Intelectualii si Puterea

“Atunci ce eşti tu oare? Nu faci parte din norod,

nici al lui Dumnezeu nu eşti. Nu te numeri printre

stăpânitori şi nu te află omul printre cei stăpâniţi.

Eşti ca un şarpe care îmbie cu fructul din pomul

cunoaşterii (…)”

Stefan Heym “Relatare despre regele David”

Problema prezenţei şi impactului intelectualilor în viaţa publică este o problemă prin excelenţă intelectuală şi dezbaterea asupra ei, atâta câtă e, face vizibile clivajele existente în această lume relativ închisă, deşi fără contururi. La un nivel mai general, rolul intelectualilor în societate este destul de redus: capacitatea lor de a influenţa şi orienta deciziile cu impact social rămâne – indiferent de apropierea sau depărtarea lor de putere – extrem de mică. De unde un soi de supralicitare a dimensiunii critice: principala caracteristică a intelectualului a ajuns să fie aceea de a se plasa “în contra tendinţei”, fapt ce îi dă un statut mediatic (care devine – acesta şi nu contribuţia sa efectivă – subiect al disputei publice) şi îl plasează în siajul unei tradiţii glorioase ce merge de la Voltaire la Sartre. Dincolo de această revendicare, pare a fi vorba mai curând de un complex de inferioritate care se afirmă ca unul de superioritate: intelectualii au cu atât mai multă dreptate, cu cât sunt mai ignoraţi de către factorul decizional şi măsura importanţei lor e dată tocmai de refuzul puterii de a îi asculta. Într-o lume în care “anagajarea” a fost timp de decenii univocă, ea tinde să fie identificată cu partizanatul şi “intelectualul angajat” (în procesul de decizie – care, fatal, în lumea modernă e unul politic) ajunge să fie taxat conform unei logici tribale: “al cui e?” Criticat şi pentru dimensiunea mediatică şi pentru implicarea politică, intelectualului nu-i mai rămâne decât retragerea în “turnul de fildeş” de la înălţimea căreia să contemple amurgul unei lumi (în) care îşi cunoaşte tot mai puţin rostul.

*

Se poate spune că aceasta e o situaţie universală şi că meditaţia asupra destinului său (inclusiv a celui social) aparţine în chip propriu vocaţiei intelectuale. Rămân totuşi câteva specificităţi proprii lumii noastre care – în plus – ne pun în contact cu un trecut recent care a fost prea puţin semnificat de către intelectualii autohtoni. E vorba, în primul rând, de o restrângere a noţiunii de intelectual care evocă în principal secolul XIX şi, odată cu el, modelul formării culturii române.

Pentru veacul menţionat intelectualul este aproape în exclusivitate creatorul culturii umaniste şi, chiar în interiorul acesteia, restricţia merge mai departe vizând în mod particular literatul, istoricul ori filosoful (eventual avocatul, dar preponderent pe linia oratoriei). Restul profesiilor (inclusiv cele ce ţin de câmpul umanioarelor, precum sociologia, jurisprudenţa ori ştiinţele politicului) sînt percepute mai curând ca vizând domenii tehnice. În toate momentele majore ale prezenţei sale publice (finele secolului XIX, interbelicul, într-o anumită măsură anii ’60 – ’70 ai secolului trecut) intelectualul e un “furnizor de ideologie” al statului naţional; e cel care se identifică cu destinul (supra)istoric al ţării, un destin care – cel mai adesea – scapă politicilor contextuale, dacă nu e pur şi simplu trădat de acestea.

Intelectualul este “dincolo” de contextul politic – de aici şi enormul lui prestigiu – pe care, dacă rămâne ceea ce trebuie să fie, îl moralizează în numele unor imperative categorice. Dacă, în schimb, “coboară în arenă”, devine el însuşi parte a lumii pe care o critică şi critica pe care o face acestei lumi i se aplică şi lui. Însă, pe de altă parte, acţiunea de edificare a statului modern presupune o profesionalizare tot mai specializată care crează intelectuali centraţi pe domenii mai mult sau mai puţin tehnice (administraţie, economie, diverse inginerii, etc.). Ei nu sunt doar cei cărora le e încredinţată gestiunea treburilor curente ale statului, ci şi cei care, prin însăşi natura activităţii lor, sunt în situaţia de a constata în ce măsură discursul “marilor intelectuali” numeşte adecvat şi poate articula ceva în lumea reală.

Ceea ce e uimitor în istoria României moderne este faptul că dacă discursul marilor figuri ale intelectualităţii umaniste a traversat timpurile, revenind în actualitate după fiecare seism istoric, “celălalt discurs”, al intelectualităţii domeniale (şi în particular a celei administrative) a rămas departe de acest succes şi, mai ales, nu a reuşit deloc să se decanteze într-o “memorie instituţională”. Ceea ce poate ridica întrebarea dacă nu cumva primul a supravieţuit tocmai deoarece nu era decât un discurs.

Încă de la începuturile ei în spaţiul românesc modern intelectualitatea cunoaşte un clivaj care se va reproduce în toate momentele istoriei noastre: de o parte intelectualul “mic”, funcţionarul tehnic, prins în mecanismele statului şi angajat în efortul de edificare a acestuia; de cealaltă parte intelectualul “mare”, scriitor – în cea mai largă accepţiune a termenului – care critică suveran întreprinderile administraţiei de stat şi vede modernizarea sub semnul unui previzibil eşec. De o parte optimismul calculat (pînă la desconsiderarea contextului efectiv în care urmează a-şi realiza programul) al celui pentru care destinul ţării se joacă pe cartea viitorului; de cealaltă parte supralicitarea eroică a unui trecut mito-poetic pe care prezentul şi viitorul deopotrivă nu fac decât să-l compromită. De unde, inevitabil, o mefienţă reciprocă a celor două “ordine”: pentru intelectualul birocratizat “profetul naţional” nu e nimic mai mult decât un demagog iar arta lui sublimă are ca revers ridicolul atunci când e judecată “obiectiv”; iar pentru “marele intelectual” cei angajaţi în munca administrativă nu sunt decât nişte funcţionari de duzină, mărginiţi şi condamnaţi – datorită lipsei lor de orizont – a se rătăci pe căile unei întreprinderi al cărei sens le scapă. E vorba, în fond, de două discursuri paralele, care se ignoră suveran şi care par a fi condamnate – deşi principial dau impresia că vorbesc de aceleaşi lucruri – să nu se întâlnească niciodată.

Şi totuşi: a existat un moment în care apropierea lor părea a fi în măsură a genera o conjuncţie a celor două perspective într-o problematică unitară: e vorba de finele anilor ’30 şi începutul anilor ’40 cînd sunt redactate cele patru volume ale “Enciclopediei României”. În acel moment şi istoriile domeniale şi oamenii ce le ilustrau păreau a fi devenit suficient de maturi pentru a se întâlni într-o acţiune reflexivă comună menită a pune bazele reflecţiei asupra acţiunii în spaţiul public românesc. Dar, aşa cum ştim, n-a fost să fie; “Enciclopedia” a rămas neterminată, volumele apărute au văzut lumina tiparului în vremuri din ce mai tulburi, apoi au fost damnate de logica altei lumi iar cei ce le-au conceput au pierit sau au fost risipiţi, victime ale unei “terori a istoriei” în faţa căreia şi gândirea şi acţiunea au fost neputincioase.

*

Fără îndoială, dintre toate rupturile instituţionale ale istoriei româneşti cea mai dramatică a fost aceea care a survenit la finele celui de-al Doilea Război Mondial, o dată cu instaurarea comunismului. Nimic din tot ceea ce fusese întreprins anterior nu ne pregătise pentru această schimbare radicală de proiect. Pentru comuniştii primei etape trecutul nu exista decât ca exemplu negativ şi, prin urmare, toate remanenţele lui trebuiau suprimate, indiferent de costuri. Preţul cel mai mare l-a plătit “marea intelectualitate” interbelică: i-a fost interzis cu desăvârşire accesul la spaţiul public, conţinutul discursului său a fost condamnat la uitare (mai mult chiar decât la batjocură), iar reprezentanţii săi eliminaţi din viaţa publică dacă nu din viaţă pur şi simplu. Cei care au ales acomodarea au trebuit nu doar să accepte, ci şi să justifice inacceptabilul. Timp de două decenii vocea intelectuatăţii mari a fost, în mod brutal, redusă la tăcere.

Locul discursului ei a fost umplut, ad nauseam, de o frazeologie sterilă, cel mai adesea debitată sub forma lozincilor, care (în mod intenţionat) spunea foarte puţin căci principala ei misiune nu era aceea de a face ceva inteligibil, ci aceea de “a mobiliza masele” în slujba proiectelor Partidului. Vectorii acestui discurs – nu doar în acei ani, ci pe întreaga durată a comunismului – au fost activiştii, hipostaziaţi în “avangardă conştientă a proletariatului” ajuns la putere. Pe cât de adevărat e faptul că ei erau singurii “iniţiaţi” în “teoria cea mai avansată”, aceea pe care o exprima Partidul, pe atât e de incontestabil şi faptul că nu au avut nici un moment dreptul de a problematiza şi discuta această teorie. Rolul lor a fost dintru început – şi a rămas tot timpul – acela de curea de transmisie a deciziilor luate la vârful puterii comuniste iar aportul personal care le era îngăduit consta în vulgarizarea circumstanţială a corpusului doctrinar al materialismului dialectic şi în popularizarea adaptării tezelor acestuia la modificările, adesea imprevizibile, ale “liniei Partidului”.

În ciuda faptului că beneficiau – cel puţin de la un moment dat – de studii superioare, activiştii nu au constituit niciodată un corp intelectual, fie şi în rândurile Partidului comunist (acesta rămânând marcat de un antiintelectualism originar), iar rolul lor a rămas tot timpul unul subaltern. Într-un fel, logica ideologiei era cea care îi oprea să ajungă la acest nivel: “învăţătura Partidului” era (asemeni Revelaţiei) dată dintru început ca ceva definitiv care, cel puţin în articulaţiile ei fundamentale, nu putea face obiectul nici unei modificări sau revizuiri. Cât despre “dezvoltarea ei creatoare”, aceasta constituia monopolul celor mai înalte instanţe ale Partidului – în speţă a secretarului său general. Numai că, în ciuda munţilor de maculatură scrişi pe marginea “contribuţiilor inestimabile” ale acestuia, nimeni – nici măcar în interiorul aparatului – nu le lua în serios.

Impus ca obligatoriu la toate nivelele învăţămîntului, “materialismul dialectic şi istoric” a avut un dublu efect: pe de o parte, graţie caracterului simplist, stereotipiei cu care era repetat şi absenţei termenilor de comparaţie, a reuşit să constitutie un cadru mental rezidual care i-a marcat (cel mai adesea involuntar) pe toţi cei care au trăit în acel timp şi continuă să se manifeste ca un pattern ideologic (adesea mai pregnant decât înainte) şi după căderea comunismului. Pe de altă parte, tocmai pentru că era impus, el a determinat reacţia celor obligaţi să-l asimileze fără a-l putea problematiza. E vorba, bineînţeles, de o reacţie pasivă, oamenii mimând discursul oficial, dar evacuându-l din câmpul lor de interese. Astfel se explică în bună măsură faptul că numărul lucrărilor serioase bazate pe analiza marxistă a istoriei ori a prezentului României comuniste este infim (şi nici una nu poate fi citată ca referinţă). Sigur, trebuie spus şi faptul că astfel de cercetări au fost sistematic prohibite de puterea comunistă dat fiind că ele, în varianta benignă, ameninţau monopolul ideologic al Partidului (fie şi prin faptul că, oricât de “pe linie” ar fi fost, erau lucrări individuale), iar în varianta malignă deschideau calea disidenţei (precum în celelalte ţări estice).

Paradoxul face ca într-o ţară care se revendica de la ideologia marxistă, gândirea de stânga să fi fost riguros prohibită. Acest fapt a făcut ca, după turnura din ’64 – ’65 care marchează “naţionalizarea” comunismului în România, discursul intelectual să recupereze o parte din temele dreptei interbelice (accentul pus pe naţionalism, lectura mito-poetică a trecutului, ideea economiei autarhice, etc.). E vorba de o recuperare distorsionată atât de absenţa contextului istoric care devenise, după două decenii de monopol comunist, ininteligibil pentru cei care nu trăiseră “în acel timp”, cât şi de cenzura care supraveghea atent ce şi cât se publică (textele care apar în această perioadă fiind sistematic “cosmetizate”) şi împiedica dezbaterea onestă a respectivelor teze. Astfel că şi ideile “nealiniate” recuperate în anii “comunismului naţional” sfârşesc într-o vulgată autohtonistă – e vorba de faimosul “protocronism” – care, în cele din urmă, ajunge să se împletească cu firul roşu al materialismului dialectic (vulgarizat şi el), într-o ideologie bizară care făcea apologia izolării şi a unui despotism de factură asiatică. În timp ce radicalismul ei – frizând caricaturalul – îi îndepărta pe majoritatea intelectualilor, tot el îi atrăgea pe câţiva amatori de beneficii ale susţinerii puterii, iar simplismul dublat de reactivitatea acestei ideologii au pătruns (cum se va vedea după ’90) incredibil de adânc în mentalul public.

*

Dar deschiderea de la jumătatea anilor ’60 (care, să nu uităm, era deopotrivă una a culturii şi a porţilor închisorilor) are şi un efect de durată: o parte din trecut este adus la lumină – în primul rând prin supravieţuitorii săi – şi, în spaţiul închis al monopolului ideologic, îşi face apariţia o pluralitate de limbaje şi o multitudine de căi alternative ale gândirii. La început din cauza necesităţii de a demarca prezentul de trecut, apoi pentru a oferi o supapă de eliberare frustrărilor unei populaţii ce se adâncea în mizerie şi cu condiţia ca aceste manifestări alternative să nu pericliteze logica sistemului devenind un discurs coerent, ele sunt tolerate şi – în anumite momente – chiar încurajate. Beneficiind de aura interdictului şi, adesea, a represiunii punctuale, precum şi de prestigiul susţinerii din partea exilului românesc, operele “rezistenţei prin cultură” reuşesc să constituie adevărate underground-uri în jurul creatorilor lor.

Într-o logică nominalistă precum aceea a comunismului, aceştia sunt investiţi cu o autoritate aparte care, neputând fi exercitată în spaţiul public, dobândeşte contururi mitice şi deturnează atenţia de la valoarea efectivă a contribuţiei autorului la rolul pe care acesta este ţinut a-l juca într-un scenariu care nu e neapărat al său. Lectura “printre rânduri” face adesea ca textul propriu-zis să devină doar pretextul unei hermeneutici care sfârşeşte prin a i se substitui. Însă, la fel ca şi pactul cu puterea, “pactul cu cititorul” este ambigu. Dar dincolo de orice ambiguităţi, un lucru e cert: jocul cu subînţelesurile nu duce la constituirea unui înţeles articulat al istoriei sau al situaţiei sociale care să poată constitui premisa unei rezistenţe coerente faţă de agresivitatea crescândă a puterii din ultimii ani ai comunismului românesc. Dimpotrivă, crează un limbaj esopic – în virtutea căruia aluzia şi subînţelesul iau locul argumentării şi al dezbaterii – care induce ideea (riscată şi riscantă) că se poate vorbi despre ceva fără a vorbi cu adevărat despre lucrul în cauză. Mai exact, în locul spaţiului public (pe care l-ar fi putut genera dezbaterea unor probleme) se crează solidarităţi tăcute (şi cu geometrii variabile) ale celor capabili să decodifice logica aluzivă a anumitor texte şi să o împărtăşească fără a o face explicită. Într-un fel, reuşita cenzurii a fost mai mare decât putea spera puterea: graniţa dintre ceea ce poate fi spus şi ceea ce nu poate fi spus a ajuns să treacă prin indivizi. Dar, în egală măsură, eşecul ei a fost mai mare decât şi l-ar fi putut imagina: în ciuda eficienţei în a reprima vocile gândirii autentice, puterea comunistă a fost incapabilă (în toţi cei 45 de ani de existenţă) să ofere altceva decât binecunoscutele “lozinci” care au sfârşit într-o deriziune generalizată.

“Rezistenţa prin cultură” nu trebuie nici subapreciată (în acel timp, rolul ei a fost enorm în păstrarea şi transmiterea unor forme de gândire neînregimentate politic, precum şi în menţinerea unor spaţii de libertate şi normalitate în vremuri ostile), dar nici supraestimată (rolul ei în influenţarea puterii comuniste sau în subminarea acesteia a fost minim, iar prestigiul de care au beneficiat intelectualii reprezentativi ai acelui timp nu s-a convertit în capital de influenţă după 1990). Marile figuri ale intelectualităţii din anii comunismului au fost admirate pentru anvergura sau libertatea lor interioară, dar nu au fost urmate pentru simplul fapt că nu au reuşit să creeze un proiect care să merite a fi urmat. Cauzele sunt multiple: frica inculcată generaţiei precedente (care a dus la evitarea oricărei coliziuni cu o putere care făcuse dovada a ceea ce era în stare), dispersia şi rivalităţile din mediul intelectual, credinţa în capacitatea de a “manipula” (pe linia naţionalismului) autorităţile, “concesiile” (mai curând de ordin material) ale puterii, refugiul în neutralitatea academică sau în “arta pentru artă”, inapetenţa pentru angajări radicale, etc. Până la urmă prestigiul intelectualilor s-a dovedit a fi iluzoriu, dat fiind că – aşa cum s-a văzut în anii ’90 – puterea lor a fost aproape exclusiv una simbolică. Dincolo de aceasta, ei nu au fost decît insule izolate pe marea agitată de valurile “terorii istoriei”.

*

În ciuda statutului şi a privilegiilor (diferite) de care s-au bucurat, nici activiştii, nici intelectualii recunoscuţi ca atare în acel timp nu au avut o reală influenţă asupra aparatului de conducere comunist. A existat însă o categorie intelectuală care, deşi nu a ajuns la frâiele acestei puteri, a cântărit mult mai greu în structura statului comunist: intelectualitatea tehnică (aici intră nu doar inginerii din cele mai variate domenii, ci şi agronomii, zootehniştii şi chiar funcţionarii de stat cu studii economice sau juridice). Dogma – centrală în toate statele de inspiraţie sovietică – a industrializării masive şi rapide a creat condiţiile apariţiei şi dezvoltării unei adevărate caste a cărei influenţă şi al cărei rol în economia României socialiste sunt mult subestimate. Fără îndoială, masele de ingineri produşi “pe bandă rulantă” începând cu anii ’50 nu aveau nici prestigiul, nici audienţa intelectualilor din disciplinele teoretice, dar – lucru semnificativ – nici handicapurile “activiştilor de profesie”. Competenţa lor era una reală şi – în plus – era una de care statul comunist avea nevoie. Mai mult, însăşi faptul că sunt produşi “în serie” constituie un avantaj, deoarece constituie premisa unei solidarităţi de grup greu de identificat în alte medii ale acelui timp. Încă un atu: asemeni “tehnocraţilor” interbelici, lor le e încredinţadă – într-o măsură mult mai mare decât activiştilor – gestiunea treburilor curente ale statului (şi în primul rând cele ce ţin de realizarea “sarcinilor de plan”), astfel că sunt practic singurii care au o înţelegere adecvată a mecanismelor de funcţionare în concret a sistemului comunist.

Nu pornind de la teorii, ci în modul cel mai empiric cu putinţă, ei sunt aceia care dobândesc conştiinţa disfuncţionalităţilor economiei planificate. Ar mai trebui adăudat un lucru: tot pe linia industrializării – care, în anii ’60 – ’70, caută să imite mai curând modelul vestic (de mai mare succes) decât cel sovietic – o parte a intelectualităţii tehnice ajunge în contact cu lumea occidentală, având astfel posibilitatea de a compara “realizările” şi proiectele de acasă cu cele din lumea liberă. Pentru aceşti oameni criteriul de judecată nu ţine de o schemă ideologică, ci de ceea ce constituie propriul competenţei tehnice – eficienţa, astfel că la acest nivel se realizează comparaţia celor două lumi. Se cuvine remarcat şi faptul că în contactele cu Vestul sunt acompaniaţi pe de o parte de economişti care încep să se rodeze în mecanismele comerţului exterior, pe de alta de partea din Securitate care controla relaţiile cu străinătatea.

Evoluţia intelectualităţii tehnice este sincronă cu aceea a industriei socialiste: dacă prima generaţie de ingineri e angrenată în executarea “marilor proiecte” care pun accentul pe forţa brută şi impun concentrarea mâinii de lucru (pe care le susţine logica atât represivă, cât şi militantă a statului), a doua generaţie mizează preponderent pe utilizarea noilor metode de conducere a activităţii industriale şi pe folosirea tehnologiilor avansate în procese din ce mai complexe. Prima generaţie (care, totuşi, se formase cu profesori interbelici) rămâne mai apropiată de schemele mecanice (în care depăşirea obstacolelor cere o mai mare mobilizare de forţe), a doua descoperă cibernetica, informatica, automatizările, domenii în care faptul de a fi la curent cu ultima informaţie şi tehnologie din domeniu e esenţial. Ori problema acestei ultime generaţii este aceeea că, de la un moment dat, ascensiunea ei e oprită fără menajamente. Se ştia şi până atunci că pătrunderea în instanţele superioare ale Partidului se făcea pe cale exclusiv politică – altfel spus, proba decisivă nu era aceea a competenţei profesionale, ci a loialităţii politice. În virtutea acesteia, cei “ajunşi sus” trebuiau să se conformeze hotărârilor politice (chiar dacă realizau caracterul lor discreţionar şi faptul că intrau în contradicţie cu datele pe care li le furniza pregătirea lor), singura formă de independenţă (şi de dezamorsare a frustrărilor) ce le era permisă fiind aceea de a încuraja echipe de cercetători pe calea unei specializări mai performante. În bună măsură, generaţia a doua provine tocmai din mediul acestor grupuri specializate şi, deja, cosmopolite.

Ea este aceea care e cel mai puternic lovită de sistarea importurilor (în primul rând de tehnologie) consecventă colapsului României în raporturile financiare cu instituţiile creditoare de la începutul anilor ’80 (şi a deciziei lui Ceauşescu de echilibra balanţa de plăţi – iar apoi de plăti datoria externă – prin exportul de materii prime). Oamenii aceştia, care ajunseseră deja în conducerea “marilor întreprinderi socialiste”, a mega-combinatelor ori în centralele ministerelor şi care aşteptau următoarea etapă a promovării (intrarea în Comitetul Central) se văd reduşi la un rol mai curând decorativ şi simt că asupra lor planează ameninţarea de a fi transformaţi în ţapi ispăşitori ai unei politici pe care o dezaprobă. Căci, o dată cu blocarea importurilor, tehnologiile de producţie se perimează, producţia scade tot mai mult calitativ, ceea ce o face neatractivă nu doar pentru piaţa externă (la care aproape nu mai are acces), ci şi pentru beneficiari interni ai repartiţiei pe bază de plan, prin urmare se acumulează în stocuri care nu-şi mai găsesc utilitatea, astfel că funcţionarea înşăşi a enormelor uzine începe să devină problematică. Cum în socialism nu se pune problema şomajului, se recurge la tot felul de expediente (precum “plata în acord global”) menite a diminua pierderile unui sector care nu doar funcţiona în pagubă (asta întâmplându-se pe aproape toată durata existenţei lui), dar sfârşise prin a deveni o aporie sub ochii tuturor: nici nu putea fi oprit (pentru a sista pagubele) – căci asta ar fi însemnat renunţarea de jure la majoritatea pretenţiilor socialismului, nici nu mai putea fi repornit – în absenţa unor pieţe pe care să-şi valorifice produsul şi a unor tehnologii care să facă acest produs rentabil. În aceste condiţii, singurul lucru care-i mai rămâne lui Ceauşescu este proclamarea de facto a unei economii de război, bazată pe rechiziţii, pe mobilizare şi pe apelul patetic la rezistenţă, deşi e total neclar, în situaţia finelor anilor ’80, faţă de ce suntem chemaţi a rezista.

Recursul la mitologia “încercuirii”, cu o Românie plasată între duşmani şi “în calea invaziilor” (care atinge apogeul – şi cade în butaforie – în ultimele zile dinaintea prăbuşirii comunismului), poate corupe minţile – în particular cele înclinate spre autovictimizare – dar nu poate înlătura evidenţa unei catastrofe care se agravează. În 1987, Braşovul o arătase manifest. Totuşi, un fapt rămâne incontestabil: nemulţumirea celor cu pregătire tehnică nu dobândeşte o voce în spaţiul public. Însă, pe de altă parte, e ceva care va avea – destul de curând – un impact asupra vieţii publice româneşti. Rolul acestei categorii de tehnicieni ai industriei socialiste nu e doar acela de executanţi ai sarcinilor de plan, ci şi acela de depozitari ai informaţiilor pe care conducerea comunistă alege cu bună ştiinţă să le ignore (întrucât nu le poate dispune în schema sa de înţelegere a realităţii). Mai mult sau mai puţin, cei aflaţi în fruntea sectoarelor economice sunt, la finele anilor ’80, cei mai bine informaţi cu privire la starea de fapt a “socialismului” românesc. Accentuarea crizei României din ultima fază a comunismului măreşte nu doar distanţa dintre vârfurile partidului şi societate, ci şi pe aceea dintre aceste vârfuri şi masa de ingineri meniţi a transpune în practică directivele “de sus”.

Faptul că ei nu ajung la formularea explicită a problemelor cu care se confruntă e semnificativ, dar tot atât de semnificativ este şi faptul că pasivitatea şi circumspecţia lor în raport cu aceste directive fac ca, în cele din urmă, discursul puterii comuniste să piardă orice legătură efectivă cu concretul. Parţiala militarizare a economiei – la care recurge Ceauşescu pentru a palea aceste disfuncţionalităţi – nu are ca efect decât faptul că şi armata vine în contact cu această starea dezastruoasă a economiei şi ia cunoştinţă de problemele care sunt manifeste pentru tehnicienii industriei. Finalmente, în ’89 – când preşedintele anunţă plata datoriei externe (ca încununare a politicii autarhice a ultimului deceniu) – pentru toţi tehnocraţii “eşalonului doi” e manifestă legătura dintre decizia politică (apanaj a vârfurilor ierarhiei de partid) şi falimentul economic al României socialiste. Din acel moment autoritatea decidenţilor se disipează, iar faptul că Partidul îşi mai menţine puterea câteva luni se datorează atât inerţiei (întreţinută de ameninţarea represiunii), cât şi inexistenţei unui/unor grup/grupuri alternativ/alternative de influenţă spre care să poată migra nemulţumiţii declinului economic. Practic, căderea lui Ceauşescu nu se consumă doar în zilele lui decembrie ’89; acestea sunt mai curînd epilogul unui proces care a durat un întreg deceniu. Aşa se explică faptul că, în acele zile, cele mai multe ordine ale lui se pierd în gol, iar puterea lui nu mai e creditată decât de câteva persoane din anturajul proxim.

Va urma

Descarca articolul in format pdf