marți, ianuarie 18, 2022

„Inimi cicatrizate”. Cinci observații despre o capodoperă

Am văzut, în sfârșit, Inimi cicatrizate, filmul recent al lui Radu Jude.

Au perfectă dreptate Veronica Lazăr și Andrei Gorzo, într-un lung articol din Observator cultural – filmul e foarte frumos, tehnic vorbind. Aș mai adăuga că e și foarte complicat – întrucât conține trei mari polemici – una cu imaginea-clișeu a lui Blecher, alta cu propria generație cinematografică, o a treia cu imaginea clișeizată (recte mitizată) a interbelicului nostru.

N-o să povestesc aici filmul, firește. O să fac doar câteva observații:

1. Singurii care ar putea fi cu adevărat dezamăgiți sunt tocmai blecherofilii – dacă se așteptau la imaginea unui Blecher așa cum se degajă ea din scrisul lui (adică hipermeditativ, intens secundă de secundă, acut până la masochism etc.), n-o vor găsi. În schimb, e aici un Blecher viu, cu toate strălucirile și obscuritățile viului: uneori e intens, alteori e abulic; citește Carnap și Kierkegaard, dar face și pe iubărețul, nu doar cu Solange, ci și cu o prietenă a ei (fără prea mari remușcări de infidelitate), ba chiar se și masturbează; e iritat de antisemitismul general al epocii, dar nu prea ține la propria evreitate; e un cititor vorace de filozofie și de poezie (extrem contemporane, în epoca lui), din care uneori citează cu participare afectivă, dar ce citează cel mai frecvent & cu mare gusto sunt reclamele vremii de la radio și din ziare. Ș.a.m.d.

Iritarea unora dintre blecherofili în fața acestei imagini a unui Blecher viu (nu non-blecherian, ci doar blecherian într-un mod neortodox) mi se pare că ar putea semăna cu iritarea eminescofililor în fața monografiei lui Călinescu. Ar putea simți, confruntați cu imaginea unui Blecher care face amor în corset de ghips & se masturbează, revolta pe care a simțit-o Lovinescu în fața unui Eminescu degrabă „rostogolitor de muieri” (cam așa suna acuza lansată de Lovinescu privitor la monografia lui Călinescu).

L-am preferat mereu pe Eminescu cel viu al lui Călinescu celorlalți Eminești – hieratici, îmbălsămați, inerți. Îl prefer pe acest Blecher, intemperant dar viu, acelui Blecher-martir-al-suferinței, pe care și el sunt sigur că l-ar fi detestat.

2. Inimi cicatrizate e, ca și Aferim!, un film profund polemic cu verismul propriei generații. Nu doar că nu încearcă să te convingă, prin toate mijloacele tehnice, că nu e un film, că e viață decupată direct pe ecran etc. – ci, dimpotrivă, îți subliniază mereu că e un artefact, că ce vezi e un artificiu, o reconstrucție, un discurs. De aceea, Jude nu lasă filmul să te fure prea mult, să te cufunde în iluzia vieții nemijlocite – ci îl rupe programatic cu memes cu citate din Blecher, care nu te lasă să uiți că ce face el nu e să documenteze verist suferința unui tânăr scriitor interbelic – ci că face din ea un obiect artistic – așa cum și Blecher, inutil de spus, făcuse. Scrisul ca documentare a suferinței i se părea lui Blecher o idioțenie (o spune în scrisul lui, o spune și în film); esențială i se părea doar posibilitatea de a construi, din materia acelei suferințe, un obiect de artă. Exact același lucru îl face și Jude în/cu filmul lui. Văd în asta o adecvare subtilă & impecabilă la subiect.

3. În ce privește polemica cu interbelicul nostru – liniile de discuție sunt atât de ample, încât e imposibil să le discuți într-o dare de seamă despre film, după cum și filmului îi e, de altfel, imposibil să le dezvolte pe toate. Orice film (orice carte, orice proiect artistic) despre eșecul politic & antisemitismul interbelicului e inevitabil parțial – și e tricky sub raport artistic: dacă încearcă să poarte cât mai amplu discuția, filmul se transformă în documentar; dacă deschide discuții fără să le închidă, e incomplet și superficial. Soluția lui Jude (de a se rezuma doar la ocurența în discuție a temelor politice, fără să insiste în dezvoltarea lor) mi se pare, artistic vorbind, singura viabilă – chiar dacă ideologii rămân astfel sur leur soif. Meritul lui e că deschide polemica; e nerezonabil să ne așteptăm ca același film (sau orice alt film) să o și închidă.

4. În final, atunci când se iese din convenția obiectului artistic & se filmează în cimitirul din Roman, impresia netă e că „realitatea reală” a acelor pietre funerare e categoric inferioară „realității” artefactului de până atunci. Transformată în obiect artistic, viața lui Blecher nu doar că e mai policoloră (asta era de așteptat), dar are un palpit al viului mai intens decât cel al vieții per se. Când e doar document, viața acelui artefact e mai puțin vie decât atunci când el e „doar” artă. E nu doar un rezumat al intenției lui Jude – dar și un statement esențial al poeticii lui.

5. Nu comentez decât en passant una din marile calități ale filmului – anume picturalitatea lui. Care iese, cred, din trei surse convergente: lumina aceea morbidă & totuși atât de vitală; cadrele construite ca niște compoziții plastice (uneori chiar ca reconstrucții vivante ale unor tablouri celebre); voința de frumos, prezentă secundă de secundă (inclusiv în variantele grotești sau macabre ale frumosului), într-o generație pentru care frumosul e la bête noire (iată încă o polemică pe care Jude o poartă cu propria generație – aceea de a arăta că frumosul e încă posibil – și, poate, încă necesar).

Spus scurt: pe lângă Sieranevada lui Cristi Puiu, Inimi cicatrizate e a doua capodoperă a acestui an. Ieșite din poetici radical diferite, cele două filme sunt și statement-urile complementare pe care se construiește ceea ce cred că e the radical divide (Puiu/Jude) în cinematografia noastră recentă, altfel atât de bogată în personalități puternice.

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Radu Vancu
Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, prozator, eseist și traducător. Conferențiar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Președinte al PEN România. Membru al Grupului pentru Dialog Social. Redactor-șef al revistei "Transilvania". Redactor al revistei „Poesis internațional”. A publicat douăzeci de cărți, în toate genurile literare, pentru care a obținut câteva dintre cele mai importante premii naționale. A tradus din Ezra Pound ("Opera poetică", volumele I și II, Humanitas; ediție îngrijită de H.-R. Patapievici), din William Butler Yeats (tot pentru editura Humanitas) și din John Berryman ("Cântece vis", Casa de editură Max Blecher, 2013). Împreună cu Claudiu Komartin, a editat antologiile Cele mai frumoase poeme ale anului (Tracus Arte, 2011, 2012, 2013). Ultima carte publicată este "Psalmi" (Casa de editură Max Blecher, 2019).

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

România se joacă de-a școala

Școala ar trebui să fie piatra de temelie a vieții. Rolul școlii nu este doar de a livra informație semestru după semestru...

Don’t Look Up: Este schimbarea climei ca o cometă sau ca un diabet?

Difuzat pe 24 decembrie 2021, Don’t Look Up a devenit rapid o alegorie pentru situația curentă a dezbaterilor polarizate despre riscurile existențiale...

Daca e de rău, nu apare în presă!

Exact acum un an scriam un articol despre relația energie și presă. Probabil explicațiile de atunci sunt valabile și în spețele de...

Planul de refacere a URSS în marș: după ce s-a asigurat de Belarus și Armenia, Moscova a luat și Kazahstanul înapoi

"Kazahstanul este acum într-un joc geopolitic (...) Rusia a intrat deja, a trimis trupe. CSTO este Rusia. Aceasta este o ocupație...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro