marți, octombrie 3, 2023

Institutul Cultural Român – autarhie şi speranţă

Recentul program enunţat de preşedintele ICR indică, dacă mai era nevoie, parcursul pe care se va angaja această instituţie. Încă o  dată, ceea ce contează este mutaţia instituţională pe care ICR a suferit-o, o dată cu adoptarea noii ordonanţe de urgenţă. În termenii cei mai simpli, acest act normativ consfinţeşte trecerea de la poziţia de entitate independentă la statutul de oficină de propagandă a statului român.

În acest mod, ICR este subordonat uneia dintre cele mai perverse şi longevive obsesii autohtone- preocuparea pentru imaginea României în lume. Este aceasta o obsesie legată, inextricabil, de  un complex  identitar provincial şi nevrotic, complex ce pare să sugereze  că România şi cultura ei sunt obiectul unei cabale ce vizează izolarea şi necunoaşterea patrimoniului ei. Răspunsul , natural, la această provocare este centralizarea şi planificarea propagandei. Şi renunţarea la abordările cu un aer suspect de cosmopolitism.

Aşa cum este el desenat , astăzi, de către  ordonanţa în vigoare, ICR  nu se distinge prin nimic de proiectele pe care regimurile non-democratice de după 1938 le- au imaginat. Apărarea identităţii românilor de  peste graniţe se  întâlneşte, în mod previzibil, cu replierea către un izolaţionism retoric de rău augur.  Schimbarea operată la nivelul ICR nu este una de persoane, ci de traiect cultural.

Din această perspectivă, soluţia raţională a oricărui curent de opinie  opus autarhiei nu poate fi alta decât aceea de a reaminti, apăsat, că alternativa la cursul actual este revenirea la misiunea legitimă a ICR. Miza dezbaterii se cere plasată în acest spaţiu al reafirmării scopului instituţional asumat. ICR nu este şi nu poate fi o agenţie guvernamentală oarecare ce gestionează propaganda naţională. ICR nu este şi nu poate fi un organism domesticit şi castrat, redus la rolul, amorf, de curea de transmisie. ICR nu este şi nu poate fi un simplu producător de manifestări  oficiale.

Cei ce rămân fideli viziunii originare a ICR nu pot abandona speranţa în capacitatea societăţii de a rezista acestui asalt politic şi ideologic.  Evocarea principiilor pe care s-a întemeiat Institutul Cultural Român, în ultimii săi ani, este unica modalitate de a păstra , intact, ethosul pluralismului şi deschiderii. Alternativa la resemnare şi solitudine este reunirea de energii individuale şi tenacitatea în apărarea unui ideal.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Vom reasista la cintarea Romaniei. Chestia asta trebuia reinviata, caci romanii sunt blestemati sa-si retraiasca istoria. Mamica fost fals akademician a lasat un urmas: Pinocchio Ponta. Ce vrem mai mult? Meritam mai mult?

  2. Domnul profesor Stanomir crede ca „ICR nu este şi nu poate fi o agenţie guvernamentală oarecare ce gestionează propaganda naţională”. Mie mi se pare ca orice institutie trebuie sa adere la principiile/vointa/interesele celor care o finanteaza. Politica culturala a acestui guvern, ca si politica sa de, sa zicem, investitii in infrastructura, poate fi diferita de a guvernului precedent. Domnl profesorul Stanomir este insa liber, ca orice alt cetatean, sa intemeieze o fundatie care sa continue activitatea echipei Patapievici si va avea sprijinul meu moral si financiar pentru aceasta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Ioan Stanomir
Profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, specializat în domeniul dreptului constituţional.

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro