vineri, martie 29, 2024

Interviu cu Pascal Bruckner: Putin nu ne spune cat de mult ne dispretuieste, ne priveste ca pe niste degenerati (vezi si versiunea in engleza)

Generatia lui Pascal Bruckner este ultima generatie de intelectuali francezi implicati in polemici publice. „Nimic nu se intampla fara polemici,”  spune Bruckner intr-o lunga convorbire in redactia Contributors.ro.  A fost o discutie vie, impetuoasa, despre marii intelectuali francezi, despre angoasa si deprimarea francezilor din ultimii ani, despre politica si Putin, despre legea franceza impotriva prostitutiei si despre ultimul sau volum, un roman autobiografic, Fiul cel bun, de curand publicat si in romaneste. Bruckner ramane, asa cum veti vedea, un moralist foarte interesat de politica – in cazul de fata nu osteneste sa-l critice pe actualul presedinte al Frantei – un adept fara rezerve al Europei si un intelectual implicat, dispus sa polemizeze.

Romanul Fiul cel bun este o carte de confesiuni. Aveţi un obicei literar, acela de a scrie fie romane, fie eseuri. Preferaţi vreunul dintre aceste genuri literare? Ce anume vă determină să alegeţi intre a scrie un roman sau un eseu?

De obicei, alternez romanele şi eseurile. Scriu un roman, apoi un eseu; insa în ultimii ani nu am mai respectat această regulă și am ajuns să nu mai ştiu ce prefer. Totul devine atât de dificil de scris, atât romanul, cât şi eseul, încât de fiecare dată mă aflu în faţa unei noi provocări. Este pentru prima oara, si cu siguranţă şi ultima oara, când scriu o carte de confesiuni.

Este o carte despre antisemitismul tatălui dvs. Romanul trebuie citit, în primul rând, ca o carte despre tatăl dvs. ori din perspectiva antisemitismului manifestat de tatăl dvs? Pentru că, dacă este vorba de prima variantă, o carte despre tată, ea vorbeşte despre incercarea de eliberare fata de autoritatea tatalui…

Tata nu era doar antisemit, era de asemenea un om violent, dur cu mama mea. Antisemitismul este o circumstanţă agravantă. Ar fi putut fi un antisemit foarte drăguţ, blând, pedagog. Dar el era isteric, coleric. Putem spune, mai degrabă, că persoana lui era o acumulare de defecte. Exista mulți tați antisemiți, brutali cu soțiile lor și care urlă tot timpul. Asa era si tatăl meu.

Portretul pe care i-l faceţi tatălui dvs. este un portret al extremistului universal în societatea occidentală postbelică? Si in Romania am întâlnit multe persoane care seamana cu tatăl dvs.: extremisti, antisemiţi, absurzi, violenţi…

Nu ştiu, însă este, înainte de toate, un portret foarte european. Este vorba despre generația născută în timpul războiului și care se stinge în vremurile de astăzi, exponenții săi sunt foarte bătrâni. Așadar, nu este un portret universal, deoarece cultura noastră este locală. Insă e adevarat ca la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea acești oameni care au trecut prin orori ale războiului, care poartă în ei acest mesaj de ură și brutalitate inca mai trăiesc. În prezent, antisemitismul a emigrat în lumea arabă, se manifestă mai ales în cazul musulmanilor; în Europa este un fenomen in descrestere, este si interzis, dar pentru lumea arabă el este celebrat ca o victorie asupra statului Israel.

Nazismul, colaborarea, rezistența sunt subiecte foarte sensibile în Franța. Ce anume explică această pasiune a publicului larg față de astfel de subiecte? Ma gandesc la romanul lui Carrère, la succesul lui și la scandalul provocat – chiar în mod anticipat. Mama sa îi ceruse să nu scrie nimic, să nu facă public faptul că în familie exista un bunic ce colaborase cu naziștii. Pe mine mă surprinde faptul că subiecte legate de generația bunicilor naziști din familiile franceze sunt, în continuare, subiecte de mare actualitate, deși este vorba nu de părinți, ci despre bunici. (Cred că asta explică ceva din ceea ce nu ați înțeles in reacția publicului la prima vizită în România – in România nu există o atat de puternica pasiune in a-i demasca pe foștii colaboratori ai regimului comunist, este vorba de generația părinților, nu a străbunicilor noștri.)

Este de interes în Franța, în Anglia, pretutindeni, inclusiv în Statele Unite. Poate că acest interes se va manifesta și în România. Este vorba doar despre faptul că exercițiul de memorie nu a fost finalizat în țara dvs., în vreme ce în Franța el a început din anii ‘70. În Franța cred că există o prăpastie între modul în care am dori să ne vedem și ceea ce ne arată realitatea, de aceea este umilitor pentru francezi să constate că grandoarea lor a dispărut în războiul din 1914-1918 și în 1945. Într-adevăr, secretele de familie se învârt în jurul chestiunilor legate de al doilea război mondial, al chestiunii evreilor, de colaborarea și rezistența părinților și a bunicilor noștri.

Prin urmare, vedeți intre cauze si o criză de decădere, o pierdere a importanței natiunii franceze, care se împletește cu încercarea de a găsi explicații…

Posibil, da. Este vorba și despre realitatea franco-germană, deoarece Germania este marea noastră rivală încă din 1870. După ce a pierdut trei războaie, două războaie cu soldați și unul de natură economică, Germania are o situație mult mai bună. Asta înseamnă o mulțime de lupte pierdute în fața marelui vecin de la est – este o chestiune care dă naștere, în Franța, la tot felul de chestiuni psihologice, istorice, politice, militare și economice, iar problema celui de-al doilea război mondial creează separare în toate familiile franceze.

Cum percepeți sentimentele francezilor la ora actuală fata de Germania?

Germania este stăpâna Europei, nu mai este Franța. În trecut puteam deține puterea împreună cu Germania, or, în prezent, nu mai reprezentăm nimic. Merkel este șefa, iar Hollande este doar un fel de șambelan, un majordom. El nu are statura necesara pentru a conduce Europa. Franța trece printr-o perioadă de depresie, iar rivala ei este pe punctul de a câștiga, ceea ce, desigur, trezește vechii demoni ai celui de-al doilea război mondial și așa se face că toate conflictele sunt interpretate din perspectiva colaborării si a rezistenței, noțiuni care au început să facă parte din vocabularul tuturor. Franța este lumea veche.

Care va fi rolul Franței în Europa in etapa urmatoare?

Habar n-am, dar coborarea asta va continua, Franța o să aibă poate un rol tot mai mărunt.

Chiar nu știu cum vor evolua lucrurile. Habar n-am. Insă dacă situația Franței nu se va redresa, ea va juca un rol tot mai neînsemnat în Europa. Redresarea trebuie să plece de la schimbarea ideilor cetățenilor de rând, schimbarea guvernului și a președintelui. Abia după aceea avem șanse să avem prestanță în Europa, dar deocamdată nu suntem nimic, suntem ”bolnavul” Europei.

Francezii sunt foarte deprimați. Toți francezii inteligenți părăsesc țara. Și cei bogați, și tinerii absolvenți, toți francezii pleacă, iar deocamdată nu se întrevede niciun viitor. Țara noastră este paralizată, blocată de manifestările birocrației, de prejudecăți, ura față de bani, ura față de comerț.

Notati în Fiul cel bun că dezgustul va declanșa rapid dispariția Franței, din cauza sentimentului de vinovăție. Credeți că eseul „Le Sanglot de l’homme blanc” isi pastreaza actualitatea si astazi?

Cred că, dintr-un anumit punct de vedere, da. Nefericirea francezilor este un amestec de aroganță și de ură față de propria persoană. Francezii sunt foarte aroganți deoarece consideră că au fost aleși să fie un model la scară universală, dar nu-i mai urmează nimeni, de aceea se simt singuri. Ura față de sine vine din conștiința fragilității noastre și a mustrărilor de conștiință privind cel de-al doilea război mondial, imperiul colonial, sclavagismul. Este un melanj de sentimente foarte special, care explica mentalitatea franceză. Francezii simt permanent că lumea întreagă nu le mai urmează exemplul, ne dăm seama că exemplul nostru nu mai are mare valoare în afara granițelor Hexagonului. Franța trebuie să fie reformată, însă pentru moment nu există nici un reformator. Avem doar cântăreți din flaut, care ne leagănă cu vorbele lor dulci. Vom continua să decădem puțin câte puțin până pe fundul abisului, după care vom începe, probabil, să ne revenim.

Spuneți in carte că anii ’60 erau foarte frumoși în comparație cu prezentul – care este trist, plin de amărăciune. E ca si cum Franța ar vrea să iasă din istorie. Cand s-a produs această schimbare? Cand au fost înlocuite bucuria și libertatea cu tristețea și sentimentul de vinovăție?

Cred că nu doar Franța, ci întreaga Europă parca vrea să iasă din istorie. Europa nu are o armată comună, nu are guvern, nici președinte comun. Putem spune că Europa va avea o greutate tot mai mică în istoria lumii. Vor rezista doar marile națiuni ale lumii, ca Statele Unite, Brazilia, India, China, Israel. Cred că, la ora actuală, Europa moare din cauza poverii grele a istoriei. A ieșit din cercul marii istorii prima dată în 1945, apoi în 1989, la căderea Zidului Berlinului. Europa crede că nu are dușmani, dar, în orbirea ei, nu vede că în prezent o amenință cel puțin doi mari dușmani. Unul este islamismul radical (sunt vreo 15 sau 20 de milioane de musulmani care trăiesc în Europa și unii dintre ei sunt atrași de radicalism), iar celălalt dușman este Rusia lui Putin. Putin nu ne spune cât de mult ne urăște, ne disprețuiește. El ne privește ca pe un soi de decadenți, de degenerați, o societate vândută homosexualilor și lesbienelor. În toată Europa continuă să apară scandaluri. Vedeți, nu este doar o boală a Franței. Este o boală europeană.

Din cultura burgheză, atât de politicoasă, a luat naștere o barbarie inimaginabilă – acesta a fost unul dintre gândurile dvs. în momentul în care ați citit Muntele vrăjit al lui Thomas Mann.

Europenii au multe defecte, dar nu mai sunt niște barbari, ca înainte. Probabil că Europa este cel mai civilizat continent din lume. In Europa nu există barbarie acum.

În carte apar trei sau patru portrete de intelectuali: al lui Sartre, al lui Barthes, al lui Jankelevici și al lui Finkielkraut. Sa incepem cu Sartre, care era un fel de idol al generației dvs. Alegeți să îl reprezentați în ipostaze în care este umil sau umilit, e o scena in care studentii il ironizeaza si il contesta, in 1968. Vreți să-l umanizați, vreți sa-l salvati de acea admiratie care, dupa cum spuneti, devine sursa a cruzimii?

Nu am de salvat nimic. Sartre este un autor studiat în întreaga lume, nu are nevoie să fie salvat. Eu doar aveam atitudinea unui adolescent în fața unui idol din anii ’40, ’50.

Așa erau lucrurile în 1968. Nu existau idoli, toată lumea își bătea joc de toată lumea. Acestea erau reacțiile pe care le stârnea, dar, în ciuda lor, Sartre rămâne un monument al secolului al XX-lea, indiferent de înclinațiile sale politice.

Mai este Sartre citit în Franța, în zilele noastre?

Sigur că da. Este un clasic. Poate nu în aceeași măsură cum este Camus, dar este apreciat.

Dar Deleuze?

Da, însă Deleuze nu se compară cu Sartre. Și el este bun, dar a scris și multe prostii despre Israel, despre comunism, despre capitalism. Este adevărat și că era foarte talentat.

Mai există „maeștri ai gândirii” în zilele noastre?

Nu, pentru că nimeni nu-și mai asumă acest rol.

De ce?

Pentru că este ciudat să vrei sa fii un maestru de gândire. Doar Alain Badiou, ca ultim stalinist, ar vrea sa fie un maestru al gândirii. Marile sisteme de gandire au fost deconstruite. Acum trebuie să deconstruim deconstrucția. Badiou este ultima mare figură stalinistă din Franța, sunt mulți care o afirmă, dar despre el nu se poate spune mai mult. Din fericire, nu mai există maeștri de gândire.

Badiou este studiat intens și evocat des la Sorbona. Este un ganditor care se bucură de propriul lui succes.

Fenomenul Badiou este interesant pentru ca este un fel de privilegiu al supraviețuitorului. De fapt, el era cel mai puțin înzestrat din generația lui, era mai puțin talentat decât Derrida, Foucault, Deleuze, Lyotard… Era chiar cel mai slab dintre toți. Guy Debord a spus despre el că este cel mai prost dintre deșeurile criticii. O expresie foarte reușită. Badiou a fost total necunoscut timp de 70 de ani, apoi a devenit notoriu printr-o carte despre Sarkozy, dar, altfel, rămâne un filosof foarte mediocru. Era un critic prost, îi adora pe Khmerii Roșii și pe Mao Zedong, este cu adevărat un filosof mărunt. Cel puțin așa cred eu. Nu are talent, nu știe să scrie.

Am citit mai demult ceea ce s-ar putea numi un dialog între Badiou și Finkielkraut. Este o răceală totală între ei…

Finkielkraut nu poate dialoga cu Badiou, el nu poate dialoga cu astfel de oameni. Nu ai cum să dialoghezi cu cineva care consideră că viitorul lumii este comunismul; e ca si cum ai vorbi cu un nazist. Badiou este un fenomen mediatic. El a fost creat de presă.

Dar ce sau cine anume permite crearea marilor figuri de intelectuali? Ceilalți intelectuali sau tinerii, publicul? Exista si o graba in a idolatriza unele figuri. Nu este ca în 1968, când tinerii voiau să distrugă idolii, ci parca exista o nevoie de a avea intelectuali.

Într-adevăr, este vorba despre necesitatea cvasireligioasă de a avea un maestru care să-ți spună ce să gândești. Exista lucrul acesta, însă ceea ce face notorietatea unui intelectual este respectul confraților săi și fidelitatea publicului său. Publicul decide dacă o persoană sau alta este intelectual. Mă întrebați mai inainte dacă există în prezent un mare filosof în Franța. Da, acesta este Michel Serres. Are un stil foarte frumos, o vastă cunoaștere științifică. In Germania ar fi Sloterdijk. Un foarte bun filosof. Iată, așadar, doi filosofi de mare calitate. La fel cum este și René Girard, doar că acesta este foarte în vârstă acum. Îl ador pe René Girard.

Ati facut parte din grupul numit de media „nouveaux philosophes”…

Media, in cazul meu, au vorbit mai ales de Sanglot de l‘homme blanc, apoi de La barbarie à visage humain scrisa de BHL [Bernard-Henri Lévy] sau de La Cuisinière et le mangeur d’hommes a lui André Glucksmann, dar a urmat apoi o intreaga polemică. În special vechea gardă stalinistă, din care făceau parte Deleuze și ceilalți, s-a ridicat împotriva noastră. Dar nu-i nimic. Nimic nu se întâmplă fără polemici. Dimpotrivă, noi suntem o generație foarte agresivă, ne place să atacăm și să contraatacăm. Este singura modalitate prin care putem face ideile să evolueze.

Când ați citit pentru prima dată Soljenițîn?

Târziu. Și am citit o sigură carte de Soljenițîn – O zi din viața lui Ivan Denisovici. N-am citit-o pe cealaltă, Arhipelagul Gulag. Dar, cum nu eram comunist, nu aveam nevoie să-l citesc pe Soljenițîn ca să știu că URSS nu era paradisul muncitorilor. N-am fost nici comunist, nici de stânga, așadar m-am sustras tuturor acestor iluzii, acestor himere ale generației mele. Eram mai degrabă un adept al libertății.

A fost un eveniment apariția Gulagului în Franța?

Da, în 1974. A fost un mare eveniment. A provocat convertirea lui André Glucksmann, care era maoist, i-a luat un an să facă trecerea la anticomunism. A fost o bresa, dar societatea a rezistat, până și stânga socialistă se opunea, spunând că e o calomnie. Franța a avut mereu o întârziere in privinta luciditatii fata de comunism. Si în zilele noastre mai sunt intelectuali comuniști – mai ales la universitate. Universitatea este o pasiune de conservator. Tot ce se face acum interesant are loc în afara universității. Toți filosofii buni pe care i-am cunoscut – precum Michel Serres, René Girard – nu lucrează la universitatea franceza, toți au plecat să predea în Statele Unite. Prin urmare, universitatea poate produce o osificare a gândirii.

Se mai citește astăzi Derrida? Și el a predat în SUA.

Era o vedetă. Mai puțin în Franța decat în alte țări. Astazi, nu mai este la modă în Franța. În schimb, Foucault este vedeta internațională. Foucault avea un stil superb și acea gândire foarte complexă care îl fac să rămână universal. El este cel mai bine cotat filosof, există o „foucaultatrie” la nivel mondial. În cazul celorlalți filosofi, depinde…

S-a terminat cu poststructuralismul?

Nu știu ce este poststructuralismul, așa că… Într-adevăr, oamenii au cam obosit de deconstrucții, de toate acestea… E adevărat că toate sunt niște mode. Mai rămân insa câteva figuri mari, care se situează dincolo de școlile de gândire. De exemplu, Foucault, Camus, Sartre.

Cum l-ati cunoscut pe Foucault?

La începutul anilor ’70, făceam parte, împreună cu Foucault, dintr-un grup care realiza anchete pentru Corriere della sera. Foucault se ocupa de revoluția islamică din Iran, Alain Finkielkraut a scris ceva despre Israel, iar eu am scris câteva articole despre islamizare în Indonezia și Malaezia. Așa se face că l-am văzut des în perioada aceea. Era un om foarte amabil, dar îi și plăcea să trăiască. Avea un stil de viață special, era foarte deschis și primitor.

Roland Barthes
Roland Barthes

Barthes a fost foarte important pentru dvs.?

Da, evident, mi-am făcut teza de doctorat cu el. Am scris și în carte despre asta.

Era un fel de figură paternă?

Exact. Era un tată mai plăcut, mai tolerant, dar și ambiguu. Era, într-adevăr, un tată cu o figura foarte diferita de cel biologic și care m-a influențat mult in ceea ce priveste scrisul.

Comunicați cu el în legătură cu îndoielile, slăbiciunile dvs.? Încercați să vă lăsați inspirat de Barthes? Cum era relația cu el?

O, nu am mers prea departe, eram deosebit de timid, el era marele profesor. Eram ca niște puștani pe lângă el. Fiecare se străduia să vorbească și să se comporte cât mai bine, să scrie eseuri cât mai precise. Toți voiau să-i fie pe plac, să apară cât mai bine în ochii lui, toți voiau să semene cu el și să-l impresioneze. Era, așadar, o relație de totală adulare, de idolatrizare. Era un maestru, de care ulterior m-am detașat, însă la momentul acela eram fascinat de el. A fost o persoană foarte importantă în viața mea.

Simone de Beauvoir – ce figură de intelectual era la acea vreme?

I-am citit multe scrieri, dar nu mai mult, n-am întâlnit-o.

Am descoperit un roman scurt de-al ei, intitulat Crise à Moscou, despre călătoria pe care a făcut-o la Moscova impreuna cu Sartre, roman pe care l-am publicat. Este o fictiune despre un cuplu de persoane în vârstă, care călătorește la Moscova, unde traverseaza o criză conjugală.

Sartre este un mare autor. Simone de Beauvoir era foarte talentată; este o un femeie fascinanta si frumoasa, ceea ce constituie un avantaj incontestabil. O admir foarte mult. S-a ținut departe de orbirea politică a lui Sartre, care, atunci cand vorbeste despre URSS, Cuba, China, este oribil… sau în legătură cu partidul comunist.

Dar Julia Kristeva?

Nu! Nu am înțeles-o deloc, dar este strict punctul meu de vedere. Niciodată nu m-au preocupat prea mult scrierile ei, pentru că folosește un jargon greoi și încâlcit ca să spună niște mari banalități. Sunt imun la lucrările și ideile ei. Este o femeie foarte amabilă, foarte cultivată, dar nu sunt un admirator al cărților sale. Din punctul meu de vedere, Barthes se situează mult deasupra nivelului celor din grupul Tel Quel – toți cei din acest grup m-au plictisit întotdeauna, sunt niște dogmatici frivoli. Nu va rămâne nimic în urma acestei școli. În afară de Sollers și Kristeva, doi martori ai acestui fenomen ca două faruri pierdute în ceață. Sollers are un mare talent de critic literar.

Stiati ca Roland Barthes a fost bibliotecar la Institutul Francez din Bucuresti in 1947 si apoi atasat cultural?

Nu sunt la curent cu acest fapt. Barthes rămâne un mare prozator, un teoretician de mare calibru. La el apare constant câte o frază extraordinară, care lămurește dintr-o dată totul. Barthes a supraviețuit tuturor teoreticienilor textului, precum Julia Kristeva, Todorov, care nici nu se compară cu el, dar, repet, este strict opinia mea, o evaluare personală. Am avut norocul să-mi fac teza de doctorat cu Barthes, după care am avut sansa să mă desprind de el. Este foarte iubit în Franța, chiar adorat. Si n-a căzut niciodată victimă rătăcirilor politice, ca alți critici. Nu a sprijinit, ca Foucault, Revoluția iraniană. Nu ar fi salutat, precum Jean Baudrillard, fenomenul 11 septembrie și nu ar fi aplaudat în momentul prăbușirii Turnurilor Gemene. Barthes a fost mereu foarte prudent din punct de vedere politic și bine a făcut.

Așa se explică ironia acelui episod al prânzului luat impreuna de Barthes și Mitterrand, în urmă căruia Barthes a murit într-un accident? Ați spus undeva că intelectualii ar trebui sa renunțe la putere pentru a putea reflecta pe marginea ei.

Este adevărat. În Franța, intelectualii vor întotdeauna să fie consilierii prințului. Regis Dubray și alții au visat să-și vadă teoria transpusă în politică. Barthes insa nutrea dispreț față de Mitterrand. A fost lovit de o mașină în clipa în care ieșea din restaurantul in care luase masa cu Mitterrand, apoi s-a lăsat pradă morții, deoarece îi decedase mama și nu mai avea motive să trăiască. Avea o natură profund nefericită și melancolică, așa era el în realitate. În schimb, Foucault era exuberant, un mare erotoman. Barthes nu era deloc. Drept dovadă, a fost prima „victimă” a puterii socialiste înainte de alegeri. Lumea a suferit cumplit când a murit. Barthes a murit la un an după Sartre.

Spuneați undeva că Mitterrand l-a comemorat pe Mareșalul Pétain, depunând flori an de an la mormântul lui. De ce făcea așa ceva?

Pentru că Mitterrand a avut un parcurs cu totul deosebit. A trecut de la extrema dreaptă la stânga. A lucrat și cu Mareșalul Pétain, în 1943, a făcut parte si din Mișcarea de Rezistență. Cred că a luptat cu mult curaj. Ulterior, a devenit partizanul stângii. Preocuparea lui Mitterrand – care, de altfel, nu era absurdă din punct de vedere politic – era să nu divizeze niciodată poporul francez, ci să încerce să reunească cele două Franțe: Franța anti-pétainistă și o Franță care crezuse că Pétain va salva țara de invazia germană. Într-adevăr, depunea flori an de an la mormântul lui Pétain. A fost un mare președinte al Republicii, probabil ultimul mare președinte. S-a situat mai presus de propriul partid și a încercat să uneasca întreaga națiune franceză. Mitterrand a reușit mai mult sau mai puțin. Avea o statură impunătoare de lider, o prestanță cum n-a mai existat după aceea, nici în cazul lui Chirac, nici al lui Sarkozy și cu atât mai puțin în cazul bietului François Hollande, despre care nu trebuie să spunem nimic, din milă creștinească.

Ce părere aveți despre actualul prim-ministru?

Îl cunosc bine pe Manuel Valls. Cred că este destul de curajos. Este liberal în chestiunile economice, un om al ordinii în materie de securitate internă. Are o anume rigiditate, acea latură a lui de hidalgo catalan, însă este perfect conștient de fragilitatea Franței. Sper că nu se va plafona în funcția de prim-ministru.

Ce este Frontul Național?

Frontul Național este urmașul vechiului partid fascist, de pe vremea colaborationistilor. Este un partid național populist. Dar nu latura fascistă a partidului mă neliniștește, ci imbecilitatea absolută a doctrinei economice, în temeiul căreia ei vor să renunțe la moneda euro, să închidă frontierele și să determine revenirea la franc, adică o întoarcere cu 50 de ani în urmă. Ce mă îngrijorează la Marine Le Pen e prostia totală a promisiunilor ei. Trebuie să se facă totul pentru ca ea să nu ajungă la putere. Sunt niște imbecili care și-au asumat unele idei de stânga. În avântul ei ideologic, a uitat de națiune, de frontiere, de populație, de migrație, de islamism. Dacă stânga ar fi abordat acele teme cu seriozitate, n-am fi ajuns în situația în care suntem în prezent. De fapt, atât stânga, cât și dreapta.

În noiembrie anul trecut, ați semnat Manifestul celor 343 de ticăloși, o initiativa a revistei Causeurs, manifest care ia apararea clientilor prostituatelor. Cum justificați acest gest?

A fost un gest de protest față de legea absurdă dată de doamna ministru pe probleme de drepturi ale femeii, Najat Vallaud-Belkacem, pentru a-i penaliza pe clientii prostituatelor. Am făcut-o în semn de prietenie față de Frédéric Beigbéder, pe care îl îndrăgesc. Este un text țăcănit, nu vă ascund acest lucru, dar am îndrăznit să-l semnez. Consider că legea privind penalizarea clienților nu este o lege bună, nu este o lege în sensul abolirii prostituției. Decat asta, mai bine ar trebui să se interzică direct prostituția. Dar, a interzice prostituția, cum s-a întâmplat în Suedia, înseamnă, de fapt, a încuraja prostituția clandestină. În Suedia există două grupări care au preluat prostituatele: un grup local și Mafia sârbo-moldavo-rusă, care se află în centrul infracționalității din Europa la ora actuală. În ceea ce privește prostituția, eu mă declar în favoarea metodei germane, helvetice sau olandeze, si anume reglementare sub controlul statului. Desigur, putem visa la disparitia tuturor viciilor, că oamenii vor înceta să mai bea, să mai fumeze sau să frecventeze prostituatele, însă cred că prostituția trebuie să fie recunoscută drept o meserie cu drepturi și obligații; și mai ales cred că trebuie să li se permită prostituatelor să părăsească meseria fără să rămână stigmatizate public. Și mai există un fenomen pe care oamenii refuză să-l vadă, acela că femeile devin tot mai mult cliente ale prostituției masculine. Femeile din țările bogate merg în Africa, America Latină, Grecia, Andaluzia sau Caraibe spre a se abandona în brațele unor tineri musculoși, pe care îi plătesc generos. Ce e asta, dacă nu turism sexual? Pe internet există numeroase reportaje din întreaga lume, în care un număr mare de burgheze se oferă tinerilor gigolo. Și femeile sunt cliente; nu doar bărbații sunt ființe vicioase și perverse, care profită de sclave. Nu este adevărat. Există și foarte multe femei libere care preferă să plătească pentru momente de plăcere în compania acestor tineri viguroși, care le oferă satisfacția pe care soțul sau iubitul nu le-o mai asigură. Este o chestiune serioasă, pe care eu am caricaturizat-o puțin, dar acesta este motivul pentru care am semnat textul împreună cu Frédéric și cu alți câțiva autori. Cred că adevărata preocupare a legiuitorului este să facă prostituția invizibilă. Nu neapărat s-o elimine, ci să ia măsuri astfel încât să nu mai fie văzută. Nu se va mai manifesta pe stradă, ci la țară, pe șosele, în garsoniere, sub supravegherea proxeneților, însă nu va mai fi văzută, deci oamenii se vor purta ca și cum n-ar mai exista. Nu cred că este o idee prea bună; din punctul meu de vedere asta nu va schimba mare lucru. Guvernul lui François Hollande și-a propus de la începutul mandatului să fie un agent moralizator, dar în prezent este departe de a-și fi atins obiectivul. Acum doar încearcă să acopere crăpăturile din „Titanic”. Această lege va fi ratificată în curând. Repet, legiuitorul ar trebui să se preocupe să protejeze bărbații și femeile care practică prostituția, să reabiliteze această meserie, care în Franța încă este considerată infamă; in schimb, în Elveția (dacă mergeți la Geneva), în Belgia, în Olanda și în Germania aceste persoane au atât drepturi, cât și îndatoriri. Cred că este cel mai mic dintre două rele, respectiv, mi se pare de preferat soluția germană și elvețiană.

Am citit in Foreign Affairs că a existat si o anume reactie feminista împotriva legii privind căsătoria între homosexuali.

Nu am cunoștință de așa ceva. Din câte știu, Franța a fost a opta sau a noua țară din Europa, dacă nu chiar din lume, în care a fost votată căsătoria între persoane de același sex. Nu a fost o revoluție, probabil Sylviane Agacinski, soția lui Lionel Jospin, s-a opus acestei legi, altfel, nu știu… Toți oamenii de stânga erau indiferenți. Nu, dreapta familistă s-a opus căsătoriilor gay: catolicii, musulmanii, protestanții, evreii. A existat un val de scepticism, însă el nu a zdruncinat structura conjugală a francezilor. Eu am mulți prieteni homosexuali care s-au căsătorit. La început pare ciudat, apoi te obișnuiești. Acest fapt nu schimbă mare lucru. Efectul mai interesant este la nivelul PMA (procrearea asistată medical), adică gestația în serviciul altuia. Cred că din moment ce se autorizează mariajul homosexual, acestor oameni trebuie să li se dea și dreptul de a recurge la așa ceva, ca în alte țări, cred: în Suedia, in California. Nu avem studii din care să ne dăm seama cum se dezvoltă copiii crescuți de doi bărbați sau de două femei. În Franța, sunt multe familii monoparentale, cred că vreo 20.000 de copii provin din acest tip de familie. Nu se știe dacă sunt sau nu mai reușiți decât ceilalți copii. Habar n-am. Am impresia că au apărut multe reacții la adresa mariajelor gay. Aceste manifestări nu au fost provocate de lege, ci de slăbiciunea arătată de executiv. De fapt, oamenii nu se revoltă împotriva legii în sine, ci contra caracterului moale, slab al lui François Hollande. Este un fel de ectoplasmă pe care am ales-o în funcția de președinte al Republicii, or, poporul avea nevoie de un șef. Dacă există un șef în Franța în prezent, acesta este Manuel Valls. Hollande nu există. Foarte mulți francezi îl apreciază pe Putin pentru că este un lider adevărat. Noi nu mai avem așa ceva. Exact asta înseamnă o ectoplasmă.

Francezii îl plac mult pe Putin?

Foarte mult, mai ales dreapta. Toți naționaliștii îl adoră pe Putin și urăsc America. Și extrema stângă, și extrema dreapta. Nu neapărat pentru politica lui, ci pentru că Putin e un om care face ce spune și spune ce face și care are un limbaj direct. Nu-ți place? La închisoare cu tine! Nu ești de acord? Hai! Cu bastonul, imediat la poliție! Națiunea are nevoie de conducere, lucru pe care Hollande nu îl reprezintă absolut deloc. Hollande este o catastrofă carismatică – acesta e cuvântul cel mai potrivit. Te uiți la el și te bufnește râsul sau mai degrabă îți vine să plângi, atât de rușine îți este că el e președintele Franței. Exact despre asta e vorba, Hollande face țara de rușine. Eu l-am votat și mi-e rușine că am făcut-o. E simpatic la petreceri, dar nu are tărie de președinte.

Are și un scor de popularitate foarte scăzut.

Da, doar 18% dintre cetățeni sunt mulțumiți de el și totuși nu e rău. Ce a făcut el la aniversarea Zilei Debarcării a fost destul de bine. A fost primit în Anglia, apoi de Obama, apoi de Putin. A găzduit trei recepții în trei zile. Este o marionetă, dar este de apreciat că este o gazdă bună.

Pe cine ați menționa – dintre tinerii filosofi sau intelectuali francezi?

Pierre-Henri Tavoillot este un discipol și fost student al lui Luc Ferry. Nu este tocmai tânăr, are aproape 50 de ani, dar este strălucit, foarte inteligent. Mai sunt și alții: Jocelyn Benoit, Meillassoux, dar sunt foarte confidențiali. Ultimul „tânăr” este Michel Onfray, dar are 58 de ani. Toți aceștia sunt prieteni de-ai mei. Iarasi, Charles Pepin, care mi-a fost student. Dar ei încă nu au obținut o larga recunoaștere publică. Pentru a avea recunoașterea publicului larg trebuie să fi iscat o polemică. O mare polemică intelectuală sau politică. Noi am fost ultima generație care a făcut așa ceva. Generațiile noi – nici vorba! Cred că noi suntem ultimii intelectuali generaliști, ce au putut reflecta în numeroase domenii, iar tinerii filosofi au un spirit foarte ascuțit în materie de fenomenologie, metafizică.

Dar să știți că avem romancieri tineri, de 30-40 de ani, care sunt foarte promițători. Însă, din câte știu, nu s-au remarcat filosofi tineri. Vă rog să-i rețineți pe Jocelyn Benoit și pe Meillassoux, ei sunt preocupați de metafizică. Nu-i un domeniu ușor.

Vă place Jérôme Ferrari?

Nu mai e chiar așa tânăr. Și da, scrie bine. Are 45 de ani. Mai sunt mulți buni: Echenoz, Carrère, Houellebecq, acesta este trio-ul. Sunt foarte mulți, trebuie să-mi aduc aminte câteva nume. Sunt și multe romanciere tinere. Anna Gavalda, autoare de bestselleruri, și ea e o scriitoare bună. As vrea sa ma astepte si pe mine cineva e o carte frumoasă.

Exista un clivaj între Europa și Statele Unite, in sensul că sunt mult mai mulți scriitori americani decât francezi pe piata intelectuala europeana?

Da, a existat multă vreme o diferență, pentru că Franța s-a aflat sub influența a ceea ce numim Nouveau roman, care a sterilizat complet creația franceză: romanele frumoase, mișcarea Tel Quel, toate revistele astea absconse și foarte invidioase. Romanul francez a avut o revenire începând de pe la mijlocul anilor ’80 și din anii ’90 și a intrat în competiție, stimulat de romanul sud-american, central-european și nord-american (Garcia Marquez, Vargas Llosa, Kundera, Hrabal, Kadare). Scriitorii americani sunt în continuare traduși cel mai mult, dar nu sunt neapărat și cei mai buni autori. În prezent, este foarte la modă romanul scandinav. Autorii scandinavi sunt foarte citiți și iubiți, chiar adorați. Romanul polițist american se află acum pentru prima dată în cădere liberă,  marii scriitori precum Harlan Coben, Connelly, Patricia Cornwell, toți acești producători de bestselleruri pe bandă sunt percepuți ca niște mașinării, niște fabrici de scris.

Mi se pare că e cam același lucru și cu romanele polițiste scandinave. La un moment dat, ne-am dat seama de mașinăria scandinavă de romane.

Da, dar o mașinărie de scris care place publicului. Este un decor diferit, acelea sunt societăți cu polițiști pretutindeni, foarte civilizate, cu o latură destul de sumbră. Așa se face că America (cea clasică) a ajuns să intereseze mai puțin din această perspectivă. Prin urmare, Europa este în curs de recucerire a autonomiei literare, ceea ce nu e rău! Există scriitori din Europa Centrală, Europa Orientală, autori ruși, spanioli, italieni, greci, sud-americani. Înseamnă că Europa se eliberează de Statele Unite din punct de vedere estetic. Asta e foarte bine, deși romanul scandinav este marcat de mult automatism. Sunt foarte optimist pe plan cultural și mai puțin optimist pe plan politic. Consider că marile perioade de criză favorizează creația.

V-a plăcut romanul lui Joel Dicker?

La nebunie! Eu vi l-am recomandat. Te-am sunat imediat ca să ți-l recomand.

Da, așa este.

Ce mult mi-a plăcut romanul ăsta! Mi-a plăcut la nebunie pentru că este un roman fabricat în totalitate, însă folosind materiale absolut geniale. Te face să-l citești pe nerăsuflate. Dicker este un tânăr elvețian care provoacă America pe propriul ei teren. Până acum, toate romanele franceze a căror acțiune se petrecea la New York sau chiar la Los Angeles erau ratate. Am citit unul singur de calitate, dar i-am uitat titlul. Se plasa pe teritoriul american și încerca să depășească romanul american sau să fie la același nivel, doar că mirosea a lipsă de autenticitate. E ca și cum ți s-ar vinde în Thailanda sau la Hong Kong ceasuri Patek Philippe la 3 dolari. Sunt niște falsuri. Frumoase, dar la un moment dat constați că le lipsește o componentă. Lucrurile nu au mers bine când romanul francez a început să-l înfrunte pe cel american. Păreau romane provinciale. Dar Dickers a reușit, pentru că este foarte tânăr. El a intrat direct în centrul centralei atomice, și-a plasat acțiunea romanului la Cape Code, a preluat toate trucurile romanului american și a funcționat. În plus, poartă un nume care ar putea fi american, Dicker poate fi un nume german sau englezesc. Romanul ar fi fost la fel de reușit și dacă ar fi fost semnat John nu-mai-știu-cum. În cazul lui, am zis: „Jos pălăria, un adevărat artist! E genial.” E adevărat că nu e foarte bine scris, din când în când introduce șiretlicuri prea mari. Este un roman în roman, se simte mult influența lui Philip Roth, dar am citit cartea asta în trei nopți, prietena mea l-a citit în două zile. Romanul ăsta place, e genial, seamănă puțin cu Millennium – este un fenomen care dă o dependență completă, la fel ca serialele americane. Ador serialele, pot să stau nopți întregi să mă uit la ele. Dicker a reușit în stil mare. Seamănă puțin cu modul în care chinezii copiază Airbus-urile sau TGV-urile și fabrică modele care rulează sau care zboară aproape la fel de bine. Depinde de Dicker ce va face. Succes mondial, recunoaștere planetară. A reușit să fure secretul zeilor, dar va fi greu să vină cu un al treilea roman (pentru că acesta a fost al doilea) foarte bun la sfârșitul lunii noiembrie. Va trebui să se autodepășească. În plus, succesul lui Dicker a fost asistat de trei bătrâni: Jean-Claude Fasquelle, de Fallois și Claude Durand. (Dicker fusese refuzat de mai multe edituri.) Si acești domni de peste 80 de ani, foarte mari editori, de astfel – Fasquelle este editorul meu de la Grasset și este un adevărat geniu (acești oameni sunt pensionari, dar geniali)… De Fallois i-a telefonat într-o zi lui Fasquelle și i-a spus: am o carte, vreau s-o citești. S-au întâlnit toți trei și a fost ca o conspirație de bătrânei, care au zis: „Banco! Pariem pe tot ce avem!” Și au publicat cartea. La început, s-a așternut liniștea, după care a urmat focul de artificii. Povestea e genială. Toată presa literară a calculat sume cu sase zerouri; desi a fost intrigată, a spus că romanul se adresează publicului larg. A ajuns bestseller pe merit.

Autorii romani sunt tradusi in Franta?

Am incercat sa aduc autori romani la Grasset. De exemplu, Cărtărescu, dar a fost deja publicat la Editura Denoël. Am corespondat cu el și mi-a spus că nu poate renunța la editorul lui. M-am mai interesat și pentru alți autori români, dar este greu. E foarte greu să traduci autori străini pe o piață deprimată, pentru cititori francezi deprimați. Și, în plus, au prioritate scriitorii anglo-saxoni. Mereu, mereu au întâietate scriitorii englezi, sud-africani, australieni, americani, eventual indieni, și totuși ficțiunea americană domină în continuare. Este adevărat și că sunt foarte buni, dar trebuie să-și revină și ficțiunea europeană.

Scrieți undeva în carte că ați rămas în „grupurile progresiste”. În ciuda faptului, printre altele, că ele nu sunt capabile sa isi reproșeze niciodată nimic.

Sunt prea bătrân ca să-mi părăsesc familia. Din punct de vedere cultural, rămân in interiorul stângii, deși nu-mi mai fac multe iluzii privind vitalitatea ei. Lumea culturii a rămas, totuși, atașată mișcării de stânga în Franța.

Care nu are să-și reproșeze nimic…

Este incapabilă să își facă autocritica. Stânga se erijează mereu în victimă, deci are mereu dreptate.

Nota redactorului: Dupa arestarea lui Sarkozy, l-am intrebat pe Pascal Bruckner ce parere are despre aceasta arestare, ne-a raspuns prin SMS: „Este o dovada ca justitia franceza functioneaza in mod corect, ca nu e nimeni deasupra legii. Daca va fi gasit vinovat, nu se va putea prezenta la alegerile prezidentiale in 2017. Acest fapt poate accentua descompunerea dreptei franceze, lasand mai mult loc pentru Marine le Pen. Dreapta trebuie neaparat sa produca un alt lider, un om corect si ambitios.”

Au consemnat Magda Marculescu si Lucian Popescu

___________________________

Pascal Bruckner: Putin doesn’t tell us how much he despises us, he sees us as degenerates / Not only France, but the whole Europe seems to want to drop from history

Pascal Bruckner’s generation is the last generation of French thinkers who get involved in public debates. „Nothing can happen without debate”, says Bruckner in a long discussion with Romanian website Contributors.ro about great French intellectuals, about the angst and low spirits of the French for the past several years, about politics and Putin, about the French law against prostitution and about his last book, autobiographic novel „Un bon fils”, recently published in Romanian. Bruckner remains a moralist with a high interest in politics – he spares nothing to criticize the current French president – a dauntless supporter of Europe and a thinker always ready to polemicize.

Key points in the interview – about France, Europe, Putin’s Russia:

  • on writing novels and essays: I usually alternate novels and essays. Now I write a novel, then an essay; but for the past several years I stopped sticking to te rule and I reached a point where I no longer know what I prefer. Novel or essay, it all becomes so difficult to write that I’m always facing a challenge. This is the first and certainly last when I write a book of confessions.
  • about his antisemitic father, depicted in the book: My father was not only antisemitic, he was also a violent man, rough with my mother. His antisemitism was an aggravating circumstance. He might have been a kind, gentle, teaching antisemite. But he was hysterical, bilious. One could rather say his person was an amassment of flaws. There are many antisemitic fathers who are brutal to their wives and yell all the time. And so was my father.
  • is the depiction of his father a portrait of universal extremists in post-war Western society? I don’t know, but above all it is a very European portrait. It is about the generation born during the war and who is passing away now – those people are very old now. So it is not an universal portrait, because our culture is local. But it is true that by the end of the 20th century and the beginning of the 21st these people, who went through the horrors of war, who are bearing this message of hate and brutality, are still alive. Antisemitism has migrated to the Arab world, is active especially in the case of Muslims; the phenomenon is dropping in Europe, it is even forbidden, but for the Arab world it is celebrated as a victory on the state of Israel.
  • on the French public’s passion about issues such as Nazism, collaboration, resistance, which is less strong in Romania when it comes to collaborators of the communist regime: It is of interest in France, England, everywhere, even including the US. Maybe it will manifest in Romania as well. It’s just that the memory exercise has not concluded in your country, whereas in France it started the 70’s. In France, I think there is a huge gap between what we’d like to see and what reality shows us, that is why it is humiliating for the French to learn that their grandeur vanished in the war of 1914-1918 and in 1945. It’s true, the family secrets revolve around issues related to the second World War, Jews, our parents and grandparents collaboration and resistance.
  • (…) It’s about the French-German reality, because Germany has been our major rival since 1870. After losing three wars – two wars of soldiers and an economic one – Germany is in a much better situation. That means a lot of battles lost before our Eastern neighbor – it is a thing which in France leads to all sorts of psychological, historical, political, military and economic issues and the problem of World War II creates divisions within all French families.
  • on the feelings of the French about Germany: It is Germany who masters Europe, it’s no longer France. In the past, we used to share power with Germany, now we are nothing. Merkel is the boss and Hollande is just a butler. He doesn’t have the necessary stature to rule Europe. France is going through a time of depression and its rival is about to win, which of course awakens the old demons of the WWII and so it happens that all conflicts are seen through the lens of collaboration and resistance, notions which have begun to belong to everybody’s vocabulary. France is the old world.
  • on the future role of France: I have no idea what it will be, but if this fall continues France will probably have a still lesser role. (…) Recovery must start from changing the ideas of average citizens, changing the government and the president. Only then will we have changes to have stateliness in Europe, but for now we’re nothing, we are the „sick man” of Europe. The French are very depressed. All intelligent French people are living the country. (…) Our country is paralyzed, brought to a standstill by bureaucracy, prejudice, hate towards money, hate towards trade. (…)
  • (…) I think not only France, but the whole Europe seems to want to drop from history. Europe doesn’t have a common army, doesn’t have a government, nor a common president. We may say Europe will weigh less and less in world history. Only the major nations of the world, like the United States, Brazil, India, China, Israel will stand. I think that Europe is dying because of the heavy burden of history. It stood out of the circle of grand history first in 1945, then in 1989 when the Berlin Wall fell. Europe thinks it has no enemy, but in its blindness it doesn’t see that at least to major enemies are threatening it. One is radical Islam (there are 15 to 20 million Muslims living in Europe and some of them are drawn to radical lines). The other is Putin’s Russia. Putin doesn’t tell us how much he hates us, despises us. He sees us as decadents, degenerates, a society sold to homosexuals and lesbians. Scandals are appearing all across Europe. See, it’s not only France’s disease. It’s a European disease. (…)
  • on the current prime minister of France: I know Manuel Valls. I think he is quite brave. He is a liberal in terms of economy, a man of order in terms of domestic security. He has a certain stiffness, his side of Catalan hidalgo, but he is perfectly aware of France’s fragility. (…)
  • on National Front: The National Front is the heir of the old fascist party (…) But it’s not its fascist side that troubles me, but the downright ineptitude of its economic doctrine based on which they want to drop the euro, close the borders and force a return to the franc, meaning a return to 50 years ago. What troubles me about Marine Le Pen is the absolute ineptitude of her promises. She must do anything to rise to power. They’re imbeciles who have adopted some left-wing ideas. In her ideological momentum, she has forgotten about the nation, the borders, the population, migration, Islam. Had the Left dealt with these issues seriously, we wouldn’t be in the situation we are in now.
  • do the French like Vladimir Putin? Very much, especially the Right. All nationalist adore Putin and hate America. The far Left and the far Right as well. Not necessarily for his policy, but because Putin is a man who does what he says and says what he does and is straightforward. You don’t like it? To prison! You don’t agree? Come! (…) Nation needs leadership, a thing Holland does not muster at all. Holland is a charismatic catastrophe – that is the best word. You burst into crying or laughing when you look at him, with shame that he is the President of France. That’s what it is about, Hollande is a shame for the country. I voted him and I’m ashamed I did so. He is fun at parties, but doesn’t have a President’s strength.

From here




Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. Splendid interviu, felicitari! Lucid, onest, de o ardenta franchete. Minunate randurile despre Barthes, dar si cele despre Foucault. Pasajul despre mediocritatea gaunoasa a lui Badiou este genial! Sper sa-l citeasca diversii admiratori ai celui care sustine necesitatea de a retesta „ipoteza comunista”…

  2. Splendid interviu! Un sentiment vesel de abandonare incrincenata. Parca am intrat direct in sufletul francez, frust si lucid, decadent si intelept, experimentat si curios, proaspat si invechit.

    Am senzatia, si nici macar nu sint original, ca traim chinurile facerii Europei. Ne lasam greu. Cind sa ne ratoim unii la altii patriotic, ne aducem aminte brusc ca nimic nu are sens. Iar ai nostri conationali sint chiar mai rai decit ai lor.

    Duhurile istoriei soptesc si cinta si urla spre europeni toate ispitele, prejudecatile si ideologiile. Nimic nu mai functioneaza cum ar fi trebuit. Nici macar nu mai sintem in stare sa ne ucidem cu sete. Toate pretextele s-au invechit. Ne citim unii pe altii dinainte de a deschide gura. Rusia e singura care minte mai cu nadejde, iar Putin este singura speranta totalitara a Europei.

    Am ajuns rau de tot. Daca ne bazam pe Putin sa inspire un totalitarism zdravan, cred ca o sa raminem cu buza umflata. Pacea asta de 70 de ani nu a fost buna deloc. S-ar putea chiar sa ajungem pina acolo incit sa devenim o grandioasa uniune, puternica si sanatoasa mintal.

    • stati linistit domnule daniel ca pacea asta de 70 de ani poate nu mai dureaza mult. atunci, veti avea deliciul de a va lua o arma si a merge pe front, chiar in linia intai daca va doriti cu atata ardoare razboi.

      • De ce sunteti sarcastic? Omul adora splendorile polemice si, simultan, regreta ca acestea nu produc consecintele razboaielor.
        Ce poate fi mai „sic” decat sa te dai la targ in calusei, imaginand crancene maceluri progresiste? Asta fac maestrii pixului: o terapie ce simuleaza marile cutremure prin mici vibratii de salon.
        Voga romanelor suedeze, prin ilustrarea gradelor de libertate permise in continuumul de rigoare locala incearca, probabil, sa mai scada rata sinuciderilor in randul celor mai bine educati si mai harnici si mai invidiati oameni de pe planeta.

        • Subscriu la terapia splendorilor polemice. Ma inchin artei de a ravasi sufletele aparent ratacite. Sub pretextul cuvintelor se poate elibera sinceritatea, pasiunea realitatii fara razboaie si nenorociri oribile.

          Viata e frumoasa si teribil de riscanta. Din pacate, Richard exprima ingrijorari legitime. Ne escaladam reciproc piscurile spirituale, tot mai accesibile la nivel de mase. Pentru a constata ca muntele vrajit creste tot din miscari tectonice. Cultura nu a cultivat inca nimic cu baza in cer. Toate ideile sint ancorate la sol si se leagana in valuri de tehnologie. Miracolul zborului nu se petrece. Probabil sintem ultimele generatii care inca nu zboara prin univesuri paralele.

          Iar cine crede ca sint vreun impatimit idealist al cuvintelor, n-are decit sa citeasca fizica cuantica pe intelesul publicului, tehnologia genetica, stiinta ultimelor materiale revolutionare si multiplicarea in avalansa a retelelor de internet. Toate converg. Ni se pregateste ceva cumplit. Ne va fi rapita chiar moartea, ultima reduta a sindromului persecutiei. Sau ni se va darui moartea palpitanta, planetara, grandioasa. Sintem la rascrucea finala, secolul magic care joaca ruleta ruseasca cu arome globalizate. Totul sau nimic.

          P.S.
          Sint un adept pasional al interpretarii multi-univers al colapsului functiei de unda din mecanica cuantica. Pare complicat, dar sintagma multi-univers exprima exact ceea ce intelege cititorul atehnic. Pur si simplu e cea mai simpla si cea mai eleganta solutie a unei ecuatii verificabile practic si exploatate deja tehnologic. E incredibil ce se intimpla. Cele mai luminate minti se minuneaza despre realitatea cuantica. Si atunci cum sa nu ne minunam si noi, europenii simpli? Large Hadron Collider exista doar din cheltuiala europenilor. E meritul europenilor, iar Romania se va alatura curind oficial comunitatii CERN. Pentru prima data in istoria moderna, le-am luat-o inaintea americanilor. 10 miliarde de euro a fost o cheltuiala infima fata de forta Europei unite. Cei mai eficienti bani pe care i-a cheltuit omenirea vreodata.

          • Va recomand Tracy K. Smith: Life on Mars, My God, it’s full of stars.

            Si acum o intrebare retorica, gasita pe un forum: „So let me get this straight….we are talking monkeys living on a dirt ball that circles a fireball?”

  3. Excelent interviul, dar titlul este manipulativ. Nu cred ca subiectul central al interviului era Putin. ” Cred că nu doar Franța, ci întreaga Europă parca vrea să iasă din istorie” – mult mai potrivit!

    • Nu doar Putin singur. Există o clasă socială numeroasă, care cuprinde şi români, şi moldoveni, şi ruşi, şi ucrainieni, şi englezi, şi pakistanezi, care urăște şi disprețuiește tot ce are legătură cu europenii. O clasă de votanți convinși că ei sunt niște tipi nobili, puri, distinși, cu nobilele idealuri din ianuarie 1990 ale lui nenea Ilici, ortodocși și protectori ai familiei tradiționale. În timp ce europenii de la Dublin la București și de la Helsinki la Sofia, sunt niște homosexuali, drogangii, clubberi, destrăbălați, curve și atei, care vin să le murdărească lor idealurile cele nobile și familiste.

  4. „La începutul anilor ’70, făceam parte, împreună cu Foucault, dintr-un grup care realiza anchete pentru Corriere della sera. Foucault se ocupa de revoluția islamică din Iran”

    Ciudat: Revoluția Islamică a avut loc în 1979.

    „„Le Sanglot de l’homme blancs”” – „blanc”, nu „blancs”.

    În rest, excepțional interviu.

    • Disputa lui Khomeini cu Șahul a început în 1963, odată cu ”Revoluția Albă”, fiind arestat în 1963 și 1964, după care a petrecut 14 ani în exil, continuând însă ostilitățile cu regimul Șahului. Acești 14 ani acoperă și ”începutul anilor ’70”. În Iran nu a fost în nciiun caz liniște înainte de 1979.

  5. Excelent interviul, felicitari!
    Ma intreb cati din filosofii, sociologii, umanistii din Ro se pot ridica macar la nivelul intelegerii si savurarii acestui articol la adevaratul gust.
    Dar oare este cineva din Ro care ar putea sintetiza la fel de rafinat miscarea filosofica din Ro de dupa cel de-al doilea razboi mondial? Macar ca si exercitiu?

  6. marea problema a Europei, evident, este istoria… granitele, cultura, cutuma etc. etc. din acest punct de vedere putem spune ca Franta sta chiar bine, pentru ca se adapteaza… si, firesc, acum este in depresie, pt. ca e greu sa renunti la ceva al tau, pe care insa nu-l urmeaza nimeni. nu cred in Putin, desi mai cunosc un actor francez extrem de popular care-l adora pe liderul rus. in fine. da bine la popularitate sa crezi intr-un lider asa-zis puternic, gen Putin, doar ca prea e cusut totul cu ata alba. si el si premierul lui. francezii si-au ales singuri liderul de stanga, Putin a ales sa vorbeasca cu Merkel, iar Germania a infrant azi Franta cu 1-0. Stiam.

  7. Mi-ar fi placut sa aflu din interviu, cum au ajuns francezii un popor atat de fraier, atat de socialist, cu o birocratie atat de mare. Bolnavul Europei, un handicapat care se taraie si nimeni nu a facut borduri joase pentru el, iar nemtii si englezii , rad cu palma la gura.

    • Well, „bolnavul Europei” fabrică avioanele Airbus, singurele concurente pentru avioanele Boeing și practic la egalitate cu ele. „Bolnavul Europei” fabrică niște trenuri de-ți stă mintea în loc, are tehnologie nucleară proprie și o mulțime de centrale nucleare de uz civil în dotare.

      E adevărat că sunt socialiști (de parcă nemții nu ar fi :P ) dar de-aici și până la ”handicapat” e cale lungă. Ca să ai mii de kilometri de rețea feroviară cu trenuri care merg în mod curent cu 300 – 320 km/h și gări cu 90 de milioane (!) de pasageri pe an (Gare de Lyon) e nevoie de un pic de organizare.

    • De altfel, cred că asta nu numai explică, dar și justifică socialismul francezilor: când vinzi un tren cu 10 milioane de euro sau un avion cu 100 – 200 de milioane de euro, e clar că în societate e nevoie de foarte multă și foarte bună redistribuire. Spre deosebire de România, care e socialistă doar în campaniile electorale, în timp ce în realitate e la mâna oligarhilor, la fel ca Rusia și Ucraina, țări ca Franța și Germania au forme de socialism care funcționează.

      România are nevoie de capitalism și de măsuri de dreapta datorită nivelului de sărăcie și înapoiere la care se află. Dar pentru țările avansate, socialismul este nu doar o opțiune, ci de multe ori chiar o soluție. Nu ne putem fabrica fiecare avionul și locomotiva personală.

    • Totul este relativ la baza de comparatie. Ceeace deplange Pascal Bruckner, noua, ni se pare extraordinar. Ceeace deplangem noi, este insignificant, de neobservat, pentru Pascal Bruckner.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro