luni, mai 16, 2022

Interviu cu scriitoarea Guzel Iahina despre romanul ”Zuleiha deschide ochii”

Romanul de debut al scriitoarei Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii, de curand apărut la editura Humanitas,  spune povestea dramatică și plină de tragice peripeții a unei tinere femei dintr-un sat de tătari, care e deportată in Siberia, după sotul ce îi este ucis  de  un ofiter din Armata Roșie.  Drumul spre Siberia durează sase luni, iar acolo, în Siberia, viața eroinei capătă un nou sens, o dată cu nașterea unui fiu și crearea de la zero a unei comunități de deportați, intr-o pădure.  Cei ce au citit cu plăcere romanele lui Evgheni Vodolazkin vor gasi în romanul scriitoarei Guzel Iahina o plăcere literară asemănătoare și multe elemente comune: centrarea pe un erou, o poveste foarte bine spusă, un schelet istoric al narațunii, un umanism care transcende istoria – desi acesta nu este neapărat un merit, ci, mai degrabă, o opțiune conciliantă a celor doi autori de a se raporta la istorie  – și o construcție literară realmente cativantă.

GUZEL IAHINA s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Școlii de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi și Premiul cititorilor — Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus). În 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano. Este în curs de traducere în peste treizeci de limbi. În Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Prix Médicis Étranger. În prezent, Guzel Iahina pregătește un nou roman.

Comandati cartea cu autograful autoarei de pe GiftBooks.ro

În notița introductivă la ediția în limba română, Liudmila Ulițkaia vă înscrie într-o linie de scriitori pe care ea îi numește ”biculturali”. Ea credea că linia aceasta de scriitori s-a sfârșit, pănă să va fi citit romanul. Vă recunoașteți în această tradiție?

Probabil că da, se poate spune așa. Pentru că am crescut într-o lume bilingvă și biculturală. Până la trei ani vorbeam doar tătara, iar după trei ani am început să vorbesc și limba rusă, treptat am trecut doar pe rusă și acum evident că vorbesc rusa mult mai bine decât tătara. Orașul în care am crescut, Kazan, este un oraș care formează oameni ce ajung să trăiască la granița dintre două culturi. De exemplu, mergând pe străzile orașului Kazan, puteți vedea pe străzi învecinate și o biserică ortodoxă, și o moschee, iar la o stradă mai încolo, o biserică luterană. Acest fel de a te afla între culturi, de a te simți confortabil la granița dintre culturi, cred că este reprezentativ pentru acest oraș în care m-am născut. Și, în romanul Zuleiha deschide ochii, mi s-a părut foarte important să arăt cele două culturi, să le reunesc. De aceea cei doi eroi principali ai romanului sunt o țărancă din Tatarstan și un ofițer rus din Armata Roșie. Romanul debutează ca un roman cu specific național tătăresc, dar, după aceea, cred că devine un roman general-uman.

Dar în tradiția aceasta de scriitori, în enumerarea de scriitori vă recunoașteți ca fiind pe o aceeași linie?

Știți pentru mine comparația cu scriitorii pe care îi pomenește Ulițkaia este o onoare. Dar eu, una, nu aș risca să mă trec printre asemenea scriitori pentru că, până la urmă, eu sunt un scriitor debutant, sunt abia la al doilea roman și, de exemplu, dacă m-ați întreba ce eticheta îmi convine mai mult, scriitor rus sau scriitor tătar, eu v-aș răspunde că mi-ar conveni mai mult să mă consider scriitor din orașul Kazan. Pentru că orașul meu natal, Kazan, nu este doar despre cultura rusă sau cultura tătară, este despre cele două culturi împreună.

E o carte plină de căldură umană. Personajul principal, Zuleiha, nu-și pierde niciodată umanitatea în periplul ei prin infernul creat de politica stalinistă de deportări. Este un erou, un erou clasic, aș zice. Oare succesul cărții se datorează și acestui fapt, că este o carte care are în centru un erou?

S-ar putea să aveți dreptate, criticii literari ar trebui să răspundă la întrebarea asta. Cred că pe cititorii din toată lumea îi  interesează cel mai mult tocmai această evoluție psihologică a eroinei. N-am scris în primul rând despre represiunile din acea epocă pentru că despre asta s-a scris foarte mult și n-aș mai avea ce să mai adaug, ci am scris în primul rând despre eroina mea. O eroină care se mută dintr-un trecut arhaic întunecat în lumea contemporană. O eroină care-și depășește propria conștiință mitologică. Pentru că la început eroina trăiește într-un trecut nespecific și aș fi vrut ca în primele câteva zeci de pagini cititorul să nici nu înțeleagă când se petrece acțiunea, dacă e cu o sută, două sute, cinci sute de ani în urmă. Dar, după aceea, acțiunea romanului o smulge pe eroină din această lume natală, din satul ei natal, și o aruncă la mii de kilometri distanță și această deplasare este simultan o deplasare geografică, în spațiu geografic, dar în același timp și o călătorie mentală, psihologică, prin care Zuleiha evolează. Dacă la începutul romanului ea comunică numai cu spirite, cu Allah și cu alte creaturi metafizice, la finalul romanului ea ajunge să comunice cu oamenii și asta este o schimbare importantă. Și asta este ceea ce o transformă. Aș vrea să cred că această schimbare umană, metamorfoza asta este ceva interesant. Sigur că atunci când scriam romanul nici nu puteam să-mi imaginez că el va fi tradus în limbi străine. Te-ai fi gândit că nu poate fi nimic mai străin pentru un cititor din China sau din Statele Unite decât peripețiile îngrozitoare ale unei tătăroaice deschiaburite din Uniunea Sovietică.

De-asta nu mai întâlnește duhuri în pădurea unde este exilată. La un moment dat, în carte, Zuleiha spune că acolo.în pădure, nu mai înâlnește niciun duh, nu mai vorbește cu niciun duh…

Perfect adevărat, ea nu mai comunică cu spiritele tocmai pentru că începe să comunice cu oamenii. Din cauza asta, ea deschizându-se în fața oamenilor, nu mai are nevoie de spirite.

Eu vă pun întrebările următoare ca un cititor care s-a lăsat sedus fără împotrivire de carte. De pildă, cum ați ajuns să descrieți cu atâta pricepere tehnică construirea unui bordei.

A trebuit să citesc foarte multe lucruri. Și răspunsul la întrebarea dvs. este simplu, a trebuit să mă documentez foarte atent. Și să mă consult cu oameni care se pricep la lucruri din astea. De exemplu, soțul meu m-a consiliat în chestiuni care țin de vânătoare și de cum se folosește o pușcă – pentru că scena cu Zuleiha care merge la vânătoare unde întâlnește un urs, își încarcă pușca și trage, dacă o lăsam în varianta în care o scrisesem cred că ar fi râs lumea de mine. Iar scena în care se vorbește despre nașterea fiului Zuleihai, scena nașterii, ca să pot s-o descriu corect și competent, am apelat la soacra mea și ea, care este un ginecolog cu experiență de mulți ani, mi-a explicat cum ar fi procedat ea dacă ar fi trebuit să ajute la o naștere în condiții în afara spitalului, în câmp, și dacă ar fi fost o naștere dificilă. În ceea ce privește construcția bordeiului, pur și simplu am studiat atent materialele specifice în care se descrie cum se făceau pe vremea aceea construcțiile de pământ. Dar descrierea detaliată a unor scene foarte specifice pentru mine nu reprezintă cel mai dificil lucru în construcția unei cărți. Mult mai dificil este pentru mine să creez structura povestirii. Să creez o structură care să permită și o acuratețe faptică, istorică, dar în același timp să-mi permită să creez și o dramaturgie care să funcționeze la nivel mitologic. Pentru că nu poți să te joci cu evenimentele istorice. Ele s-au întâmplat atunci când s-au întâmplat. Și atunci ești nevoit să-ți articulezi narațiunea pe scheletul acesta extrem de rigid al faptelor istorice care s-au întâmplat atunci când s-au întâmplat. Și această chestiune, cum să faci ca această structură rigidă să facă să avanseze povestirea ta, să facă să avanseze această dramaturgie a poveștii pe care vrei s-o spui, asta este probabil cel mai dificil lucru.

Scufundarea barjei ați documentat-o, ține de ceva real?

Da, episodul cu barja este unul dintre puținele care s-a întâmplat în mod real și s-a întâmplat cu bunica mea. Evenimentele pe care le descriu, și este vorba de represaliile împotriva țăranilor avuți, împotriva așa-zișilor chiaburi, culaci în limba rusă. Sigur că la momentul respectiv bunica mea era o fetiță, avea doar 7 ani, și a fost deportată împreună cu părinții, din Republica Tatartstan în Siberia. Practic, destinul bunicii și interesul meu pentru soarta ei sunt cele două elemente care m-au motivat  să scriu acest roman. Dar, din destinul bunicii am luat doar două episoade reale. Și unul dintre ele este episodul cu barja care este probabil unul dintre cele mai tragice momente de care ea și-a amintit. Pe râu mergeau două barje, una s-a scufundat, iar cealaltă a continuat să plutească. Iar în romanul meu am hotărât să am o singură barjă care se scufundă cu toți oamenii care sunt pe ea.

Ar fi o interpretare exagerată dacă aș vedea legătura de dragoste între Zuleiha și Ignatov ca pe o alegorie?

Alegorie a ce?

Rusia, poporul tătar…

Nu, eu n-am vrut să strecor această alegorie ca sens în roman, pentru mine era important altceva. Să arăt acești doi oameni care de la bun început sunt la poli opuși, sunt dușmani, practic, bărbat și femeie, tătăroaică și rus, musulmancă păgână și comunistul. Acești dușmani ideali consideră de la început că ei de află de-o parte și de cealaltă a baricadei. Și că sunt adevărați dușmani, dușmani de clasă.

Dar, pe măsură ce acțiunea romanului se desfășoară, ei se trezesc și-și dau seama că sunt de aceeași parte a baricadei. Iar de cealaltă baricadei nu este decât moartea.

Pentru că ei sunt nevoiți să supraviețuiască colaborând în taiga, și treptat, încetul cu încetul, ei înțeleg că importante nu sunt prejudecățile sociale, de clasă, de religie, de etnie, ci oamenii. Și pentru mine ăsta a fost sensul cel mai important al romanului.

Oare ce s-ntâmplat cu acei culaci evadați?  De ce ați avut nevoie de acel episod și de ce n-a evadat și Zuleiha?

Evadări au existat, acesta este un fapt, am citit, m-am documentat despre asta. Dacă mă întrebați ca autor de ce am avut eu nevoie, ca autor, să eliberez vagonul de niște oameni pe care-i consideram în plus, o să vă răspund în felul următor: aveam nevoie să-l încarc pe ofițerul din Armata Roșie, pe Ivan Ignatov, cu un sentiment de vinovăție, pentru că, în cele 6 luni, cât durează călătoria cu trenul spre Siberia, el ajunge să fie vinovat practic de tot ce se poate. Tot sub conducerea lui se scufundă această barjă, poate nu din vina lui, dar sub conducerea lui, ca comandant. Așadar, din  cauza lui, sau el se simte responsabil pentru asta, la punctul de destinație, unde trebuie să-i aducă pe toți oamenii ăștia, ajung până la urmă doar 30 de oameni foarte slabi. Și de această vinovăție profită și conducerea lui ca să-l oblige să rămână comandant cu ei acolo și să-i supravegheze în continuare. Aveți dreptate, Zuleiha nu evadează, nu fuge din vagon, deși ai fi zis că a avut o șansă reală să se salveze din acel tren, dar pentru mine era important ca în prima parte a narațiunii ea să fie o creatură supusă. Și, într-adevăr ea acceptă supusă tot ce-i aruncă destinul în cale. Ea nu știe să se opună. Și punctul de cotitură în conștiința Zuleihăi se petrece doar în momentul în care ea naște un copil, pe care îl așteaptă de atâta timp. Și asta se întâmplă fix în centrul narațiunii, în punctul central, în capitolul intitulat Nașterea. Dacă veți deschide cartea exact la jumătate veți găsi acel capitol și ăsta este punctul de cotitură pentru Zuleiha. Pentru că după acest moment, ea, într-adevăr, începe să lupte, nu pentru propria viață, ci pentru viața fiului pe care încearcă să-l salveze.

Intr-un intreviu, Ludmila Ulițkaia spunea: „cultura în toate manifesările ei este deasupra a orice, viața publică în care politicienii cred că conduc lumea este mult mai jos. Despre țarul Alexandru I spun că trăit în timpul lui Pușkin.” Aș vrea să comentați acest pasaj, dacă doriți.

Nu pot decât să fiu de acord cu mult iubita și stimata scriitoare.

Dumneavoastră cum vedeți această prioritate a culturi în fața vieții publice?

Eu cred că e prea devreme să mă întrebați pe mine asta, pentru că sunt un scriitor începător. Și Zuleiha deschide ochii este cartea mea de debut. Acum la Moscova este gata și urmează să apară la jumătatea lunii mai tirajul celui de-al doilea roman al meu, așadar am la activ doar două cărți. Și sarcina mea mi-o definesc destul de simplu: câtă vreme cărțile mele sunt citite, eu sunt recunoscătoare cititorilor și voi continua să scriu.

Care a fost ultima carte pe care ați citit-o?

În ultimul timp am citit multe cărți și toate aceste cărți sunt, în principal, legate de două teme. O temă era legată de etnicii nemți de pe râul Volga. Erau nemții care au venit în Rusia la jumătatea sec. al XVIII-lea, care s-au așezat pe râul Volga și care au format acolo o republică autonomă. Despre asta vorbește cel de-al doilea roman al meu. Până în urmă cu câteva săptămâni făceam ultimele corecturi la romanul meu și de aceea citeam literatura scrisă de nemții din regiunea Volga, în limba germană, ca documentare și ca să-mi verific informațiile pentru roman. Iar a doua categorie de cărți, pe care pot să zic că le țin pe noptieră – de fapt pe noptieră am un IPad cu o grămadă de cărți încărcate in el – sunt despre cum se scriu, cum se construiesc istoriile, poveștile. Și poate una dintre cele mai importante este cartea scrisă de John Truby, Anatomia istoriei. Dacă mă întrebați care operă literară a fost pentru mine extrem de importantă în ultimul timp, în ultimii ani, aș numi cartea lui Jonathan Littel Binevoitoarele. The Little Ones este titlul în engleză.

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro