La fel ca mama, și eu m-am născut în spitalul din Piatra Neamț. Spre deosebire de ea, eu nu mai locuiesc acolo. La nouăsprezece ani avea să se petreacă prima și cea mai relevantă plecare pentru lumea mea interioară, cea din orașul în care m-am născut, spre București. Mutarea din România a venit, ceva mai târziu, cu o ușurință răvășitoare. Cum s-a ajuns aici? Prea mult din unele, prea puțin din altele, prea intens, prea nesigur, frica de o perspectivă mult prea palidă? Privind în urmă cu ochiul critic pe care doar trecerea timpului îl face suportabil, toate acestea, la un loc, nu ar fi fost suficiente. A fost, spun eu, mult mai mult decât atât. Pentru că atunci când am plecat din România eram de mult pe drum.
Primul pas mi-l amintesc și astăzi, e una dintre amintirile pe care trecerea anilor le intensifică, în loc să le decoloreze. Am în fața ochilor lumina prăfuită care se zbate printre ochiurile perdelei în bătaia vântului, și simt mirosul pișcoturilor aranjate în cercuri concentrice pe două farfurii așezate simetric, spre marginile scurte ale mesei. Mă aflu într-un apartament de bloc, la o zi de naștere, într-un timp când nu existau scaune reglabile pe înălțime. În anumite circumstanțe, dacă gazda era suficient de grațioasă, sau avea la rândul ei copii, pe scaunul de bucătărie se așezau, unele peste celelalte, un număr de perne mai subțiri sau mai potrivite, pentru ca cei mici să poată mânca la masa adulților. Sunt unul dintre acești copii, priponit pe un deal de perne la una dintre aceste petreceri. Port o rochiță lila cu poale înflorate, ciorapi albi din bumbac gros și pantofi maro. Funda de la gât mă zgârie, picioarele mi-au amorțit în pantofii tari și încerc din toate puterile să nu mă mișc. În fața mea, pe un șervețel, e așezat cel mai mic dreptunghi de ciocolată cu lapte învelit în staniol fin, ca aurul pe care îl văzusem până atunci doar în icoane. E ceva atât de străin, atât de nelalocul lui, încât am senzația că unul dintre noi s-a rătăcit. Privindu-l, nu îmi imaginez o altă țară, ci o altă lume.
Câțiva ani mai târziu, să fi fost poate în primăvara lui 1990, fluturam o sacoșă din pânză în drum spre Alimentara. În fața galantarelor se improvizase de ceva timp un spațiu de depozitare, întrucât dimensiunea magazinului nu fusese concepută pentru abundență iar vânzătorii nu știau încă ce să facă cu atâtea lucruri, venite dintr-o dată, de nicăieri. Spațiul ăsta provizoriu funcționa ca anticamera unei realități care nu își găsise locul în vreunul dintre rafturile preexistente. Așteptam să-mi vină rândul, numărând în gând monedele din buzunar, când am realizat că toate aceste cutii care se aflau acum la picioarele mele, au existat mereu în altă parte. Că, teoretic, ar fi putut fi acolo dintotdeauna.
În timp, am continuat să mă îndepărtez. Uneori pașii au fost atât de mari, încât m-au lăsat în căutarea echilibrului. La capătul opus, statul pe loc nu a însemnat odihnă, ci sufocare.
O revistă franțuzească dedicată exclusiv decorațiunilor interioare. O vizită într-un second-hand în care se vindeau haine scandinave ce păreau a fi mai degrabă parte din garderoba unui teatru. Gustul biscuiților italieni. Ornamente de brad din târgul de Crăciun de la Strasbourg. Concertul de început de an de la Viena. Ziua Franței privită în direct de pe canapeaua din sufragerie. O furtună de stimuli noi care întrețineau o formă insațiabilă de curiozitate. O dependență emoțională de un loc care nu avea o formă clară sau un nume, fără ca asta să îl facă mai puțin real.
Când m-am mutat fizic din România, a fost mai mult o chestiune formală, de schimbare a domiciliului. Nu s-a simțit ca un abandon, a fost pasul următor.
Poate că imaginația, a cărei prezență a fost atât de necesară de-a lungul primei mele copilării, a continuat să surclaseze, prin potențialul nelimitat, realismul previzibil și anost. Sau poate că fac parte dintr-o generație care, vorba bunicului meu, a plecat înainte să ajungă. Cei care am trăit mereu între două lumi și am început să plecăm de mult din România, fără ca mai întâi să fi ajuns, complet, în țara în care se întâmplă să ne fi născut. În lipsa acestei experiențe, România nu a fost, pentru mulți dintre noi, conștient sau nu, o opțiune reală.
Nu mai locuiesc în România, dar în multe feluri sunt încă pe drum. Mă aflu într-o țară care răspunde în fața unei puteri mai înalte decât orice organizație politică, socială sau spirituală: capitalismul. O societate care a perfecționat una dintre cele mai eficiente forme de marketing, pentru stimularea și menținerea uneia dintre cele mai radicale forme de capitalism din Europa – această listă de lucruri pe care noi le numim „semne de civilizație”. Pentru că într-o țară murdară, în care autobuzele nu vin la timp și spitalele se dărâmă, se consumă și se produce mai puțin sau dezorganizat. În consecință, traseul economic este mai degrabă instabil. De partea cealaltă, un mediu constant asigură un consum constant, stabil și o participare socială benevolă la menținerea acestei stabilități. Printre altele, pentru că previzibilul produce dependență.
Să fi fost acest fenomen al plecării din România, și un produs secundar al unei extraordinar de eficiente strategii de marketing care și-a depășit granițele? Poate. Să fi fost așa, destinul nostru ne-a precedat.
Din când în când, mai sunt și acum întrebată „unde e mai bine?”. Cel mai bine e pe drum. De fiecare dată mă duc acasă.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Nemtii spun „Der Weg ist das Ziel”, filozofic vorbind toata viata e un drum.. iar Zielul e ala pe care-l stim cu totii.
Spui „când am realizat că toate aceste cutii care se aflau acum la picioarele mele, au existat mereu în altă parte. , nu, nici in alta parte nu au existat acestea mereu, e adevarat, au fost inainte sa fie in Ro, dar nu au fost mereu.
Acolo unde au fost si sunt aceste cutii, au disparut rosiile gustoase, meree cu viermi, si multe altele.
Tot filozofic vorbind, nu trebuie sa fugim dupa cutii, cit de lucioase ar fi ele. Dar unde e ACASA?
Dar unde e ACASA?
Mai e o vorba, de data asta din lumea anglofona, „It’s not the destination, nor the journey, it’s the company”.
Nici Ziel, nici Weg asadar.
Frumos scris ! Am prieteni care au plecat ,sunt inca acolo ,altii incep sa se reintoarca ,dar discutiile pe tema exilului voluntar sunt delicate .Pe unii ii suspectez de bravada ,ii simt cum isi ascund nostalgia ,uneori tristetea ca nu sunt alaturi de multimea de prieteni si rude de aici. Nu eu deschid discutia despre asta ,cred ca avem ce povesti ,amintiri ,intamplari din tinerete .Stiu doar ca le-a fost greu oricat de mare a fost succesul acolo .Pana la urma chiar imi doresc sa le fie bine si sa ne putem vedea sanatosi in fiecare an .Deci,despre exil numai ei au dreptul sa vorbeasca ,lor li s-a intamplat nu noua.
Pt mine e simplu, acasa este acolo unde mi-am petrecut copilaria si anii tineretii, restul doar locuri temporae de sedere. Sufleteste esti legat de aceste locuri si poate sa-mi spuna cine vrea si cea vrea, nu-l cred daca afirma ca si-a gasit in sfarsit locul altundeva decat daca a parasit tara la o varsta frageda, varsta la care inca nu poti realiza ce inseamna acasa. Nu e tot una sa-ti parasesti tara la 5 ani sau la 25 de ani.
Trist dar adevarat . Multi am intrerupt aceasta calatorie din cauze date de circumstantele actuale.
Insa ,negresit ,ne frige dorinta de a o relua..
Asta e dependenta de care vorbim , sau mai degraba constientizarea necesisitatii firesti?
Nu poti pleca niciodata ‘de tot’. Intotdeauna lasi ceva in tara, amintirile. Mai ales cele din copilarie, care sunt cele mai puternice. Si, daca daca nu emigrezi intr-o tara tipica de imigratie (USA, Canada, AU), e greu sa te adaptezi psihic, chiar daca ajungi sa fii un profesionist de succes si bine platit. Simti intotdeauna un gol, care nu poate fi umplut cu lucruri. Multi pleaca sperand la o viata ‘mai buna’ pentru ei si copii. Dar ajungi de multe ori sa te inconjori doar de ‘lucruri’, mai devreme sau mai tarziu copiii cresc si pleaca, ramai singur si te uiti pe net numai la ce se intampla in tara. Emigrarea e o drama pentru multi.
Emigrarea e o drama pentru toti cei plecati, fie ca isi dau seama sau nu.
E o drama si pentru cei ramasi (mai precis pentru tara si societate) pentru ca pleaca (si mai ales raman plecati) cei mai adaptabili la sisteme capitaliste si cu potential antreprenorial.
Ce mi se pare interesant e ca ruperea de casa nu pare sa aiba prea mare legatura cu numarul de ore de zbor pana in Romania. E mai degraba alegerea fiecaruia. Unii care stau la 24 de ore de zbor sunt calare pe situatia politica din tara mai ceva ca CTP, iar altii care sunt la doua ore de Bucuresti cu low-costul nici nu stiu cine mai e prim ministru. In cazul meu, faptul ca am schimbat continentul 15 ani m-a facut sa devin si mai oltean decat eram.
Toti cei care au emigrat, mai ales dupa 90, au plecat cu inima in dinti, cine a plecat cu mult inainte, a plecat scarbit de comunism, ceausism, lipsuri de toate felurile.
Inainte de 89 plecarea era considerata eliberarea din lagarul comunist si ajungerea in lumea libera a capitalismul mult ravnit cu magazinele si rafturile pline, cu belsug si bunastare. Dupa 90 Romania s-a angajat pe acelasi drum iar rafturile s-au umplu destul de repede dupa acelasi legi nemiloase ale capitalismului care aparent produc bunastare dar cu fericirea cum ramane, rupti de familie, prieteni, amintiri intr-o lume rece dar foarte sclipitoare.
Exista totusi o sansa si nimic nu este pierdut, sunt destui conationali care se gandesc o data ajunsi in pragul pensionarii sa -si reloce domiciliul daca nu de tot cel putin temporar iar in Romania si exista destule motive s-o faca, costurile vietii din Romania fiind inca mult sub nivelul celor occientale. Multi si-au construit case, cumparat apartamente care pot fi umplute de viata o data cu reintoarcerea lor. Intre timp aproape fiecare mare oras din Romania dispune de un aeroport iar dupa terminarea pandemiei viata isi va intra iar in normalul firesc. Vor fi construite autostrazi, fiecare km o data pus in functiune fiind un pas inainte chiar daca ne miscam greu. Exista sistem de sanatate privat de care pot beneficia romanii care au muncit in afara si au reusit sa-si adune ceva banuti. Romanii stabilit in Europa pot beneficia de avantajele UE, mai complicat pt cei e dincolo de ocean, dar nu cred ca dintre ei sa fie prea multi care s-ar reintoarce in tara.
Sunt convins ca cel putin im ultimii ani ai vietii poate ar fi mai bine reintoarcerea, nu de alta, poti muri cu sufletul impacat iar de copiii sa nu va faceti prea multe ganduri, ei isi vor urma drumul intr-o cu totul alta lume decat cea cu care am fost noi obisnuiti.
Este decembrie, este frig si vreau acasa. Dar casa nu mai exista, din cauza deciziziilor mele, a conjucturilor, a iluziilor si in primul rind pentru ca am crezut ca am timp. Ce am realizat, cit am putut din cea ce mi-am propus? In mine se invirt si se desfasoara proiecte care va privesc pe voi toti, care va vrea sa fiti mai uniti, mai puternici, mai sanatosi si mai mult de atit. Ce am realizat este al altora, a celor care m-au platit, este drept m-au platit bine ca sa nu vad cum trece timpul. Acasa nu mai pot ajunge, am vrut mai mult decit aveam si acum as vrea ce nu mai am.
”Acasa nu mai pot ajunge, am vrut mai mult decit aveam si acum as vrea ce nu mai am.” M-ai pus în șpagat cu vorbele astea, sînt scriitori care se screm să spună asta în volume întregi, tu ai spus-o în trei vorbe, un fel de haiku pe românește, bravos!
Subscriu!
…, si ai mei copii sunt cu sufletul pe drum între case de aceea deschid larg poarta sufletului si a casei si va invit cu drag ” călătorilor din drum” la o ceasca de ceai cu aroma de amintiri si vorba bună!!!
Buna seara, draga si sensibila Smaranda !
Nu stiu cat poate sa insemne pt tine, dar de aici de ACASA al nostru romanesc bucurestean, noi , 3 suflete dintr-o familie necunoscuta tie, te imbratiseaza strans, cat se poate de strans, ca si cum te-ai intoarce la acea acasa, pe care noi ti-o recladim din fuioare nevazute , dar trainice de suflet…
Florentin si ai sai…
@ Florentin
Multumesc Florentin. Inseamna mult, foarte mult. In fond autoarea articolului a trezit in noi emotii care altfel nu ar fi fost, a reusit sa ne faca sa ne apreciem ca oameni, ca romani, sa ne dorim o viata normala in tara noastra.
Iar imbratisarea virtuala este un cadou neasteptat si minunat pentru care va ramin indatorata, cum sunt indatorata tuturor romanilor care nu si-au uitat tara, obiceiurile si si-ar dori o Romanie puternica si prospera. Sarbatori fericite Florentin si minunatei tale familii.
Draga Laura Munteanu ,călătoria despre care ne scrii și pentru care îți mulțumesc,are darul de a ne reaminti de printul care a plecat și a viețuit in taramul”Tinerete fără bătrânețe și Viata fără de moarte”.De ce oare s-a întors ACASA? Un posibil răspuns mi-l oferă următoarele versuri primite ca dar în adolescenta de la prietena plecata ďe mult din tara.:In visul meu ferice intind mana către tine/Sa visezi si tu ca mine mine./Dar când când clipa mea de visuri /Mi-e de fericire ninsa/Tu dispari pierdut(a)-n neguri/Eu rămân cu mana-ntinsa.
În apropierea Sărbătorilor Noului An 2021,pentru toți călătorii din lume „La mulți ani cu sanatate/Ca-i mai buna decât toate”!
Locuiesc pe partea calalta de glob pamentesc si am invatat sa ma privesc inainte, nu inapoi. Am senzatia ca ruperea asta de trecut, care nu se mai intimpla, ne tine pe loc ca popor, ne face mai degraba tristi si ne forteaza sa votam in modul in care o facem. Teama de viitor! Ruperea de Gala Desenului Animat, de Cascadorii Rasului, de vinul-borș-oțet de streașină care ni se servea la fiecare colindat și care ne dădea crampe severe (acru dar natural!) Dacă Doriți Să Revedeți-urile care durau până în 3 ianuarie, eterna slănină cu usturoi sau ceapă panaceu național, filmele alb-negru sau slab colorate din anii 60-70 au devenit cutume pe care dacă le ataci devii automat ne-român. Națiunile astea bogate și fericite se uită înainte cu ochii larg deschiși. Respectă trecutul și se avântă cu dîrzenie în viitor.
Iată că românii şi românitudea nu sunt moarte! Aleluia! Sper să mor înainte ca aceste definiții expuse mai sus, atît de frumoase, să dispară, sacrificate pe altarul civilizației şi tehnologiei! Emigrarea este dureroasă, cînd vezi că realitatea de azi și evoluția noastră ca nație este atît de catastrofică, mai catastrofică decît în cele mai sumbre coșmaruri. Bine că ne mai rămîne limba cea frumoasă pentru a ne exprima! La mulți ani tuturor!
Buna ziua
Toata lumea are dreptate!
Aceste trairi sunt personale nu trebuie judecate.
Eu am stat in SUA doi ani, fiind una dintre cele mai frumoase exeperiente.
Dupa aproximativ 1,5 ani, mi-am dat seama ca one day ma voi intoarce, si acesta a fost motivul pentru care n-am mai investit timp in a mai ramane. Mi-am dat seama ca dorul de casa e ceva care nu se poate vindeca, si cred ca cei mai multi, resimt acest lucru. Un alt motiv a fost faptul ca again, mi-am dat seama ca nu voi putea niciodata sa ma exprim 100% intr-o alta limba. Ceea ce pana la urma e ceva normal, fiind vorba de culturi diferite. Un scriitor austriac a spus: “o limba tradusa e ca o pasare impaiata”, regasindu-ma perfect in aceasta idee. Pana la urma e o chestiune de decizii, si neasumarea lor duce la o suferinta mai mare sau mai mica.. dupa cum spuneam, sunt trairi personale care nu pot fi masurate.
O tipa avea pe Tinder urmatoarea descriere: “…fa-ti cruce inainte sa dai swipe right. grasa in viata reala, gen faci ce vrei cu informatia asta”