sâmbătă, februarie 27, 2021

Infinitul dinlăuntru

Analizându-și la un moment dat propriul parcurs spiritual, Gabriel Liiceanu vorbește despre cele trei vârste ale scrierilor sale: prima vârstă este cea a inteligenței pure, a cărților de tinerețe despre tragic și simbol, când eul afectiv și pasional este cu totul exclus din discurs, urmată apoi de vârsta a doua, a îndrăznelii și impudorii, când eul reprimat își cere dreptul de a ieși în prim-plan și, prin mărturisire, lăsându-se pradă celorlalți, el dezvăluie de fapt „alfabetul universal al muritorului de rând“;vârsta a treia este cea a dobândirii înțelepciunii, când, scriind, lași deoparte comerțul cu parada culturală și bibliografiile, pentru că vrei doar să înțelegi. 1

Privind acest traseu, este limpede că Gabriel Liiceanu nu a renunțat niciodată la prima sa chemare, aceea de a practica filozofia, dar a făcut-o mereu doar în sensul etimologic al cuvântului. Nu a acceptat să facă filozofie după o rețetă sau alta, ci și-a căutat de fiecare dată propriul drum, chiar dacă asta a însemnat uneori renunțare, întoarcere, ocol.

De aceea poate că gestul filozofic cel mai autentic și mai asumat este cuprins în volumul Isus al meu. Aici a gândi liber, cu mintea proprie, devine un joc cu adevărat periculos. Căci asta înseamnă să intri în conflict cu o întreagă tradiție a lucrurilor deja gândite și devenite, prin însuși acest fapt, intangibile. Mai mult, a te atinge cu mintea de acest tezaur milenar încapsulat în dogme este perceput de ceilalți ca o blasfemie.

Se știe că dintotdeauna a existat o „ceartă“ între filozofi și teologi. Imaginea inaugurală a acestei dispute este chiar scena descinderii Apostolului Pavel în Areopag. Aici este înconjurat de filozofii stoici și epicurei ai vremii, curioși să afle doctrina pe care o propovăduiește acest evreu și elin, cetățean roman și neobosit călător. Apostolul își pune în joc toate abilitățile retorice pentru a-i convinge pe cei mai înțelepți oameni a vremii sale să creadă într-un zeu-unul-întrupat, în Isus cel reînviat. Pentru Pavel a fost, neîndoielnic, cea mai mare provocare. Dar, spre dezamăgirea lui și a urmașilor săi întru propovăduire, filozofii i-au întors spatele imediat ce au auzit despre reînvierea în trup. „Despre asta ne vei vorbi mâine.“

De atunci filozofilor li se va pune eticheta, de care nu au scăpat nici până în zilele noastre, că sunt incapabili să creadă. Acest handicap nu a fost reevaluat, chiar dacă, ulterior, discursul teologic a folosit din plin, pentru a-și construi și susține dogmele, limbajul și argumentația de tip filozofic. Ruptura dintre cele două tagme s-a păstrat și s-a adâncit în Epoca Luminilor, când filozofii și-au revendicat vehement primatul rațiunii și libertatea de a nu crede.

Prin Isus al meu, filozoful se reîntoarce cumva în vechiul Areopag și răspunde provocării lui Pavel. Dar de astă dată el este cel singur, iar Pavel a ocupat între timp cetatea însoțit de o armată de credincioși. Rămas singur, filozoful îndrăznește totuși să spună de ce nu poate el să ia de la sine înțelese adevărurile de credință, de ce revelația nu poate înlocui cunoașterea și rațiunea. În plus, va mărturisi cum și în ce anume crede un filozof.

Răspunsurile se întind pe cele aproape 300 de pagini ale cărții, născute din două impulsuri de nestăvilit și aparent contradictorii, dar care se împletesc într-un solilocviu totuși armonios, unde totul este rostit până la capăt, fără să cruțe prejudecăți sau să menajeze sensibilități. E, pe de o parte, spus apăsat, într-o formă inedită de Imitatio Christi, de ce filozofia poate merge mână în mână cu puterea modelator-etică a modelului cristic, iar, pe de altă parte, apare revolta în fața părții atât de ambigue a celor cincisprezece secole de creștinism instituționalizat, care s-a balansat necontenit între extrema binefacerii, altruismului și iubirii, și cea a sângelui, corupției și ipocriziei.

Cele șase părți ale cărții nu sunt organizate după vreo sistematică anume. Nu este vorba nici despre hermeneutică biblică, nici despre un studiu filozofic în sensul clasic. Autorul pornește la drum cu o anecdotă din viața Sfântului Iganțiu de Loyola și se încheie cu un citat din romanul Omul fără însușiri al lui Musil. Miezul cărții este prins în rama unui prolog, a unui epilog și a unui schimb de scrisori. Acest parcurs deopotrivă liber și riguros, folosește toate registrele stilistice ale scrisului lui Gabriel Liiceanu: de la narativ, trecând prin confesiunea cea mai nemijlocită către rigoarea argumentației filozofice, până la suplețea de haiku a aforismului. Iar dacă ar fi să selectez un pasaj care să surprindă sintetic mesajul cărții, aș alege chiar această rostire de un surprinzător laconism: „Un singur punct real: Isus.“ 2

Isus este atopótatos, „cel fără de pereche“. Și tocmai în această unicitate absolută stă paradoxul său. Deși este om, Isus nu seamănă cu niciun om. Căci niciun alt om nu se poate ridica la modelul cristic. Liiceanu crede, pe urmele lui Kierkegaard, că singurul creștin adevărat a fost Isus. De aceea, pentru că a privit către acest model mult prea înalt pentru el, omul l-a numit divin. Iar tradiția mitologică a țesut în jurul acestui „divin“ povești și dogme. Numai că în „poleiala narativă“ a mitului se ascunde „bulgărele de aur al eticii“. De aceea, singurul fel în care filozoful încearcă să-l imite pe Isus este să alerge mereu de partea binelui. Această alergare în care se angajează, dincolo de spaimă sau răsplată, nu este doar un sprint pe finalul vieții, ci un maraton de-o viață, a cărui miză nu este locul întâi, ci faptul de a rezista până la capăt.

Autorul mărturisește că, dacă ar fi trăit în vremea lui Isus, l-ar fi urmat, i-ar fi fost ucenic. Răzbate de aici o atitudine de autentică umilitate, ca să folosesc un concept din Despre limită. Și, în fond, tot o formă de umilitate este și asumarea „nefericitei poziții filozofice“ care îl obligă la „asceză epistemică“. Căci revelația, spune filozoful, nu poate fi un argument de existență, iar „adevărurile de credință“ nu pot avea statut epistemic. De aceea dogma nu este infailibilă. De pe pozițiile rațiunii ea poate fi oricând discutată, combătută, negată. Grație recursului la polul alegoric al binelui, filozofia poate deveni „credincioasă“, în timp ce religia, grație dorinței de a elibera credința de rigorismul dogmei și de a da frâu liber investigării perpetue – neînsoțite perpetuu de umbra culpei și a ereziei –, poate păși cu o întemeiere mai solidă în lume.

Isus al meu este cartea unui filozof care a fost mereu preocupat de etică. Iar gestul etic prim de la care pornește orice demers filozofic este libertatea de a gândi totul, dar absolut totul, pe cont propriu și până la capăt. Nimic nu trebuie să fie lăsat în afara interogării. De aceea, adjectivul posesiv din titlu poate fi înțeles în două feluri: al meu, așa cum îl înțeleg eu, sau al meu, ca parte a ființei mele.

Iar această a doua semnificație a lui al meu va fi dezvoltată mai departe într-unul dintre cele mai recente texte filozofice ale sale, A noua scrisoare, care face parte din ultima carte publicată alături de Andrei Pleșu, Despre destin. Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai grea temă a muritorilor. Gândită ca un dialog în zece epistole, cartea deschide două perspective total divergente asupra temei destinului.

***

Mă voi referi mai departe doar la acest text din cartea amintită, pentru că mi se pare a fi cu totul relevant pentru devenirea filozofică a autorului. Cumva, bucla deschisă de Jurnalului de la Păltiniș se închide aici. Gabriel Liiceanu afirmă, șocant într-un anume sens, că, abia prin acest text, el devine un discipol al lui Noica. Mai mult, o face afirmând că Noica nu a avut parte de discipoli, ci poate doar de învățăcei. Căci dacă a fi discipol presupune a duce mai departe gândul cuiva, a crea lanțurile de aur ale continuității, nu se poate spune că cineva a mers până acum pe urmele unui gând al lui Noica.

Gabriel Liiceanu speră că o face acum în măsura în care, în centrul dezbaterii despre Dumnezeu și destin, sunt aduse două concepte kantiene care au intrat decisiv în raza preocupărilor lui Noica. Le voi numi, reluând și toate precauțiile autorului care îl roagă pe cititor să le rețină doar pentru o clipă, promițându-i că apoi va putea uita definitiv de ele. Este vorba de binomul transcendent-transcendental. Mi se pare că el joacă în demonstrația lui Liiceanu rolul parolei „Sesam deschide-te“, fără de care pătrunderea în locul râvnit, în cazul nostru în „locuința lui Dumnezeu“, nu e cu putință. Căci doar plecând de la acest binom – rebotezat în termenii domestici ai limbii de zi cu zi „în afară-înlăuntru“ sau „dincolo-dincoace“ –, problema teologică revine în forță. Deși cartea se construiește în jurul „celei mai dificile teme a muritorilor“, cea a destinul, în „turnirul epistolar” nu poate fi evitată marea confruntare, aceea care îl aduce în arenă chiar pe Dumnezeu.

Transcendentalul, devenit „dincoace“ la Noica, este definit de acesta ca laborator al minții umane, „laboratorul în care se prelucrează datele lumii, sau în care datele primite de conștiință în genere devin lume“. 3 Conștiința noastră nu e un aparat de fotografiat, iar lumea nu e fotografia, ci ceea ce laboratorul deja dotat al conștiinței a produs preluând materia primă dată prin senzații și transformând-o în forja conceptelor a priori ale intelectului. Mutând accentul de pe „dincolo”, cu care operează teologia, pe acel „dincoace” al spiritului care apare odată cu noi, putem să imaginăm, spune Liiceanu, o adevărată „răsturnare copernicană“ în gândirea noastră despre Dumnezeu: eliminând fantasma transcendenței, a lui „dincolo” de pe piața ideilor, vom „reloca“ divinului din infinitul extraneu în infinitul lăuntric.

Fiind vorba aici despre un dialog epistolar, despre un turnir al minților celor doi autori, această provocare la care este chemat să răspundă celălalt partener, în speță Andrei Pleșu, creează un inevitabil dramatism. A afirma că „dincolo nu există nimic spiritual“ și că doar dincoace, în noi, în laboratorul conștiințeieste locul în care se prepară toate experiențele umane, inclusiv experiența lui Dumnezeu,este o mare îndrăzneală și o reală provocare pentru partenerul de dialog. Pentru că a accepta această premisă presupune, într-o primă fază, să renunți la întregul edificiu de cunoștințe teologice și de credințe acumulate în timp: „să-ți golești mintea de tot ceea ce ai primit de-a gata de-a lungul vieții“. Cu alte cuvinte, lăsând în urmă totul, ești chemat să intri pe alt drum și să te avânți în necunoscut. Câți sunt dispuși să facă acest pas? Căci asta însemnă să renunți la confortul „definitiv-știutului“ pe care credința într-un dincolo ți-l oferea. Căci „dincolo“, având ca suport al cunoașterii cârja mitului, te poți orienta mai ușor.

Cine, atunci, cine ar fi dispus să renunțe pur și simplu la splendoarea strălucitoare în care este învăluită transcendența, la locul de taină unde, dând la o parte văl după văl, ai promisiunea că vei vedea în cele din urmă lumina? În plus, pe acest drum ești asistat de cohorte de îngeri și sfinți. Făcând acest lucru, nu înseamnă oare, se întreabă Andrei Pleșu, a coborî sublimitatea în abisalitate? De ce ar fi preferabil ca în loc să urci, în loc să te înalți, să ți se ceară să cobori, să te afunzi în straturile dense ale întunericului din tine? De ce să faci acest pas singuratic, atât de riscant și dificil, renunțând la drumul bătut de miliarde de credincioși de-a lungul a două milenii?

Răspunsul este aproape șocant în simplitatea lui: pentru că „lăuntricul (…) e totul. E aurul filozofiei.” Și pentru că, se subînțelege, ar putea deveni și aurul teologiei.

Cu aceste cuvinte ajungem chiar în miezul celei de a noua epistole din volum. Căci în formularea aceasta lapidară se aude, de fapt, strigătul eliberator al cuiva care pare să fi găsit ceea ce până acum doar intuise că există. Abia după ce te-ai istovit în îndelungi căutări, abia după truda de a topi plumbul gândirii comune, aruncând în focul minții proprii totul, scormonind adâncurile eului chiar până dincolo de limitele lui și având curajul de a turna în cuvinte simple tot ceea ce ai găsit – abia atunci ai dobândit aurul filozofiei.

Dar în fond, ce este acolo, în adâncuri? Ce-ar fi să descoperim că, până la urmă, în „coaja de nucă a craniului“ nostru sălășluiește Dumnezeu? Nu în vastitatea infinită a spațiului, ci „dincoace de bine și de rău“, în noi înșine. El este însăși „condiția de posibilitate a priori pentru orice experiență a binelui și a răului.“ 4 Iată cum sună acum crezul filozofului: „Cred în Dumnezeu, adică în splendoarea din mine și în principiul legii morale care mă guvernează în virtutea conștiinței mele intime.“ 5

Autorul se grăbește să spună că această imagine a localizării lăuntrice a lui Dumnezeu nu este o descoperire a sa. Sunt destule trimiteri în Evanghelii, în spusele lui Isus sauîn epistolele pauliene unde infinitul interior este definit ca spațiu privilegiat al divinului.

Pe urmele unor astfel de sugestii, Gabriel Liiceanu va defini infinitul lăuntric atât din perspectiva metafizică, kantian-nicasiană, drept laboratorul conștiinței, sediul central al perpelelii continue, așa cum l-a numit într-o altă carte 6, dar și în termenii neuro-științei, ca laborator spiritual pur, pavat neuronal.

Astfel, din perspectiva sa, a te instala corect în infinitul lăuntric înseamnă a face binele dincolo de constrângerea pedepsei sau a răsplății, a-l alege în deplină libertate, folosind adecvat echipamentul lăuntric „divin“cu care suntem dotați de când intrăm în viață. Autorul aduce în discuție unul dintre cele mai importante concepte ale eticii sale, tranzitivitatea eului – mai exact capacitatea de a-l percepe pe celălalt ca pe tine însuți – drept elementul decisiv din constituția internă a omului hăruit, a celui care poartă în el gena lui Dumnezeu.

Privit din perspectiva efectelor, relocarea divinului în tărâmul de dincoace aduce, pe lângă avantajul teologic de a elimina distanța enormă dintre om și Dumnezeu, și un dezavantaj de ordin antropologic: suprimarea oricărei distanțe dintre sine și Dumnezeul lăuntric produce o enormă tensiune a coabitării. De fapt, e nespus de dificil să trăiești permanent în această „intensitate a coincidenței“. Putem presupune că tocmai de aceea omului îi e atât de greu să se scufunde în „abisalitate“ și că de aceea preferă să proiecteze în afară ceea ce, aflat înăuntru, îl încarcă cu o altă responsabilitate. Căci e mai greu să negociezi cu zeul aflat în tine, care privește direct în ochiul conștiinței, decât cu zeul așezat în afara ta. Și iată cum reintră în joc, ca ingredient esențial al destinului, personajul principal din cartea Despre limită, libertatea:

„A-ți pune libertatea la lucru înseamnă a nu-l lăsa pe Dumnezeu să lâncezească și să se plictisească în tine. De aici rezultă că tot ce ține de destin vine dintr-o cultură a alegerii.“ 7

Așadar, acesta este singurul fel de a crede al unui filozof: prin asumarea riscurilor pe care le aduce cu sine fiecare alegere făcută în deplina libertate a propriei conștiințe. Iar un ultim adagiu la acest text este chiar o restaurare a rugăciunii:

„Când mă rog, convoc adâncul cel mai adânc din mine și de fiecare dată îl mobilizez pe ascunsul și necunoscutul din noi. Și mă rog ca proiectul meu de viață să țină și să pot duce până la capăt ce mi-am propus. Sau mă rog pentru răbdare, mă rog să-mi adun toate forțele pentru a face față suferințelor muritorilor și să nu mă prăbușesc. Mă rog, de fapt, pentru a-mi putea mâna cât de cât cuviincios destinul pe drumul meu.“ 8

Cu acest gest de umilitate se încheie epistola a noua, a destinului, poate că cel mai temerar text filozofic al lui Gabriel Liiceanu. A ajuns aici parcurgând un drum sinuos al căutării, de-a lungul căruia i s-a dezvăluit, atât cât se poate dezvălui omului, câte o părticică din marele puzzle al adevărului.

NOTE_______________

1 Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, Humanitas, 2010,pp. 285-287.

2 Gabriel Liiceanu, Isus al meu, Humanitas 2020, p. 84.

3 Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Despre destin…, Humanitas 2020, p. 106.

4 Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Despre destin…, p. 111.

5 Idem, pp. 113-114.

6 Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, Humanitas, 2013, p. 313.

7 Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Despre destin…, p. 125.

8 Idem, pp. 127-128.

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. Și totuși,
    „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.”
    Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. ”

    Mintea obosește, un copil niciodată să privească „de-a pururi” fața Tatălui ceresc. Și în Impărăția lăuntrică doar așa poți intra, iar mintea cu toată inchinarea la ea însăși va rămâne afară, ca cele cinci fecioare neînțelepte. Pentru că, paradoxal, cel neînțelept este cel ce știe.

  2. Ah, filozofii, acești bolnavi eterni și conștienți ai speciei umane.
    Intern-extern, dumnezeu din afara (dispare internul), dumnezeu dinăuntru ( dispare externul), topologii, forme, auto-organizare ( cine pe cine organizează?) și totul de la cititul alandala de cărți urmat de nemestecarea lor suficientă.

    Dl. Liiceanu trăiește o dramă continuă iar metodele lui de auto-organizare nu sunt creștine. Cele câteva indicații scăpate indică un budism esențial. Exercițiile lui spirituale indică auto-tortură psihică zilnică, îndrăcirea lui. Pentru că e atât de conflictual în interior are nevoie de ordine continuă și desigur referirea la etern și infinit pentru ștergerea a ceea ce ar da prost dacă ar fi exprimat in public. Frica de cucută! Frica! Se vede Domnule Liiceanu. Articolul despre Lavric v-a dat de gol. Măcar Lavric s-a săturat de onanism, de pornografie și s-a hotărât să încerce realitatea pe care o critica, o scârbea. Ce eroare să critici apa în care viețuiești.

    Atingerea condiției de om înțelept este atunci cand ști cum ști. Dar cum să poți acceda la o asemenea cunoaștere când tu nu ai aparat mental care să-ți permită analiza si experimentarea, formarea de prototipuri și dizolvarea lor. Ce poți tu înțelege când nu poți prototipa metaforele religioase pe care apoi să le corelezi cu știința? Vorbesc de matematică. Religia e știința când nu exista știința, ce rost are să ne întoarcem la bază când sunt atât de mult de descoperit de la vârf încolo?
    Orice idiot, prin credință ( mistic-religios) sau prin interogare, reflexie ( filozof) poate deforma percepțiile astfel încât să vadă tot felul de chestii și să le expună ca și adevăruri.
    Omul ca și structură rațională, abaterea de la ea produce boală fizică sau psihică, percepe realitatea din jur prin cuante spațiu-timp bine organizate rațional. Pui infinit la numitor si obiectul observat dispare, pui infinit la numărător și obiectul devine cosmic, exaltat. Asta pentru spațiu. Idem pentru timp, te poți juca cu evenimentele, pui infinit între două gânduri. Dispar, apar. Comicării!

    Isus ca și fiu al lui Dumnezeu, adică o structură spațiu-timp infinit și eternă, e un model arhetipal, zeu, idee exaltată, descris de alte religii mult mai vechi. Re-inventarea roții pentru analfabeți.

    Prin crearea acelui model intern, „eu și tatăl suntem una”, omul proiectează în exterior formele vizuale, topologice anterior create. Dacă mai reușește să proiecteze și vibrații, emoții cade mistic pe spate. O iluzie sfruntată!

    Când se spune clar să nu-ți faci chip cioplit se referă și la formele interne interpretabile. Fără imagini sau topologii interne, fără intern-extern, fără eu si celălalt. Alte religii mai noi au păstrat vechile învățături prin care se spunea ” satchitananadasvarupaham”, adică fără forme, fără cioplituri schingiuitoare măi oamenilor. Hegel, din tagma filozofilor, in ” Phenomenologie des Geistes” explică cum să anulezi formele interne, dar cu cine? Cu cine să faci sinteze când asta ar presupune auto-luatul pâinii de la gură, mestecatul de cuvinte, în cel mai curt timp

    Ceea ce se cam știe și nu mai are rost manipularea asta, filozofică sau religioasă, e că în procesul gândirii raționale omul generează rezidurii, emoții adică. Dacă le lași în pace, se dizolvă. Dacă le analizezi devin realități palpabile prin proiecție mentală. Ecce homo philosophicus! Măcar religioșii își sparg creierii prin exaltare mistică și rezolvă rapid. Qui prodest tot mestecatul ad infinitum de cuvinte? Cult-urii! Adică ura față de cult, de repetare a ceea ce merge pentru om, adică zăpăcirea omului rațional.

    Un sfat pentru filozofi și religioși: un manual de matematică de anul întâi de la orice facultate rațională, tehnică, vă poate da măsura lucrurilor și rezolvarea tuturor dilemelor interne. Când roțile sunt inventate datoria e să mergem mai departe, să facem avioane. Curaj!

  3. Cateva opinii umile:

    1) „Liiceanu crede, pe urmele lui Kierkegaard, că singurul creștin adevărat a fost Isus.”

    Poate ca asa este, insa si noi putem fi crestini „adevarati”, cu Hristos si prin Hristos; insusi Mantuitorul ne spune: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”.

    2) „De aceea, singurul fel în care filozoful încearcă să-l imite pe Isus este să alerge mereu de partea binelui.”

    Si cine spune ce e bine si ce nu? Ghandi, Cioran, Maica Tereza, Putin?
    „Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă”

    3)”Autorul mărturisește că, dacă ar fi trăit în vremea lui Isus, l-ar fi urmat, i-ar fi fost ucenic.”

    Cred ca autorul nu se cunoaste in adancime. Sau ii lipsesc ceva imformatii. Iisus e vesnic, fara inceput si fara sfarsit, este contemporan cu fiecare om. Cine l-ar fi urmat atunci, l-ar fi urmat si acum; si invers.
    E ca si cu pacatul stramosesc. Nu am mostenit pacatul facut de altul-Adam, ci este al meu, fiindca as fi facut la fel daca eram in locul lui. Reactualizez acelasi pacat.

    4) Inca ceva – Biserica nu este o dogma, nu este o cladire, nu este nici macar o carte sfanta. Biserica este comunitatea vie, traitoare pe pamant si in cer, din care fac parte toti apostolii, toti nebunii pentru Hristos, toti mucenicii care au fost zdrobiti si jupuiti, toti crestinii care prefera o slujba mall-ului, toti betivii care se intorc iar si iar, suspinand, la Hristos, marturisindu-si pacatul si nadajduind in mila Lui.
    Mai pe romaneste – Biserica este institutia care „produce sfinti”. Caci in rai sunt doar sfinti. Sfintiti nu (doar) prin faptele lor, ci (mai ales) prin mila Lui.

    Cine nu crede ca in Biserica, si doar in Biserica, se intampla lucruri care nu se pot intampla in alt mod si in alt loc, indiferent de cate ghiuluri are pe mana preotul si de ce masina conduce, nu este crestin ortodox. Nici macar unul simplu, nu mai vorbim de unul „adevarat”.

  4. „Cogito, ergo sum”. Ne definește umanitatea a cugeta. Desigur, nu cu viclenie și trufie. Nu e un păcat a cugeta și celui cu inimă sinceră, Dumnezeu îi dă răspuns.
    Percepția elinilor că există un destin al oricărei entități umane este confirmată prin multiple exemple cazuistice (C Flamarion, cercetătorii ruși etc.), dar acesta este în puterea lui Dumnezeu de a-l schimba, prin actul de colaborare al omului, adică prin rugăciune. Altfel nu pot explica zecile de vise premonitorii pe care le-am avut pentru ziua următoare sau pentru viitor și care s-au împlinit sau le-am putut evita prin rugăciune către Dumnezeu (inclusiv durata vieții).
    Nu, Dumnezeu nu este în atâtea feluri câte le pricepem noi. Este Unic, Sfânt (desăvârșit întru toate), așa cum îl cunoaștem prin Cel ce a venit între noi, HRISTOS, Fiul Părintelui. Să ne străduim spre acea percepție ce trebuie să ne fie comună, nu spre felul îngust și reductibil al „priceperii mele”.

  5. Filozofii începând de la grecii antici s-au salvat în „rațiune”(Vernunft, I.Kant) în fața fricii de moarte.

    …”… pentru că vrei doar să înțelegi….”…

    Filozofii greci antici și literatura lor seamnă mai mult cu Odiseu care se sprijină pe propriile aptitudini. Odisea și Homer ne sunt mai aproape decât credem?

  6. Cateva intrebari:
    Ce garantie avem ca Gabriel Liiceanu gandeste „cu mintea proprie”, din moment ce nu face decat sa „se inscrie intr-o întreagă tradiție a lucrurilor deja gândite.”: scepticismul filozofilor din Areopag, ateismul iluminist, naturalismul stiintific modern?
    De ce a insistat Pavel sa predice invierea lui Hristos,in pofida opozitiei si a evreilor, si a filozofilor? De ce a ales calea ereziei la acea vreme, proclamand evreilor o inviere inainte de invierea generala de la sfarsitul veacurilor, si filozofilor o inviere a trupului, in locul unei exaltari spirituale? Ar fi avut succes garantat si la evrei, si la filozofi, si la domnul Liiceanu, daca ar fi fost mai maleabil cu privire la acest unic fapt.
    De ce se considera Liiceanu singur, de vreme ce majoritatea filozofilor sunt, banuiesc, atei?
    Daca tradiția mitologică a țesut în jurul acestui [Isus] „divin“ povești și dogme, de unde stim ca „Isus nu seamănă cu niciun om”? De unde avem portretul lui Isus, daca nu din aceeasi documente care ne spun ca este divin? Ce fel de „bulgare de aur” e acesta, care spune „Cel ce crede in Fiul are viata vesnica, iar cel ce nu asculta de Fiul nu va vedea viata, ci mania lui Dumnezeu ramane peste el.” Pe scurt, cum raspundem trilemei lui CS Lewis?
    Cine are mai mare umilitate epistemica: cel ce judeca experienta universala a umanitatii din calitatea de arbitru unic al adevarului, sau cel ce admite ca aceasta experienta poate contine adevaruri la care el nu (mai) are acces, ca aceasta marturie a altora poate contine revelatia?
    Ce umilitate e asta, care face un idol din propriul sine? „Cred în Dumnezeu, adică în splendoarea din mine și în principiul legii morale care mă guvernează în virtutea conștiinței mele intime.“

  7. Sunt convins că domnul Gabriel Liiceanu cunoaște foarte bine detaliile urm., ca traducător și fin interpret al lui Platon , dar probabil că filozofia nu e doar o chestiune de cunoaștere (´rațiune pură´), ci și de temperament ( ´sufletească´) și de alegere existențială. În locul unei confruntări directe și inutile e mai profitabilă o elaborare ´genealogică´ a problemelor. Conceptele corelative de ´subiect´ și ´obiect´ aparțin filozofiilor moderne, în special Idealismului, cu varietățile lui, nu au corespondent real în filozofia clasică, antică sau medievală. Așa încât citirea acesteia prin grila conceptuală modernă e profund deformatoare, fiecare limbaj filozofic căutându-și mai degrabă autojustificări, tautologic : nu cu platonismul și cu Creștinismul se ceartă, în monologurile lor ideologice, ci cu fantasmele și caricaturile acestora. ´Subiectul´ (hypokeimenon) , de unde provine ´substanța´ (autosubzistență), împletit cu multe alte concepte la fel de complexe (esență, quiditate ), avea la antici o mulțime de semnificații care, ce-i drept, au intrat , prin scolastică ( datorită statului ei hibrid de sclavă ), într-un proces lent de ´reificare´ sau uniformizare semantică, așa s-a ajuns la versiunile lor raționaliste, etc., conceptele își au istoria lor și, cum corect s-a spus, disputele filozofice sunt în general neînțelegeri (și manipulări) terminologice. Subiectul sau categoria substanței poate fi, după Aristotel, formă, materie sau compus, apoi pot fi substanțe prime și secunde, etc. La idealiști avem o simplificare extremă, unde Subiectul e ´Spiritul´, interior, iar ´obiectul´ e ´natura´, exterioară , armonizarea lor, ca ideal de ´autenticitate´, fiind urmărită din expresivismul ´panteist´ preromantic Sturm und Drang . În special Ch. Taylor a trasat istoria ´subiectului´ modern, iar despre holismul și spinozismul ( ´religia secretă´) filozofiei germane tratează magistral Fr. Beiser. Așa s-a ajuns la distincția kantiană transcendent/transcendental. Revoluția copernicană kantiana e mai mult o reformă luterană în filozofie, cu aceeași cenzură iconoclastă și cu mutarea centrului în ´subiectul´ psihologic ( care avea să devina Dasein-ul), punând temelia stiințelor empirice, ipotetico-deductive, etc., și cu excluderea definitivă a venerabilei ´metafizici´,- ajunsă ceva vetust, derizoriu și obiect al arheologiilor demistificatoare marxiste, existențialiste și deconstructiviste -, în general a extrasensibilului, din orizonturile cunoașterii (´epistemologiei´, ceva ce sună mai modern și mai ´pozitiv´ ). Spiritul, din avânturile sale, poate riscante dar altfel nici nu se poate, a fost adus cu picioarele pe pământ, i s-au tăiat aripile ( în cuvintele lui Culianu, a ajuns o muscă apteră, fără aripi ).
    Pt. antici ´obiectul´ desemna realitatea, ´ființa´ , ´inteligibilul´, cauză eficientă, formală și finală , nicidecum ceva ´exterior´ și opac, străin sau contradictoriu față de natura spiritului, caz în care orice cunoaștere și comunicare ar fi cu neputință, cu toate manevrele dialectice posibile, ce nu sunt altceva decât un perpetuum mobile, o morișcă sofistică ce pretinde să scoată ceva din nimic. Aristotel spune că intelectul și inteligibilul se identifică în actul cunoașterii ( gnothi seauton), identitate exprimată prin celebra formulă din Met. 12, ´Gândirea gândirii´ ( „Astfel, Gândirea se gândeşte pe sine însăşi prin participarea la Inteligibil, căci ea însăşi devine inteligibilă, intrând în atingere cu obiectul său şi cugetându-l, astfel că Intelectul şi Inteligibilul se confundă devenind identice. Căci receptaculul Inteligibilului şi al Substanței este Gândirea, care, manifestându-se în act, posedă Inteligibilul´; ´Prin urmare, dacă, în ce priveşte lucrurile imateriale (µὴ ὕλη ἔχει), nu este deosebire între gândire şi obiectul ei, Gândirea divină şi obiectul ei se vor confunda (τὸ αυτὸ ἐσται) şi gândirea va fi totuna cu obiectul său (to noomeno).” ). Mai ales în dezvoltările neoplatonice, Intelectul este ´Forma formelor´, conținând multiplicitatea formelor (unitatea-totalitate eidetică ), substratul inteligibil (´informațional´, în limbajul modern al teoriei sistemelor ) al tuturor lucrurilor. ´Fințele reale´ sunt în mod necesar eterne și neschimbătoare, ca ´temei´ stabil al cunoașterii stiințifice, spre deosebire de opinie (doxa) , al cărei domeniu e lumea sensibilă, a posibilului. Astfel, kantianismul ar fi trecut ca o confuzie tipică între știință și opinie plus empirie – care era considerată gradul cel mai de jos și elementar al cunoasterii stiințifice, de altfel, kantianismul era însuși un iluminism cvasipietist, un proiect teologico(deisto)-filozofic, ca întreaga filozofie modernă timpurie. Etica are nevoie, de asemenea, de principii, nu poate fi ca atare ´autonomă´, psihologicul presupune noeticul ( de aceea Platon insistă asupra caracterului gnostic al moralei). Aceasta este o etică iluministă ce presupune o antropologie naturalistă și trebuie observat cum , în momentul în care refuză sa se mai recunoască în Dzeu, omul ajunge să se recunoască în ´natură´, respectiv în materie, dezintegrându-se , efectiv. Precum etica spinozistă more geometrico, etica autonomă devine o etică formalizată, abstractizată și standardizată, în definitiv, o falsificare, întrucât ignoră natura și condițiile propriului domeniu (´subiect´, materie, gen ), acela al posibilului și contingentului. Fără ideile ´absolute´ ale binelui și răului, reduse la simple condiții psihologice, se cade în relativism, istoricism, și se ajunge, firesc, la aritmetica malthusiană, pragmatism , darwinism social sau dialectică marxistă, până la ´marea morala´ estetică și amoralistă nietzcheană, a voinței de putere și la autenticitatea decizionalistă heideggeriană. E revelator cum etica a fost înlocuită, polemic, cu esteticul, omul modern este un homo estheticus.
    Nu omul în general e măsura tuturor lucrurilor, ci ´omul înțelept´ și, mai ales, ´Zeul´.
    Dostoievski sintetizează perfect aceste procese degenerative: Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi. Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu. Omul nu există decât dacă există Dumnezeu şi nemurirea.

  8. Cel mai frumos și cel mai important este faptul că domnul Liiceanu duce mai departe modelul asumat, că își continuă și îmbogățește propriul traseu și că nu uită să adauge permanent farmecul personal mirărilor care îl țin prizonier de la începuturi și pînă astăzi. Nebunia de a gîndi cu mintea ta ar putea fi miracolul care poate ar fi necesar să fie transmisibil. De aici, libertatea, cu toate promisiunile și cu toate greutățile ei, poate fi înțeleasă și poate fi folosită pentru oricare devenire individuală din această aglomerare perpetuă.
    Cărțile domniei sale sînt manuale pentru a învăța asumări și pentru a urca trepte obligatorii în procesul anihilării oricărei limite constrîngătoare…..

Lasă un răspuns la Dumitru Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Cristina Cioaba
Cristina Cioaba
A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București unde a obținut și titlul de doctor (2007). A editat volumul, Monica Lovinescu Jurnal esențial (Humanitas 2010). Activează ca profesor de limba română.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Una dintre cele mai bune carti de știință apărute în 2020, în Romania. Cititorul este pus la punct cu ultimele teorii din fizică și neuroștiințe printr-un discurs accesibil și personal. Sunt explicate noțiuni destul de dificile prin care se poate defini conștiința, ceea ce îi este propriu,  precum qualia, pe înțelesul oricărui om educat. Cumpara cartea de pe GiftBooks.

Citeste cateva pagini. 

Top articole

„Noua ordine” a lui Macron, o capcană pentru Europa Centrală și de Est

Discursurile recente de politică externă ale președintelui Macron, după alegerea lui Joe Biden la Casa Albă, ne arată că, de fapt, nu...

Calculator cuantic personal pentru 5000$

Bine, calculatorul acesta cuantic are doi qubiţi. Este sau nu primul calculator cuantic personal? 1. Ce este un calculator...

După alegeri. Sau cu ce gânduri mi-am dat demisia din USR

După alegerile parlamentare, au fost câteva demisii notabile din USR. În contextul ăsta, poate fi derizoriu să menționez faptul că și eu...

Criza Covid-19 și criza demografică. „O nenorocire nu vine niciodată singură”

Vaccinarea împotriva coronavirusului este în expansiune spectaculoasă ca număr de doze administrate populației în toate țările europene și rezultatele vor fi și mai impresionate după depășirea sincopelor în producerea/furnizarea vaccinurilor. Luând în considerare clasamentul țărilor după numărul dozelor la 100 de locuitori publicat de platforma Our World in Data, România se plasează pe o remarcabilă poziție, a 7-a

Trist, mizer sfârșit de domnie în TVR

Urât, penibil, în cel mai jalnic și mizer chip își trăiește ultimele zile actuala conducere a Televiziunii Române. O instituție ce nu...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.