Recentul program enunţat de preşedintele ICR indică, dacă mai era nevoie, parcursul pe care se va angaja această instituţie. Încă o dată, ceea ce contează este mutaţia instituţională pe care ICR a suferit-o, o dată cu adoptarea noii ordonanţe de urgenţă. În termenii cei mai simpli, acest act normativ consfinţeşte trecerea de la poziţia de entitate independentă la statutul de oficină de propagandă a statului român.
În acest mod, ICR este subordonat uneia dintre cele mai perverse şi longevive obsesii autohtone- preocuparea pentru imaginea României în lume. Este aceasta o obsesie legată, inextricabil, de un complex identitar provincial şi nevrotic, complex ce pare să sugereze că România şi cultura ei sunt obiectul unei cabale ce vizează izolarea şi necunoaşterea patrimoniului ei. Răspunsul , natural, la această provocare este centralizarea şi planificarea propagandei. Şi renunţarea la abordările cu un aer suspect de cosmopolitism.
Aşa cum este el desenat , astăzi, de către ordonanţa în vigoare, ICR nu se distinge prin nimic de proiectele pe care regimurile non-democratice de după 1938 le- au imaginat. Apărarea identităţii românilor de peste graniţe se întâlneşte, în mod previzibil, cu replierea către un izolaţionism retoric de rău augur. Schimbarea operată la nivelul ICR nu este una de persoane, ci de traiect cultural.
Din această perspectivă, soluţia raţională a oricărui curent de opinie opus autarhiei nu poate fi alta decât aceea de a reaminti, apăsat, că alternativa la cursul actual este revenirea la misiunea legitimă a ICR. Miza dezbaterii se cere plasată în acest spaţiu al reafirmării scopului instituţional asumat. ICR nu este şi nu poate fi o agenţie guvernamentală oarecare ce gestionează propaganda naţională. ICR nu este şi nu poate fi un organism domesticit şi castrat, redus la rolul, amorf, de curea de transmisie. ICR nu este şi nu poate fi un simplu producător de manifestări oficiale.
Cei ce rămân fideli viziunii originare a ICR nu pot abandona speranţa în capacitatea societăţii de a rezista acestui asalt politic şi ideologic. Evocarea principiilor pe care s-a întemeiat Institutul Cultural Român, în ultimii săi ani, este unica modalitate de a păstra , intact, ethosul pluralismului şi deschiderii. Alternativa la resemnare şi solitudine este reunirea de energii individuale şi tenacitatea în apărarea unui ideal.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Vom reasista la cintarea Romaniei. Chestia asta trebuia reinviata, caci romanii sunt blestemati sa-si retraiasca istoria. Mamica fost fals akademician a lasat un urmas: Pinocchio Ponta. Ce vrem mai mult? Meritam mai mult?
Domnul profesor Stanomir crede ca „ICR nu este şi nu poate fi o agenţie guvernamentală oarecare ce gestionează propaganda naţională”. Mie mi se pare ca orice institutie trebuie sa adere la principiile/vointa/interesele celor care o finanteaza. Politica culturala a acestui guvern, ca si politica sa de, sa zicem, investitii in infrastructura, poate fi diferita de a guvernului precedent. Domnl profesorul Stanomir este insa liber, ca orice alt cetatean, sa intemeieze o fundatie care sa continue activitatea echipei Patapievici si va avea sprijinul meu moral si financiar pentru aceasta.