marți, octombrie 3, 2023

Independență și libertate

La 15 aprilie 1964 începea la București una dintre numeroasele Plenare ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român.
O plenară ce avea să dureze șapte zile, precum facerea Lumii. Însă nu durata ieșită din comun a respectivei adunări urma să îi asigure acesteia intrarea în istorie, o anumită glorie, ba chiar și o oarecare aură mitică, ci faptul că în cursul desfășurării sale a fost adoptată ceea ce îndeobște e denumit drept Declarația de Independență față de Moscova a comuniștilor români. Actul în cauză a fost adoptat, din câte se pare, chiar în ultima zi a lucrărilor plenarei, pe 22 aprilie, unii istorici atrăgând atenția asupra unei coincidențe simbolice. La 22 aprilie 1964 se împlineau 92 de ani de la nașterea lui Lenin. Textul, al cărui nume complet este Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, a fost publicat de Scânteia doar patru zile mai târziu, la 26 aprilie.
Pentru cei ce au fost contemporani cu zilele plenarei și declarației cu pricina, pentru românii ce trăiseră 15 ani de teroare, de represiune și de arbitrar, ani în care a fost răpusă nu numai vechea clasă politică, ci a fost programatic și constant distrusă floarea intelectualității, iar țărănimea, muncitorimea, Biserica și cei mai iluștri reprezentanți ai acesteia au fost prigoniți și îngenunchiați, pentru românii ce erau obișnuiți să pună toată această tragedie națională nu doar pe seama comuniștilor români, ci să o explice și prin obsesiva prezență a Moscovei în România, multe dintre frazele conținute de Declarația de la a cărei adoptare se împlinesc zilele acestea 55 de ani, nu puteau decât să sune straniu.
Aceleași fraze erau, fără doar și poate, dătătoare de speranță. Căci nu era tocmai de colea să citești în organul de presă al unui partid ale cărui istorie și existență erau intim legate și condiționate de Moscova propoziții precum “construirea noii societăți este opera poporului din țara respectivă” sau “suveranitatea statului socialist presupune ca el să dispună efectiv și integral de mijloacele îndeplinirii practice a acestor atribuții, deținând pârghiile de conducere a vieții economice și sociale” ori, mai cu seamă fraza-cheie în conformitate cu care “elaborarea, alegerea sau schimbarea formelor și metodelor construcției socialiste constituie un atribut al fiecărui partid marxist-leninist, un drept suveran al fiecărui stat socialist.”
Firește, propoziții și fraze incendiare asemenea celor citate mai sus ori o seamă de atitudini polemice față de poziția Moscovei în probleme de politică externă nu veneau, în aprilie 1964, pe nepusă masă. Încă din anul 1960 se înregistraseră și deveniseră publice divergențe serioase pe teme de politică externă între România și Uniunea Sovietică.
Unii istorici pun schimbarea de atitudine a comuniștilor români pe seama dorinței liderului lor de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej, de a crea o atmosferă de destindere internă și de a se reconcilia cu poporul său. Alții vorbesc despre faptul că Gheorghiu-Dej a ținut seama, în adoptarea și menținerea noului curs, de sfaturile lui Ion Gheorghe Maurer, devenit membru al Biroului politic în 1960 și premier în 1961. Voci autorizate spun că, din câte se pare, Nicolae Ceaușescu, în calitatea sa de secretar cu probleme organizatorice, a coordonat colectivele și subcomisiile redacționale ce au finalizat documentul. După publicare, Declarația din aprilie a fost “explicată” marilor puteri ale Lumii, din Vest și din Est, premierul Maurer făcând în acest scop vizite la Paris, Moscova și la Beijing, iar Gheorghe Gaston Marin la Washington.
Cu toate că după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în martie 1965 și după preluarea puterii de Nicolae Ceaușescu, Declarația din aprilie a devenit subiect tabu (cf. Fiul poporului, Editura Adevărul, București, 2013), documentul în cauză “a reprezentat respingerea definitivă a liniei de până atunci a Partidului Comunist Român, adică internaționalistă și strâns legată de URSS”, iar “independența față de URSS a devenit unul dintre pilonii de susținere a politicii promovate de România și așa a rămas până la căderea comunismului.” (cf. Adam Burakowski- Dictatura lui Nicolae Ceaușescu- 1965-1989, Editura Polirom, Iași, 2011).
Independența țării, proclamată, indirect, încă o dată, în 1964 și reafirmată în august 1968, din balconul Comitetului central de Nicolae Ceaușescu, le-a dat românilor dacă nu speranța libertății, măcar pe aceea a liberalizării.
A fost oare acea speranță justificată? Probabil că da. A fost ea și împlinită? Fără îndoială că nu. Iar lucrul acesta a devenit evident chiar de la sfârșitul anului 1968, atunci când o demonstrație de protest spontan a studenților din București și Cluj a fost dur înăbușită, nu însă atât de dur pe cât și-ar fi dorit-o Nicolae Ceaușescu ce avea să își ia o cruntă și mereu în creștere revanșă asupra românilor în anii 70 și 80 ai secolului trecut.
În anii comunismului dinastic, represiunea a revenit în forță și s-a accentuat prin metode mai subtile decât cele specifice anilor ‘50, drepturile omului au fost tot mai nerespectate în pofida faptului că în august 1975 România a semnat documentul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa ce conținea și celebrul “coș trei” consacrat acestora, dreptul de emigrare a fost considerat tot mai mult o favoare, vânzarea pe valută forte a evreilor și etnicilor germani s-a accentuat, așa cum a arătat-o  desecretizarea  Arhivelor Dunărea, controlul polițienesc al vieții cotidiene s-a înăsprit, nivelul de trai a scăzut vertiginos, naționalismul de paradă a fost subordonat unui agresiv și deșănțat cult al personalității, stalinismul pentru eternitate despre care vorbea într-o carte celebră profesorul Vladimir Tismăneanu a redobândit o poziție proeminentă, totul arătând că prin voința partidului, a lui Nicolae Ceaușescu însuși, am ajuns, după cum bine observa istoricul Vlad Georgescu, într-unul dintre primele sale editoriale rostite de la microfonul Europei libere, la 24 aprilie 1982, “mai sovietici decât sovieticii” (cf. Vlad Georgescu: România anilor ’80 ( Jon Dumitru Verlag, München, 1994).

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Foarte importanta punctarea Declaratiei din aprilie! Autorul articolului chiar daca nu cunoaste detaliile care au generat evenimentul, accepta ca in acel moment Romania se decidea sa mearga pe un drum propriu, asumandusi riscuri majore, adica invazia trupelor Tratatului de la Varsovia.. Si a reusit! Asa a inceput industrializarea fortata a Romaniei care in fapt a avut tinte sociale si culturale remarcabile, si nu neaparat economice. Mai multe milioane – si nu exagerez cu nimic – de romani din mediul urban s-au instalat in sutele de mii(!!!!) de apartamente construite in cartierele munictoresti ale principalelor orase din Romania. Sute de mii de tineri au luat cu asalt politehnicile fara de care industrializarea nu putea continua, iar dupa cativa ani, 1968, Securitatea condusa de generalul Draghici este trimisa in cazarmi, disparand ca jucator in jocul politic! Decizia liderilor de a nu accepta statutul de tara agrara, in conformitate cu Planul Valev, a determinat plonjonul poporului roman in modernitate iar ca efect fiind emanciparea, modernizarea unei populatii hartuita sute de ani de obedienta si fanariotism. A fost un proiect exceptional care a fost ingropat imediat ce s-a terminat Cel de al Treilea Razboi Mondial, Razboiul Rece. Da, s-a putut distruge industria rezultata din acest experiment politico-social, dar nu si efectele industrializarii. Azi peste 4 milioane de romani sunt integrati in activitati economice compatibile statelor industriale dezvoltate! Va spune cineva ca nu-i chiar o fericire pentru Romania, dar daca veti accepta ca in acest fel se face europenizarea deplina a Romaniei veti face un pas inainte pentru a intelege nevoile uriase ale romanilor de a reveni la identitatea lor autentica. Si acesta tendinta de recuperare continua! Va recomand sa analzati efectele exceptionale ale Deciziei CCR din 16 martie 2016 si veti descoperi ca Romania nu se opreste.

    • stimate D-le Mihai,din comentariul D-voastră deduc ca sunteți sau 1.fost activist de partid sau 2. Un om care nu a trăit acele vremuri si vorbiți doar din „cărți”! Totul a fost o mascarada făcută de către Dej.Vroia; sa se salveze de „destalinizarea” ce bântuia pe atunci in Rusia sovietica si prin coloniile ei (adica statele zise socialiste).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro