„Inebranlabila Natalia Gorbanevskaia”: 77 de ani de onoare

Zilele acestea a încetat din viață la vârsta de 77 de ani, în casa ei de la Paris, Natalia Gorbanevskaia, una din figurile remarcabile ale disidenței sovietice. Scriam în august 2013 un articol în care semnalam comemorarea a 45 de ani de la manifestația de protest care avusese loc în Piața Roșie din Moscova chiar împotriva invaziei din Cehoslovacia. Natalia Gorbanevskaia s-a numărat la acea dată printre cei „7 magnifici” care au sfidat autoritățile sovietice și regimul de teroare comunist, alături de alte nume importante ale disidenței ruse (detalii în acest articol: https://www.contributors.ro/dosarstalin/cei-7-magnifici-inceputurile-disidenței-in-urss/). În timpul vieții, Gorbanevskaia pusese bazele unei publicații underground care semnala abuzurile și încălcările flagrante la adresa drepturilor omului săvârșite de vechiul regim. Mai târziu, în 1970, a reușit chiar să publice o carte (Amiază) despre evenimentele din timpul acelei demonstrații și procesele care i-au urmat (titlul trimite cu gândul, desigur, la mult mai cunoscuta carte a lui Arthur Koestler). Cartea avea să vadă lumina tiparului în anii ’70 în mai multe ediții, în țări precum Franța, Statele Unite, Marea Britanie sau Mexic, sub titlul Piața Roșie la amiază.

Natalia Gorbanevskaia a fost arestată pentru prima dată în 1969 (scăpase cu un an înainte de o condamnare în procesul intentat celor din Piața Roșie datorită faptului că avea un copil mic de întreținut) pentru activitatea de samizdat, apoi psihiatrii regimului au etichetat-o drept „schizofrenică” (vezi un alt articol despre psihiatria politică: https://www.contributors.ro/global-europa/disidența-și-nebunie/) și a fost izolată în închisori-azil din Moscova și Kazan până în februarie 1972. Emoționant rămâne și acum, la atâtea decenii de la acele evenimente teribile, mesajul lui Joan Baez care nu doar că i-a dedicat Nataliei un cântec în 1976 (http://www.youtube.com/watch?v=FTfAZaxEu_c), dar i-a făcut cunoscută povestea milioanelor de oameni poate prea puțin conștienți de costurile reale ale libertății: „Este datorită unor oameni precum Natalia Gorbanevskaia, sunt convinsă, că eu și voi suntem încă în viață și putem umbla pe fața pământului.”

Natalia Gorbanevskaia fusese exmatriculată în tinerețe din Universitatea de Stat moscovită din pricina activităților sale politice, dar a reușit ulterior să obțină o diplomă în psihologie la Universitatea de Stat din Leningrad. În tot acest timp, pasiunea ei a rămas poezia… În 1975 a emigrat la Paris, acolo unde a activat în calitate de corespondent al Radio Europa Liberă și editor al mai multor publicații de limbă rusă. Tot aici, a fost colegă cu Monica Lovinescu la studioul din Paris al REL iar aceasta nu ezită să o amintească în mai multe rânduri în Jurnalul său (1985-1988). Când Dorin Tudoran a intrat în conflict cu autoritățile comuniste de la București, intelectualii de la Paris au luat imediat poziție și și-au pus în mișcare legăturile la diferite redacții de radio sau presă scrisă. În plus, membrii Pen-club au făcut un apel și un protest, apoi i-au trimis lui Ceaușescu o scrisoare de susținere a lui Tudoran. Printre semnatarii acesteia s-au numărat Natalia Gorbanevskaia, Alain Besançon, Cornelius Castoriadis, Ferenc (François) Fejtő, Michel Heller, Konstantin Jeleński, Claude Mauriac, Aleksander Smolar, și alții. Monica Lovinescu obișnuia să folosească formula „inebranlabila Natalie Gorbanevskaia”, semn de mare prețuire și admirație la adresa acestei mari doamne a disidenței ruse.

În Piața Roșie la amiază, Gorbanevskaia nu a consemnat nici pe departe activitatea sa politică, așa cum am putea deduce din context. Este o carte emoționantă care transcende politica și care, departe de a acuza ceva, descrie realitatea psihică a situației sale din acele timpuri. Stilul ei sacadat, pătrunzător până în vintrele isteriei, aduce aminte de o altă uriașă poetă a suferințelor, Marina Tsvetaeva. Putem regăsi la Natalia Gorbanevskaia tema arzătoare a regenerării prin suferință și, așa cum spun cei care au scris despre ea, a avut imensul curaj de a rămâne vulnerabilă. Dezastrul prezentului respiră practic din fiecare rând al ei, în oglindă cu izolarea și disperarea date de marele absurd. Extrem de lucidă până spre ultimii ani ai vieții sale, Natalia Gorbanevskaia declara la începutul anilor ’90: „Cred că noi, poeții, suntem în general îmbogățiți de experiența emigrației sau exilului. Bon, asta dacă nu ne smiorcăim… adică dacă nu începem să descriem exoticul sau să devenim pur și simplu nostalgici—în măsura în care suntem supuși limbii, îi aducem acesteia ofrandă tot ceea ce putem cerși, împrumuta sau fura din alte limbi. Iar limba, în măsura în care ne este recunoscătoare, are încă a ne oferi cu mult mai multe în schimb.”

Închei acest scurt text despre o mare doamnă cu un poem (apărut în engleză) din cartea sa, Piața Roșie la amiază:

In my own twentieth century

where there are more dead than graves

to put them in, my miserable

forever unshared love

among those Goya images

is nervous, faint, absurd,

as, after the screaming of jets,

the trump of Jericho.

RIP, Natalia!