sâmbătă, decembrie 7, 2024

Intalnire online cu Ioana Parvulescu. De ce sa mai citim autori clasici cand sunt atat de vechi, plictisitori si depasiti?

Scriitoarea Ioana Parvulescu a fost in redactia Contributors.ro pentru a raspunde intrebarilor cititorilor. Subiectul discutiei este actualitatea clasicilor, de ce continuam sa-i citim, cum isi pastreaza actualitatea marile carti.  Prilejul intalnirii il reprezinta aparitia la Editura Humanitas a volumului “Alesul” de Thomas Mann – intr-o noua editie, ingrijita de Ioana Parvulescu, traducerea lui Corneliu Papadopol.

Cele mai interesante intrebari primite vor fi reluate intr-un interviu video.

Ioana Parvulescu a absolvit Facultatea de Litere a Universității din Bucuresti si din 1996 preda literatura moderna la aceeași facultate. Obtine doctoratul în 1999 cu teza de doctorat intitulata: Prejudecăți literare. Opțiuni comode în receptarea literaturii romane. A coordonat seria Cartea de pe noptieră a Editurii Humanitas și a lucrat ca redactor la România literara. Printre cartile sale se numara: Întoarcere în Bucureștiul interbelic (eseu), Humanitas, București, 2003, În intimitatea secolului 19, Humanitas, București, 2005, În țara Miticilor. De șapte ori Caragiale, Humanitas, București, Viața începe vineri (roman), Humanitas, 2009, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, Humanitas, Bucuresti, 2011.

La sfarsitul anului trecut, Ioana Parvulescu a primit un important premiu, Premiul Uniunii Europene pentru literatură – ce confera recunoastere celor mai buni autori în curs de afirmare din Europa – pentru romanul “Viata incepe vineri”, aparut la Editura Humanitas.

Din prefata romanului „Alesul” de Thomas Mann:

„Pana la urma, cum stau lucrurile cu aceasta carte, povestea pacatosului bun, povestea unui papa? Este una dintre ultimele scrise de Thomas Mann, publicata cand autorul avea 76 de ani si, fara indoiala, face concurenta celor mai indraznete romane contemporane, incalcand simultan tabuul erotic si pe cel religios. Cel mai bine o defineste calugarul Clemens, povestitorul: o poveste groaznica si totodata inaltatoare. E vorba de o istorie medievala, si tot rafinamentul trubadurilor, truverilor si minnesangerilor se topeste in acest adevarat poem, dandu-i frumuseti in masura sa-l satisfaca pe cel mai citit cititor. Ironia plina de intelegere pe care autorul si-ar putea-o plasa pe scut, ca semn de noblete, atinge si ea nivelul cel mai inalt din toata creatia thomasmanniana. Lumineaza pur si simplu toata povestea. Si, nu in ultimul rand, desi aproape libertina, Alesul e, totusi, o carte (cu) morala. (Ioana PARVULESCU)

Distribuie acest articol

26 COMENTARII

  1. 1. Am citit cartea lui Thomas Mann in engleza, unde are titlul „The Holy Sinner”, pacatosul sfant. Am dat peste editia in italiana unde titlul este ca in editia in limba romana L’eletto.
    De ce aceste doua traduceri, care e traducerea bruta a titlului dat dat de Mann? Este vorba de felul cum e format cuvantul Der Erwählt?
    Nu stiudeloc nemteste, spre nenorocirea mea. Cartea mi-a placut enorm.

    2. Este oare vorba de aceeasi traducere din anii 90?

    • Titlul german inseamna exact „Alesul”, asadar in cazul versiunii englezesti e vorba deja de interpretare. Povestea medievala era cunoscuta sub numele de „Pacatosul cel bun”, de aici s-au inspirat editorii englezi.
      Nu, nu este aceeasi traducere din anii ’90, dar este acelasi traducator, domnul Corneliu Papadopol, care si-a revazut traducerea, pe care, apoi, ca redactor, am revazut-o si eu. Imi place sa cred ca noua versiune e una dintre cele mai frumoase traduceri ale acestei carti.

  2. Stimată doamnă,

    Cînd vine vorba de clasicitatea unei arte, a unei discipline sau a unui meșteșug întîlnim, de regulă, două mari tipuri de comentariu. Primul e apologetic, simpatizează ceremonios cu statuile, privește îndărăt cu respect, entuziasm și tonus mimetic. Aici, clasicitatea e un argument axiologic, un episod aurifer, capitalul de antichitate, de rotunjime aurorală și de culminație a unei „specialități”. N-ai clasicitate, ești tatonant, imberb, oarecum suspect… Al doilea tip de discurs găsește că „vedetele” de odinioară trebuiesc uitate (sau deconstruite sprinten), că stilurile, gesturile și ingeniozitățile anterioare sunt răsuflate, că tradiția e mai degrabă o zonă de contestat, decît o avere imprescriptibilă. Asta e, de obicei, verva generațiilor fragede, excedate de marmura străbunilor și înclinate spre ruptură și avangardă.

    Cum vedeți așezarea optimă în raporturile noastre cu canonul și cărui resort lăuntric îi sunteți mai îndatorată pentru profilul dumneavoastră actual – spiritului critic sau capacității de a admira ?

    Salutations distinguées.

    • Poate ca asteptati un raspuns cuminte, de tip amandoua, dar nu il voi da. Categoric capacitatea de a admira m-a format mai temeinic. Nici nu le-as aseza pe acelasi palier. Sa ne gandim la o casa, la o constructie arhitectonica. Pentru a o darama ajunge un buldozer (vezi Ceausescu si bisericile), dar pentru a o construi e nevoie de stiinta arhitectilor, a inginerilor etc. Pentru mine admiratia este constructie, negatia e daramare. Dar poate ca va ganditi la critica adevarata, dreapta. Aici, vorba lui Ionesco, e nevoie de geniu. Stiti ce spunea el? Autorul are nevoie de talent, criticul de geniu.

    • Desi Thomas Mann e in genere ironic, titlul acesta e serios. Alesul e un om pacatos care insa va deveni Papa, ales al crestinatatii. Una dintre ultimele fraze ale cartii este „Dar cuminte este, fireste, sa-l intrevezi in pacatos pe cel ales.” Stiu fraza, pentru ca am pus-o ca motto la prima mea carte, un volum, vai, de poezii ( spun vai pentru ca nu era grozav).
      Ce clasic am citit in intregime? In primul rand pe Thomas Mann insusi. Ce-i drept, nu i-am citit toata corespondenta si nici tot jurnalul, dar i-am citit cele 8 romane (dintre care unul e o tetralogie), nuvelele, eseurile. Apoi Kafka, Dostoievski, Urmuz (ce-i drept, nici nu era greu, toata opera lui e mai mica decat Alesul, ca dimensiuni), Caragiale, Eminescu si altii. Revenind la Thomas Mann, recomand de pe acum o carte care va aparea si ea intr-o noua editie, „Marturisirile escrocului Felix Krull”, care se inspira dintr-un faimos escroc international roman, George Manolescu. Memoriile acestuia (din Belle epoque) s-au tradus in germana in 1903, iar Thomas Mann le-a citit si l-au inspirat.

  3. In primul rand felicitari pentru premiu, sunteti cu siguranta printre cei ce il meritati.

    Probabil ca stiti cartea lui Italo Calvino, Why Read the Classics? Acolo autorul da 14 definitii ale unei carti clasice.
    Care ar fi definitia dvs pentru un autor clasic? Ce inseamna clasic atunci cand vorbim de scritori romani? Marin Preda este un clasic? Cum verificam ca un autor este clasic sau nu?

    Va multumesc.

    • Multumesc si eu pentru felicitari, n-am sa fiu ipocrita si spun curat ca ma bucura cand lumea isi aminteste si de romanele mele.
      Nu, n-am citit cartea lui Calvino, nu stiu sa se fi tradus, dar e o idee editoriala buna. In ce priveste felul in care recunosti o carte clasica… are clasa (asta ar fi definitia mea, care se leaga si de originea cuvantului: classicus, „care apartine unei clase sociale”. Din cate stiu, Cicero e primul care l-a folosit metaforic, pe ideea ierarhiei valorice.
      As mai avea o definitie a unei opere clasice: este acea carte care face parte din genele noastre sufletesti si chiar comportamentale. Nu ma indoiesc ca in viitor biochimistii vor descoperi in ADN-ul nostru o mica modificare datorata cartilor.
      Am o rubrica pe LaPunkt, un Jurnal ilustrat. In ultimul episod, veti vedea ca citez un fragment in care Lucian Raicu spune ca, desi oamenii nu au sufletul „la ei” tot timpul, cartile – se subintelege ca cele bune – ii ajuta sa-l regaseasca si sa-l puna la locul lui. Si asta poate fi o definitie.

    • Ah, e una pe care am avut-o timp de cateva saptamani. Volumul „Dupa melci” de Ion Barbu, cu ilustratiile lui M. Teisanu, o carte rarissima, eu insami am vazut-o doar o data. Se stie ca ea a fost data la topit, pentru ca lui Barbu nu i-au convenit ilustratiile. Am cumparat-o de la anticariat pe o suma cumplita si, cu regret, a trebuit s-o vand la loc. Nici macar un leu n-am pus in plus, dar, in schimb, mi-am clatit ochii cu ea. Imi plac cartile vechi, cu dedicatii ale autorilor, oricare mi-ar prinde bine. Dar nu cumpar niciodata o carte doar pentru partea bibliofila, cumpar numai carti pe care sa le si citesc.

  4. Cum arata snobul? Oare nu e cel ce iti spune toate titlurile cartilor noi si toti autorii la moda, dar ii e greu sa-si aminteasca ceva despre Rousseau sau despre Dostoievski?

    • Am cunoscut un singur snob adevarat, adica unul din acei oameni care stie tot ce e la moda, ultimele cuvinte intrate in limba, ultimii autori, ultima moda la pantofi si accesorii, dar, in acelasi timp, ii stia si pe Rousseau si Dostoievski. E vorba de Alex. Leo Serban. Datorita lui – ii regret absenta mai tot timpul – dar si datorita parerii unui critic clasic (ca sa ramanem in tema), Lovinescu, acord snobismului mai degraba un rol pozitiv, de motor care misca lumea din loc. Desigur, imi plac snobii clasici, caci exista si in snobism un clasicism. Si aici apar epigoni, ei nu-mi spun mare lucru.

  5. Credeti ca lipsa de interes pentru literatura clasica,care pentru multi observatori provine din educatia (pro-)moderna,inclusiv a profesorilor,sau este consecinta influentei dominante a internetului,ar putea avea in Ro explicatii mai prozaice,ca pretul cartilor?
    In Franta,de ex,marii clasici sunt disponibili si in editii speciale,subventionate,propuse la pretul modic de ~2 Euro,ceea ce are,macar(!),rolul de a nu descuraja pe cei care vor sa citeasca,dar n-au bani!Exista ceva asemanator in Ro?Si daca nu,considerati ca ar fi utila o astfel de campanie de popularizare a clasicilor?
    Programa scolara tine cont de varsta elevilor in stabilirea operelor literare de studiat?
    Discutam cu un elev de 17 ani despre Eminescu,pe care-l detesta (!),si cand l-am intrebat ce crede despre Glossa,a gasit ca,de fapt nu doar ca-i place,dar ca raspunde perfect framantarilor lui de moment…Cat despre Oscar Wilde,nu-si mai amintea nimic,il „studiase” cu 2-3 ani in urma!!!
    Multumesc.

    • Nu cred ca pretul e problema, clasicii nu costa mai mult decat contemporanii, insa cred ca orice colectie ieftina are sanse. Am experimentat acest lucru cu „Cartea de pe noptiera” de la Humanitas, in care elementul comun era un pret accesibil, in rest, autorii erau si clasici si ultra-contemporani, adica tineri scriitori de azi. Elementul comun valoric era ca nu plictiseau.
      (Cu ocazia asta mi-am amintit de o alta definitie, de data asta rautacioasa, a clasicilor: acei autori citati, dar niciodata cititi).
      Programa incearca sa tina pasul cu varsta elevilor, dar si aici sunt prejudecati. De pilda eu nu cred ca Ion Creanga, un clasic, e bun pentru clasele primare. Dimpotriva, mi se pare ca iti place Creanga si-l intelegi abia dupa ce ai experienta la lectura. Dar se merge pe niste tipare deja impuse, iar cand autorii de manual vor sa le schimbe iese scandal. Cat despre campanii, uneori au efectul contrar: am spus odata unor elevi ca daca s-ar interzice cititul cartilor toti ar da navala. Dar o campanie facuta cu ingeniozitate ar putea avea efecte.

  6. Spuneati intr-un interviu ca ati tot gusta din toate genurile literare, mai puţin teatrul. De ce? Umorul dv fin ar face o buna „priza” cu dramaturgia

    • Cred ca ma refeream la a scrie teatru. Intr-adevar, dintre toate genurile literare, imi lipseste chemarea de a scrie piese. Aveam chiar o distanta fata de teatru, din care sunt cativa pe care-i recitesc, dar pe cei mai multi nici nu-i citesc, iar acestia sunt dintre „cei mai calasici”, Shakespeare, Caragiale, Cehov, Moliere (scuze, n-am accente la acest laptop)… Cu cititul unor carti de teatru contemporan m-a reimprietenit Vlad Zografi si stiu bine ca nu-i seman: el vede lumea ca pe un spectacol, iar eu o vad ca o poveste. Acum, depinde cine spune povestea: La Thomas Mann o spune Clamens, un nume cu semnificatie clara, pentru ca naratorul e clement.
      Ati observat ca azi mai toti naratorii sunt inclementi, necrutatori?
      Skakespeare spunea ca viata e o poveste de nebuni povestita de un idiot. Imi place Thomas Mann pentru ca la el viata e o poveste de nebuni povestita de un om clement si intelegator.

  7. Da, sunt curios sa stiu de ce m-as intoarce acum la clasici, la operele lor necitite in perioada adolescentei cand le-am acordat cel mai mult timp. Am descoperit autori mult mai moderni, Murakami, Mishima, Bruckner, Llosa, Steinbeck si multi altii, cu care rezonez in evenimente si in personajele carora ma regasesc uneori. Nu ma vad rezonand din nou la „Idiotul” lui Dostoievski sau avand rabdare din nou cu „Muntele Vrajit”. (recunosc, „Alesul” nu a fost pe lista mea de lecturi).
    Oare nu este corect ca acesti „clasici” sa raman ca opera de studiu pentru initiatii in filologie? Cat de mult mai gust publicul larg, cu un ritm de viata atat de agitat si diferit de lentoarea clasica, aceste opere?

    • O, Doamne! Cat de tanar trebuie sa fiti inca, daca vorbiti asa! Dumneavoastra credeti ca literatura e acel lucru de care se ocupa numai specialistii, acel lucru plicticos pe care il lasam pe mana filologilor? Ignorati, ma tem, ca literatura e si a fost intotdeauna viata. Indiferent la ce varsta citesti o carte, ai viata ta alaturi, ca sistem de referinta. Cartile cresc odata cu noi si se schimba odata cu noi. Ele se raspandesc in noi si, simultan, viata noastra se raspandeste in ele. Si mie mi s-a dat sa citesc „Muntele vrajit” la o varsta nepotrivita, 14 ani. Credeam pe atunci ca „vrajit” te duce intr-un taram chiar vrajit si ce se intampla intr-un sanatoriu nu m-a castigat in nici un fel. Azi e una din cartile mele favorite, pentru ca azi o inteleg, azi ma recunosc in cateva trasaturi ale unor personaje, azi inteleg disputele de idei dintre Naphta si Settembrini, dragostea lui Castorp si induiosatoarea scena cu schimbul de cadouri din noaptea de Anul Nou si personajul timp, cel mai cuceritor dintre toate.
      Incercati sa recititi Idiotul (si cititi si articolul de pe Contributors scris de dl. Liiceanu „Ce inseamna frumusetea va salva lumea?”). Toti autorii pe care-i cititi dumneavoastra, si pe care-i citesc si eu cu entuziasm, l-au citit si rascitit pe Dostoievski, va asigur. Vargas Llosa are un volum, Adevarul minciunilor, cu cronici si comentarii la o multime de clasici. Poate va convinge el!

      • Multumesc pentru raspunsul dumneavoastra, m-a inveselit. Da, cred ca am ramas la stadiu de copilarie in ceea ce priveste lectura. Dar mi-e teama ca nu mai am timp. Fizic, ca varsta. Reluand din clasici mi-e teama ca voi pierde pe contemporani.
        De exemplu, citesc acum cam 10-20 pagini maxim din „Supliciul unei adolescente” de Yoshimura Akira (ar fi trebuit sa o termin in aceeasi zi, dar timpul pentru beletristica este foarte limitat). Ma socheaza prin abordare. Nu mai spun de „cautarea oii fantastice”. E o stare si o noutate pe care nu as vrea sa le pierd reintorcandu-ma la clasici.
        Dar da, probabil ca odata cu maturizarea, cred ca ma voi reintoarce la clasici, asa cum batranetea ne readuce la valorile fundamentale dupa perioada de zburdalnicie.
        Da, poate ca sunt inca tanar in ceea ce priveste cartile, va multumesc pentru compliment! Si va multumesc din nou pentru amabilitate!

    • Imi plac amandoua: urasc sa fiu „contra cronometru”, urasc sa nu am timp. Ritmul vietii mele, am mai spus-o, ar trebui sa nu depaseasca viteza legala de trait. Propuneam candva sa se dea amenda celor care depasesc viteza legala a vietii.
      Visul meu „din toate cel frumos” este zborul. Am vise fantastice cu zboruri si mi-au ramas pe retina interioara imagini de perspectiva asupra lumii vazute de sus. Ma plangeam ca, asa cum e titlul unui roman japonez, „N-am mai visat de mult ca zbor”, dar, in ultimul timp, am visat iar asta si, mai mult, am experimentat feluri noi de a zbura.

  8. In cazul traducerilor din clasici, atunci cand este talmacit in limba romana un text, se actualizeaza si limbajul, desigur, avand grija sa nu fie alterate ideile si stilul.
    In cazul literaturii romane vechi, in general, o editura care se respecta, nu-si propune sa actualizeze limbajul din textele lui Neculce, Ureche etc. Credeti ca un astfel de demers facut pentru editiile destinate scolilor ar face aceste texte mai atractive si „de inteles” pentru elevi?
    Iar daca ati opta pentru un astfel de demers, pana la nivelul carei epoci considerati ca ar trebui inovate paradigmele scriitorilor? Secolul XIX, inceputul secolului XX?

    • Cand eram profesoara la gimnaziu le dadeam elevilor exercitii in care sa-i „traduca” pe cronicari in limbajul contemporan, pe cat posibil si ei erau uimiti sa-i vada sub alte haine lingvistice. Da, se poate dovedi un exercitiu util. Dar si mai bine ar fi sa-i repovestim pe clasici, asa cum s-a facut si cu Shakespeare, pentru copiii care inca nu se apropia de ei. Cred ca secolul al XIX-lea ar fi limita.

  9. Sunt subiectiv, dar observ ca exista o strategie de publicare a cartilor cu autori straini care au costuri reduse. Se traduc lucrari opensource, la care drepturile de autor sunt simbolice sau inexistente. Autori actuali si poate la fel de valorosi genereaza costuri suplimentare legate de copyright si atunci se evita traducerea lor. Un exemplu ar fi Jonathan Litell, Les bienveillantes pe care l-am citit in limba franceza castigator al celui mai prestigios premiu literar francez, Goncourt. Cum exista numerosi traducatori romani-francezi, explicatia cade exclusiv in faptul ca la nivel monetar nu multe edituri din Romania isi permit platirea dreptului de autori. De acolo, rezulta imbratisarea clasicismului si asocierea valorilor literare perene. Exista lucruri care nu se schimba in natura umana care tin de social si modul de interelationare, dar exista multe care s-au schimbat, iar stagnarea intr-o mentalitate a unor autori care intradevar isi pun intrebari existentiale, dar la unele deja s-a gasit raspunsul(de la schizofrenia explicata biochimic si prezentata in epoca clasicilor sub o forma de geniu neinteles sau compasiune, dragostea etc). De aici, urmatoarea intrebare. Piata ideilor in Romania este dominata de o piata a ideilor din anii 1800-1900 referitoare la intelegerea lumii in care traim. Frumos, dar ineficient in a inocula cititorilor curiozitatea secolului XXI si inovatia. .. Aici in Occident exista o pleiada de autori care dincolo de valoarea literara au si o valoare practica, de a face inteles cititorilor care sunt tendintele, care sunt ideile, care sunt explicatiile. O viziune pragmatica. In Romania, se merge mai mult pe notiunea de mister, neintelegere, frumos…o viziune romantica, idilica.

  10. Un clasico es algo que todo el mundo quisiera haber leido y que nadie quiere leer. /
    Un clasic este ceva pe care toata lumea ar vrea sa-l aiba deja citit dar pe care nimeni nu vrea sa-l citeasca.

    Informatiile din care ne constituim n-o sa ni le luam niciodata, toti, din aceleasi izvoare. Ca in rezolvarea oricarei ecuatii, conteaza mai putin ordinea in care o rezolvam. Cu adevarat important este daca rezultatul la care ajungem este cel adevarat (ca la orice culegere de matematica, rezultatul corect al unei probleme nu este mai mult decat . . . unul).

    Ca sa ajunga sa scrie ceea ce au scris, fiecare dintre clasici nu s-a citit pe el insusi, ci pe unii dintre cei de dinaintea lui.

  11. Buna ziua!

    V-am citit si recitit „Prejudecatile literare”. Marturisesc ca este singura carte de specialitate din domeniul filologic (cu paralele in alte domenii) ce m-a facut sa revin, de nenumarate ori, la anumite aspecte. Oh, nici nu stiu ce sa va intreb! Dar incerc sa construiesc o adresare scurta.
    1.Considerati clasicii inepuizabili, prin definitie? Este aceasta posibilitate nesfarsita de a gasi semnificatii o validare a scriitorului clasic?
    2. Aveti sugestii de lectura „vitale” pentru o viitoare studenta la Litere?

    Va multumesc!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

 

 

Nexus – Scurta istorie a retelelor informationale

Scurtă istorie a rețelelor informaționale din epoca de piatră până la IA
Editura Polirom, 2024, colecția „Historia”, traducere de Ioana Aneci și Adrian Șerban
Ediție cartonată
Disponibil pe www.polirom.ro și în librării din 27 septembrie 2024

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro