Industria de cablu ar trebui sa isi „elibereze” consumatorii

Am publicat recent pe acest site o opinie personală prin care consideram că modul în care obligaţia „must carry”, de retransmitere a unor posturi TV, este reglementată de art.82 din Legea audiovizualului contravine unor prevederi din Constituţia României şi unor principii fundamentale ale economiei de piaţă.

Am constatat cu această ocazie, prin comentariile primite, că există o îngrijorare cu privire la puterea de piaţă a operatorilor de cablu, care pot să se comporte abuziv, în sensul eliminării din grilă a unor posturi TV, mai ales a celor care ar fi în concurenţă cu posturi cu profil similar deţinute de aceşti operatori.  Sau că ar putea decide eliminarea unor posturi „incomode” pentru politicieni.  Cu privire la această din urmă îngrijorare, vreau să arăt că diversitatea de opinii şi asigurarea prezentării tuturor poziţiilor faţă de o temă trebuie să existe şi să fie asigurate de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, în cadrul fiecărui post TV.  Din păcate, foarte multe persoane urmăresc doar posturile TV care consideră că le reflectă propriile opinii, dovada cea mai certă că posturile TV nu sunt obiective şi nu asigură echilibrul opiniilor, aşa cum ar trebui. CNA ar trebui să acorde o atenţie mai mare acestei polarizări, reflectată în preferinţele consumatorilor pentru un post TV sau altul şi ar trebui să intervină ferm şi eficient pentru a restabili echilibrul.  Nu se poate vorbi de concurenţă între posturile TV câtă vreme fiecare are privitorii săi „captivi” .

Revenind la tema anunţată, faţă de îngrijorările exprimate faţă de arbitrariul operatorilor de cablu am răspuns că obligaţia „must carry” nu reprezintă oricum o soluţie la puterea de piaţă a firmelor de cablu şi am propus, în reacţiile la comentarii, soluţii alternative cum este reglementarea tarifelor de acces la astfel de reţele sau obligarea firmelor de cablu să procedeze la o separare funcţională a posturilor TV de reţelele de cablu, cu obligarea lor de a tratata nediscriminatoriu solicitările de acces în grilă.  În ceea ce priveşte puterea de piaţă a operatorilor de cablu, am explicat că aceasta este contrabalansată de existenţa alternativelor – platformele de recepţie prin satelit (DTH), emisia de programe TV în format digital prin frecvenţe radio (DVB-T), care urmează a fi implementată în curând şi, parţial, recepţionarea de programe TV prin internet.  Nu ne-am afla, deci, în prezenţa unui monopol al firmelor de cablu, iar puterea de piaţă a acestora derivă mai degrabă din comportamentul consumatorilor care acordă o mai mare preferinţă recepţiei de programe TV prin cablu, rod al unei îndelungate tradiţii în perioada de după 1990.

Sunt de opinie că îngrijorarea este legitimă. Operatorii de cablu din România (şi nu numai – modelul este încă destul de răspândit în lume) îşi ţin în „captivitate” clienţii prin oferirea programelor TV într-un sistem „a la carte”.  Posturile TV la care avem acces sunt (pre)stabilite de către operatori iar la acestea se adaugă, posturile TV impuse prin prevederea legală din art.82 al Legii audiovizualului.  Realitatea ne spune că, în ordinea de prioritate, dorinţa fiecărui consumator individual este ultima, după cea a operatorului şi cea a statului. Este adevărat că programele incluse în grilă de operatori iau în calcul şi preferinţele consumatorilor, după cum şi posturile TV incluse în „must carry” au la bază studii de audienţă, fiind premiate, de principiu, posturile cele mai urmărite.  Problema este însă că atât operatorii cât şi CNA, ca gestionar al obligaţiei de „must carry”, creează pachete de programe care încearcă să satisfacă cât mai multă lume dar într-un mod generalizant, forţat, aproape socialist.  Pachetele de programe reprezintă soluţii de compromis, prin care operatorii încearcă să împace „capra, varza şi lupul”, adică cerinţele cât mai multor consumatori, în acelaşi timp, la care se adaugă programele „must carry”.  Rezultatul este că fiecare consumator primeşte câte puţin din ceea ce îl interesează în mod real dar într-un ambalaj mult mai pompos decât modesta realitate. Asta în condiţiile în care tehnologia din prezent – digitalizarea – permite crearea unor pachete de programe personalizate pentru fiecare consumator în parte sau pentru categorii specifice de consumatori (ştiri, sport, ştiinţă, muzică) cu dreptul telespectatorului de a le achiziţiona doar pe acestea.  Procesul de care vorbesc ar fi foarte greu, aproape imposibil de realizat, în condiţiile televiziunii analogice.  În definitiv, clientul este cel care plăteşte şi are dreptul să primească pachete personalizate în locul unui pachet „a la carte”, cum se întâmplă în prezent.

Faptul că  personalizarea este posibilă la nivel de consumator individual este demonstrată şi de apariţia şi evoluţia programelor de tipul „pay-per-view”, în care consumatorul alege ce programe doreşte să vizioneze şi plăteşte doar pentru acestea.  Devine, astfel, evident, ca set-top-box-urile (decodoarele) din locuinţele noastre pot fi cu adevărat „cutiuţe magice”, capabile să ofere o mai mare flexibilitate şi programe pe dorinţa fiecăruia.

Televiziunile care văd corect viitorul fac deja un pas mai departe şi oferă  acces personalizat, în sistem pay-per-view, prin intermediul internetului – vezi, în acest sens, platforma www.voyo.ro.  Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi dau seama de potenţialul imens al unei asemenea platforme, o alternativă mai mult decât convenabilă la „torente”.  De altfel, toate televiziunile din România furnizează programele lor şi pe internet, de mai multă vreme, iar în condiţiile creşterii acoperirii internetului de mare viteză, acest mediu se constituie într-o reală alternativă la recepţia programelor prin cablu.  Există şi operatori, deocamdată de nişă, care oferă acces la programe TV mult mai diversificate prin intermediul protocoalelor internet (IPTV).  Unii dintre operatorii de telefonie mobilă se pregătesc şi ei să furnizeze conţinut, având la bază dorinţa de a urca în „amonte”, către activităţile cu mai multă valoare adăugată, care pot genera venituri suplimentare.  Este posibil ca şi această extindere a operatorilor de telefonie mobilă să genereze tensiuni, similare celor dintre operatorii de telefonie mobilă şi posturile TV.

Priviţi din  perspectiva dezvoltării şi potenţialului noilor tehnologii, operatorii de cablu riscă să pară, destul de curând, demodaţi şi rupţi de tendinţele tehnologice.  Dacă vor continua să se comporte ca în anii 1990, când cablul era singurul care putea să ofere un număr suficient de mare de programe TV în condiţii bune de calitate şi preţ, ar putea fi luaţi de valul evoluţiilor tehnologice.  Am arătat cu altă ocazie că operatorii de cablu sunt destul de conştienţi de noile provocări iar deţinerea de canale proprii este o încercare de a urca pe lanţul valoric spre zona producţiei şi emisiei TV.  Aşa cum cele mai mari venituri la nivel mondial nu sunt realizate de marii furnizori de servicii de acces internet ci de furnizorii de conţinut (Google, Facebook, Amazon etc), tot astfel câştigurile cele mai mari în domeniul programelor TV nu este realizat de transmiţători, ci de furnizorii de conţinut.  Pe de altă parte, aşa cum s-a remarcat, intrarea operatorilor de cablu pe aceste pieţe creează tensiuni şi conflicte cu posturile TV clasice. Posturile TV „clasice” îşi văd poziţiile ameninţate prin intrarea în competiţie cu posturi TV deţinute de retransmiţători şi au temerea – legitimă – că aceştia ar putea favoriza propriile posturi în defavoarea lor.

Chiar dacă  urcarea „în amonte” a operatorilor de cablu este o mişcare logică din punct de vedere economic, în situaţia în care aceştia continuă să deţină o pondere importantă în retransmisia de programe TV, sunt necesare măsuri care să prevină abuzurile faţă de posturile TV care nu le aparţin.  Este evident că eliminarea abuzivă a unui post TV lipseşte, în egală măsură clienţii acelui operator de posibilitatea de a beneficia de programele respective, dacă ar dori acest lucru.  Cu excepţia posturilor TV care se încadrează firesc în „must carry” – televiziunea publică, televiziunile cu profil cultural, religios sau aparţinând minorităţilor naţionale – decizia cu privire la recepţionarea unui anumit post trebuie să fie a consumatorilor.  Din punctul de vedere al operatorilor de cablu poate exista nevoia unui număr minim de pachete, astfel încât asigurarea retransmisiei să fie viabilă din punct de vedere economic la fiecare punct din reţea.  Pe baza regulii că valoarea unei mărfi pentru o persoană este dată, în cea mai mare parte, de utilitatea mărfii pentru aceea persoană, pot achita acelaşi preţ (sau chiar mai mare) pentru 10 canale care mă interesează foarte mult ca şi pentru 100 sau 150 de canale care, în ceea ce mai mare parte, nu mă interesează. Poate că libertatea mea ca şi consumator nu va fi absolută dar ea va fi mai mare decât în prezent.

Industria de cablu trebuie, aşadar, să îşi „elibereze” consumatorii.  Nu este un proces care se poate derula peste noapte dar nici nu necesită eforturi supraomeneşti.  Operatorii de cablu trebuie să lase puterea de alegere în mâinile clienţilor lor şi doar prin acest proces – democratic – vor reuşi să îşi asigure viabilitatea pe termen lung.

P.S. Pentru calmarea definitivă a spiritelor şi pentru a evita politizarea acestui subiect, menţionez că postul Antena 3, ca şi Antena 1, este şi va rămâne un post „must carry” datorită audienţei sale, ceea ce este corect.  Precizez, de asemenea, că nu am fost niciodată avocat al lui Traian Băsescu, aşa cum eronat se arată în unele articole, iar numirea în funcţia actuală are la bază doar faptul că acest atribut este al Preşedintelui României, aşa cum este cazul şi cu multe alte funcţii publice.