sâmbătă, iunie 25, 2022

Înjurătura care ne unește

„Fără de număr sunt chipurile expresiei umane.”

(Folclor paraguaian)

În fața unei taverne, în dreptul meselor scoase pe trotuar, trei chitariști ciupesc indeciși coardele instrumentelor. Se apropie de ei un tip cu șapcă, cu ochelari negri de soare, cu cămașa de vară scoasă peste pantaloni. Și le spune: „Zorba! – Zorba? Zorba!”, răspund cei trei. Pe primele acorduri ale faimosului șlagăr, tipul cu ochelari avansează în mijlocul străzii, schițând primii pași de dans. Se mișcă cu o stranie siguranță, ca și cum dansul acesta ar fi fost mersul lui natural. Fiecare notă este punctată cu un gest care taie cu precizie aerul. Nu pare însă un profesionist. E trapu, are și puțină burtă. Aduce mai degrabă cu un docher care simte dintr-odată pofta să danseze. Grația lui e însă desăvârșită. Trecătorii se opresc și încep să privească. Apoi acompaniază dansul cu bătăi ritmice din palme. După câteva secunde, două tinere se alătură tipului cu șapcă și intră, tatonând fiecare mișcare, în ritm. Încet-încet, de pe trotuar se desprind pâlcuri din ce în ce mai mari care trec în mijlocul străzii. Întâi sunt zeci, apoi sute de persoane. Crescendo-ul este fascinant. Dintr-odată, toată lumea dansează, în timp ce ritmul devine amețitor. Un bulgăre uman se rostogolește în mijlocul străzii, ia diferite forme, devine mai întâi falangă, apoi cerc, apoi se recompune, nedirijat de nimeni, mișcat de o frenezie interioară, de un imbold al libertății pe care numai extazul ascuns în dans și muzică ți-l poate da. A fost mai întâi un om, acum e o mulțime pe care ți-o poți imagina crescând la nesfârșit, cuprinzând toată strada, tot orașul, la limită, de ce nu?, provocând o reacție în lanț, și ocupând toată planeta. O omenire contaminată de sirtaki, trăind la unison.

Am văzut toate astea cu ani în urmă, într-un flash mob pe you tube. Se deschidea sub cuvintele Dancing Zorba in the street. Fusese realizat de Comunitatea greacă din Ottawa, în piața Byward, pentru a promova Festivalul grec de la Ottawa din 2011. Îl puteți în orice clipă vedea.

Mi-am adus aminte de asta zilele trecute, când un tânăr prieten, care doarme cu facebook-ul sub pernă, mi-a trimis o suită de fotografii și clipuri. Toate multiplicau, adăugându-i câte o notă personală, celebra înjurătură care ocupase în ultima săptămână mentalul românesc, care făcuse să vibreze toate mediile, care strânsese în jurul ei condeie alese, contestări vehemente și adeziuni necondiționate și care sfârșise prin a pune în stare de alertă poliția română. În imaginile de pe facebook, cele șapte litere apăreau, de pildă, pe baloturi de paie. Stivuite în plin câmp de o mașină cu țepi, ele își întorceau către noi, unul câte unul, pe neașteptate, fața care, inscripționată, prindea dintr-odată glas. „Na!, spunea vocea stivuitorului din off. Mai vrei unul? Dumniezăii mă-tii!” Și întorcea iar către noi fața inscripționată a altui snop care, la rândul lui, prindea, animat de cele șapte litere, să înjure scurt. În alt clip, scrise cu caractere mari și perfect paginate, cele șapte litere apăreau treptat, scrijelite cu o impresionantă viteză, pe placa unui strung. Apoi o fotografie: înjurătura e pictată de astă dată cu litere mari roșii, într-un accelerated freefall, pe parașuta deschisă în zbor a unui salt profesionist. Altă imagine: după ce fuseseră izgonite de pe plăcuțele mașinii înmatriculate în Suedia, literele se recompuneau acum, în aceeași țară, pe plăcuțele a două mașini, parcate una lângă alta: una pe o Skoda Octavia, înmatriculată MUIE 134, și alta pe un Fiat Corsa, înmatriculat PSD 006. Așezate cu spatele la noi, cele două mașini lăsau să se ivească sensul unic din reunirea a două piese care nu puteau vorbi decât așa, laolaltă, ca într-un adevărat symbolon, după ce își întâlniseră jumătatea. În sfârșit, pour finir en beauté, într-o fotografie, cele șapte litere se lăfăiau pe fesele voluptuoase ale unei tinere care tocmai își ridicase rochia în mijlocul unei esplanade. Purta tanga. Poza era însoțită de acest comentariu: „E…, acum să vă văd! Care din poliția rutieră vă băgați să-i ridicați plăcuțele de înmatriculare?”

Așa stând lucrurile, mi-am imaginat o contaminare în lanț. Ca un dans, ca o muzică. Întâmplarea a făcut, iată, ca la noi sirtaki-ul să fie o înjurătură. La început a folosit-o unul singur. Punând-o în scenă cu umor („Cum a intrat mașina asta în țară?”, i-a întrebat pe cei de la vamă ministra noastră de Interne. „În aplauze”, se pare că a fost răspunsul șefului vămii), făcând-o accesibilă oricui, asigurându-i o transmisibilitate instantanee. Ca pașii bărbatului din Ottawa care a coborât în mijlocul străzii și i-a surprins pe toți prin simplitatea mesajului lui.

Și-atunci am început să visez la cea mai năstrușnică revoluție din lume. Când are loc o revoluție? Când regulile politicului au fost abandonate. Când clasa politică trișează. Când partidul aflat la putere înlocuiește limbajul politicii cu scuipatul pe un popor întreg. Când vulgaritatea pune stăpânire pe parlament și când doamnelor din opoziție li se vorbește ca într-un Bronx românesc. Când democrația și instituțiile ei devin o butaforie, și separația puterilor în stat încetează să mai existe. Când un partid poate pune o țară pe butuci. Adică atunci când lucrurile stau ca la noi.

Și-atunci, acestea fiind datele realităților politice, ce-ar putea fi mai în ton cu ele decât revoluția născută în jurul unei înjurături? Mesajul ei s-ar transmite printr-o complicitate născută spontan, care ar cuprinde, ca o trezire din somn, toată România. O revoluție cu un mesaj de o simplitate desăvârșită, pe înțelesul tuturor, născută într-un hohot de râs și de exasperare. O revoluție fără dube, trupe de intervenție și gaze lacrimogene, în care n-ai avea în cine să tragi. O revoluție bazată pe un mesaj-cod, pe o siglă care mătură totul în calea ei, o revoluție în care nimeni nu ridică pumnul în aer, nu amenință, nu urlă cu ochii scoși din cap. O revoluție bazată pe șapte litere care se-ntind – ca pârjolul, ca apa ieșită din matcă, ca norul de lăcuste – pe toate T-shirt-urile acestei veri, pe autobuze și tramvaie, pe coridoarele școlilor, tatuate pe brațele vânjoase ale băieților din Ferentari, pe pulpele fetelor și pe spatele lor dezgolit, în amfiteatrele universităților, pe banderolele manifestanților, pe uniformele jandarmilor și ale mascaților veniți să-i păzească, pe bâtele lor, pe căștile lor, pe carapacea lor de broască țestoasă. Apoi în grădini și în parcuri și în magazine, pe uniformele agenților de circulație, pe fațadele blocurilor, pe trotuare, în mall-uri, pretutindeni, cuprinzând în cele din urmă „uzinele și ogoarele patriei”. Reconfigurând, ca un stimul miraculos, sinapsele otrăvite de propagandă și minciună ale creierelor noastre, ea i-ar scoate pe hoți din joc, ar aboli vremea alegerilor trucate, ar elimina pentru totdeauna morții de la urna de vot, ar transforma, pe tot răstimpul manifestării ei originale, băltirea de azi într-o formă de democrație directă, una care „ar cuprinde masele” zburând peste lume, ca o muzică, ca un dans.

Așadar, nu vă scandalizați, dragii mei intelectuali, colegi și prieteni care suferiți de răul vulgarității. Cușca vulgarității lor, în care ne-au băgat de ani de zile, nu vă doare mai tare? Și, în fond, în cele două cuvinte, nu de vulgaritate este vorba, ci de adecvarea exasperată la aroganța și prostia celor sub care am ajuns să trăim. Nu poți pretinde, când șandramaua politicului suburban ne cade în cap, să ne alegem limbajul luând ca model Parlamentul britanic din vremea lui Churchill. Dimpotrivă, în acest context de golănie statală, de ticăloșie cu program, de impudoare a guvernării prin încețoșarea minții, agramatism și impostură, nu trebuie oare găsit cuvântul ce rostește adevărul? Cel care poate deveni o replică pe măsură propunând o stilistică neașteptată? Ei bine, poate că în acest context, expresivitatea unui cuvânt de origine țigănească pe care-l înțelege toată lumea e pe punctul să capete un destin istoric.

Acest cuvânt exprimă neîndoielnic cea mai concisă înjurătură din specia celor mai concise exprimări care sunt înjurăturile. Cioran pune de altfel înjurătura pe primul loc, înainte de telegramă și epitaf, ca modele de stil, dat fiind că toate au atins lapidaritatea supremă. În contextul celor șapte litere, înjurătura noastră sună aproape ca o altă abreviere, și este, până la urmă abrevierea aceasta: Manipulare-Uzurpare-Indignare-Exasperare. Eu așa o tălmăcesc. Cred că acesta e subtextul pe care-l scot la lumină, din adâncul ființelor noastre ultragiate, cele patru litere ale cuvântului buclucaș. Și nu vi se pare că fiind cea mai recent activată înjurătură a societății noastre, ea pare mai puțin virulentă decât strămoșeștile înjurături? Proprietatea ei nevitriolantă îmi permite s-o rostesc fără să roșesc. Pentru mine, ea funcționează ca înjurătură mijlocit, obligându-mă să-i caut în prealabil sensul, lipsindu-i forța brută a cuvântului care, în cazul înjurăturilor neaoșe, pleacă precum piatra din praștie cu sens cu tot.

Credeți că e puțin lucru să găsești acel cuvânt care face ca un popor să ajungă, în lumea deconcertantă de contorsioniști a politicului, la diferența fundamentală dintre bine și rău? E oare cazul să ne plângem și să strâmbăm din nas că diferența aceasta e obligată uneori să intre în lume îmbrăcată în hainele umile ale unei înjurături perfect plasate?

Distribuie acest articol

93 COMENTARII

  1. Ca ne-am lamurit in toate felurile posibile ce inseamna MUIE, e absolut minunat. Insa asa cum zicea Diana mai sus: ne miscam si noi cu talent pentru a face orice, cel mai mic gest pentru a scapa de ciuma asta?! Haideti sa semnam liste, haideti sa iesim in strada, haideti sa actionam si haideti sa nu mai flecarim! Doar sa actionam! De atat avem nevoie!

  2. Munca de furnica cum a facut USR si geniul chiar si intuitiv al soferului cu placutele lui de inmatriculare fac cu siguranta o masa critica. :)

  3. Ma tem ca imbratisarea acestui tip de protest este o recunoastere a unui esec. Elita urbana si-a dat seama ca n-a facut nici un avans in captarea societatii romanesti (inter alia si pentru ca a venit cu mesaje complet neadecvate Romaniei, precum redefinirea casatoriei) si acum sare in prima barca care ar da multimii iluzia ca, iata si noi suntem ca voi.
    Cand Basescu se ducea pe stadion sa bea bere cu plebea era un gest aproape natural, in fond el facuse toata viata parte din gloata (mai degraba mob). Cand domnul Liiceanu spune ca injuratura este cea care ne strange impreuna se inseala, pentru ca injuratura amuza pentru un scurt timp, dar isi pierde valoarea sau poate fi chiar contraproductiva pentru ca experimente riguroase arata ca oamenii care injura pot suporta mai usor privatiunile.
    In timpul comunismului romanii il injurau pe Ceasca, faceau bancuri despre el si clica lui, dar suportau cu darzenie orice magarie orchestrata de familia Ceausecsu.
    Ca sa intru si eu in volcabularul zilei, noi ii injuram azi, ei ne belesc in continuare, dar ne simtim racoriti, le-am zis-o, si suportam in continuare mai usor mizeria.
    Domnul Zev da mai sus exemple de personalitati politice (unele minore) care foloseau injuratura. Cred ca exista totusi o diferenta, acesti politicieni injurau accidental si, mai ales, in dialoguri oarecum private. In plus injuratura tradeza un vocabular limitat, putem comunica doar la nivel primitiv. Coborand la acest nivel vom ajunge maine sa-i facem pe cei din PSD sa ne raspunda cu injuraturi despre mama. Cand un jurnalist arab arunca cu un pantof in Bush jr folosea o simbolistica specifica culturi sale, pantofii sunt necurati; acest jurnalist era mai imaginativ si mai demn. Nu cred ca exista exemple credibile in care o injuratura cu conotatii sexuale a fost folosita cu succes ca mesaj politic.

    PS
    Ar trebui sa si fumam ceea ce scriem, nu cred ca domnul Liiceanu ar iesi la un meeting cu pancarta pe care scrie M**E PSD.

    • @Cinicul – înjurătura trădează frustrare. Atunci când partenerul de dialog sfidează în loc să dialogheze, înjurătura este urmarea firească și meritată.

      PSD-ul sfidează, nu cooperează cu societatea civilă. Așa ajunge societatea civilă să-l înjure. Dl.Liiceanu nu ar ieși la un meeting cu pancarta pe care să scrie așa ceva pentru că nu are așteptări de la PSD, prin urmare nu are dezamăgiri și astfel nu are nici frustrări. Deci nu are niciun motiv să înjure, la fel ca și subsemnatul. PSD face exact ce era de așteptat să facă, încă din 2012. Pentru oamenii educați nu e nicio surpriză.

      Dar oamenii simpli au (avut) așteptări de la PSD, e explicabil că frustrările îi determină să înjure.

    • @Cinicul – înjurătura e o formă de eliberare a presiunii psihice. Într-un studiu al unor cercetătorii britanici (care n-avea nimic cu povestea anti-PSD, evident) cei care înjurau reușeau să reziste un timp de două ori mai lung cu mâinile în apă rece ca gheața, comparativ cu cei care nu înjurau.

      Înjurătura ”răcorește”, orice om simplu știe asta. Chiar și când e vorba de obiecte, e clar că ele nu au voință, omul nu se poate răzbuna convingător pe ele, dar dacă le înjură deja mai scade presiunea.

      • Avem justificari pentru orice, nu-i asa? Dar dusmanii politici nu au dreptul sa foloseasca aceleasi justificari.

        Tu te „racoresti”, dar de beneficiarul „racoririi” tale mizerabile, nu iti pasa? Cand se racoreste el asupra ta, cum e?

        Teoria asta cu „racorirea” e cretina. Tot ce realizezi cu „racorirea” e sa-ti intaresti obisnuinta sa te enervezi, sa-ti pierzi controlul si sa te manifesti violent (verbal sau fizic). Cand se intalnesc doi din astia cu opinii diferite, „racorirea” este foarte rau.

  4. Nu m-am gândit vreodată in viața mea că vom ajunge la un asemenea nivel de decădere umană in care să ne ocupăm timpul prețios cu radiografia cuvântului ”MUIE”.
    Imi pare sincer rău că nu am citit zilele acestea nicio explicație pertinentă a vreunui specialist in studiul formării și evoluției cuvintelor atât din punct de vedere academic cât și al limbajului urban căci poate acum asistam cu toii la o ”revoluție” spirituală. Fiecare a incercat să tragă spuza pe turta sa intr-o incercare de a justifica utilizarea acestui termen. Am citit opinii ”justificate” cum că, conform dicționarului academic, ”muie” reprezintă un termen argotic al cărui sinonim este ”gură” și că probabil intr-un viitor foarte apropiat vom ajunge să cenzurăm romane consacrate datorită faptului că autorul și-a permis indecența de a folosi acest termen obscen. In acest caz, utilizatorul expresiei ”MUIEPSD” fie se află intr-o gravă eroare și a folosit-o eronat in locul expresiei ”MUIAPSD!”, fie a folosit-o in sensul limbajului urban care nu are absolut nicio legătură cu definiția academică și care știm cu toții la ce anume face referire.
    Cu foarte mare părere de rău spun că agresivitatea, chiar dacă este verbală – istoria probează acest aspect -, atrage după sine o agresivitate mai mare din partea oponentului și unde vom ajunge? Vom justifica expresii foarte grave de genul ”moarte lui X sau lui Y” (și acest gen de expresii au fost uzate, regretabil, in postarile de pe Facebook)?
    In acest context conclud că in umbra ultimelor evenimente unele dintre valorile noastre și-au pierdut puțin busola permițând sau justificând asemenea derapaje, fie chiar și cu scop de justificare a limitei la care s-a ajuns. Un aspect foarte trist dar, din păcate, uman!

    Cu deosebită stimă!

  5. – Când ai avut prim-miniştri, cu o anvegură politică precum a lui Ionel Brătianu, sau ca a lui Lascăr Catargiu, sau Brătianu-tatăl;
    – Când ai avut prim-miniştri, cu o certă valoare academică, precum a fost Titu Maiorescu, sau cu o acoperire ştiinţifica precum a lui Nicolae Iorga;
    – Când ai avut prim-miniştri cu o amprentă de onestitate ca a lui Petre Carp, sau cu o alură de patriotism ca cea a lui Antonescu;
    – Nu se poate sa nu rămâi buimac, – văzând că pe scaunul pe care au stat „aceşti oameni politici devotaţi şi adevăraţi”, – s-a cocoţat cumătra Viorica Vasilica…
    Cel putin, de această anomalie-certă, vina este a lui Dragnea!
    În opinia mea, nu este o cădere din lumea politicii la lumea lui Caragiale, oarecum poznaşă, este o alunecare mai vârtoasă, către lumea tembelă descrisă de Muşatescu.

  6. – înjurătura înnobilată – muie PSD?!…M.U.I.E. PSD!!

    Autorul textului de faţă apucă, se apucă de acest cuvînt, de-această concisă înjurătură neaoşă tare, devenită fenomen de masă RO, o codifică, o abreviază, pentru ca mai apoi să ne-o redea tălmăcită, umplînd-o de semnificaţiile valide pe care – cred – acei mulţi români de bună credinţă, mult timp la ananghie fiind, nu prea şi le-au lămurit sau închipuit atunci cînd foloseau şi folosesc sintagma cu pricina cu atîta hărnicie.

    Îi întăreşte direcţia binemeritată, transformă un slogan actual atît de controversat
    într-o săgeată acum mai bine orientată, articulată fiind.
    De fapt el nu o transformă doar, ci o înnobilează, şi odată cu ea şi pe purtătorii ei, vorbitorii de aceaşi limbă, de română.

    Cele patru elemente, cele patru direcţii ale acestui symbolon fabricat de scriitor au fost desigur alese cu grijă şi sunt perfect adecvate lungului moment istoric românesc:
    M.anipulare
    U.zurpare
    I.ndignare
    E.xasperare
    Imitîndu-l, am putea continua seriosul joc al cuvintelor codificînd şi interpretînd partea a 2-a a sintagmei, ţinta lor, PSD-ul – de pildă cam aşa:
    P.artidul
    S.fidează
    D.reptatea
    Ar trebui deci să-i mulţumim încă o dată acestui intelectual român, care a încercat să ne (re)orienteze, manipulînd vorbele în cel mai bun sens cu putinţă.
    Unui Gabriel Liiceanu, care s-a aplecat asupra unui cuvînt, pe care tare mă îndoiesc că el însuşi îl foloseşte vreodată…făcînd efortul de rigoare să-şi înţeleagă exasperaţii compatrioţi, năpăstuiţii concetăţeni care, de nevoie, au apelat într-o asemenea măsură, naţionalizată, la înjurătură.
    Să-şi explice lui însuşi, să le explice lor, precum şi criticilor acestora, care şi ei au bunele lor argumente, cum stau lucrurile, respectiv cum ar putea sta ele în ţară.
    Să construiască un pod al înţelegerii – prin metamorfoza şi tălmăcirea cuvintelor.

    Mi-aş dori ca acest M.U.I.E, reînnoit şi îmbogăţit, să fie preluat, să fie absorbit ca atare, devenind o veritabilă armă de luptă colectivă.
    Una tăioasă, conştientă, eficientă.

    Radu Pavalache – Bavaria, 25.8.2018

Dă-i un răspuns lui Zev Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carti noi

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mastile-zeului-mastile-zeului-vol-i-1651660196.png

Editura Trei publica primul volum din monumentala lucrare a lui Joseph Campbell, Măstile zeului. Acest prim volum, în editie cartonată, este dedicat mitologiilor primitive. Al doilea volum va fi despre mitologiile orientale. Puteti cumpăra de la Bookfest această carte cu o reducere de 30 %.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro