Când conflictele politice ies din matca democraţiei constituţionale şi stârnesc îngrijorarea partenerilor occidentali, ultimele redute în faţa fărădelegii rămân independenţa justiţiei şi a Curţii Constituţionale.
În arhitectura modernă a democraţiilor, Curtea Constituţională reprezintă piatra unghiulară a statului de drept şi cea mai recentă construcţie instituţională pe care amintirea regimurilor fascist şi nazist a impus-o ca redută împotriva nebuniei, foliei colective sau individuale, ce poate narcotiza un popor. Crizele democratice, aici şi aiurea, au readus mereu în prim-plan disputele privind rolul Curţii Constituţionale şi legitimitatea deciziilor sale.
Denunţată ca „politizată“ cu o frecvenţă zilnică, singurul criteriu al acestei idei foloseşte argumentul numirii „politice“ a judecătorilor în forul constituţional, ceea ce denaturează orice început al dialogului. Spre deosebire de verdictul prim-încruntatului sferei publice, anume de „adunătură vişinie de Moş Crăciuni de mall, politizată mai ceva decât un consiliu judeţean“, există şi problematizări diferite. Avem consensul că moderaţia politică lipseşte, dar nu şi că singurul arbitru legitim care poate dizolva impasul politic rămâne Curtea Constituţională, uitând astfel calvarul societăţii deschise în trecutul nu foarte îndepărtat.
Începuturile modernităţii au consfinţit tradiţia separării puterilor în stat în forma clasică, executivă, legislativă şi judecătorească, iar apoi acest bagaj al teoriei politice europene a traversat oceanul spre Părinţii Fondatori ai Americii, care au reflectat în Scrisorile Federaliste asupra sistemului de „checks and balances“, al controlului şi limitării reciproce între principalele puteri ale statului. Apoi, transformarea graduală a oligarhiilor în sisteme tot mai inclusive, prin extinderea dreptului de vot pentru bărbaţi şi femei, a stârnit temerea „tiraniei majorităţii“, sau a „tiraniei populare“, cum a numit-o Andrei Cornea în numărul trecut al revistei 22. Pentru liberalii clasici, tirania semnifica suprimarea libertăţii şi autogenezei individuale prin uniformizarea şi intruziunea societăţii în planurile de viaţă ale fiecăruia. Drepturile individuale şi guvernarea limitată păreau singurele soluţii la această temere.
Aceste garanţii şi-au dovedit insuficienţa după colapsul Republicii de la Weimar şi ascensiunea fascistă, iar apărătorii statului de drept au reconsiderat rolul Curţilor Constituţionale. Noaptea totalitară a Europei a fost pusă şi pe seama rolului limitat al acestor instituţii şi o redefinire larg invocată a rolului constituţiilor postbelice a fost propusă de Carl Friederich: reafirmarea drepturilor omului, concomitent cu mecanisme de prevenire a reinstalării metodelor totalitare, de adversarii democraţiei constituţionale. În acest context, se poate ataşa decizia Curţii Federale Germane de dizolvare a Partidului Socialist al Reich-lui în 1952 şi a Partidului Comunist în 1956, totodată cu confiscarea proprietăţilor. Adversarii făţişi ai societăţii deschise nu au locuri rezervate la masa democraţiei. Curtea Constituţională şi controlul constituţional au fost privite ca ultime redute împotriva unor lunatici autoritari care au prins în mrejele demagogiei majorităţi potrivnice faţă de regulile democraţiilor.
Primele astfel de instituţii au apărut după al doilea război mondial în Germania, Austria şi Italia, fiecare cu experienţe premergătoare limitate, respectiv (cvasi)federaţii cu un arbitru central pentru conflictele dintre land, sau Sicilia, în cazul Italiei, şi nivelul federal. Discuţia despre independenţa justiţiei şi a CCR revine la a stabili criteriile în care un terţ poate demonstra imparţialitate în tranşarea unui conflict. Desigur că actorii politici urmăresc congruenţa între opiniile acestei instituţii şi politicile propuse, dar membrii acestui for îşi edifică propria legitimitate pe autonomia decizională, în litera şi spiritul legilor. Dacă puterea judecătorilor este subordonată de Executiv sau Legislativ, controlul reciproc limitativ al puterilor dispare. Când legitimitatea sa ex-hypothesi se bucură şi de constrângere argumentativă şi conceptuală, Curtea Constituţională devine unul dintre actorii fundamentali ai democraţiei, aşa cum orice nominalizare la Curtea Supremă din SUA este disecată până la publicaţiile din facultate ale potenţialilor membri.
Desigur că neutralitate, imparţialitate, „detaşare de partid“ rezonează cu aşteptările şi idealul nostru, însă conceptele nu sunt evidente prin sine şi nici uşor de folosit în practică. Câteva sugestii pentru o discuţie rezonabilă au fost avansate în teoria politică, anume consistenţa deciziei Curţii Constituţionale cu atitudinile şi valorile magistraţilor, inclusiv opoziţia faţă de opiniile celor cu influenţă politică sau juridică. Testul major apare însă atunci când forul constituţional ia o decizie diferită de dorinţele unor actori care au mijloacele să impună sancţiuni, fie individual, fie instituţiei ca întreg.
Gradul de concreteţe al argumentelor după care evaluăm independenţa Curţilor Constituţionale poate fi rafinat mai departe. În teoria politică, un astfel de instrument este indexul propus de John Ishiyama, numit al independenţei juridice şi aplicat Curţilor Constituţionale. Analitic, indexul urmăreşte următoarele elemente: durata mandatelor magistraţilor; numărul de actori implicaţi în nominalizarea şi confirmarea membrilor; controlul (intern sau extern) asupra regulilor de decizie; condiţiile de revocare a magistraţilor; controlul constituţional a priori; posibilitatea invalidării deciziei.
De exemplu, se afirmă că independenţa unei Curţi creşte atunci când numărul celor implicaţi în selecţia membrilor creşte şi el. În sistemul european, preşedintele şi camerele parlamentului contribuie în moduri diferite la componenţa Curţilor Constituţionale, unele state având şi cote pentru nominalizări ale magistraţilor. Spre deosebire, în SUA doar preşedintele este cel care îi nominalizează pe judecători, confirmaţi ulterior de Legislativ. Natura mandatelor diferenţiază între numirile pe viaţă, aşa cum a sugerat Alexander Hamilton pentru Curtea americană, pentru a-i asigura independenţa şi stabilitatea, şi mandate mai lungi decât durata celorlalte instituţii care fac nominalizări. Ambele soluţii sunt de preferat mandatelor oficiale scurte în acest for, deoarece, în mod limpede, vulnerabilitatea judecătorilor creşte când nu au continuitate mai mare decât Legislativul. De asemenea, condiţiile de revocare a magistraţilor Curţii, dacă sunt foarte flexibile şi expuse influenţei politice, au un impact negativ asupra independenţei.
Sub lumina acestor criterii, se poate argumenta că prevederile constituţionale şi legale ale cadrului instituţional românesc garantează că fiecare dintre ele este îndeplinit. Mai aplicat, Curtea Constituţională nu poate fi acuzată de „politizare“ prin simpla invocare a procedurii de selecţie, întrucât toate cele trei instituţii, preşedinte, Senat, Camera Deputaţilor, contribuie în mod egal la selecţia membrilor. Mandatul de nouă ani trece testul duratei optime, anume să fie mai lung decât mandatele celor care nominalizează, indiferent dacă e preşedintele sau un membru al Legislativului. Argumentul reţine aici că sancţiunea revocării sau neînnoirii mandatului unui membru al Curţii este mai probabilă dacă mandatul este scurt. De asemenea, legea de funcţionare prevede posibilitatea controlului constituţional înainte de promulgare, cel numit controlul constituţional a priori.
Posibilitatea de invalidare a deciziei CCR lipseşte în cazul României, cu alte cuvinte, şi acest criteriu e îndeplinit. În alte ţări, spre exemplu Polonia, Camera Sejm-ul poate schimba decizia Tribunalului Constituţional. În ultimul rând şi în pofida unor declaraţii publice recente, revocarea magistraţilor Curţii nu este uşor de obţinut, întrucât articolul 145 al legii fundamentale prevede inamovibilitatea şi independenţa lor. În al doilea rând, sancţiunea depinde de mecanisme exclusiv interne, nu de presiuni externe, aşa cum prevede articolul 65 al Legii de funcţionare şi organizare a CCR.
În esenţă, Curtea Constituţională se ridică formal la înălţimea exigenţelor cuprinse în acest index, care este un reper analitic util pentru independenţa unor astfel de instituţii. Opinia nu se substituie unei axiome, iar premisele propuse aici despre independenţa Curţii Constituţionale nu se substituie teoriei juridice.
Însă dacă ne reamintim deciziile CCR pe subiectul regulilor electorale, este posibil să întrevedem echilibrul acestui actor-cheie al democraţiei constituţionale. În 2012, CCR a anulat două strategii electorale ale principalelor forţe politice, deopotrivă comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare solicitată de PDL şi schimbarea sistemului de vot propusă de USL în favoarea celui cunoscut „câştigătorul ia totul“ sau regula pluralităţii cu colegiu uninominal. În primul caz, CCR a decis pe 25 ianuarie că Legea comasării are articole neconstituţionale şi a fost întoarsă în parlament. În al doilea caz, CCR a respins în întregime Legea uninominalului pur, în data de 27 iunie. Deliberarea în cele două situaţii relevă testul de adversitate amintit anterior, respectiv imparţialitatea deciziei acestui for, chiar dacă culoarea coaliţiei de guvernare poate corespunde cu o majoritate posibilă din CCR. Ambele situaţii indică faptul că manipularea regulilor electorale în timpul jocului este şi va fi penalizată.
În concluzie, acuzaţia de „politizare“ a Curţii Constituţionale, expediată fără alte argumente decât cel al „numirii politice“, reprezintă o inadecvare crasă faţă de rostul existenţei unui astfel de for. Niciodată nu este exclus ca aventurieri politici, enragés găunoşi ai trompetei publice, majorităţi adverse faţă de societatea deschisă şi suveranitatea individului să revină pe scena istoriei, ajutaţi de crize economice şi sociale. Pentru aceştia, sistemul imunitar al democraţiei a inventat „domnia legii“ şi Curţile Constituţionale.
Text aparut in revista 22
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Puteti sa explicati, va rog, cum e posibil ca la inaltul nivel al CC a Romaniei aceeasi situatie si aceeasi referinta sa fie interpretata diferit, 6 judecatori sa zica ca-i alba iar 3 sa zica ca-i neagra ?!
La Ponta, Antonescu, Basescu, Boc, Blaga, Becali pot intelege astfel de interpretari aiurea, este evident ca sunt interpretari politice, dar la nivelul judecatorilor de la CC a Romaniei cum este posibil asa ceva ?!
Cei 9 judecatori trebuie sa fie mama si tatal Constitutiei si al legilor din Romania, ori ei interpreteaza CUM?!
Hehe, cine stie ce hram poarta Predescu isi raspunde singur la intrebarea asta.
stimata doamna lili,
explicatia este simpla – competenta persoanelor numite ca judecatori la curtea constitutionala. daca aveti curiozitatea sa va uitati cine „populeaza” acest for, veti descoperi ca au devenit de exemplu unii judecatori fara sa fi fost judecatori o singura zi. altii, si as spune majoritatea, nu s-au evidentiat cu nimic in domeniul dreptului constitutional, chiar daca in alte domenii juridice au fost specialisti respectati. asadar, in competenta sau mai bine zis lipsa acesteia sta raspunsul.
Buna,
Lili, multe Curti Constitutionale permit opinii disidente, unele sunt transparente, altele nu. Din intamplare stim votul si proportia, uneori si motivatia. Chestiunile asupra carora delibereaza nu sunt mereu de felul alb sau negru. Salut intrarea expresiei „mama si tatal Constitutiei”, sper sa ramana in forma actuala fara nicio reforma constitutionala.
Scuzati-ma, dar nu inteleg ce inseamna „opinie dizidenta”, cand e vor ba despre LEGI, despre statul de DREPT ?!
Cum vine asta ?
Stiu ca LEGILE sunt interpretabile, d-aia exista meseria de avocat(asa am citit odata !!), dar avocatii apara intr-un proces cele 2 parti care de regula au interese opuse!
In cazul CC a Romaniei, cum pot fi atat de usor interpretate(bile) LEGILE, ca doar cei 9 judecatori apara acelasi lucru: statul de DREPT numit Romnaia, nu ??!
Cum vine atunci asta cu „opinii dizidente” la nivelul inalt al CC a Romaniei ?!?!
stimata doamna lili,
ar trebui sa faceti distinctie intre „o opinie” si „o opinie competenta”. pentru a emite opinii in orice domeniu nu este in principiu nevoie de calificare ci cel mult de bun simt – de ex. eu nu mi-as permite opinii despre astronomie din simplu motiv ca neinteresandu-ma subiectul nu am nici minimele cunostiinte necesare, asadar recurg la bun simt si tac, caci cu siguranta nu pot aduce nici o contributie la o eventuala dezbatere.
acelasi lucru este valabil si in legatura cu dreptul constitutional – nu este suficient sa fi licentiat in drept si sa fi lucrat ca jurisconsult sau chiar avocat in zona comerciala de exemplu, pentru a putea avea o „opinie calificata” in zona dreptului constitutional.
asadar, teoretic, cum dezvolta corect articolul, curtea constitutionala a romaniei ar avea totate premizele pentru a fi un for independent. dar „nenorocirea” acestor institutii si implicit pervertirea lor vin din necesitatea de a le „popula”, si atunci criteriile de „populare” se rasfrang mai mult sau mai putin asupra impartialitatii actelor deliberative.
o persoana careia ii este frica de puscarie pentru eventuale „schelete in dulap” nu ar fi trebuit sa fie numita intr-un asemenea for. nu are sens sa discutam calitatea persoane, care constienta fiind de acele „schelete” a acceptat nu numai nominalizarea dar apoi si numirea.
in institutiile democratiei romanesti gasim multe astfel de persoane numite de toti actorii politici, asadar nu este cazul sa diferentiem. important ar fi ca sa existe responsabilizare nu numai din partea celor numiti, in sensul sa nu accepte daca nu se stiu competenti, ci si responsabilizarea celor ce numesc.
lipsa competentei duce la acele opinii dizidente – dar trebuie mentionat ca nu este o practica singulara. daca va uitati la diverse decizii cedo, veti gasi si acolo in suficiente cazuri opinii „dizidente”.
Pot sa incerc sa dau un raspuns lui lili?
E simplu: coruptia groasa, de tip interlop sau mafiot, cum vreti sa-i spuneti, care a sufocat statul la toate nivelele sale, mai ales la varf, unde se afla si CCR, coruptie care face azi ca statul de drept din Romania sa fie o jalnica caricatura.
Si ca sa „mimez” echidistanta: cred ca in ceea ce priveste coruptia CCR, avem 9 – 0.
trebuia sa fie 9-0. asa ar fi fost logic.
Daca „politizare” inseamna ca judecatorii sunt numiti de diverse instante politice, atunci da, CCR nu are cum sa nu fie politizata. Daca „politizare” inseamna ca deciziile curtii raspund unor criterii politice, nu juridice (i.e. judecatorii raspund la comanda politica) atunci acuzatia e mult mai serioasa, dar in aceasta forma ramane celor care lanseaza acuza sa produca proba – nu ca acest articol ar aduce un contra-argument clar in aceasta privinta. De acord ca, asa cum e folosit termenul pe cele mai multe media, el e o eticheta fara noima. Dar asta nu inseamna ca acuzatia nu ar putea fi una substantiala, si ca in unele dezbateri ea nu survine in aceasta a doua forma.
@Buligas: nuanţele sunt corecte, în esenţă spun că CCR are toate premisele să fie independentă şi nu politizată. Formal, procedural şi logic e bine să stabilim care sunt criteriile pentrun un for independent. Iar discuţia despre deciziile asupra regulilor de vot, comasarea PDL şi pluralitatea USL, aduce o exemplu când CCR a luat decizii independente. Deci am un argument solid şi formal pentru independenţă, apoi cei cu specialitate in drept constitutional pot discuta de la caz la caz pe fiecare decizie. Abordarea mea e de stiinta politica.
Nu am citit articolul D-voastra ieri, in viltoarea evenimentelor, am preferat sa-l citesc azi, pe pace. Este o placere sa citesti un articol despre principii si, in acelasi timp, cred ca trebuie sa ne luptam in continuare pentru profesionalism oriunde se poate. D-na Aspazia a fost salvata de la o crima si prin aceasta, ne-a salvat si pe noi, de profesionalismul pe care l-a si invocat in contrapartida cu isteria dusmanilor domniei sale de la gunoaiele de posturi televizate.
Stimate domn,
Mulţumesc că aţi citit articolul „pe pace”. Nu ştiu cum folosiţi unii termeni, însă pentru ceea ce numiţi „gunoaiele de la posturi televizate” există două soluţii: a) telecomanda, respectiv mutaţi pe alt canal; b) CNA, prin sesizări scrise, urmate de penalităţi. Soluţia b) e şi cea mai indicată, poate alţii resimt acelaşi lucru şi le faceţi un pustiu de bine:).