joi, martie 28, 2024

Intelectualii şi politica

În luna mai a anului 2009 am participat la marcarea a 95 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu, aniversare petrecută în Muzeul de Istorie al României, graţie – în principal – energiei şi motivării extraordinare a lui Cristian Fulger, nepot al Seniorului.

Ştiţi cum sunt asemenea împrejurări: emoţionante şi cuminţi. Trei-patru vorbitori care amintesc calităţile personalităţii respective, eventual o mică expoziţie de fotografii, documente, mai rar obiecte care i-au aparţinut, uneori se lansează o carte sau are loc un moment muzical ori poetic. Interesante sunt întotdeauna discuţiile dintre participanţii la eveniment, înainte şi după festivităţi, oamenii se bucură că au prilejul să se revadă şi să depene amintiri, mai ales că, de cele mai multe ori, e vorba despre vârstnici. Dar, orice-ai face, e greu să depăşeşti un inevitabil aer protocolar, previzibil şi formal.

Exceptând surprizele.

În împrejurarea amintită, surpriza s-a numit Ion Caramitru. Nici nu ştiam că mai este, că se mai consideră, că se mai revendică drept membru PNŢCD. Am considerat prezenţa lui drept un simplu gest de politeţe faţă de organizatori – Fundaţia Corneliu Coposu – şi de plecăciune faţă de memoria Seniorului.

Dar a fost mult mai mult. Discursul lui Ion Caramitru – care a început prin a povesti o neînţelegere neplăcută care a prefaţat relaţia sa cu Coposu – a fost electrizant! Rareori am văzut un om politic care să vorbească atât de pasionat despre partidul lui, despre idealurile acestuia, despre ce-ar trebui să fie şi ce este în realitate. Un partid „confiscat de oameni care duc mai departe încercările făcute în ultimii douăzeci de ani ca acest partid să dispară”.

„Suntem singura speranţă morală şi logică a unei societăţi româneşti atît de rău modificată genetic” a sunat cu totul altfel, în Muzeul de Istorie al României, decât oricare din declaraţiile flamboiante ale celor care clamează superioritatea partidelor lor. A sunat pur şi simplu adevărat.

Am plecat de acolo tulburaţi. De ce n-or fi existând pe scena politică oameni ca Ion Caramitru? Şi nu mă refer, desigur, doar la gradul de implicare, ci şi la puterea de convingere, de seducţie, plus inteligenţa şi cultura.

Nu peste mult timp, am avut ocazia să-i împărtăşesc direct melancolia mea. Dacă în primăvară milita pentru scoaterea PNŢCD din strania zodie Miluţ, în prag de iarnă avea să demisioneze din partid în urma mult mai straniei asocieri a aripii Radu Sârbu cu partidul lui Ion Iliescu. Pentru a preîntâmpina uimirile, fostul preşedinte FPS a declarat public că Seniorul ar fi fost de acord cu acel Acord!

Atunci l-am sunat pe Ion Caramitru, l-am felicitat pentru gest şi mi-am exprimat dezamăgirea că nu conduce el PNŢCD sau măcar să fie activ în viaţa politică. Mi-a răspuns – cu durere, aşa mi s-a părut: „Nu pot!” I-am spus că înţeleg, că are un alt rol de jucat şi îl joacă admirabil, de două decenii încoace.

N-aş vrea să credeţi că am memoria scurtă. N-am uitat prea lunga adăstare în CFSN, mult după ce lucrurile deveniseră clare. Greşeală sancţionată sever, în 15 noiembrie 1990, de cele câteva sute de mii de oameni care l-au huiduit atunci când a venit să vorbească la mitingul care marca apariţia Alianţei Civice. N-am uitat nici joaca de-a demisia, pe când era ministru al Culturii. Dar acestea sunt ezitări, erori şi gafe copilăreşti faţă de ceea ce au arătat covârşitoarea majoritate a politicienilor. Azi, Ion Caramitru ar fi un lider aproape fără rival pe actuala scenă politică.

A fost odată…

Dar nu e vorba numai de Caramitru. De fapt, ce s-a întâmplat cu intelectualii şi artiştii noştri de vârf, în relaţie cu politica? Ne-am tot văitat că n-am avut şi noi un Vaclav Havel. Bine-bine, asta înainte de decembrie 1989 – dar de ce nici după?

Şi totuşi, premisele erau mai mult decât încurajatoare. Prima imagine a României ieşite din coşmarul comunist a fost un tablou de grup, pe modelul „muncitori, ţărani, intelectuali şi naţionalităţi conlocuitoare”, dar dominat indiscutabil de două figuri intelectuale: Ion Caramitru, actor care nu rostise niciodată versuri cu Ceauşescu şi Partidul (ceea ce nu l-a împiedicat să recite Eminescu, nici să joace la greu teatru şi film – în paranteză fie spus, spre uzul celor care susţin şi acum că dacă nu semnai pactul cu diavolul erai îngropat total), şi Mircea Dinescu, poet  cu domiciliu obligatoriu după ce-l atacase pe dictator într-un interviu dat „afară”.

După aceea au apărut în prim plan Doina Cornea şi Ana Blandiana. Nu numai prin includerea lor în CFSN din evidente raţiuni de marketing politic al CFSN, ci şi prin atitudinile publice, mai ales în cazul poetei, care – după demisia ambelor din centrul de putere, urmare a deciziei FSN de a participa la alegeri – a militat nu numai personal, ci şi instituţional (Alianţa Civică, CNID, CDR).

Între timp, Victor Rebengiuc, un alt actor de mare greutate, un alt excepţional recitator care nu se dăduse cu „Ceauşescu, nume sfânt”, făcea primul gest-cheie (cel cu hârtia igienică) al deşteptării din euforia revoluţiei, înaintea „Apelului către lichele” al lui Gabriel Liiceanu, care, alături de Dinescu, Andrei Pleşu şi Octavian Paler, a încercat marea cu degetul, candidând pe o listă de independenţi.

În schimb, poetul Toma George Maiorescu, promotorul ecologismului cu mult înainte ca acesta să vină ca un trend şi chiar o obligaţie dinspre Europa, a cucerit un loc în Senat. Parlamentar a ajuns şi “liber-schimbistul” scriitor Ştefan Cazimir. Nu trebuie uitat că, pe lângă a fi om politic şi avocat, liderul PNL Mircea Ionescu Quintus este şi scriitor, cum era şi poetul ţărănist Ioan Alexandru. Nici FSN nu ducea lipsă de intelectuali: Daniela Crăsnaru, Romulus Vulpescu, Alexandru Piru, iar mai târziu Răzvan Theodorescu. Un nume greu precum cel al lui Nicolae Manolescu a ajuns, în 1992, să conducă un partid (PAC), populat cu scriitori (Ştefan Augustin Doinaş, Alexandru Paleologu, Stelian Tănase), şi să intre în “preselecţia” CDR pentru Cotroceni. George Pruteanu, pe rând independent-PNŢCD-independent-PSD-PRM, a fost extrem de activ pe tărâm legislativ şi nu numai. Înfiinţând Partidul Alternativa României, Varujan Vosganian (economist, matematician şi poet) s-a bazat pe oameni precum Laurenţiu Ulici, Adrian Iorgulescu şi Paul Ghiţiu.

Înaintea tuturor acestora, pe baricadele revoluţiei – la propriu – se aflaseră Andrei Finţi, Cristian Tudor Popescu, George Stanca, Horia Roman Patapievici, Florin Iaru şi alţi oameni de valoare (care, în paranteză fie spus, n-au prea fost puşi să povestească şi să-şi spună părerea, vreme de două decenii, când presa punea de-o comemorare a evenimentelor, fiind preferate persoane mai vocale, precum Dumitru Dincă, Dan Iosif sau Nica Leon). Mircea Diaconu avea să revină la microfon în timpul campaniei electorale pentru CDR, în 1996 (cu o intervenţie pe care mă-ntreb dacă şi-o mai aminteşte azi: “Vreau să las moştenire copiilor mei strigătul din această piaţă: «Jos Iliescu!!») – restul s-au întors la treburile lor.

Al cui din Togo?

Fireşte, majoritatea politicienilor consacraţi în aceşti 20 de ani – parlamentari, miniştri, ocupanţi ai altor demnităţi de stat sau chiar numai figuri importante în partidele lor – fac parte ei înşişi din ceea ce se numea “pătura intelectualilor”. Dar în aria de interes a acestei analize nu intră cazurile în care politica a devenit cu mult mai importantă decât profesia de bază, adică aceasta din urmă fie a fost abandonată cu totul (caz în care, în mileniul trei, intervine rapid o decuplare de evoluţia domeniului; imaginaţi-vă un specialist în IT care se lasă de meserie – e cazul subsemnatului –, evident că după un an-doi nu-şi mai poate aroga această specializare); fie e practicată “printre picături” (ceea ce e aproape acelaşi lucru); fie – în fine – respectivul e politician doar în mod formal, în ideea bancului cu bunica moartă pusă în fereastră, s-o vadă poştaşul care aduce pensia.

Mult mai intersantă şi mai importantă mi se pare categoria celor care, continuând să performeze în domeniile lor, se implică şi în politică. În particular, elitele care, fără a se înregimenta într-un partid, iau atitudine publică, explicită sau implicită, pro sau contra unui om politic, a unei formaţiuni sau – mai rar, în zilele noastre – a unei doctrine. În cursul anului 2009, acest tip de atitudine a dus la crearea unei sintagme care a făcut carieră: “intelectualii lui Băsescu”. Expresia era nouă, nu şi abordarea. Încă de la apariţia Grupului pentru Dialog Social şi a Alianţei Civice era limpede pentru toată lumea că acestea sunt “cu” opoziţia, coagulată mai târziu în CDR. Drept care intelectualii care simpatizau cu puterea FSN au simţit nevoia (sau li s-a cerut) să înfiinţeze, în replică, Societatea de Mâine (deşi ar fi fost mult mai conformă cu realitatea titulatura “Societatea de Azi”).

Din acel moment şi până acum, de fiecare dată când o persoană publică a ieşit, fie şi cu un pas, din cadrul strict al specializării care o consacrase (literatură, muzică, film, recent chiar şi sport!) şi şi-a spus o părere cât de vagă despre viaţa cetăţii; de fiecare dată când a apărut o publicaţie literar-artistică (cele ştiinţifice au mai scăpat mecanismului); de fiecare dată când s-a înfiinţat o organizaţie intelectuală de orice fel – de la asociaţii naţionale ale economiştilor până la cenaclul poeţilor de la Scara A a blocului 117 – prima grijă a celor care au aflat despre fapta respectivă a fost să se întrebe “Ai cui sunt?” şi să-şi răspundă aproape pe loc, ghidându-se după un nume care le amintea de ceva, după un zvon, după un sfert de informaţie sau chiar după locaţia sediului.

Pasul următor: denigrarea, ostracizarea sau măcar izolarea şi ignorarea. Pentru faptul că a fost numit director al ICR de către Traian Băsescu, Horia Roman Patapievici s-a ales cu calificativul “Un filozof cu o operă de necitit”, sub genericul “Fripturiştii lui Băsescu”, definiţi în bloc: “Unii dintre ei erau condamnaţi din naştere la anonimat, alţii erau îngropaţi de o mediocritate intratabilă. Le lipseau şi opera, şi recunoaşterea, chiar şi popularitatea ieftină”. De când am citit articolul (semnat de un ilustru necunoscut), la începutul lui noiembrie 2009, mă tot întreb în care dintre cele două subcategorii se situează Patapievici. Poate în amândouă?

Ceea ce uimeşte în acest fenomen este vehemenţa cu care se amestecă borcanele. Octavian Goga a avut opţiuni politice de extremă dreapta, materializate chiar în hotărâri de guvern, în scurta carieră de premier. Toată lumea deplânge asta, dar nimeni, niciodată, nu i-a contestat calităţile de scriitor. După cum nu i-au fost puse sub semnul întrebării lui Louis-Ferdinand Céline, considerat unul dintre cei mai influenţi scriitori ai secolului al XX-lea. Ce-are a face atitudinea politică – înainte şi după decembrie 1989 – a lui Adrian Păunescu cu frumuseţea multora dintre poeziile sale? În ce fel traseul politic bizar al lui George Pruteanu şi unele ieşiri publice istericoase ar putea scădea cât de puţin meritele excepţionalei lui emisiuni despre limba română, cel mai inteligent demers cultural văzut pe meleagurile noastre, comparabil cu lecţiile lui Leonard Bernstein? Ar trebui să negăm valoarea literară, dar şi curajul aproape nebunesc al lui Ion Băieşu în “Balanţa” pentru că în 1990, prostit de propaganda fesenistă, i-a reproşat public lui Corneliu Coposu că îşi servea croissant-ele cu cacao la Paris în timp ce noi mâncam salam cu soia?

Aşteptându-l pe Haret

După ce acceptat să fie pus pe lista electorală a Uniunii pentru Reconstrucţia României, o formaţiune de tineri care n-avea să reuşească nimic, Victor Rebengiuc s-a retras cu totul din viaţa politică. După ce a ajuns până în prezidiul unei adunări PNL, Mircea Dinescu a preferat să rămână comentator (foarte acid cu o parte a spectrului politic). După Apelul care sancţiona prima suspendare a preşedintelui României, Gabriel Liiceanu şi majoritatea celorlalţi semnatari ai listei respective au lăsat-o mai moale cu politica.

E drept, alţi intelectuali se află încă pe scenă. Ca ambasador, Nicolae Manolescu este implicit angajat politic, iar Mircea Diaconu e chiar parlamentar. Nici unul dintre ei, însă, sau dintre ceilalţi care ar putea fi menţionaţi, nu militează pentru ceva, nu propun o strategie, un program, un proiect – lucru valabil, cu rarisime excepţii, şi pentru organizaţiile elitelor. În plus (lucru uşor de înţeles) se străduiesc să nu prea fie asociaţi cu mutrele unor politicieni aflaţi de aceeaşi parte a baricadei sau, după caz, chiar colegi de partid, invitaţi permanenţi ai dezbaterilor TV.

Situaţie în care este legitim să ne întrebăm de ce există o ruptură atât de profundă între intelectualitate şi clasa politică, într-o ţară care n-a dus lipsă, în istorie, de elite implicate politic?

Răspunsul e destul de simplu, chiar dacă nu tocmai uşor de înghiţit: pentru că elitele intelectuale din momentul decembrie 1989 erau afectate – într-un sens ori altul al cuvântului – de ceea ce trăiseră până atunci. Unii aveau destule să-şi/să li se reproşeze (vezi întristătoarea listă a turnătorilor, dar nu numai); alţii nu – dar fuseseră ostracizaţi; în fine ultimii erau indignaţi, scârbiţi, dezamăgiţi, plictisiţi sau obosiţi. Revoluţia – ca orice revoluţie – i-a însufleţit o vreme pe toţi, dar ceea ce a urmat le-a tăiat avântul. Foarte repede s-a intrat într-un cerc vicios: pentru că viaţa politică e de joasă speţă, oamenii de calitate se feresc să se implice în ea; drept care, evident, ea rămâne aşa cum era.

Mai mult, dacă tânărul Corneliu Coposu a crescut pe lângă Iuliu Maniu, pe lângă cine să crească azi un june promiţător?

Din acest cerc vicios nu se va ieşi, cred, decât după ce vor apărea primele nume mari de intelectuali născuţi sau măcar deveniţi majori după 1989. Noii Nicolae Bălcescu, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Spiru Haret, Anghel Saligny, Vasile Goldiş, Nicolae Iorga fie nu există încă, fie sunt prea tineri. Mai avem de aşteptat. Şi mai avem ceva de făcut: să nu mai fim atât de sceptici şi suspicioşi de fiecare dată când un tânăr încearcă să-şi facă un nume. Nu se ştie niciodată. Şi, oricum, e singura şansă.

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. Multumesc mult pentru acest articol deosebit de interesant, care se adreseaza atat mintii cat si sufletului. O singura observatie as avea totusi. Chiar sa fie simplu raspunsul la intrebarea privitoare la cauzele rupturii dintre intelectualitate si clasa politica? Lasand la o parte potentialul de acceptabilitate al raspunsurilor care pot fi formulate la aceasta intrebare, eu cred ca e destul de complicat, dar pasionant, sa cautam explicatii. Eu as zice in primul rand ca e o lipsa de sansa. Da, ne-a lipsit sansa sa avem in elita romaneasca din 1989 oameni cu viziune, precum Vaclav Havel care considera, referindu-se la comunism, ca toti am fost calai, toti suntem victime. Intelectualului roman ii lipseste constiinta sociala de clasa ori, altfel spus, aceasta constiinta sociala este prea mult umbrita de egoul fiecaruia. Eu nu vad in primul rand scarba, dezamagire, plictiseala sau oboseala, ci incapacitatea oamenilor pe care-i mentionati de a se construi ca o generatie care, pe langa numeroasele forme de expresie individuala, are si un cuvant colectiv de spus. Imi amintesc mereu in asemenea situatii ce spunea Mircea Eliade in jurnalul sau despre propria generatie, care era aceea de dupa realizarea unui vis de veacuri al romanilor: unitatea nationala din 1918. Spunea, in acest sens, ca toti se simteau patrunsi de responsabilitatea de a argumenta aceasta unitate nationala din punct de vedere cultural. Din pacate, nu avem decat o apreciere partiala a ceea ce au reusit acestia, caci razboiul si comunismul au strivit idealurile de cultura. Evolutia intelectualilor de dupa 1989 ne arata, cred eu, ca le-a lipsit (si le lipseste inca) aceasta constiinta de a apartine unei generatii care are si o misiune sociala de indeplinit, daca tot s-a intamplat sa existe pe acest pamant cand a disparut regimul comunist.

  2. Draga Domnule Zarojanu, nu-l idealizati, daca puteti, pe Dl. Caramitru. Pe cind era ministru al culturii a aratat din plin cit de mult ii pasa de principii…au fost oameni care-au crezut ca va fi un om al corectitudinii si au fost crunt dezamagiti. Cita vreme n-o sa aveti ceva de impartit cu el sau de lucrat cu el sau de colaborat cu el, va fi totul in regula.

    Cine-l mai crede pe Pino om al principiilor …

  3. Da, da… Puteti sa-i asteptati mult si bine pe intelectualii aia de tip nou (adica stravechi). N-o sa vina niciodata. Intre generatia lui Balcescu si cea a lui Patapievici s-a petrecut ceva care nu mai poate fi schimbat nicicum: s-a nascut, s-a formalizat, s-a manifestat politic si social etc marxismul. Multi dintre cei deveniti majori dupa 1989, copiii lor chiar, vor ajunge, mai devreme sau mai tarziu, la concluzia ca generatiile mai batrane au fost formate din niste fraieri care au ratat sansa aplicarii in viata a principiilor marxiste, pentru ca, nu-i asa, ala era un sistem bun, dar prost aplicat samd etc scl. Asadar, nu neglijati puterea extraordinara de seductie a ide(ologi)ilor de stanga (ca sa le zic cumva); mereu se vor gasi oameni care sa le recicleze, unii din oportunism, altii si din convingere, chiar.

  4. Dreapta trebuie sa cistige alegerile.
    Daca infractorii din usl pun mina si pe justitie, nu vor mai putea fi indepartati de la putere.
    Avind la dispozitie o armata de manipularea a electoratului, vor reusi intoteauna sa determine citeva milioane de alegatori, fara minte, fara scoala, fara carte, fara creier, sa voteze pentru ei. Daca vor si siguri ca vor ramine nepedepsiti, vor frauda, ca la referendum, cu citeva milioane de voturi si isi vor asigura intotdeauna majoritatea in parlament.
    Dreapta are nevoie de oameni cinstiti, corecti, competenti si buni comunicatori.
    Dreapta trebuie sa explice ce a insemnat si ce inseamna criza economica mondiala. Dreapta trebuie sa explice ca masurile de austeritate adoptate de guvernul Boc nu au fost o optiune, nu au fost o eroare, ci singura cale inteleapta de a scoate tara din recesiune si de a o readuce pe crestere economica.
    Dreapta trebuie sa combata energic, viguros, cu argumente, toate minciunile, calomniile, dezinformarile, intoxicarile si manipularile banditilor din usl si de la televiziunile infractorilor Felix, SOV si DDD.
    Dreapta trebuie sa-i dea in judecata si sa le ceara milioane de euro, daune morale, lichelelor din usl, pentru toate minciunile debitate in fiecare zi la televiziunile mogulilor.
    De ce nu explica Dreapta ca nu Presedintele si nu PeDeL-ul au redus salariile si pensiile, ci criza economica mondiala ?
    De ce Dreapta a permis ca la referendum banditii din usl sa umple tara de afise nerusinate, cu minciuni sfruntate ? De ce nu au cerut in instanta ca acele afise sa fie retrase, iar ca pedeapsa, cei din usl sa fie obligati sa platesca afise care sa contina adevarul, si anume ca Presedintele a salvat tara de la faliment, de la dezastru, de la colaps economic, de la incetare de plati, ca a scos tara din recesiune si a readus-o pe crestere economica ?
    De ce Dreapta permite ca astazi Piata Universitatii sa fie impinzita de afise imbecile, ale derbedeilor care populeaza acest spatiu ?
    Dreapta trebuie sa explice ca fara masurile corecte si absolut necesare, adoptate de guvernul Boc, astazi tara ar fi fost in faliment, in incetare de plati, salariile si pensiile ar fi fost mult mai mici, nu s-ar fi putut plati cu lunile, somajul ar fi fost foarte mare, inflatia ar fi fost scapata de sub control, moneda nationala s-ar fi prabusit.
    Dreapta trebuie sa asigure electoratul ca nu va mai promova nulitati si lichele, gen Prigoana, Placinta, Frunzauscata, Teo Trandafir etc.
    Dreapta trebuie sa se organizeze si sa impiedice fraudarea alegerilor de catre infractorii din usl.
    Dreapta trebuie sa ceara urgentarea finalizarii dosarelor privind fraudarea masiva de la referendum, astfel ca toti sefii usl sa ajunga cit mai curind in puscarie.

  5. Singurul partid cu adevarat de drepta -aparut din underground dupa 1989- este PNTCD…cu un mesaj transant pro-monarhic, pro-decomunizare, pro-liberalizare economica si sociala va ramane unica incercare NOTABILA in ultimii 23 de ani de revenire a Romaniei la o lume demna si apusa acum mai bine de 70 de ani. Corneliu Coposu si fruntasii taranisti au fost adevarati lideri politici, formati intr-o tara libera, intr-o societate care a cunoscut euforia Unirii Mari, cu Monarhi de exceptie in fruntea unui stat european la inceput de drum. Departe sa fie perfect, avea insa in urma 13 state europene…Nimic nu ii va egala in jovialitate, civilitate si profesionalism pe acei oameni. Acele generatii au construit, nu au demolat Romania asa cum au orchestrat administratiile Roman, Nastase, Tariceanu si Boc, alaturi de presedinti care mai de care mai exotici, de la dinozaurul national bolsevic, la intelectualul invins de sistem si sfarsind cu batausul politic actual. Despre trio-ul iresponsabil Voiculescu-Antonescu-Ponta nu mai sunt cuvinte…au sters in cateva luni bruma de credibilitate agonisita de tara in exterior…
    Amatorii de azi, de la asa zisa „stanga” la asa zisa „dreapta” au dovedit cu varf si indesat ca nu sunt in stare sa duca la bun sfasit proiecte de interes national. Totul este cladit pe minciuna, hotie, ipocrizie, impostura, pe o forma republicana de guvernamant profund disfunctionala. Prin urmare esecul este garantat. Nu stiu sa lucreze cu oameni, nu stiu sa promoveze valori, nu stiu sa isi apropie si sa isi respecte semenii. Totul se rezuma la niste neamuri proaste care se inghesuie la rosul ciolanului…periodic, apeleaza la naivitatea electoratului roman promitand marea cu sarea – in realitate prelugind la infinit status-quo-ul, de altminteri garantia tranformarii Romaniei in Haiti-ul sau Jamaica Europei. O tara profund corupta, cu o educatie la pamant, cu o forta necalificata si prost platita care nu poate face fata concurentei globale. Reteta condanarii la saracie…

  6. stimabile lup,

    eu nu mai am voie sa fiu monarhist pe aici, caci de prin 1918 au abolit-o, dar totusi anul trecut unul dintre printi (fost europarlamentar dealtfel) a fost inmormantat cu onoruri statale (dumnezeu sa-l ierte, un mare om intr-adevar!).

    am sustinut tot timpul si voi continua sa sustin ca in peisajul politic romanesc este necesara o forta de centru-dreapta, dar gandurile seniorului coposu nu pot fi continuate astazi, caci cel putin momentan nu este nimeni sa le inteleaga.

    am totusi o nedumerire – in elogiul dumneavoastra la adresa taranistilor, si din perspectiva monarhismului dumneavoastra, cum interpretati totusi actiunea lui maniu de a-l aduce inapoi pe carol al II-lea.

    • @frank g. schmidt – va salut. Este adevarat ca Iuliu Maniu a fost principalul politician care a pledat pentru revenirea lui Carol in Romania. A fost o actiune bine intentionata care se dorea sa normalizeze situatia Casei Regale prin parasirea starii de provizorat a Regentei. Maniu a fost un adevarat avocat al democratiei, a fost omul care at trait cu 100 de ani inainte de vremurile sale. Din nefericire, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Carol al II-lea s-a dovedit un personaj imprevizibil, influentabil, imatur, omul contrastelor…pe de o parte s-a aflat in permanent conflict cu miscarea legionara, a pledat pentru neutralitatea Romaniei, a promovat cultura romaneasca pe plan intern si extern…pe de alta parte la scurt timp dupa reintoarcerea in tara s-a aflat pe pozitii ireconciliabile cu Maniu si Bratianu. A patronat favoritismul la nivel inalt, excesele anturajului sau sau asa zisei „camarilla” sunt notorii…pentru ca ii placeau foarte mult femeile si-a neglijat familia, l-a crescut pe Mihai departe de mama sa atunci cand copilul avea cea mai mare nevoie de caldura unui camin inchegat. Cel mai grav lucru este fara indoiala suspendarea constitutiei de la 1923, interzicerea partidelor politice si preluarea puterii in mainile sale si partidului personal. A fost nasul primei dictaturi din lunga perioada a totalitarimului romanesc, ce avea sa se sfarseasca abia in decembrie 1989.
      Pierderile teritoriale suferite de Romania la sfarsitul anilor ’30 si in 1940 au umplut paharul cum se spune. Carol al II-lea s-a gasit izolat de politicieni si de vasta majoritate a publicului iritata de situatia tarii, de umilintele prin care trecuse armata si populatia romaneasca din nordul Bucovinei, din Basarabia si nordul Transilvaniei. A acceptat predarea puterii lui Antonescu in Septembrie 1940, parasind tara intr-un tren, alaturi de amanta sub gloantele legionarilor care l-au urmarit pana la granita. Cu bine.

      • stimabile lup,

        sincere salutari din tomnatica viena. va multumesc ca mi-ati precizat pozitia dumneavoastra si astfel mi-ati dumirit nedumirirea.

        sper ca nu abuzez daca mi-as mai permite inca o intrebare, si anume la adresa personajului iuliu maniu – unde era dansul la 23 august 1944, caci doar cu doua zile inainte promisese Majestatii Sale Regelui Mihai I ca in cazul arestarii maresalului ar asigura prin paramilitarii taranisti paza si escorta acestuia? nu ca ar fi schimbat cu ceva cursul istoriei, si chiar daca nu am o stima neingradita fata de acest politician, nu pot sa nu ii conced ca a fost, ca si poporul roman dealtfel, tras pe sfoara de catre mult indragitii sai englezi.

        • @frank g. schmidt – din cate am citit se pare ca in seara de 23 august Iuliu Maniu nu a putu fi contactat de catre reprezentantii Palatului. Nu am gasit nicaieri ce s-a intamplat in realitate cu absenta liderului taranist ,asteptat la Palatul Regal pentru a participa la procesul de formare a noului guvern. Ce stiu este faptul ca, desi perceput ca lider incontestabil al opozitiei democratice (in raport cu Ion Antonescu), Iuliu Maniu a transmis in repetate randuri ca nu doreste postul de prim-ministru. In viziunea sa, pe care o consider corecta, prim-ministrul Romaniei post-Antonescu urma sa fie un cadru militar. Argumentul fiind ca liderul executivului ar fi avut ca prima sarcina semnarea – a ceea ce se spera sa fie – unui armistitiu cu Uniunea Sovietica. Lucru care s-a si intamplat, Regele numindu-l in acea functie pe Generalul Constantin Sanatescu. Armistitiul a fost semnat dupa ocuparea Bucurestului de catre Armata Rosie, de abia pe 12 septembrie (sovieticii au tras de timp pentru a putea justifica actiuni de combat, cum ar fi anihilarea unei parti din armata romana, luare de prizonieri, jaf, etc.) Din nefericire, Stalin avea alte planuri pentru Romania si in final armistitiul s-a manifestat de facto drept o capitulare.
          In privinta lui Ion Antonescu si Mihai Antonescu…organizatorii loviturii de stat au refuzat sa ii predea Politiei Capitalei, de teama ca Maresalul ar fi putut sa organizeze o contra-lovitura, consderand simpatia de care se bucura in randul fortelor de ordine. Primii sositi la Palatul Regal, dupa arestarea celor doi Antonescu, au fost comunistii, impreuna cu Emil Bodnaras (agent sovietic), comandat al garzilor patriotice la acea vreme. Bodnaras si garzile sale au preluat in custodie pe cei doi si i-au transportat intr-o casa conspirativa din cartierul Vatra Luminoasa. De acolo, cei doi au fost predati comandantului sovietic, dupa ocuparea Bucurestiului. Numai bine.

          • stimbile lup,

            din diverse carti citite pe tema respectiva a reiesit ideea, de care nu ma indoiesc, ca maniu promisese „protejarea” maresalului prin paramilitarii taranisti. exista si un alt aspect care face la prima vedere plauzibila aceasta optiune, si anume „afilierea” tuturor participantilor pe traiectoria engleza – de la Majestatea Sa, la maniu si la antonescu ion care a avut un mandat se spune foarte fructuos la londra ca atasat.
            filiera englezeasca a continuat apoi si cu episodul tamadau si a fost precedat de garantiile britanice conditionate de intrearea in razboi a turciei, care a fost neutra tot timpul si nu are sens sa mai repet istoria cunoscuta.

      • Carol al IIlea nu si-a inteles misiunea sau nu si-a acceptat pozitia.
        A vrut altceva si a avut parte de un alt ceva.

        De altfel nu este singurl caz din istoria universala, dar din pacate a cazut in RO in vremuri in care era nevoie de un alt fel de conducator. Uneori si sansa/nesansa joaca cartile in istoria unei tari.

  7. Din nefericire disparitia lui Corneliu Coposu, a facut ca PNTCD sa ramana nereformat la fel ca toate partidele de azi, care sunt organizate dupa modelul unei gasti de cartier, unde sefii lor sunt interesati doar sa-si conserve averea si privilegiile. Doar modul de organizare al unui partid politic precum si reforma administratiei publice pot genera politicieni de calitate. Pana atunci mai avem de asteptat.

  8. Regretabil ca nu a existat un continuator politic al domnului Corneliu Coposu.

    Oamenii care au venit dupa domnia sa fie au fost prea moi, fie prea lipsiti de caracter, fie prea putin neinfricati.

    Poate ca mai trebuie mentionat ceva care lipseste astazi: caracterul.

    Caracterul este format in familie, in societate si prin apartenenta la o religie/comunitate. Coposu venea dintr-o familie mare, puternica, societatea de atunci era mult mai stabila/asezata decat cea din ziua de astazi, si ceea ce poate a contat enorm in experienta de viata a Seniorului este faptul ca a existat o educatie crestina. Cred ca l-a ajutat enorm sa depaseasca momente extrem de dificile, cand era aproape singur…

    Deci, in opinia mea, nu a fost numai meritul mentorului sau politic, – care a cantarit enorm – dar cred ca au mai existat cele 3 componente amintite mai sus. Daca astazi mai gasim familii vechi, puternice, astazi totul este cladit pe nisip si la prima incercare se prabusesc. Asa se explica prabusirea lui Constantinescu, a lui Ciorbea, a lui Mircea Dinescu, si chiar a dlui Caramitru.

    Ce facem?

    Pai asteptam sa treaca criza pentru ca este cert ca va aduce noi valori la suprafata, unele mai incercate si mai consolidate si imi permit sa le numesc MRU, Cristian Diaconescu, Daniel Funeriu, Sever Voinescu si lista ar putea sa continue…Iertare celor pe care i-am sarit acum, dar vreme trece, vreme vine…

  9. >> Noii Nicolae Bălcescu, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Spiru Haret, Anghel Saligny, Vasile Goldiş, Nicolae Iorga fie nu există încă, fie sunt prea tineri. Mai avem de aşteptat.

    Și așteptând vă veți petrece viețile de acum și până la sfârșitul veacurilor.

    >> Şi mai avem ceva de făcut: să nu mai fim atât de sceptici şi suspicioşi de fiecare dată când un tânăr încearcă să-şi facă un nume.

    Aici începi să înțelegi.

    >> Nu se ştie niciodată. Şi, oricum, e singura şansă.

    Problema lumii, dintotdeauna.
    Bălcești, Maiorești, Iorgi – există, sunt printre noi, chiar prea mulți dintre ei.
    Din ăștia care-i dau bine din strună.
    Există chiar nume excelente – Cărtărescu, Patapievici, Tismăneanu, Pleșu…

    Chestiunea este, la fel cum a fost mereu, cum va fi și peste 100 de ani este că NU SE ȘTIE.
    CE A FOST NU ESTE RĂSPUNSUL LA CE VA FI.

    Pleșu, Liiceanu, Maiorescu, Antonescu și liota de papagali de la Antena3 SUNT RĂSPUNSURILE SECOLULUI TRECUT.
    Care nu mai e, nu va mai fi. Viitorul e deja altceva. Și numai tinerii (care poate că nu s-au născut încă) vor ști care e răspunsul la întrebările lui.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Tudor Calin Zarojanu
Tudor Calin Zarojanu
Absolvent de Informatică, jurnalist şi scriitor. A publicat, între altele, „Viaţa lui Corneliu Coposu” şi „Sfîrşitul lumii”. De curand au iesit de sub tipar „Salutări de la unu” şi "Plaja". A lucrat în toate mediile de presă – periodic, ziar, agenţie de ştiri, radio, TV. În prezent este angajat al Biroului de Presă al Patriarhiei.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro