar putea instala confortabil la toate butoanele puterii, în toate instituţiile, anulând de facto principiul checks and balances, posibil şi independenţa justiţiei şi deci timidele noastre speranţe pentru instaurarea domniei legii. Nu ar fi prima oară când ar face-o, dacă privim în tranziţia postcomunistă a ţării.
Am putea asista, în iarnă, la un recul dureros al bătăliilor şi ocaziilor pierdute din această vară. Preţul plătit de România pentru ratarea acestei şanse avute va fi mare, incredibil de mare. Acesta este, simplu spus, singurul motiv (dar ce motiv!) pentru care mizele mari trebuie să prevaleze în faţa mizelor mici iar decizia PNL şi PDL să fie raţională şi puternică.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Intru totul de acord!
De acord cu opinia despre „epoca Juncker”, una dintre ultimele sanse oferite UE de a supravietui crizei multiple (deficit de democratie, economica, demografica, de identitate) si de durata (a inceput de ani de zile si e probabil ca va dura inca ani buni).
Alianta „dreapta-stanga” din PE va deveni tinta predilecta a extremelor de dreapta si de stanga, cu laitmotivul „vedeti bine ca nu conteaza, ca distinctia intre partidele traditionale de dreapta sau stanga e una artificiala, ca de fapt fac toti aceeasi politica favorabila marelui capital, globalizarii, imigratiei, etc..”
E uimitoare orbirea ideologica a multor analisti si comentatori, de tipul celor care s-au dovedit incapabili sa prevada prabusirea URSS sau criza grava economica din 2008-2009. Acum refuza cu inversunare sa ia in calcul o eventuala grava disfunctionalitate sau chiar o destructurare a UE asa cum o stim astazi.
Seamana cu ceea ce s-a intamplat in Franta, unde spre mijlocul anilor 2000 ti se explica arogant si doct ca „nu se poate” ca Frontul National sa devina vreodata primul partid francez ca numar de voturi, ca doar era la 6%, atat ! Erau ignorat voluntar faptul simplu de observat ca nu se rezolvasera corect si durabil nici una dintre cauzele pentru care electorii erau atrasi de discursul nationalist. Acum FN e la 25% si in UE euroscepticii si-au dublat numarul de locuri in PE. Daca are loc inca o dublare a votului nationalist la urmatoarele euro-alegeri de peste 5 ani vom asista la blocarea institutiilor UE.
Asa este, aliantele politice in Romania (desi nu doar in tara noastra e asa) sunt absolut conjuncturale, politicianiste, indiferent de declaratii si mari promisiuni, UDMR-ul e cel care a lansat moda inca din anii ’90, aliindu-se in 20 de ani cu oricine ii oferea ceva la Guvernare. Asa ca de la marile batalii politice dure, ideologice, intre FSN si urmasii acestuia si partidele „dreptei traditionale” PNL-PNTCD, s-a ajuns la o trista cosangvinitate politica, la afaceri penale transpartinice, la aliante facute contra ideologiei si cu scopul afisat de a pune mana pe Putere si a imparti beneficiile.
Sunt mai putin de acord cu bipartidismul, pe cale sa isi epuizeze resursa de atractie (stabilitate/predictibilitate) in multe tari vestice (UK, Franta, Italia inca de acum cativa ani), si care la noi, in conditiile endogamiei clasei politice actuale, ar perpetua o casta infractionala de privilegiati fericiti sa simuleze alternanta la Putere.
E o capcana pentru Romania, un sistem politic dominat de PSD-PNL, ambele „mari” partide avand numeroase legaturi si interese comune la nivel local si central, unele cu caracter infractional dovedit. De altfel nu e uimitor ca sunt si gruparile politice cele mai refractare la a colabora cu Justitia.
Razboiul adevarat in Romania, asa cum bine subliniaza dl Naumescu, nu are legatura cu dreapta-stanga, cu arbitrariul constructiilor si diviziunilor ideologice (la noi mimate).
E vorba de coruptie, de acest fenomen care a contaminat intreaga societate romaneasca, profund nemultumita sa descopere zilnic la tv, prin arestarile DNA, ca banuiala e confirmata, ca alesii sunt penali si votul dat acestor alesi a fost o eroare, una intretinuta 2 decenii prin manipulare.
E un spasm colectiv, o constientizare brutala si mult prea rapida pentru mentalul colectiv mostenit de la regimuri fanariote, directive turc-otomane, administratii feudalizate/balcanizate, „egalitarism” comunist imbecilizant si fatalism pravoslavnic.
Romaniei nu-i place sa se vada in oglinda DNA !
Si nu e vorba doar de sutele de mii de amarati care iau ajutoare sociale la care nu prea ar avea dreptul sau de sponsorii de partid abonati la contracte cu statul.
E vorba si de sute de mii de pensionati inainte de varsta legala cu dosare falsificate de comisii corupte, e vorba si de zeci de mii de medici si profesori care au trait din spaga si mita, de zeci de mii de functionari care au profitat ilegal de privilegiile functiei, de zeci de mii de „mici oameni de faceri” care au dat mita pentru a conturna controale si care nu dau bon fiscal facand zilnic evaziune, fapta penala.
Partidele „mari” au sesizat asta si profita electoral pentru a mentine un control exclusiv al accesului la Putere.
Faptul ca acum cativa ani parea de domeniul SF sa-i vedem in puscarie pe Nastase, Becali, Vantu, alaturi de sute de parlamentari, magistrati, primari, vamesi, politisti, medici sau directori prin administratii, ar trebui sa ne mentina oarecum optimisti, e drept, cu moderatie.
Pentru ca razboiul a inceput bine pentru Justitie si prost pentru clasa politica si marii corupti ai societatii. E si meritul celor doua mandate Basescu. Ar fi fost de neconceput sub o presedintie Nastase sau Geoana. De aceea o presedintie Ponta e un pericol de moarte pentru Justitie si statul de drept, trebuie facut orice e necesar si legal/legitim pentru a diminua si eventual elimina aceasta probabilitate.
O destructurare a UE înseamnă ca statele care o părăsesc să renunțe la libera circulație a bunurilor, serviciilor și capitalurilor între ele și cele care rămân. Primul stat care va părăsi Uniunea dă cu capul de pragul de sus de nu se vede! :P
Și știți care e partea cea mai amuzantă? Că primul stat care se va trezi în afara Uniunii s-ar putea să fie Scoția. Va fi o lecție pentru toate celelalte și naționaliștii își vor băga mințile în cap pentru cel puțin o generație de-acum încolo (25-30 de ani). Știm că e de bon ton să cântați prohodul Uniunii, unii o fac încurajați discret de Putin, alții o fac din admirație sinceră față de Putin, dar realitatea e că nu există nicio alternativă la Uniune.
Din păcate, firmele mari sunt cam singurele care par să priceapă chestia asta. Dar dacă un stat (Marea Britanie să zicem :P ) ține neapărat să facă o demonstrație practică de părăsire a Uniunii, primii 20 – 30.000 de șomeri îi vor aduce urgent cu picioarele pe pământ pe politicieni. Și pe ziariști, for that matter.
Sunt tot mai multe semnale si tips care sugereaza ca uniunea europeana in forma actuala destul de curand va inceta sa functioneze si sa existe. Cauzele sunt complexe si tin de nivelul economic, cultural, etnic, social, etc al fiecarei natiuni sau tzari, dupa caz.
Vestul nu poate sincroniza motoarele economice cu estul Europei si pace, datorita cauzelelor enumerate mai sus, dar si daotrita coruptiei (rampanta in est) ipocriziei (foarte dezvoltata in vest, in special in Germania) si a disensiunilor care se incapataneaza sa ramana divergente.
Americanii stiu ca NATO este un tigru de paie. Germanii nu doresc sa finanteze o forta armata pe care nu o pot controla in totalitate, desi ar avea posibilitatea sa o faca. La fel cum Obama in final cedeaza presiunilor republicanilor si a conglomeratelor industriale, d-na Merkel se inclina imediat presiunilor industriei germane in detrimentul politicii externe echidistante a statului german. Povestea cu Crimea a fost relevanta: Siemens s-a grabit sa ocupe imediat locul lasat vacant de Caterpillar in Rusia, de unde s-a retras la ordinele Washington-ului. Berlinul nu a dat niciodata un asemenea ordin. Sa fie vorba de pragmatismul si eficienta germana proverbiala? Posibil, desi eu o identific cu oportunism si ipocrizie.
Nu stiu cum se va aplica lectia pe care o mentionati statelor est europene si clubului mediteranean. Alternativa Rusiei este mult mai proasta decat actuala uniune europeana. Din pacate marea majoritate a membrilor uniunii o duce prost de tot, cu cateva exceptii, ce mai notabil fiind Germania.
Poate ca polonezii, cu cehii, Ungaria, Slovakia vor reusi sa puna pe roate grupul Visegrad: ramana sa convinga Bucurestiul si Sofia. Americanii par dispusi sa pompeze in ei tehnologie militara si bani. I-ar costa infinit mai putin dacat sa trimita trupe pentru suport militar. Se doreste crearea unui coridor economic si militar pentru blocul central european intre vestul Europei si zona controlata de Rusia. Multi analisti cred ca un asemnea proiect vor linisti apele tulburi dintre Europa si Rusia: ramane de vazut.
Ramane de vazut de asemenea daca Germania va sustine proiectul sau va baga bete in roate: deocamdata Berlinul face calcule si asteapta.
1. Excelenta aprecierea „Nu sunt sigur ca Iohannis ar putea castiga, dar sunt sigur ca ceilalti ar pierde”. Intrutotul de acord!
2. Domnule Naumescu, aveti un discurs foarte dens si foarte curajos, pe care il apreciez in mod deosebit. Cred, insa, ca i-ati putea mari percutantza daca ati incerca sa evitati frazele foarte lungi. Asa cum se obisnuieste, de exemplu, in limba engleza, in care nu ma indoiesc ca excelati.
3. Exempific ceea ce spun mai sus cu alineatul al doilea din articolul Dvs., cel care incepe cu „Romania parcurge, in paralel, un sfarsit de epoca dezolant …”. Exista insa in textul Dvs. si alte fraze foarte lungi.
1. Partida Populară Europeană este o alianţă a partidelor de centru-stânga naţionale care, in contextul dezideologizării galopante şi al absenţei unei platforme comune coerente, au ales să se numească astfel, printr-un termen împrumutat tot din vocabularul stângii. Pretenţia ridicolă de a fi populari prin definiţie, nu prin fapte, ilustrează caracterul de mişcare de mase, tipic colectivistă, pe care se mizează in PPE. singura diferenţă faţă de ceilalţi socialişti, cei din internaţională, constă in respingerea -la vedere, nu neapărat şi in culisele partidului- a manifestelor profetului comunist şi implicit a ţelurilor revoluţionare.
2. Presa europeană -in totală degringoladă economică- şi scufundată in confuzie şi amatorism, indrăzneşte să califice politrucii PPE drept „conservatorii” zilei. Absurd, dacă e să ne gândim că singurii conservatori -şi ei deraiaţi ideologic- se află in aparent conflict cu PPE.
3. Nici conservatorii -alianţa cu 2 partide, unul britanic şi unul polonez- nu mai reprezintă interesele dreptei nin PE.
4. Singurul partid de dreapta din PE este UKIP. Nomenklatura europeană a tras o sperietură de moarte in urma alegerilor din UK. Se pare că acel „bufon” de Farage câştigă pe zi ce trece adepţi şi culmea, in afara hotarelor Angliei. Iată de ce monstruoasa coaliţie socialistă -PPE+PES+ALDE- a lăsat deoparte orice scrupul şi orice plan de a-şi ascunde afinităţile politice şi a purces la demonizarea unicului adversar redutabil. Acum euroscepticii nu mai sunt doar sceptici -suna prea intelectual termenul ăsta- ci şi duşmani ai Europei, indivizi care urăsc Europa şi care uneltesc impotriva ei. In care, desigur, Europa sunt ei, socialiştii de toate culorile. Discreditarea criticilor Uniunii Europene a devenit dezideratul numărul 1 al eurocraţiei. Toate tunurile au fost puse pe eurofobi, iar pentru moment a fost inventată o opoziţie ca să dea senzaţia că in uE incă mai există democraţie şi pentru ca in Anglia electoratul UKIP să fie deturnat şi intors in matca conservatorismului de protocol. La ultima intâlnie in 4 cameron a primit indicaţii preţioase de la Merkel cum să mimeze opoziţia, cum să fie antipaticul de serviciu, cum să refuze candidatul popular prin definiţie, cum să joace gică-contra la planurile franco-germane. După ce au umplut presa europeană cu prestaţiile teatrale ale lui Cameron -editorial semnat de un pm britanic pe hotnews?!- îl pot executa liniştiţi pe Farage. La ora asta despre eurosceptici nu se mai vorbeşte deloc, sunt sub embargou mediatic, iar dacă sunt pomeniţi e musai să fie intr-o notă extrem negativă, de obicei in sensul asocierii cu rusia putinistă [deşi nu euroscepticii au vândut portavioane ruşilor, deşi nu euroscepticii s-au inhăitat cu gazprom pentru construcţia northstream, deşi nu euroscepticii au blocat proiectul nabucco, deşi nu euroscepticii au lăsat răgaz domnului obama pentru campania electorală, deşi nu euroscepticii au devenit parteneri cu corporaţiile fasciste ruseşti pentru exploatarea resurselor din siberia, deşi nu eurosceptice se pupau cu putin in trilaterale duioase].
@ euNuke – ca să inventați scenariul Merkel – Cameron de la punctul 4 înseamnă să nu fi urmărit nimic din ce-a făcut Cameron în ultimii 7-8 ani. Când o să piardă șefia partidului (pentru că asta l-a mânat de fapt pe el în luptă împotriva lui Merkel) tot așa o să spuneți, că asta fost înțelegerea lui cu Merkel? :P
UKIP nu e dreapta, UKIP e anti. Anti-UE, anti-CEDO, anti-orice. Să vrei să faci gard în jurul satului tău nu înseamnă să fii de dreapta, înseamnă să fii obtuz. Farage a obținut voturi în aceeași manieră în care le obținea și Vadim Tudor, a spus prostimii lucruri pe care aceasta își dorea cu ardoare să le audă. Numai că soluții practice nu există, discursul lui e bun să obțină voturi în opoziție, dar dacă ar ajunge la guvernare ar face exact ce-a făcut Haider. Și ar avea exact soarta acestuia. Sau a lui Pim Fortuyn. Sau a lui Theo van Gogh.
Europa de azi nu mai e cea din 1938, iar politicianul care nu înțelege asta sfârșește în patru scânduri.
@Harald. Domnule, Farage nu este de dreapta pentru discursul său aparent naţionalist, ci pentru concepţiile sale asupra economiei de piaţă şi asupra statului de drept. Puteţi să-l comparaţi cu orice specimen mioritic dacă vă este mai uşor să-i respingeţi teoriile asupra economiei europene. Dar, inainte de a face asta, inainte de a vă lăsa prins in tăvălugul propagandei europeiste, aflaţi că Farage nu este impotriva, ci pentru Piaţa Comună. Dreapta respinge in mod natural structurile birocratice ale Uniunii tocmai pentru a proteja Piaţa Comună. Nu poţi să ai piaţă liberă in contextul unui administrator de piaţă care cumulează funcţiile legislativă, executivă, administrativă, judiciară şi, mai recent, reprezentativă. Pieţele europene sunt efectiv sufocate de organele Centralei europene, precum şi de agenţiile naţionale etatiste, cu politici permise sau chiar impulsionate de eurocraţi. Drumul ales de CE -cel al ultrareglementării şi planificării centralizate- este drumul pierzaniei. Desigur, orice exit in acest moment ar fi devastator pentru ţara care va alege despărţirea de UE, dar efectele negative ale evacuării pălesc in faţa prăpădului ce va fi lăsat in urmă de aceşti socialişti trecuţi fără ca publicul să tresară printr-o nouă mutaţie fascistă. Comisia lui Barroso a reuşit să genereze mecanisme de putere asupra mediului financiar la care Hitler nici nu visa. Practic, in acest moment, Centrala UE stăpâneşte şi dirijează finanţele Uniunii, poate decide orice, absolut orice, oricât de abuziv şi in total dispreţ faţă de ordinea proprietăţii private, in orice stat membru al UE. Aveţi precedentul Cipru. Acolo a fost un tur de forţă, un exerciţiu militar-finaciar. Ştiţi foarte bine ce efecte a avut asupra cetăţenilor ciprioţi şi asupra economiei lor. Economiile sudului sunt deja paradite. Nu numai economiile sudiste sunt in degrigoladă, ci şi cele nordice. Se inchid lunar sute de firme, datoria publică a statelor este mai mare ca niciodată, producţia industrială se relochează, fermierii au ajuns să depindă de covrigul aruncat de satrapii Centralei, China şi Rusia achiziţionează hălci din economie, pe alese, iar eurofilii nu mai pot de bucurie. Da, asta e in minţile eurofililor: exaltare, desprindere de realitate, un acut sentiment de putere dobândit din cedarea responsabilităţii individuale către organul suprem colectivist, senzaţia că prin cedarea de suveranitate devenim parte din utopia grandioasă a Komisarilor, iar toate acestea acoperă neputinţa, incapacitatea crescândă de a mai controla propriul destin naţional. Incă puţin şi o să fim retrogradaţi la nivelul de judeţ european, cu competenţe „naţionale” mai mărunte decât cele deţinute odionioară de sovietele de tristă amintire. Incercaţi să vă imaginaţi că fratele mai mare comunist, URSS, ar fi incercat să ne impună rubla ca monedă unică. Păi asta se intâmplă acum, asta dictează eurosovietul. Orice om de dreapta ar trebui măcar să fie pus pe gânduri de apucăturile centralei eurosovietice. De pildă activitatea de anchetare a companiilor americane şi amenzile record dictate de CE, concomitent cu lipsa de reacţie la abuzurile Gazprom. Să nu mai vorbim de amenzile de SUTE de MILIOANE de euro cu care au fost sancţionate chiar companii europene. Şi nu numai amenzile, ci şi mizerabilele campanii de intimidare şi discreditare a industriei europene -„cartelul lifturilor”, „mafia fermoarelor” şi „evazioniştii textilişti”. Şi, ca atare. nu e vorba de impulsuri naţionaliste, ci de salvarea economiei de piaţă, a industriei private europene, şi, in final, a proprietăţilor noastre aflate sub atac concertat. Nu uitaţi, guvernul neo-bolşevic pontanesc a fost acceptat atât de Centrala UE, de marii politruci ai marilor puteri din UE şi de către administraţia obamiană. Europa lor nu are nicio problemă cu comuniştii noştri, culmea, după ce aceşti comunişti imberbi şi insolenţi au târât liderii occidentali in scandaluri televizate in România. Cum sună asta? Cum poţi tolera asemenea specimene, din poziţia de cancelar al Germaniei? Simplu, pentru că politrucii germani ai momentului sunt duplicitari, ca şi altădată, şi nu au nicio intenţie de a tulbura apele altora, recte ale putiniştilor. Iar intelectualii noştri se entuziasmează ridicol la „alegerea” omului fără atribute dar plin de atribuţii, a omului fără culoare politică, a omului fără program de guvernare in funcţia de Komisar suprem.
Despre Cameron nu am ce să mai comentez. Este un personaj ce se afundă in insignifianţă. Cariera lui nu este dictată de Merkel, cum insinuaţi, ci de propriile limite şi de disponibilitatea pentru compromis. Disperarea l-a impins să asculte indicaţiile, sau in fine…sfaturile, cancelarului.
Se pare că avem opinii destul de diferite despre Farage. O să-mi permit totuși să presupun că votanții lui au văzut pe stradă aceleași panouri UKIP pe care le-am văzut și eu și au primit acasă aceleași pliante electorale pe care le-am primit și eu. Iar dacă ne uităm amândoi la Farage și dvs.îmi spuneți că trebuie apreciat pentru lucruri pe care eu nu le-am văzut la el, înseamnă că unul dintre noi are o problemă de percepție a oamenilor.
@Harald. Intr-adevăr, avem opinii diferite apropo de Farage. Nu ştiu cum poţi să afli ceva despre un om informîndu-te exclusiv din afişele electorale. Eu l-am urmărit in PE, alături de alţi câţiva politicieni ce se străduiau să stopeze avansul sovietizării. Printre ei cel mai de seamă mi s-a părut Vaclav Klaus. Din păcate, dispărut din peisajul politic.
Eu nu am sugerat că Farage ar trebui apreciat ca om, ci ca animal politic de dreapta. Oricum, omul Farage ale metehnele lui, in cazul lui cel mai deranjant aspect public este lăcomia. Omul iubeşte atât de tare banul incât şi-a călcat in picioare principiile pentru a obţine un privilegiu oferit de Centrală europarlamentarilor: pensia secundară. Ca libertarian nu pot decât să abhorez gestul unui politruc de a marşa la o asemenea formă de rapt instituţionalizat asupra banului public european. Chestiunea pensiei secundare şi reacţia lui ruşinoasă la intrebarea reportului euronews mi-a intărit părerea proastă pe care o aveam despre omul Farage. Dar, in raport cu ceilalţi politruci din PE, rămâne totuşi un politician de dreapta, suficient de iscusit şi indeajuns de lipsit de scrupule incât să profite de cele mai urâte, ignobile sentimente ce au năpădit populaţia UK in ultimii ani, şi să ofere publicului un ţap ispăşitor perfect…eurocraţia.
”Eurocrația” nu există în realitate. Toate nemerniciile politcienilor locali, în orice țară a Uniunii, sunt puse cu metode propagandistice în plan secund, mutând atenția spre o ”eurocrație” care nu există decât în mintea artizanilor acestei propagande.
Care sunt măsurile alea ”eurocratice” pe care le suportă din greu toată Uniunea și cine beneficiază de ele? Uniunea se ocupă cu tot felul de lucruri generale de bun simț, de exemplu unificarea modelului de permis de conducere. Erau 110 modele în toată Uniunea, înainte de această măsură, unele chiar fără fotografie (inclusiv în UK, evident) iar un cetățean mai întreprinzător putea să aibă 3 permise, unul în UK, unul în Franța și unul în Spania și orice suspendare era inoperantă pentru el. La fel a fost și cu tarifele de roaming, la fel a fost cu multe alte lucruri. Uniunea nu se ocupă cu politica internă a fiecărui stat, asta e doar invenția politicienilor de rea credință.
În afară de admirația dvs.pentru minciună și înșelătorie (cosmetizată sub epitete gen ”iscusit” și ”abil”) nu aveți nici măcar un singur exemplu concret, în toate postările kilometrice de mai sus, în care Farage să fi avut un punct de vedere de bun simț. iar Uninea să fi avut unul contrar.
@Harald. Domnule, un singur exemplu vă ofer, in fond, nu-s birou de informaţii şi nimeni nu-mi răsplăteşte munca de cercetare, mă informez şi, in limita timpului meu, îi informez şi pe alţii asupra abuzurilor Centralei unioniste, doar pentru că ţin la democraţie, la civilizaţia europeană, la statul de drept. Oricât de bombastic ar suna, eu găsesc aceste lucruri deosebit de preţioase şi cred in ele, nu in oamenii ce compun eurocraţia.
# Proiectul de tip totalitarist: Directiva 2006/24/CE. Data retention Directive. Or, dacă e să daţi crezare conspiraţioniştilor ca euNuke, Directiva Big brother.
http://en.wikipedia.org/wiki/Data_Retention_Directive
# Iniţiatori: Partidul Muncitoresc din Marea Britanie, sub bagheta eurocratului socialist Tony Blair si Partidul Socialist Muncitoresc din Spania, sub conducerea premierului eurocrat socialist Zapatero.
# Realizatori: Comisia Europeană condusă de eurocratul maoist Barroso.
# Efecte asupra cetăţenilor români [in afara pârghiei oferite statului poliţienesc]: Statul român, recte cetăţenii contributori la bugetul public, ameninţat -prin vocea eurocratului L. Orban- de către Komisie cu amenzi de 30.000 euro zilnic pentru intârzierea in aplicarea Directivei.
# Vot in Parlamentul European [dacă vreţi să ştiţi cine-s eurocraţii români, e simplu, scormoniţi in arhivele PE pentru a afla cine a votat pentru Directivă]. Pe noi ne interesează momentan votul parlamentarilor din UK:
„35 UK MEPs voted Against:
10 Conservative
10 Liberal Democrats
1 Greens
1 Sinn Féin
8 UK Independence Party
1 Democratic Unionist Party
3 Independents
1 Scottish National Party
31 UK MEPs voted For the directive, and should be punished via the ballot box accordingly.
13 Conservative
17 Labour
1 Ulster Unionist Party”
# Deznodământ: Curtea de justitie a UE, prin decizia din 8 aprilie 2014 a invalidat Directiva 2006/24/CE.
http://www.juridice.ro/317505/despre-caderea-directivei-big-brother.html
Dar, desigur, chestiunea datelor personale ce devin domeniu public e una de bun-simţ, numai nişte extremişti ca Farage şi euNuke, plus judecătorii de la CEJ, consideră că norma de tip stat poliţienesc emisă de Comisie incalcă atât Tratatele constituive ale Uniunii cât şi drepturile omului, adică acele abstracţiuni considerate valori fundamentale ale Europei.
Așa, iar deznodământul nu dovedește că la nivelul UE există mecanismele pentru a împiedica abuzurile? Curtea de Justiție respectivă aparține tot UE, nu e teleportată de pe Marte. Exact cum unele decizii ale parlamentelor naționale sunt invalidate de Curțile Constituționale ale respectivelor țări, tot așa Curtea de Justiție a UE a invalidat o directivă a Comisiei Europene. Deci mecanismul există și funcționează.
Faptul că diverși parlamentari naționaliști și-au exprimat opoziția e o bilă albă pentru ei, dar asta nu înseamnă că naționalismul e calea corectă sau că directivele UE sunt incorecte in corpore. Cu logical fallacies merge la prostime, așa obține voturi UKIP.
Despre faptul că un englez poate face 90 de zile de închisoare dacă nu-și plătește Council Tax ce părere ai? Nu crezi că e tot genul de abuz instaurat prin lege? Și uite că în UK nu există niciun mecanism de a elimina un asemenea abuz, iar UKIP și Farage tună și fulgeră împotriva CEDO pe chestia asta. Știi că zeci de mii de oameni în UK primesc anual amenzi penale pentru neplata licenței (taxei) TV? Și că pentru o amendă penală neplătită poți să faci închisoare? Adică oamenii ajung să facă închisoare pentru că au fost prea săraci să-și plătească taxa TV în Anglia aia democratică a lui Farage.
@ euNuke – „avem opinii diferite apropo de Farage. Nu ştiu cum poţi să afli ceva despre un om informîndu-te exclusiv din afişele electorale. Eu l-am urmărit in PE…”
Eu aș zice că o asemenea argumentație e vecină cu nevroza. Afișele alea electorale și pliantele trimise acasă alegătorilor sunt exact modul în care Farage încearcă să obțină voturi, da? Ce încercați să spuneți, că fiind el ”iscusit și abil”, acele pliante și afișe nu reprezintă adevăratele sale opinii, ci doar modul său de a obține voturi?! :)
Să admiri minciuna și înșelătoria denotă o problemă gravă de moralitate, o problemă de educație și de stimă de sine. Dacă oamenilor incapabili să deosebească adevărul de minciună nu li se datorează problema asta în mod direct lor, ci părinților lor, care i-au bulversat în copilăria mică, în schimb cei care aleg conștient minciuna și înșelătoria (gen Victor Ponta) merită să suporte toate consecințele faptelor lor.
De altfel, ăsta e motivul pentru care democrația devine adesea disfuncțională: dacă un escroc obișnuit face obiectul unei cercetări penale și este acuzat de înșelăciune, un politician escroc este admirat ca fiind ”abil și iscusit”, voturile obținute fiind cumva o grațiere în alb. Dar la un asemenea capitol, justiția e cea care trebuie să facă ordine, un escroc e un escroc, chiar dacă e politician. Și din păcate, cu Farage sau cu Victor Ponta, justiția încă nu a făcut ordine.
Ati scris asa: „…faraonii” până nu demult intangibili ai societăţii noastre, cei datorită cărora, spus direct, România îşi ţine captivă, în sărăcie şi umilinţă, cea mai mare parte a populaţiei care respectă legea, care îşi plăteşte impozitele, care nu ia şi nu dă mită, nu s-a îmbogăţit din privatizări şi contracte trucate, nu este în conflict de interese, nu plagiază etc”
Regret, dar asta este fals. Aceasta presupusa dihotomie intre minoritatea puterii venala si rapace si „noi poporul” care muncim cinstit si prin nu se stie ce blestem ne-am pricopsit cu plaga asta ingrozitoare nu exista. Sigur, pentru noi aceasta falsa linie de demarcatie intre „noi” si „ei” e scuza perfecta, mereu linistitoare si mereu la indemana. Atata doar ca „ei” sunt niste „noi” care au avut sansa, tupeul, ambitia, lipsa de scrupule si de ce nu -curajul – de a-si lua ceea ce noi doar visam. Si de aceea, noi in secret ii cam admiram pe „ei”, si suntem rapid sensibilizati de campaniile gen free Adi Nastase, free Jiji, free Gica Popescu si nu ne prea plac justitiarii – procuroarea comunista Macovei. Si asta nu neaparat pentru ca ne-a spalat pe creier o anumita parte a presei ci si pentru ca ne recunoastem in „ei” dar nu ne recunoastem in Macovei. Personajele de tip Macovei ne mai deranjeaza un pic si pentru ca contrazic o idee draga noua si care e vitala pentru confortul nostru psihologic – anume ca toti suntem o apa si-un pamant, adica noroi.
In plus „noi” avem o mica problema atunci cand trebuie sa construim propozitii universal afirmative pe tema cinstei, corectitudinii, anticoruptiei. Nu prea ne iese auto-includerea.Sa se faca dom’le dreptate, sa se starpeasca coruptia din radacini, Cum nu vii tu Tepes-doamne, etc. Dar sa nu-nceapa cu mine. Sa se faca o selectie drastica pe criterii meritocratice, de competenta dar sa fiu si eu selectat. Ultimul deasupra liniei daca se poate, dupa mine pototpul. Sa se aplice legea, dar eu sa fiu exceptat. Pentru ca eu am intotdeauna o scuza: am copii, situatie grea, rate la banca, salariu mic. Legea e buna cand ma protejeaza. Cand imi impune obligatii e birocratie stupida sau dictatura basista (daca-s cumva corupt mare)
Considerati cumva ca clasa politica e cumva o specie extraterestra care ne-a fost parasutata de sus? Nu tot dintre noi au aparut? Daca majoritatea e asa cum o descrieti dumneavaostra (harnica, cinstita, neplagiatoare) de ce va este teama ca in toamna va vota „partidul-stat clientelar”? Nu va contraziceti putin?
Subscriu in totalitate acestui comentariu! Este singura observatie excelent argumentata (dar foarte importanta!) la un articol foarte bun. Sa nu mai visam, nu ne ajuta la nimic, sa ne vedem asa cum sintem de fapt in marea majoritate, nu in minoritate cum spune autorul.
Domnule Naumesu, citesc intotdeauna articolele dumneavoastra cu mare placere si interes. O mica mentiune. Dupa 1990 singurul om politic, om de stat pe care la avut Romania a fost Corneliu Coposu. Nu ma refer aici la statura lui morala incontestabila, ci la faptul ca dumnealui reprezenta o doctrina politica autentica. Cred ca azi exista o mare confuzie intre doctrinele stanga, centru si dreapta. Ele practic sunt inexistente. Nu exista. Partidele politice de azi pot fi considerate grupari criminale organizate. Nu afirm acest lucru cu o patima egocentrista, ci cu realitatea unui om cu experienta, trecut prin sistem. Reafirm : PRIN SISTEM. Ar mai fi multe de spus. Cu deosebita considetatie.
Well, realitatea și istoria ne învață că doctrinele nu prea supraviețuiesc contactului cu realitatea :P
Doctrinele sunt bune să le prezinți electoratului, dar nu să le aplici efectiv în rezolvarea problemelor practice, atunci când te afli la guvernare. Iar aura lui Corneliu Coposu tocmai pe asta se bazează, pe faptul că nu a fost niciodată la guvernare. Psihologic vorbind, doctrinele sunt expresia îndrumărilor parentale: ”așa se face” sau ”asta nu se face”. Însă orice adult sănătos la cap evaluează situația concretă și ia decizii pe baza acestei evaluări, nu pe baza sfaturilor părinților. O doctrina anume a fost bună când a fost creată, pentru realitățile de-atunci. Dar pentru realitatea curentă, pe care o trăim efectiv, avem nevoie de decizii corecte, nu de doctrine.
Domnule profesor,
Imi cer scuze pentru greseile ortografice. cand scrii pe mobil, mai cade cate o….(probabil si grabit).
R.
Articol foarte bun dar … poate se hotaresc nehotaratii;
Monica Macovei Presedinte !!!