vineri, martie 29, 2024

Intelectuali critici în Quebec

Intelectuali și intelectuali critici

Cum recidivez cu un text despre intelectualii critici, poate ar fi necesar să-mi explic puțin termenii. În limbaj curent a fi intelectual presupune să ai studii superioare, în general în științele umane. Dar să mergem mai departe și să spunem că intelectual este cel care «lucrează cu idei», care are o ocupație intelectuală. Dar înseamnă asta că toți intelectualii au același profil, pentru că «lucrează cu idei» ? Cred că aici începe o altă gradație. Una este să «lucrezi cu idei» și alta este să «lucrezi asupra ideilor». În primul caz, intelectualul se supune ideilor, le slujește. În al doilea caz, el supune ideile propriei sale viziuni; ideile îl slujesc pe el, precum dovezile îl slujesc pe un bun avocat, într-o bună pledoarie. Dar există avocați și avocați. Există intelectuali cu diplomă, intelectuali recunoscuți în grupul lor profesional și intelectuali mediatici, recunoscuți pe scena publică. Cred că profilul următor ar fi intrarea în arena rarefiată a «gânditorilor epocii». Ei sunt cei care cristalizează și încarnează epoca. Aș vorbi de intelectualii critici, care par să asume o viziune, o misiune, o vocație.

Pentru a numi metaforic aceste cîteva posturi de intelectuali, aș spune că la bază se regăsesc coriștii, cei care cântă în marele cor al intelectualilor. Din marele pluton se detașează câțiva intelectuali de prestigiu în mediul lor profesional. După care ar urma intelectualii mediatici, care au și recunoașterea publică; ei sunt cunoscuți și recunoscuți prin prezența lor în spațiul mediatic. Și vine apoi categoria cea mai restrînsă a intelectualilor critici. Cei care încarnează epoca, care provoacă confruntări de idei. Intelectualii critici cred că ideile conduc lumea. Uneori ei devin un fel de profeți, de misionari, de dominatori de idei, poate chiar de manipulatori de idei. Ei pot fi taxați de clar-văzători, de utopici, de provocatori, de uzurbatori, de eretici, de dizidenți. Ei se expun criticilor pentru că au tentația de a încarna epoca, de a o pune în cuvinte și a o transfigura în idei. Convingerea lor, repet, este că ideile conduc lumea, de unde și tentația de a o explica, de a o confrunta, de a o provoca. Ei sunt soliștii.

Desigur, orice operație de categorizare (și cea propusă aici) poate fi supusă criticii. Dar fiecare analist își legitimează categoriile, prin clarificarea criteriului folosit. Eu am ales criteriul gradului de participare la «viața și mersul ideilor», la «viața și mersul lumii».

De ce Mathieu Bock-Côté ?

Pentru că este din Quebec. Am uneori gândul că am ceva datorii de plătit acestei țări de adopție, în care am trăit peste patru decenii. Dar l-am ales pe Bock-Côté mai ales pentru că este un intelectual care a depășit frontiera Quebec și frontiera Canada. Ideile sale critice s-au exportat și în mediul intello din Paris, epicentrul intelectual al Franței. De altfel, Mathieu Bock-Côté locuiește în ultimul timp la Paris, unde colaborează la ziarul Figaro. Este apreciat în Franța pentru «raritatea» sa de observator atent al campusurilor universitare din continentul nord-american. Aș spune că are avantajul unei duble priviri culturale, de care am putut beneficia și eu: privirea spre universul anglofon, nord-american (viziune mai pragmatică: problema și soluția la problemă) și spre universul francofon (viziune mai raționalizatoare : problemele trebuie explicate și înțelese). Să amintesc că la Montreal există două universități francofone și două universități anglofone. Am constatat că cele două viziuni se întâlnesc. Bibliografiile academice combină în diferite doze, cele două literaturi: anglofonă și fancofonă. Nu se spune despre Quebec că este o Americă care vorbește în franceză?

Mathieu Bock-Côté se face cunoscut prin cronicile publicate în cotidienele din Montreal Le Devoir, La Presse, Journal de Montreal și articolele sale din Figaro, la Paris. Aș începe așadar prin calificativul de intelectual mediatic. Aș continua cu un alt calficativ: are un traseu nomad. Se mișcă la fel de abil și pertinent între articole în ziare și reviste, texte pentru radio, prestații la televiziune și cărți de autor. Are o formație în filozofie și sociologie și intervine în cursuri de sociologie și științe politice la Université du Québec à Montréal și Université de Montréal.

Îl consider pe Mathieu Bock-Côté ca un intelectual critic, un polemist redutabil. El afișează un ablomb rar și un debit în rafale. Confruntarea de idei rezonează cu personalitatea sa de «bagarreur». Nu-și pierde nici firul, nici firea. Lasă impresia că orice confruntare de idei este un joc, un joc desigur intelectual. Puțini intelectuali din Quebec au pătruns în lumea mediatico-intelectuală din Franța. Cheia reușitei sale în Franța? Mânuiește eficient verbul incisiv (nu invectiv). Este preocupat de imperativul de «a ne regăsi raționalitatea», într-o lume plină de derive. Este convins că «ideile conduc lumea» și consideră de datoria intelectualilor să explice marile mize ale lumii de azi și să se confrunte prin dialogul de idei.

Preocuparea lui pentru «viața ideilor», neconformismul și viziunea sa înscrisă în istorie (în  timpul lung),  îl apropie de o serie de intelectualii critici din Franța, precum Eric Zemmour, Michel Onfray, Alain Finkielkraut, Pascal Bruchner. Verva și anticonformismul îl expun desigur unor etichete caricatură: om de dreapta, naționalist, xenofob, reacționar, populist. Este prețul notorietății.

Îl consider pe Bock-Côté un intelectual critic prin temele abordate și care sunt legate de problematicile lumii în care trăim:  democrația, auto-determinarea națională, identitatea națională, multiculturalismul și noii viruși ideologici. Să enunțăm câteva titluri de cărți de autor pentru a pune în evidență ținta polemicilor în care se angajează. Ultima sa carte, La Révolution racialiste et autres virus idéologiqueseste o critică a ideologiilor woke și cancel culture. Cartea L’empire du politiquement correct este o analiză a acestei ideologii și practici de discriminare pozitivă născută în America de Nord. Cartea Le nouveau régime abordează mizele democrației în lumea de azi. Cartea Fin de cycle: aux origines du malaise politique québécois este o analiză a dilemei naționalism quebechez și federalism canadian. La dénationalisation tranquille abordează concepte precum memoria colectivă, identitatea națională și multiculturalismul după referendumul din 1995.

Tematici cheie și abordarea lor critică

Identitatea națională. Mathieu Bock-Côté consideră cultura politică din Canada ca având cultul liniștii, al negocierii și al consensului. Nu este de mirare reacția sa față de manifestația recentă a șoferilor de camioane care au ocupat capitala Ottawa și capitale provinciale. Dar, ar fi o fantasmă să compari această mișcare pentru libertate și împotriva restricțiilor sanitare cu mișcările suprematiste, asociate cu Trump. Cultura politică din Canada este o cultură a negocierii și nu a violenței. (Și o  observație personală. Această revoltă surpriză a șoferilor de camioane a creat o formă nouă de contestare care s-a exportat rapid în multe țări din Europa. Să fie oare un răspuns globalizat de contestare, față de tentația globalizării gestiunii autocrate ?

Bock-Côté consideră cultura politică din Quebec ca fiind acaparată de «petites affaires», care agită efemer spiritele. El privilegiază «les grosses affaires» (pentru a vorbi în limbaj quebechez). Asociat cu militantismul suveranist, el pledează pentru autodeterminarea acestui popor. Să precizăm că în Quebec două partide alternează la putere: Partidul liberal (federalist) și Partidul qubechez (independentist). Dacă pentru federaliști, Canada este o confederație de provincii și teritorii, pentru suveraniști, Quebecul nu este o provincie, ci un popor, o țară a cărei emancipare are nevoie de statutul de națiune independentă.

La întrebarea Ce este un Quebechez? el reține câteva elemente legate de descendență: descendenții celor 60.000 de coloni veniți din Franța în anii 1760. Și o serie de elemente istorice de continuitate: o majoritate istorică francofonă care a explorat, a defrișat, a construit, a imaginat, a visat și a apărat teritoriul. Numai că identitatea colectivă este încă neterminată în Quebec. Viitorul se joacă prin suveranitatea Quebecului ca națiune. Stâlpii de susținere: conștiința fragilității națiunii, dorința de a păstra o moștenire istorică și a asuma un destin particular în istoria continentului nord-american.

Nu este Quebecul o mică insulă francofonă într-un ocean anglofon,  care se bate pentru supraviețuire ? În Israel de exemplu, Yoram Hazony constată, în cartea sa despre «virtuțile naționalismului», că statele care își caută independență sunt mult mai puțin periculoase decât imperiile care tind să inventeze un discurs normativ pentru a-și justifica propria extindere. Putem  vorbi de naționalisme de supraviețuire și de nationalisme de extindere.

Aș spune că discursul despre națiune a trecut în Quebec printr-o lungă evoluție istorică și retorică. S-a vorbit mai întâi de naționalismul canadian francez (națiunea franceză din America).  Începând cu anii 1960, naționalismul quebechez accentuează emanciparea economiei și afirmarea drepturilor civile. Din 1990, naționalismul în Quebec privilegiază o cultură civică comună, adică o convergență culturală, acompaniată de respectul diferenței etnice și culturale. Să amintim că au fost două episoade de referendum, în care locuitorii provinciei cu drept de vot, indiferent de origine, au fost chemați să se pronunțe cu un Oui sau un Non pentru proiectul de suveranitate al Quebecului. Primul, cel din 1980 a fost pierdut cu 59,56 % pentru Non. Declarația primului ministru de atunci, Jacques Levesque a rămas în memoria politică a Quebecului: «Dacă v-am înțeles bine, va fi data viitoare !»

Să ne fie îngăduită o mică paranteză istorică, pe care am trăit-o la Montreal. Al doilea referendum, cel din 1995. După numărătoarea voturilor, în acel 30 octombrie 1995, ora 23.09, Primul ministru al Quebecului de atunci, Jacques Parizeau, a urcat pe scena Palatului Congreselor de la Montreal. Proiectul de suveranitate fusese respins la limită, cu un 50,58% pentru Non. O mică decimală. Sala era în lacrimi și suspine; cei prezenți cântau Gens du pays a poetului național și suveranist Gilles Vigneault. Era o atmosferă de istorie ratată, ratată de atât de puțin! Parizeau va declara atunci: Cred că «am flambat 25 de ani din viața mea… Dragi prieteni, e ratat, dar nu cu mult… Dacă vreți, haideți să vorbim de Noi la 60&% care am votat Oui. Este adevărat, că am fost bătuți. Dar am fost bătuți de bani și de voturile etnice, în mod esențial». A fost considerată o declarație șoc din perspectiva corectitudine politică; banii erau indiciu de vot al anglofonilor din Quebec, iar voturile etnice refereau la votul etnic care prefera opținea federalistă. Eu, exilata dintr-o fostă țară comunistă, o țară plasată geopolitic între câteva imperii, am simțit inconfortul colectiv și efortul și nevoia de supraviețuire și afirmare națională.

Multiculturalism, derive minoritare și viruși ideologici. Bock-Côté observă că derivele comunitariste tind să înlocuie gândirea socială cu diviziunile etnice. Multiculturalismul, inițial imagine de viață comună și în armonie etnică și culturală, a deviat spre discriminarea pozitivă și, mai nou, către ideologiile woke și cancel culture, care au impus cenzura gândirii și a limbajului.

Adio Istorie! Istoria trebuie rescrisă în perspectiva victimizării minorităților. În facultatea de Istorie, studentul trebuie să învețe că America de Nord este, începând cu 1492, colonialistă, rasistă, sexistă și transfobă. Dominatorul este alb, colonizator, misogin, patriarhal și heterosexul.

Adio cultură! Progresismul încearcă să criminalizeze formele culturale tradiționale pentru a impune un Stat diversitar. Trebuiesc încurajate culturile minoritare. Trebuie ștearsă simbolica pomului de Crăciun și a tradiției creștine. Trebuie descurajată societatea tradițională și diabolizată cultura occidentală. Occidentul trebuie să se simtă vinovat. Vinovăția Occidentului devine narativul istoric. 

Adio suveranitate, adio națiune! Cine mai îndrăznește astăzi să ridice patria în slăvi, să o apere în spațiul public? Patriotismul este taxat de naționalism subversiv și xenofob. Suveranitatea nu mai este considerată legitimă. Nici apărarea frontierelor. Nu mai există popor. Există grupuri identitare și un regim diversitar. Națiunea nu mai are substanță. Identitățile sunt minoritare, revendicative și resentimentare. Vorbim de un resentiment față de majoritatea națională.     

Adio democrație! Nu avem nevoie de unitate națională, ci de diversitate. Și cine se opune regimului diversitar este taxat ca fascist, xenofob, supremațist alb, trumpist. Etichetele servesc a discredita și culpabiliza.    

Revoluția toxică. Se întreabă Bock-Côté: Cum e posibil ca națiunile occidentale care și-au promis să depășească rasismul să adere acum la o concepție rasială a umanității? Noul progresism a înlocuit treptat lupta de clase sociale cu lupta rasială și a numit asta societate post-rasială. Paradoxul este că mecanismul acestei revoluții toxice este exarcebarea până la fanatism a identităților rasiale, în contextul în care Occidentul a repudiat vocabularul rasist și moștenirea epocii Hitler.  

Wokismul, spune Bock-Côté, este  un soi de revoluție culturală care vizează acuzarea unor personaje istorice din istoria civilizației occidentale. Existența noastră este considerată o crimă, iar supraviețuirea noastră, un scandal. Această «curățare etnică» are un efect de paralizie și rușine pentru conștiința a ceea ce suntem. Occidentalul este un criminal prin natură, pentru că este alb și exploatator. El nu poate fi iertat decât omorând batrânul alb care zace în el, refuzându-și istoria și acceptând să dispară din istorie. Cum? Printr-o lovitură de stat demografică pentru a permite minorităților venite să se instaleze în lumea occidentală, să practice diversitatea etnică și culturală și să combată hegemonia majorității albe. Strategia stângei woke este înainte de toate semantică. Alegem un cuvânt, care stîrnește reprobarea universală, și îi lipim o nouă definiție. Sursa acestui rasialism de tip nou este Sudul Statelor Unite pe timpul segregării rasiale a negrilor americani din anii 1960. Wokismul este și o manifestare a imperialismului cultural american, iar limba engleză devine simbol de emancipare a populațiilor rasizate,  pentru a intra în contact cu lumea occidentală, dincolo de orice context național. Este revendicată un soi de «mândrie rasială» mondializată. Wokismul devine un buldozer postnational care transformă societățile occidentale în provincii mentale ale imperiului american. Soluția de a ieși din aceste derive minoritare ar fi ieșirea din «polarizarea etnică» și din «fantasmul teribil al războiului între rase». Reînnoirea noțiunile de popor și națiune. Un  popor nu este o rasă. Și o națiunea tinde la unitate și nu la diviziune. 

***

În încheiere aș spune că fiecare societate își modelează gama ei de intelectuali. În limbaj curent se spune «avem intelectualii pe care îi merităm»

Aș adăuga că intelectualii critici produc nu doar zgomote și strigăte publice, dar și efecte asupra gândirii epocii. Pentru că se angajează în dialogul despre provocările epocii , ei se regăsesc adesea în trangresiune. Sunt considerați provocatori, uneori chiar dizidenți. Prin retorica lor virulentă, se expun criticilor de tot felul. Intelectualii critici trăiesc în tumult.

Îmi amintesc de prima carte dizidentă citită în 1981, odată ce am trecut de partea cealaltă a Zidului. Era vorba de Cette lancinante douleur de la liberté a lui Vladimir Boukovski. Autorul povestește că, atunci când a fost convocat de KGB pentru a răspunde la întrebările despre erezia lui (fusese diagnosticat cu schizofrenie latentă, pentru că nu credea în ideile conforme), nu a putut adormi în noaptea dinainte. Dar, spune el, nu pentru că îmi era teamă, ci pentru că eram nerăbdător să îi confrunt, nerăbdător să le spun adevărul și să mă năpustesc asupra lor ca un tank. 

M-am întrebat atunci : Oare intelectualii critici nu practică un soi de eroism sacrificial,  pe altarul ideilor ? Nu aceasta este durerea deșirantă a libertății de gândire ?

Distribuie acest articol

47 COMENTARII

  1. Dincolo de „intelectualii critici”, pe care-i, eu personal, ii gust, exista bunul simt, simplu, al ciobanului, daca vreti, al taranului. Asa ar trebui sa se formeze filozofia unei societati.

    Din nefericire exista intelectualii proletari, extrem de zgomotosi, extrem de aliniati la niste dogme pe care le recita cu ochii inlacrimati si entuziasm feciorelnic. Modul lor dulceag, place mult gospodinelor, lucratoriilor de la autobaza.

    Misto e insa, ca, din timp in timp, chiar lucratorii de la autobaza vad deformatiile si incep sa protesteze.

    Je suis Ottawa! Ce va fi cu cirliontii frumosului Troudeau?

    • Se cauta probabil o Dalilah cu toate ca Troudeau nu este Samson.
      Tom Jones inca poate sa mai (in)cante (cu) melodia cu acelasi nume. ;)
      Tom Jones nu este cioban dar este fost constructor … cu carca.

    • Dincolo de „intelectualii critici”, pe care-i, eu personal, ii gust, exista bunul simt, simplu, al ciobanului, daca vreti, al taranului. Asa ar trebui sa se formeze filozofia unei societati.
      _________
      Frumoase sunt amintirile din copilarie si din tinerete, trebuie sa va consolati insa cu ideea ca „v-ati trait traiul si v-ati mancat malaiul”. Timpul se scurge, tic, tac… si nu-l puteti tine in loc, daramite sa-l intoarceti inapoi! Trebuie sa aveti si taria sa lasati, este cazul sa constientizati ca a venit timpul sa faceti un pas inapoi, sa faceti loc pentru urmatoarele generatii.

      De-a lungul civilizatiei, incepand cu epoca de piatra si pana in prezent, societatea si-a modificat de multe ori normele si valorile, uneori in bine, alteori in rau. Factorii au fost diversi, despre progresul tehnologic insa, putem spune cu certitudine ca este generatorul principal al schimbarilor in bine (ne-a usurat semnificativ viata). Evolutia tehnologica evolueaza cu viteza exponentiala (numai laptopul meu are o capacitate de procesare mai mare decat toate procesoarele implicate in misiunea „Apollo 13”) si evident, impactul asupra socioculturii nu se lasa asteptat. In urmatorii 10-20 de ani, vor dispare si ultimii tarani din Europa!

      https://www.youtube.com/watch?v=hp3ybL28ai0

      https://www.youtube.com/watch?v=V1PcgtWAEnU

      https://www.youtube.com/watch?v=fW7UVHz9QYA

      https://www.youtube.com/watch?v=M3SGScaShhw

      P.S. perioadele de tranzitie a schimbarilor ordinii sociale pot fi intradevar crude, „heart-breaking” (va recomand filmul „The Last Samurai” regizat de Edward Zwick in 2003.). Daca vechea ordine a samurailor de ex. isi prelungea existenta cu 5-7 decenii (asa cum au facut chinezii, tailandezii, filipinezii, indienii, tarile musulmane, etc) astazi, nivelul de trai al japonezilor era mult mai coborat. Dat fiind ca ne aflam deja pe locul 3 in noua cursa 4IR, nu putem continua cu frana de mana trasa (de dragul pensionarilor nostalgici cu lacrimi in ochi, al camionistilor, tractoristilor, etc) in timp ce altii apasa la maxim pedala de acceleratie.

      https://www.youtube.com/watch?v=eo7Ko0E3N1k

      https://www.youtube.com/watch?v=APhSAIeqLkQ

  2. Aud prima oară de acest ins. Dacă astea sunt ideile cu care șochează lumea francofonă, tradus în engleză s-ar pierde printre alte voci mult mai puternice decât a lui. Sunt cu sutele. Și nu de ieri, de azi, ci de decenii deja. Ar trece neobservat și ar fi obligat să-și caute un job ca să poată să-și plătească chiria. Notorietatea i se datoreaza, probabil, faptului că în Franța limba engleză e la fel de populară ca limba maghiară în Oltenia și poate pentru că o mână de francezi care au reușit să deschidă un ochi încearcă exaltați, (și) cu ajutorul lui, să-l deschidă și pe celălalt. Majoritatea francezilor – funcționari proletarizați (salariați ai statului), anesteziați intelectual de vanitatea lor imperial-anacronică, trăiesc într-o bulă lingvistică și informațională controlată politic, cultural și mediatic de o elită intelectuală neomarxistă finanțată masiv de o super-elită financiar-bancară. Habar nu au francezii de rând ce se întâmplă în restul lumii dincolo de ce li se spune la televizor. Sau chiar și pe bulevardul aflat la un kilometru de ei, unde niște disperați au ieșit să protesteze, fiindcă televizorul ori nu le spune nimic, ori îi minte.

  3. Ah, și ca să nu uit; quebecoșii și-au cam făcut-o cu mâna lor.

    Au forțat migrația spre Quebec dincolo de limitele rezonabilului în speranța că noii veniți vor deveni francofoni verzi. Vorba lu’ ‘ăl bătrânu’: „n-au precupețșit niciun efort”. Și cum penibilul & ridicolul n-au limite, iată-l pe Trudeau la un Bollywood party:

    https://youtu.be/R8ypraEielc

    Pe de altă parte socialismul „progresist” quebecos a făcut economia provinciei francofone varză , deci șanse minime de propășire pentru noii veniți, care fie plecau spre Ontario ca să se ajungă, fie rămâneau în Quebec pe tot soiul de scheme de ajutor social de-ți stă mintea-n loc. Cei rămași nu s-au franțuzit de nicio culoare ci au devenit anglofoni înverșunați. Mai mult, chiar dacă sunt naturalizați în Quebec sunt mereu de partea anglofonilor și-și revarsă frustrările și ura cu spume împotriva francofonilor. În clipul de mai sus de la cheful indienilor din Quebec, inscripția „Asociația indo-canadiană din Montreal” e în engleză, iar Trudeau se glăsuiește indienilor qubecoși de asemenea în engleză și nu în franceză…

    Mde, ce-și face omul cu mâna lui… 😄

  4. Un nou text al extremei drepte francofone la Contributors. Tiparul este deja consacrat. Întoarcerea anti-rasismului împotrivă stângii pentru a promova idei care vin de la Maurras sau de la Gentile.

    • Oamenii muncii de la orașe și sate trebuie să rămână vigilenți și să nu cadă în capcanele întinse de oficinele propagandei burghezo moșierești! Strângeți rândurile tovarăși! Fiți vigilenți! 👌

        • Bravo! Sunteți într-adevăr vigilent.😄 Așa cum ne învață Pravda politicile burgheze duc la imperialism care la rândul său duce la fascism. Mai rămâne doar să ne lămuriși care e diferența între bolșevismul dumneavoastră și fascism.👹

          • @Josef Svejk De fapt marxismul eșuează în explicarea fascismului așa cum eșuează adesea. Fascismul nu se explică prin reflexul burgheziei de a-și proteja privilegiile. Este adeziune ideologică pură; pseudo-religie. Și apropos, nu pun etichete. I-am citit pe Maurras și pe Gentile. Ceea ce scrie doamna Stoiciu mai sus, deghizând textul într-un soi de rezumat al lui Bock-Coté e maurrasianism curat.

      • @Svejk
        In „lumea libera” a secolului 21, individul este apreciat si onorat in functie de abilitati, competente si rezultate. Spre deosebire de lumea secolelor trecute, stereotipurile (originea, culoarea pigmentilor, etc) isi pierd relevanta. Vezi Sundar Pichai sau Rihana de ex, sunt capitalisti originali (self made). In contrast, unii scribalai pe la tink-tankuri si protagonisti ai scenei conservatoare (Steve Bannon, Marine Le Pen, Erric Zemmour, et al) sunt doar teoriticieni si f multi dintre ei sunt chiar papagali, demagogi, etc.

        https://www.celebritynetworth.com/richest-celebrities/singers/rihanna-net-worth/

        „Meritocratia” este evident si anti-rasista. Daca in trecut insa, anti-rasismul a fost promovat doar de aripa stanga, este in primul rand vina aripei conservatoare de dreapta. In opinea mea, meritocratia „per se” este mai degraba o valoare a aripei liberale… si mai putin o valoare de stanga.

  5. Nici nu e putea ca vocile asurzitoare ale propagandei anglofone educata de pe Fox News si The Sun sa nu se manifeste si in comentarii la acest articol. Calmati-va dragii mei, anglofonii pe care-i admirați au câștigat bătălia acum aproape trei secole când operat primul ethnic cleansing din America de N (ie Expulsion of the Acadians pe singura limba pe care o înțelegeți). Quebec nu este nici o amenințare, aici locuiește un popor pe cale de dispariție din care mai apar ici-colea si niște intelectuali care însa se sufoca in atmosfera de provincie din Montreal (in sensul romanesc al cuvântului nu in cel canadian) si pleca in Franța. Ei îmi aduc aminte de putinii intelectuali si artiști basarabeni care vin la Buc ca sa scape de provincialismul Basarabiei, gubernie dominata si acum de rusofoni.
    Nu sunt de acord cu toate vederile lui MBC, dar cand vorbeste de mondializare are dreptate.
    „Le système médiatique qui se fait le propagateur d’une nouvelle culture globale souvent insignifiante accordée aux principes de la mondialisation cherche à frapper d’obsolescence l’héritage historique des peuples, qui entrave l’avènement de l’individu mondialisé. Un pays sans légendes, à la mémoire vide, aux racines sèches, n’est plus un pays, mais un territoire sans âme, un terrain vague, sur lequel n’importe qui peut se permettre n’importe quoi.”
    Si parca vorbește de România. Un teritoriu fără memorie, fără suflet, cu rădăcini uscate in care oricine poate face orice.

    • Prin comentariul d-voastra recunoastetii ca sincronismul este fie depasit in mare masura fie pur si simplu nu merge??? ;)
      Si problema pentru Romania a ramas.Cu cine se incearca sincronismul/rezonanta? Cu Franta si Germania in degringolada technologica/culturala/educationala sau cu lumea angle-saxona care da rezultate?

      • Nu e vorba de sicronism, ci de un concept mult mai simplu, cel de identitate. Iar lumea anglofona este cea care promovează, dar altora, cel mai tare diluarea identității. Brexitul a fost o reacție la perceperea unei false diluari a
        identității (chiar daca este complet stupid unii încă vor laptele in pints și carnea in pounds, până și BBC promova recent aceasta tampenie). Restul este propaganda. Va sugerez sa cititi ultima carte a lui Francis Fukuyama: Identity.

      • Nu e vorba de sicronism, ci de un concept mult mai simplu, cel de identitate. Iar lumea anglofona este cea care promovează, dar altora, cel mai tare diluarea identității. Brexitul a fost o reacție la perceperea unei false diluari a
        identității (chiar daca este complet stupid unii încă vor laptele in pints și carnea in pounds, până și BBC promova recent aceasta tampenie). Restul este propaganda. Va sugerez sa cititi ultima carte a lui Francis Fukuyama: Identity.

    • Ipotetic, MBC ar avea dreptate. Doar că domnia sa atacă o problemă inexistentă, probabil pentru a discredita un fenomen în care nu crede. Nu am cunoștințe despre o radiere sistematică a vreunei istorii sau legende, care ar duce la existența vreunui teritoriu liber de tradiții sau valori. Niciunde în lume.
      Ceea ce se întâmplă, dar asta nu de ieri, ci dintotdeauna, este reevaluarea permanentă a simbolurilor. Așa cum unii au ridicat statui lui Lenin, Stalin sau Groza, alții îl preferă pe Antonescu lui Mihai I, tot astfel unii dărâmă statui despre care cred că nu îi (mai) reprezintă. Nu cenzurarea istoriei se urmărește, ci doar schimbarea heraldicii unei comunități.
      Mondializarea face chiar posibilă înțelegerea istoriei ca fiind unică, nicidecum ca un concurs între multe istorii naționale, fiecare dintre ele prioritară pe un teritoriu restrâns, ba chiar cu viziuni diferite în zonele conflictuale.

      • Mondializarea face chiar posibilă înțelegerea istoriei ca fiind unică, nicidecum ca un concurs între multe istorii naționale

        Istoria au scris-o si o scriu, intotdeauna, invingatorii, deci poate fi unica doar in sensul in care ramin aceeasi invingatori. Cu timpul insa, invingatorii devin invinsi si atunci se scrie istoria din nou. Cred ca un turc il vede pe Vlad Tepes ca pe un mare criminal care a incercat sa impiedica civilizarea romanilor de catre turci. Istoira nu poate fi unica, in veci!

        • Două obiecții:
          1. Într-o lume fără granițe nu există învingători și învinși de naționalități distincte.
          2. Învingătorii doar interpretează istoria. În acest sens trebuie și acum acel „o scriu”. Și valahii și turcii vor fi de acord că Mahomed 2 a venit cu oaste în Moldova și Țara Vlahilor și a fost învins regulamentar de principii autohtoni. Fără aprecieri de moralitate târzie și motivație belicoasă.

      • Cred ca problema este reala. Mondializarea tinde să șteargă încă din copilărie identitatea oricărui grup. Fiul meu a crescut la Buc cu Cartoon Network dar nu stie cine este Ileana Cosanzeana, Harap Alb, etc. Mea Culpa.
        Înainte de a invata un colind sau o uratura de Anul Nou copiii din Romania (dar și din majoritatea tarilor) stiu de Halloween, Valentine day (ca sa fim la zi!) și alte ciudățenii. Este un proces insidios de mancurtizare culturală și MBC a simtit-o in mod direct in Quebec. Dacă mergi in Montreal și comanzi un poutine (chiar asa se cheamă aceasta banală mancare dim cartofi prajiti) șansa ca ea sa-ti fie servită de cineva care stie cat de cat franceza este f mica. Ce fel de moștenire culturală lăsa in urma the brave new world?

        • E cel mult vorba deci de înlocuire, a Ilenei cu Rapunzel și a Zmeului cu Beowulf. Dar terenul nu rămâne gol.
          Credeți că în decursul celor două milenii nu s-au uitat și alte mii de legende și mituri? Fără Ispirescu, Alecsandri sau Creangă nici multe dintre cele „salvate” nu ne-ar fi ajuns. Actualitatea e doar o continuare.
          Fiică-mea a făcut la școală reclamă la „Sarea în bucate” și au pus în scenă o piesă la sfârșitul anului școlar. Deci nici exporturile nu sunt excluse.

          • Cred ca pana la urma cuvântul uniformizare ar trebui sa ne dea de gândit. Vom ajunge cu toții sa ne imersam in aceleași legende promovate prin filme siropoase, sa cantam aceleași melodii într-o limba străina (pe versuri complet idioate), sa purtam aceleași haine, tot mai largi, croite de niște ciudați, sa mâncam aceleași lucruri (si in plus nesănătoase), etc.

    • Vorba lui Ipingescu: „Ăsta combate, d-le, nu ți-am spus eu!” Le-ați zis-o trumparzilor francofobi!

      La aia cu atmosfera provincială de la Montreal aveți mare dreptate. Cunosc o doamnă franțuzoaică măritată cu un profesor român de la universitatea de la noi. Doamna cu pricina a trudit câțiva ani la universitatea din Montreal și s-a plâns într-adevăr de faptul că quebecoșii nici măcar franceza n-o pot vorbi ca lumea. Eu nu cunosc franceza destul de bine ca să sesizez diferențele între cea canadeză și cea vorbită în Franța, dar ele cică există și ar avea o influență covârșitoare asupra pustietății ‘telectuale quebecoase.

      Dumneaei m-a lămurit de asemenea franțujii din Île de France numesc generic modul în care e torturată limba franceză în colonii „Gabonaise” – sau pe limba lui nenea Iancu „Gaboneza”. De aici am tras concluzia ca ceea ce se vorbește în Quebec e „gaboneza quebecoasă”.😄 Evident că așa ceva nu poate limba unei mari culturi.

      P.S.: Dumneaei are niște rudimente de limba română de la soțul ei. Însă nu suficient ca să înțeleagă de ce ne-a cuprins spontan un râs isteric pe mine și pe soția mea la descoperirea noțiunii de „gaboneză quebecoasă”.

      • Cand eram mic si colectionam timbre aveam de la prietenii parinitilor doua cataloage – Zumstein si Yvert et Tellier outre mer.
        Nu este necesar de mers peste mari si tari pentru a vedea atitudinea aroganta si tzapana a Frantei ultracentralizate in institutii, gandire si actiune.
        Ma refer la ridiculizarea constanta a limbilor romanice si/sau dialectelor vorbite in Franta si chiar persecutia lingvistica.
        O parte din intelectualitatea franceza se pare ca a uitat care este scopul folosirii unei limbi, chiar si locale. Scopul este de a comunica, cat de efectiv se poate. Mai mult ca sigur ca nu au auzit, si daca au auzit nu au inteles, despre transmisiunea de date seriala (auz) cu detectare si chiar corectare de erori.
        Aceeasi intelectualitate este absolut oripilata de emergenta „franglais”.
        Aceeasi atitudine era si pe vremea protocronismului national-ceausist in Romania.
        Halal sincronism!
        Daca in Romania basarabenii, ardelenii sunt tratati cu dragoste lingvistica, in Franta nu.

        • Da, asta am remarcat și eu încă din copilărie când citeam alde „Pif” 😎 și mai apoi mult mai pregnant după împușcarea lui Pingelică când chiar am ajuns în Franța. Fudulia goală și suficiența parizienilor vis a vis de tot ce era în restul țării lor și apoi în restul lumii erau izbitoare.

        • L-am întrebat la o bere (de fapt mai multe) pe un coleg britanic de unde vine ura lor obsedată fata de francezi. Mi-a spus că din invidie. Pentru ca au o țară mai frumoasă, mai curata, cu trebuie o și spitale moderne, și, mai ales femei slabe și plăcute vederii.

          • Nu am auzit asta vreodata de la colegii mei britanici.
            Au un dispret total mai ales fata de politicienii francezi.
            Numai la Londra sunt vreo 300000 de expati francezi. Cati expati englezi sunt in intreaga Franta?
            Francezii cu marsul si sangele mentionate in marseieza, germaniI cu berea si fetele din textul original.
            Britanicii sunt cu „nu o sa fim sclavi vreodata!”.

            Unde fug oamenii acolo e bine. De unde fug e rau.
            UbI bene ibi patria.
            Degeaba canta Tudor Gheorge cu tot talentul lui monumental „cat o fi painea de grea, tot mai bine e-n tara mea”.
            Cum s-au deschis granitele oamenii au fugit, chiar si inainte de aderarea la UE.
            Si este asa „de bine” acum ca tot pleaca.
            In Marea Britanie daca pot.
            Credeam ca sunt 400-500 de mii de romani emigrati in Marea Britanie.Cifra se pare ca a fost subevaluata cu 50%.
            Si refugiatii din Africa si Asia vor in Marea Britanie.
            Si sunt inca unii care incearca sa ne convinga de beneficiile UE.

      • Nu este nimic de ras, standardul scăzut al francezi din Quebec se datorează izolării într-un mediu lingvistic anglofon. Franceza din Quebec n-a evoluat fata de limba franceza vorbita in Franța sec 17 si putini știu ca engleza americana este engleza vorbita in sec 16-17 in Anglia.
        Ca si in Quebec gaboneza este un amestec de franceza cu engleza. Asta pentru ca si in Gabon exista o puternică minoritate anglofona.
        Pentru un bun vorbitor al limbii engleze (un englez) engleza de Texas sau Louisiana suna la fel cum suna quebecoise pentru francezi.

            • Si schiorul cu clapari UE ? Preferatul d-voastra, votat cu atata entuziasm? Luxemburgheza saxona vulgara cu pronuntie/dialect regional securistic(a)?
              Cel putin Geoana si Aurescu si Diaconescu vorbesc o engleza impecabila.

            • Dvs ati adus discuția la cum vorbesc unii romani engleza deși era o tangentă cam îndepărtata.
              Daca vorbești perfect engleza nu înseamna ca nu faci parte din structurile vechiului regim. Exemplul cu Geoana este cel mai prost care se putea alege.
              Iohanis are avea probleme in orice limba ar vorbi. Ca orice ardelean este încet la minte, dar nu cred ca asta este cauza principala, pur si simplu este un submediocru pe care l-au împins alții înainte. Din păcate ce s-a întâmplat in ultimele 6 luni probează asta si mai arata ca nu are nici caracter. Nu e singurul politician roman dezamăgește (si nici in alte tari mai cu staif). Totuși intre el si Dancila nu prea era greu de ales.

  6. Startul este corect, recidiva mai puțin. Să explic!
    Definirea noțiunii „intelectual critic” este binevenită. Deci intelectualul critic este solistul care nu se supune ideilor, dar se expune criticilor. E puțin straniu cum se poate cineva ridica deasupra ideilor, care le percepe drept unelte în pledoariile sale pentru o viziune anume, adică tot un set de idei până la urmă. Se slujește de unele pentru a sluji altele. Strategia sa pare a fi deci denunțarea a ceea ce percepe ca grotesc, oximoronic sau doar, pur și simplu, fals. Cauza pe care o slujește se întreține astfel de la sine. Cultura stagnării versus celei a denunțării, mai pe scurt. Nobiliară si exclusivistă față de cea vulgară, de la firul ierbii, a consumatorului fără altă armă în afara alegerii de la raft.
    Dar chiar așa să fie?! Nicidecum, deși definiția e relativ nouă cancel culture nu a apărut la jumătatea deceniului trecut și nu e folosită doar de woke generation. Ofensiva revistelor de extremă dreaptă împotriva BBC are din plin cancel culture, la fel Fox News, dezbaterile Rodicăi Culcer, ba chiar și unii autori de articole o practică promovând comentarii convenabile și blocându-le pe celelalte. Sau într-un mod mai subtil, pretextand cu o analiză despre intelectualitatea critică, se recurge de fapt un rechizitoriu al moralității celorlalți, văzută subiectiv ca îndoielnică. Sau, analizand oferta electorală la președinția unui stat european, este ignorată majoritatea candidaților, scriind (cu obiectivitate, se înțelege) despre unul singur. Nu este și asta tot o cultură a anulării? Ba bine că nu!

  7. Mi-e dor de poveștile la gura sobei, spuse de bunica în vacanțele pe care mi le petreceam invariabil (vară sau iarnă) la țară. De aerul proaspăt și de nopțile senine cu puzderie de stele, ca nicăieri altundeva. Era și libertatea, căpătată acolo, de școlarul de la bloc, cu cheia de gât și vreo câțiva prieteni pe la scările învecinate.

    Nimic mai frumos decât comunitățile de munte, izolate, cutreierate de Prințul Charles (și nu numai), precum o făcea odinioară Calistrat Hogaș. Acolo domnește o liniște și un farmec local, pierdute pe vecie de marile aglomerări urbane. Ce Sars-Cov-2, ce Covid ..? Aceste oaze păstrează încă un model de viață, ce pare condamnat la pieire de actualul trend al societății umane. Vor fi probabil înghițite de modernitate, de globalizare, sub aspect tehnologic, economic, politic sau cultural.

    Multiculturalitatea n-ar trebui însă să intre în conflict nici cu specificul și nici cu sentimentul național, care este încă puternic. A căpătat doar ușoare percepții peiorative din cauza populiștilor xenofobi care l-au confiscat în profit propriu. Nu văd de ce-ar fi de blamat respectul față de strămoși, de părinții națiunii, de tradiție ..etc Ura față de străini și lipsa de respect față de minoritari, țin de xenofobie și rasism.

    Deși frânată de politici populiste, globalizarea e totuși un fenomen cu o dezvoltare implacabilă. Ține și de multiplicarea noastră, ca rasă, pe o planetă care nu este gonflabilă. Suntem deja vreo 8 miliarde.. Spațiile libere sunt tot mai mici, vecinătățile sunt tot mai apropiate. Suburbiile se contopesc cu urbea, periferiile ajung din urmă centrul(și nu mă refer doar la orașe..)

    Procesul de uniformizare vine (aproape..) de la sine. Lumea circulă cvasi-liber. Ubi bene ibi patria, nu e de azi de ieri.. Sateliții de comunicații, permit o comunicare globală care te duce cu gândul la ubicuitatea Celui de Sus.. Educația se bazează pe un ocean de cunoștințe puse în comun, disponibile la un click distanță. Școala online a devenit (de nevoie..) o realitate. Toate acestea formează un model uman aproape universal răspândit (cu mici variațiuni și excepții..)

    La fel de adevărat este că unii forțează nota, în sensul celor remarcate (pe bună dreptate) de quebechezul pe care-l citați. Ca non-intelectual (în sensul pe care-l propuneți..) mărturisesc că n-am auzit de el.
    Se simte și tendința hegemonică a politicienilor americani, în ale căror vise colorate probabil că USA va deveni USW(orld), ca-n SF-urile Hollywoodiene de categorie B, în care ei sunt unici salvatorii umanității și model de bune maniere pentru lumea-ntreagă..

    • Sa nu idealizam, spune oraseanul din mine.
      Era apa rece ca gheata, cateodata scoasa din putz, WC-uri in fundul curtii cum sunt si acum la scolile din Romania. Olitze in dormitoare pentru noapte.
      Muste verzi si albastre mari care intepau.
      Birje care mergeau pana la gara.

      • ..e drept că, deși am moștenit casa bunicilor, nu m-aș muta mai acum, acolo. Nu mai sunt cel de ieri.. M-au capturat definitiv „Luminile orașului”..

        Se duc însă la țară cei cu elan tineresc (și bine fac), puși pe fapte mari.
        Duc cu ei și o parte din confortul urban. Și uite-a așa, pas cu pas, diferențele încep să se estompeze. Apropo, cu ani în urmă, mă amuza copios olița plasată strategic sub pat, de către o „tanti” din București(zona Unirii) ..:))

  8. „În Europa, conceptul de „corect politic” și-a avut originea în leninismul de stânga, pentru a desemna pe cineva care aplica cu multă fermitate linia partidului. Cu timpul conceptul a evoluat spre un sens ironic, pentru a desemna pe cei care, exagerând în fermitatea aplicării liniei partidului, deveneau insuportabili.(Paul Berman, „Intoduction”, in Debating PC: The Debate over Political Correctness on College Campuses (New York 1992).
    La inceput apare ideea, apoi aceasta este propagata in diverse medii academice, iar apoi devine ideologie adoptata de diverse regimuri mai mult sau mai putin autoritare, in diferite forme. Toate aceste politici „woke”, „cancell culture” sunt inglobate in ideologia „progresista”, mai precis in zona „extremismului progresist”. Progresismul la originile sale era despre evolutia societatilor, din punct de vedere politic, tehnologic, social, insa astazi din acest curent s-a desprins o aripa extrema, asa cum exista o aripa de extrema dreapta sau stanga in partidele clasice. Asadar, corectitudinea politica este despre limite, constrangeri, despre „cainta” occidentalului alb in fata propriei istorii, o idee care a aparut si s-a propagat din zona regimurilor autoritare. Nu cred ca este departe ziua in care cei care nu sunt „corecti politic” vor avea de suferit intr-un fel sau altul si vor fi judecati direct de guverne prin diverse metode. In acest moment, orice atac rasist verbal, sa spunem, indreptat asupra cuiva este judecat si pedepsit ca atare de catre institutiile de justitie specializate.
    Intra-devar, astazi cei care lupta impotriva acestor idei sunt considerati „dictatori” feroce, nationalisti, iliberali, anti-europeni, insa sunt lideri care vor sa se desprinda de sistemele si uniunile politice care incep sa se foloseasca de aceste idei pentru a schimba lumea. Idei precum cea de „om nou globalizat”, „rasa superioara”, societati perfecte, o planeta „curata”/”green”, distrugerea ideii de natiune sau incercarea de a ne „constientiza” prin diverse experimente despre responsabilitatea pe care o avem pentru „dezastrul ecologic” in care vor trai generatiile viitoare, au fost idei tipice regimurilor comuniste, marxiste sau naziste si reprezinta utopii foarte periculoase.

    • Cei mai mari activiști ai PC sunt marile corporații, în special cele americane, de unde aceasta politica a venit si in Europa. Aceste au su un departament de Diversity and Inclusion, uneori condus de o persoană cu rangul de vicepreședinte. Încercați da puneti sub semnul îndoielii politica de promovare a femeilor, a minorităților sexuale sau rasiale și cariera dvs este terminată. Si nu vorbesc doar din auzite ci din experienta directă. Treaba asta a început mai abitir cel putin de prin 2010.

      • @Cinicul Cred ca a inceput de acum 30 de ani, dupa caderea regimurilor comuniste si dupa Razboiul Rece, atunci cand America a preluat fraiele lumii si si-a impus dominatia asupra noii lumi. Aceasta a fost o ocazie uriasa pentru corporatiile occidentale de a controla lumea, devenind astazi atat de puternice, incat lucreaza in tandem cu guvernele. Corporatii ca FB, Google, Microsoft si altele detin controlul in ce priveste comunicatiile in mediul virtual si implicit isi pot impune propriile viziuni si politici in lume.
        „Oglinda Neagra” este foarte relevant in acest sens. Insa astazi, corectitudinea politica a fost adoptata de catre liderii politici sau guverne si propagata in toate institutiile occidentale.

  9. Cel mai bun lucru pe care l-au facut intelectualii quebecosii a fost Revolutia Linistita, Au educat un intreg popor si l-au scos din saracia in care-l tineau bossii anglofoni si biserica catolica. Anacronicii nu vor reusi sa-l readuca la viata pe Duplessis si a sa Grande Noirceur. Asta trebuie sa faca si romanii.

  10. Intelectual… din latinescul intelectualis, „referitor la înțelegere”. Intellectus: „discernământ, înțelegere”. Ca sa stim cu precizie despre ce vorbim.

    Cititi si „Intelectual“? Adică ce? al domnului Plesu.

    • Neee, subtilitatea d-lui Plesu nu tine la telectualitate. Noi astia mai politehnisti, mai asa zicind lipsiti de studii universitare de umanioare sintem perceputi drept niste deplorabili, niste incapabili sa simtim kestii, niste tipi care calculam si atit. Karamazov ne e inaccesibil, basca n-am citit vreo poezie la vietile noastre, nu pricepem care va sa zica subtilitatile la care au acces doar ei, literatii, nu avem acces la nuante, motiv(e) pentru care se pufneste superior cind sintem pomeniti.
      In mintea unora pina si nevestele le tratam ca pe niste date si formule, iar copiii ne sint niste ceva acolo in vreun tabel. Iar daca luam in mina vreun instrument muzical trebuie ca sintem niste dezastre asteptind criticile vreunei blibliotecare afone. Nu zic nimic de poete ca alea e sigur telectuale superioare chiar cind scriu timpenii literare, sociologice sau politice. Da’ nu se face sa te legi de ele tu, biet injener, ca esti magar si fara manera.

  11. Sunt de 10 ani in Québec, dar nu am auzit de acest domn, desi mai rasfoiesc si ziare de aici. Poate mi-a scapat, poate ca o fi intr-adevar un intelectual din aia invocati de Svejk. Daca imi permiteti, o sa ma dau si eu cu parerea, si prin asta nu doresc deloc sa ofensez pe nimeni. Intelectualii din Québec nu se pot exprima la fel de liber ca cei din restul Canadei din cauza constringerii nationaliste, pe care nu o condamn deloc, ba din contra, e ceva de inteles, dar realistic discursul lor ramine serios ancorat in nationalism. Deci, nu prea vad analogii cu Romania. Eu as zice ca in afara de orasul Québec, unde se simte un spirit patriotic, restul provinciei seamana mai mult cu Basarabia in termeni de limba si suveranitate: peste tot franceza vorbita e plina de anglicisme, uneori pana la absurd si nu vorbim doar de strada, dar si de televiziuni. Practic, cu cat mai mult va indepartati de capitala Québec, cu atat mai mult se deterioreaza calitatea limbii si spiritul suveranist. De unde si frica si constringera de care aminteam mai sus.

    Ca fapt divers, cel mai popular intelectual in Canada, la moment, e Peter Jordan:
    https://www.thefamouspeople.com/canadian-intellectuals-academics.php

  12. Hmmm… Trei ganduri intr-o duminica dimineata linistita.
    1. Nu sunt scolit in stiinte umaniste. Sunt inginer, deci un sub-intelectual.
    2. Interesant, si eu cred ca datorez Canadei ceva mai mult decat taxe. Din pacate deocamdata locuiesc si muncesc in UK dar inca imi platesc fee-urile (pot sa folosesc ringlish ? – e admis de la un subintelectual) catre P.Eng si nu mi-am dat jos inelul de otel . BTW, UK e o frauda de natiune si de stat.
    3. Canada e mai puternica cu Quebec decat fara. Bilingualismul este o expresie a tolerantei si le reaminteste vorbitorilor de engleza ca nu sunt „the little US”. Ceea ce e un lucru bun.

    3a. :))) Sper sa ma pot intoarce si sa imi inchei viata in Canada nu in UK.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gina Stoiciu
Gina Stoiciu
Profesoară titulară în Departamentul de comunicare al Universității din Quebec la Montreal, a trăit și lucrat în mediul academic în Canada, începînd cu anii 1980. Este implicată în cercetările despre comunicarea internațională și interculturală, în studiul problematicii integrării și identităților, precum și în studiul unor problematici mai generale ale lumii contemporane: tranziție politică, mitologii politice, studiul medias, studiul imaginarului național și a unor practici simbolice în științele sociale. A dat cursuri de metodologie și a încadrat multe lucrări de masterat și teze de doctorat. Este membre fondateur al grupului de cercetare GERACII, Groupe d’étude et de recherche axée sur la communication internationale et interculturelle/UQAM. În România a absolvit Facultatea de Filozofie și a susținut o teză de doctorat în filozofia culturii. A lucrat la Centrul de cercetari sociologice al Academiei. Dintre cărțile de autor în limba română : Orientări operaționale în cercetarea comunicării de masă (Editura științifica, 1981); Exilul : Viața în fragmente (Editura Polirom. 2014 ); Individul Contemporan (Editura Limes. 2018). Dintre cărțile de autor în limba franceza : Exil et fiction. La différence: Comment l’écrire, comment la vivre?; Aveuglement de Janus. Mythes, mythologies politiques et reconstruction identitaire; Comment comprendre l’actualité. Communication et mise en scène. A semnat capitole de carte în numeroase volume colective apărute la Montreal, Paris, București. A publicat articole în reviste internaționale de prestigiu, precum International Journal of Communication, European Journal of Communication, Hermes. În registru jurnalistic, a publicat articole despre Europa de Est în jurnalul elitei din Quebec, Le Devoir. Între anii 1990 și 2000 a inițiat , împreună cu Roger Tessier de la Montreal și Daniela Frumusani et Mihai Coman, de la Universitatea București un jumelage între cele două universități, l’Université Bucarest (universitatea de origină) și Université du Québec à Montréal (universitatea de apartenență în Canada). Colaborarea a implicat axa învățamînt, collocvii anuale și publicații. Printre publicații, menționăm cartea La transition en Roumanie, communication et qualité de vie, Presses de l’Université du Québec, 1995. Cartea îi este dedicată de co-semnatari, în acești termeni : À Gina Stoiciu, avec l’estime et l’affection de ses collègues, à Bucarest et à Montréal. A publicat o serie de cronici despre Societate și cultură, în revista Cultura.ro Figurează , ca titular de rubrică și colaborator, în Antologia revistei Cultura. Principalii actori 2005-2017, apărută la Muzeul Literaturii Române în 2018. În anii 2019 et 2020, a publicat o serie de eseuri pe site sociologilor : romaniasociala.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro