vineri, martie 29, 2024

Interviu cu soprana Angela Gheorghiu. „În România am învățat o falsă istorie a muzicii, fabricată și comandată.”

Angela Gheorghiu este acum cel mai cunoscut artist român din lume. Notorietate cuantificabilă, clară, neîndoielnică. Prestigiul ei este imens, cel puțin în afara României. Vocea sa a fascinat publicul pe toate marile scene de operă din lume. Personalitatea sa este înscrisă in istoria muzicii ca una dintre vocile cele mai importante ale sfârșitului de secol XX, început de secol XXI.

Fraze precum cele de mai sus, probabil că sună cam răsuflat. Sunt cuvinte mari, iar cuvintele mari le auzim mai ales despre tot felul de mediocrități locale. Poate, cu momentele lor trecătoare de glorie. Și nu mai avem încredere în cuvintele mari, s-au falsificat prin abuz de utilizare, sunt demonetizate. Ele nu se potrivesc aproape niciodată celor despre care se spun. În edificarea unei vanități naționale exagerăm merite și izbânzi. Iar asta îi nedreptățește tocmai pe cei carora li se potrivesc.

Dar, Angelei Gheorghiu cuvintele mari i se potrivesc. Sunt îndreptățite. Sunt dovedite, după cum spune ea.

Ea însăși folosește când vorbește despre sine cuvinte mari. Dar cum ar fi putut avea atâta putere și voință să reușescă de una singura în fața lumii întregi, dacă nu ar fi gândit grandios toată viața?

Acum cateva săptamâni, a apărut pe piață volumul lansat „Angela Gheorghiu. O viaţă pentru artă” cuprinzând interviurile sale cu foarte cunoscutul jurnalist britanic Jon Tolansky și cu Sorana Savu. Cartea a apărut la Editura Curtea Veche.


O viață pentru artă, acesta este titlul cărții dvs. E o parafrază la vestita arie din Tosca pe care ați interpretat-o deseori?

Vissi d’arte, Vissi d’amore… Nu, nu m-am gândit la asta. Este o coincidență, ați făcut dvs. o corelare, dar eu nu m-am gândit la asta. E o întâmplare. Pentru că în carte este vorba, sincer, despre viața unui copil care a devenit mare, care și-a propus de când este mică să facă tot ceea ce a făcut după aceea. 

Și de unde ar veni acest titlu, ”O viață pentru artă”, atunci?

Am pus acest titlu pentru că este purul adevăr. Nu am trăit nicio secundă în viața mea fără a mă gândi că fac parte dintr-o mică familie, cea a artiștilor, a artelor, a muzicii, universal vorbind. Niciodată nu m-am gândit că voi face o carieră doar națională, am luat în calcul doar cea mai mare carieră posibilă. Asta mi s-a spus c-o să fac, în asta credeam, toți mă făceau să cred asta de când eram mică. De la primul meu cântecel, un cântec clasic, un cântec de leagăn de Brahms, pe când eram la grădiniță. Din momentul acela, toți cei care m-au întâlnit – din familie, profesori, învățători, educatori, în ordinea pe care o vreți, până la Liceul de artă și Conservator – toți oamenii din jurul meu s-au comportat cu mine altfel, pentru că eu eram altfel. Și m-au ajutat. Voiau să mă ajute. Mulți insistau să mă ajute. Țin minte, chiar când terminam Conservatorul, am primit un telefon de la o soprană româncă faimoasă, Ileana Cotrubaș. Auzise c-o să fac La Traviata la Covent Garden și s-a oferit să mă ajute. I-am spus politicos că eu nu funcționez așa. Și că nu aș mai vrea să mai am profesori.  Și nici nu am avut. Până la 18 ani am avut profesori de canto – dar apoi nu am vrut să copiez sau să mă las influențată. Am învățat singură.

Singură am studiat, de la 18 ani, toate rolurile vieții mele, tot ce-am făcut. Toate deciziile pe care le-am luat în cariera mea – o carieră pe care eu am visat întotdeauna s-o fac – toate au fost luate doar de mine. N-am întrebat niciodată pe nimeni nimic, nici ce să fac, nici ce să nu fac, sau ce părere au. Nu. Niciodată. Am făcut totul de capul meu, cum se spune. De fapt, nu cu capul, ci cu instinctul. Iar instinctul meu are o forță inimaginabilă. Nu numai pentru mine, și pentru alții. În artă eu simt cum stau lucrurile, intuiesc calitatea oamenilor. Mi s-a dovedit, în cei 30 de ani de carieră, că întotdeauna am avut dreptate. Când sunt, de exemplu, competiții artistice de orice fel, eu întotdeauna voi ști cine este number one. Mai am eu o vorbă: mă pot înșela la mediocri, dar la cei mai buni, niciodată.

Le puteți intui viitorul?

Da, îi pot anticipa. Ca să folosesc expresia profesoarei mele, Mia Barbu, „simt focul sacru”.  Bine, „focul sacru” e deja prea mult spus pentru cele mai multe competiții. Chiar și la concursurile făcute de televiziuni, chiar și la concursurile de frumusețe, orice fel de competiție, pictură, orice ce ține de vizual, de acustic, de film. Simt calitatea… nu numai calitatea, simt marele talent. Am această abilitate.

Ați lucrat cu cei mai buni, de-a lungul timpului…

Orice am făcut eu, totul a fost filmat și totul a fost înregistrat. Nu vorbesc doar de înregistrările făcute în studiouri. Și am lucrat în studiourile cele mai mari, cu orchestrele cele mai importante, cu dirijorii cei mai importanți. Am avut mână liberă și mi-am împlinit visurile de a-i avea pe cei mai buni de pe pământ.  Când aveam un proiect mă gândeam cine e cel mai bun dirijor, care e cea mai bună orchestra, care e cel mai bun teatru? Îmi place genul acesta de muzică sau nu, vreau genul ăsta de orchestra? Am cunoscut toate figurile politice mari din ’92 până azi. Și mi-am făcut așa, o idee cum funcționează această lume. Dar toată ființa mea a fost dedicată sută la sută muzicii, de când mă știu pe lume.

Exact la mijlocul cărții relatați acel faimos episod al montării operei La Traviata, în 1994, de la Convent Garden, cu faimosul dirijor Georg Solti. E acolo o frază foarte interesantă în care comentați interpretarea rolului Violettei : „Cuvântul dă culoare… dar nu voci diferite pentru fiecare act, ci aceeși voce.” Puteti explica un pic, pentru cititori, această idee.

Există o legendă, unele artiste, poate și unii critici, au spus că ai nevoie de voci diferite pentru a interpreta acestă opera. Partitura asta a fost cântată de atătea soprane, și atât de bine. Și chiar și de românce, foarte bine. Virginia Zeani, de exemplu, prima Traviată pe care am descoperit-o, când eram mică. M-am dus la Biblioteca Centrală de Stat, si când am văzut-o în fotografii, Dumnezeule! ce frumusețe, mi-am spus, e și româncă și mai și cântă, și arăta ca un star de cinema. M-a copleșit.

Să revenim la întrebare, mulți spuneau că ai nevoie de trei voci diferite, pentru că este o operă foarte dificilă. Pentru că sunt trei stări extraordinar de diferite ale personajului. Prima, în care apar extazul și îndrăgostirea unei femei. O femeie întreținută, la Paris. Povestea este scrisă de Alexandre Dumas, o știe toată lumea. După aceea, Giuseppe Verdi s-a gândit să facă o opera, și a scris un text mult mai comasat, mult mai scurt. În primul act se vede Violeta Valery în plinătatea gloriei, înconjurată de baroni, de lumea cea mai bună din Paris. Personajul nu este fictiv, încă se spune că și Alexandre Dumas a fost îndrăgostit de o anume Marguerite Duplessis. În al doilea act, Giuseppe Verdi a vrut să exprime o stare foarte dramatică. Bine înțeles al treilea act se încheie cu moartea ei iminentă, pe care o simțim chiar din primul act.

Foto: HotNews.ro

Nu am folosit niciodată în cariera mea mai multe voci, n-am avut genul acela de tehnică, în care să nu mă recunoști. Timbrul meu este atât de clar și de definit și niciodată nu-mi schimb tehnica. Dar culorile în a crea un personaj – dacă asculți toată discografia mea, și inclusiv La Traviata – pot să le fac precum un pictor. Sigur, asta în funcție și de regie de multe ori, în funcție chiar și de dirijor, pentru că întotdeauna un spectacol se creează altfel pentru că ești pus într-o altă condiție. Altă producție, alt regizor, alți parteneri, alt dirijor, altă orchestra, alt teatru, alt public. Așa că, eu nu am folosit trei voci.

În ce cred eu cel mai mult în operă? Eu cred în text. Când studiez, eu citesc ca o actriță. Citesc textul. Și-l citesc, și mi-l asum. Și după aceea pun notele. Vocea mă ajută să colorez personajul pe care l-am citit și văd prin ce stări trece. Violeta Valery a murit la 21 de ani.

Sunteți o conservatoare când vine vorba de montări moderniste, ca să le spun așa, de reinterpretări ale libretului într-o cheie modernă, contemporană, cu personaje care poartă de pildă blugi…

Montările moderniste nu există pentru mine. Le refuz din start. Nu există așa ceva. Sunt singura artistă de operă din lume care refuză să distrugă opera. Plec pur și simplu. Nu accept.

De ce acest lucru? Care e motivul?

Am realizat într-o bună zi că eu am un contract. Primesc invitații pentru spectacolele, în toată lumea, am sute, mii de contracte. Pentru fiecare spectacol, am un contract. Pe contractul meu, indiferent că scrie sus Metropolitan sau alt teatru – doar două nume proprii există, numele meu și al compozitorului. Și titlul operei, bineînțeles. Despre aceste lucruri este vorba în contractul meu. Îi sunt datoare acelui compozitor. Sunt un om care a făcut muzică, dar a făcut si actorie, aveam cursuri de actorie în conservator. Sunt înnebunită după filme, de pildă. La operă noi avem un tempo, totul trebuie spus conform partiturii. Eu am un stil de executat. Să luăm un alt titlu, Romeo și Julieta. Tu trebuie să simți acea perioadă, acea stare. Vă dau mai multe exemple, de ce nu se pot schimba. Ce nu se poate schimba într-o lume a noastră, astăzi. În Traviata vine tatăl băiatului și spune, te rog frumos să-mi lași băiatul în pace, pentru că și fata mea se căsătorește și dacă este împreună cu tine, îmi strici familia. Astăzi dacă se întâmplă așa ceva, îi spui tatălui, îmi pare bine, ia-l pe fiul, la revedere, vorbiți afară, n-am nicio treabă. Da? Asta, astăzi…

Pentru că textul si contextul unei opere e important. Compozitorul nu a scris muzica și după aceea a pus textul. Compozitorul a scris muzica în funcție de text. Pentru el textul, drama și cuvintele contează. Pentru că acești compozitori nu au luat toată lucrarea unui mare scriitor. Există un libretto care preia doar esența. Și esența aceea eu trebuie s-o simt când fac un personaj. Dacă eu în Violetta Valery aș fi în bluejeans, cu totul altfel aș vorbi. Dar eu, Violetta, sunt o fată educată – și ea era foarte educată, era doar în compania societății înalte, doar cu baroni, cu oameni care plăteau să fie în compania ei, ieșeau cu ea în lume, în sălile de baluri, la teatre șamd. Este o lume anume. Eu nu zic să nu se întâmple și regii moderne, nebune. Dar dați-mi motivația. Dați-mi subiectul. Dați-mi muzica. Despre asta e vorba. N-am spus că nu vreau să fac. Fac ce-mi spuneți.

Doar un alt exemplu să vă mai dau ca să înțelegeți, cu Romeo și Julieta la Viena, în timp ce Holender era director. I–am spus lui Holender, nu te supăra, eu într-o astfel de producție nu pot juca. Regia era în bluejeans. Există o arie acolo, e foarte cunoscută, se numește, toată lumea o știe, Je veux vivre… care are o noblețe, și o spontaneitate și o mare puritate. Fata aceea are o educație a epocii aceleia. Eu nu pot să o redau în bluejeans… Este absolut imposibil. Nu pot să-mi bat joc de text, nu pot să-mi bat joc de muzică.

Să ne întoarcem la prima parte a cărții, la capitolul care se intitulează „România comunistă și calea muzicii”. E un capitol mare, întins pe multe pagini. Aș vrea să vă întreb cum a fost pentru dvs. detașarea de comunism, ieșirea din coșmar?  Cum vă amintiți  acea perioadă din vremea în care ați trăit în comunism?

Eu nu am cântat operă decât o dată în România. Atunci când mi-am dat examenul de diplomă în anul 1990, la Cluj. L-am dat la Cluj pentru că la București nu voiau. Profesorul de operă de la Conservator, se numea Arbore, Ionescu Arbore, mă obliga să învăț La Bohème în limba română. Asta în timp ce eu aveam deja contractul pentru La Bohème la Covent Garden. Iar ei m-au obligat să învăț La Bohème în limba română, pentru că așa voiau comuniștii să cântăm în limba română. I-am spus, eu vreau să cânt în original, nu-mi trebuie în limba română, n-o să cânt în viața mea decât în limba originală. M-a refuzat la Conservator cu spectacolul. La Opera Română din Bucuresti, un dirijor Trăilescu, căruia i-am cântat cântece patriotice compuse chiar de el, cu niște cuvinte care nu pot fi reproduse acum, și pentru care nu mi-a mulțumit niciodată, – el își lua drepturi de autor și pentru cuvinte, și pentru muzică – mi-a spus în anul 1990, când eu deja aveam contractul cu La Bohème la Royal Opera House –Covent Garden, că eu nu sunt pentru La Bohème, nu pot cânta La Bohème. M-a refuzat și pentru acest lucru m-am dus la Cluj. Ăsta este unul din exemple.

În carte, am vorbit aceste lucruri, nu cu John Tolanski, ci cu Sorana Savu, o doamnă care m-a ajutat mult în scrierea cărții. Este o doamnă care odată a scris un articol despre mine și mi-a plăcut mult modul ei de gândire. Am înțeles că este un fan de operă și un admirator, mă cunoaște, cât poate să mă cunoască, dar oricum mai mult decât mulți alții din mass-media din România. Cu ea am putut să vorbesc liber despre amintirile mele legate de România.

Așa că, amintirile mele legate de România sunt la poluri opuse, de la oameni din jurul meu care au vrut să mă ajute, să-mi dea și meditații, vorbesc de profesori care n-au vrut bani pentru lecții, la alții de o factură jalnică. Mai târziu, când am ajuns la conservator, Iosif Sava mă adora și mă voia în toate spectacolele. Pe vremea aceea eu făceam spectacole în afara Conservatorului. Am avut o viață dublă, pe cand eram studentă la Conservator, adică o viață artistică pe bune în afara Conservatorului, și una în Conservator cu profesoara mea, Arta Florescu, ce m-a luat la clasă ei în mod forțat. La Conservator făceam muzică românească, patriotică și romanțe. Și, bineînțeles, aveam examenele lunare. Era mai important ce făceam în afara Conservatorului, cu Luminița Constantinescu la televiziune, Liviu Tudor Samuilă. Nu știu dacă vă mai spun numele acestea ceva. Iosif Sava mi-a făcut prima filmare când eram în primul an de Conservator în ’84, ’85, în prima lună….

Vorbiți mult în carte de experiențele negative cu această Arta Florescu, despre care spuneti că era sau se comporta ca un agent al Securității.

Revin la idee, din România am amintiri de paradis, și altele în iad. A trebuit să mă fofilez, să mă comport cu mare diplomație și cu mare grijă șase ani, cel puțin, de Conservator, a trebuit să fiu foarte atentă, ca să pot termina Conservatorul cu vocea nealterată. Pentru că această cântăreață, Arta Florescu, care era profesoară de canto distrugea pe aproximativ toată lumea. Și am văzut în fața mea cum o făcea cu o dezinvoltură și cu o plăcere… Prima poveste pe care am auzit-o a fost despre cum profesoara Arta Florescu a pus două colege să facă, cum s-o numesc, o hârtie în care le cerea să scrie că o alta colegă a lor ar fi fost lesbiană. Și pe vremea aceea lesbianismul însemna închisoare. Acestor colege le-a spus „dacă nu semnați asta ieșiți afară din Conservator”. Genul ăsta de atmosferă creea Arta Florescu. Odată, în 1990, m-am dus să-i spun că plec la un concurs international. În curriculum vitae scrisesem că luasem lecții de canto cu profesoara Mia Barbu. Și atunci ea a țipat la mine. Eram atunci cu primul meu soț, cu Andrei Gheorghiu. Țipa că va ieși ea din țară și o va distruge pe cutare –  nu spun pe cine, ca să nu audă pentru că este ceva trist. Pe o colegă de-a mea. ”Iar tu să te duci la Mia Barbu…” a strigat.

Există o tipologie psihologică a comuniștilor și a securiștilor, cred. Nu doreau decât să te umilescă, o răutate complicată, un ghem de frustrări de nedesfăcut, de neînțeles…

Da, o dorință de a te pune în dificultate perpetuă. Dar nu știu unde încăpea în capul ei atâta răutate… își făcea tot felul de gânduri, totul pe negativ. Totul era greu. Mi-aduc aminte, am și scris în carte despre lucrul ăsta, cum mi-a spus o vorbă foate urâtă chiar la prima lecție de canto. În loc să-mi spună un bun venit. Eram în primul an de conservator, aveam 18 ani, eram un înger și la propriu și la figurat, pe vremea aceea. M-a șocat cu o frază absolut oribilă. Dar eu eram foarte sigură pe forțele mele, de faptul că voi munci și voi studia pentru a putea cu propriile forțe să ajung acolo unde vreau să ajung.  A fost o luptă continuă în Conservatorul care se numea și… pardon, asta trebuie să spun, se numea Ciprian Porumbescu. Cine a fost Ciprian Porumbescu? Un compozitor care a scris puține lucruri… Aici este o problemă în România. O problemă cu George Enescu, cu Ciprian Porumbescu… Nimeni nu vrea să afle cine au fost oamenii aceștia. Ciprian Porumbescu a fost un compozitor ce se afla la începutul carierei, a compus o operetă românească. Muzica sa nu este de mare valoare, comparativ cu mulți alți compozitori români. Bietul de el nici n-a avut timp pentru că a murit tânăr din cauza tuberculozei. După aceea am început să auzim despre George Enescu. Mai târziu, la sfârșitul Conservatorului, am aflat și eu, prima oară de la Sergiu Celibidache, că nu numai istoria de la școală, istoria României, politică sau socială, dar și istoria culturală este alcătuită în România din false legende. Din oameni despre care ni se spune că au făcut, că sunt mari, dar ei nu sunt așa de mari. Eu în 30 de ani nu am descoperit nici o sală importanta în care George Enescu să fi cântat. Unde a cântat? Vă imaginați în perioada în care George Enescu a cântat la vioară ce artiști mari erau atunci pe planetă? Vă puteți imagina?

Există și artiști și compozitori mari români care nu sunt cunoscuți publicului românesc…

Ce vreau eu să spun este că în România s-au creat false legende. De exemplu, nu se vorbește de Dinu Lipatti, de Clara Haskil, adică artiști care contează pe plan mondial, care contează cu adevărat. Mai departe, Sergiu Celibidache, Radu Lupu care încă mai trăiește și a făcut o remarcabilă carieră internațională, Haricleea Darclée, la începuturi, pentru că a prins o perioadă în care încă mai trăiau marii compozitori, Virginia Zeani sau Ileana Cotrubaș. Cred că unul dintre cei mai mari artiști români, care au făcut o adevărată carieră, este Radu Lupu. Și Clara Haskil. Dinu Lipatti a trăit mai puțin, n-a avut posibilitatea unei cariere mari. Ideea este că sunt alte nume despre care România nu știe – vorbesc de criticii din România, care serveau partidul, cei care au studiat muzicologia, cei care s-au ocupat de muzică. Ei nu au avut până astăzi curiozitatea și dorința să vadă cine este într-adevăr un adevărat mare compozitor. Pentru că sunt compozitori din România care au lucrări mai importante decât George Enescu.

Și care ar fi ei?

Să vă dau două exemple. Unul este Nicolae Bretan, care a scris opere absolut superbe. Un alt compozitor care a trăit în România și țin minte că operele lui chiar se cântau la Operă – a scris un Hamlet foarte bun – este Pascal Bentoiu. După aceea, un alt compozitor, Paul Constantinescu. Lucrările lor trebuie studiate și arătate și explicate în primul rând profesioniștilor pentru a explica mai departe publicului adevărații și adevărata față si a istoriei muzicii. M-ați înțeles ce vreau să spun?

Lucrurile astea înainte nu se puteau studia foarte bine, dar astăzi avem posibilitatea de a vedea, de a studia exact cine e cu adevărat. Un click distanta.

Foto: HotNews.ro

Într-adevăr, există o proastă evaluare a valorilor, a oamenilor de calitate în România în toate domeniile…

Eu vreau să spun lucrul aceasta pentru că nimeni nu are curaj aici, în România, să spună aceste adevăruri esențiale pentru cultura română. În plus, aș mai adăuga, am mai spus în interviurile mele internaționale, nu întotdeauna marii artiști au ales să meargă la Paris. Dacă te-ai dus la Paris nu înseamnă că ești cel mai mare artist. Nu este adevărat. Sunt și artiști care au rămas în România și sunt foarte buni. Dar nu știe nimeni de ei. Și aici trebuie să se facă o distincție foarte serioasă. Ce înseamnă să faci o carieră mondială, ce înseamnă să fii un mare compozitor, ce înseamnă să fii un mare dirijor? Adică, prin munca pe care tu o poți demonstra? Despre Enescu știu doar că în America a cântat o dată la New York, a înlocuit un dirijor, pe Toscanini, la Carnegie Hall. L-a înlocuit, deci nu l-a invitat nimeni initial pe el. Și după aceea a fost a doua oară. Deci de două ori, cu două ori nu faci carieră, da? Trebuie spuse lucrurile așa cum sunt. Când s-a dus a doua oară a cântat într-un muzeu. Nu vreau să vă supărați pe mine, că distrug legende, dar trebuie să îi aducem în lumină pe adevărații mari artiști. Există mari și mici artisti români și în afara României și există mari și mici artisti și în România. Aceste adevăruri trebuiesc studiate și expus doar adevărul dovedit.

Nu poți să spui că Maria Tănase a fost și a cântat la New York. Artiștii de muzică populară nu cântă în săli mari. Cântă doar la comunitățile de români. Și cântă în restaurante. Sau în mici săli pe care reușesc ei să le închirieze. Trebuie spuse lucrurile pe nume. M-ați înțeles ce vreau să spun?

Asta nu înseamnă că artiști precum Maria Tănase nu sunt mari…

Legendele care s-au format în România sunt exagerate, s-au construit false legende comandate. Sunt nume și istorii construite. Nu poți să spui că Maria Tănase cânta la New York, dacă ea a cântat printre mese. Este adevărat. A cântat, într-o expoziție probabil internațională din moment ce i-a invitat și pe români acolo. Oamenii stăteau la mese și ea a cântat printre acei oameni. Dar trebuie înțeleasă nuanța pe care eu vreau să o arăt.

Toate lucrările de început ale lui Enescu sunt de fapt muzică populară românească orchestrată. Vladimir Cosma a facut la fel pentru muzica filmelor, în Franta. Mă înțelegeți ce vreau să zic? Lucrările cu adevărat ale lui Enescu sunt doar acelea care sunt foarte moderne și foarte speciale în stilul muzicii franțuzesti al epocii sale.  Foarte, foarte interesante, e adevărat.

Toată istoria noastra de manual e plină de legende… De ce nu ar fi și în muzică?

La început și eu credeam în aceste legende. Dar apoi am trăit în lumea adevărată, aceea în care este socotit omul de valoare, omul care poate demonstra de-a lungul anilor cu exactitate la ce nivel este. Și cine este. În toată lumea există treaba asta. Minus România. În România am învățat o falsă istorie muzicii, fabricată și comandată. Din păcate.

De acord, se spun multe ori lucruri fără sens despre personalități, în manuale, în mass media …

Nu numai fără sens, fără sevă, fără suport. Mai nou, acum, în expresiile moderne, spunem fără content, fără conținut, așa este? De cele mai multe ori, în România, subiectul este înfrumusețat, construit, deci este fals. De ce spun toate lucrurile astea? Pentru că eu consider, în 2021, că sunt singura voce din România care are poziția și astfel obligația, după 31 de ani de carieră internatională, să atrag puțin atenția și să-i rog pe oameni sa fie mai atenți la falsele legende.

Acum ce legături aveți cu instituții românești de cultură? Cum vedeți această colaborare?

Unde? Ce? Cine? Păi, eu nu-i văd, eu n-am cum să văd vreo colaborare, pentru că n-am nicio legătură.

Această carte iese la Editura Curtea Veche, e o editură privată. Nu m-am legat de nici o instituție muzicală, cu toate că eu sunt muzician, pentru că nicio instituție muzicală din România nu mi-a făcut vreodată, până în ziua în care vorbim astăzi, vreo propunere serioasă. Nu am semnat niciodată vreun contract oficial cu vreo instituție muzicală sau artistică din România, până în septembrie 2021.

Arta Florescu, profesoara dvs, era omagiată la Cotroceni, pentru întreaga carieră. Prin 1996, cred…

Ce fel de carieră? O carieră extrem de modestă, doar în țările comuniste. Era o făcătură. Era jenantă. Dar, acum nu știu cum s-au legat treburile, există totuși două-trei soprane care i-au rezistat și care au făcut ceva carieră internațională și au rămas în relații, și tot timpul, doamnă-n sus, doamnă-n jos. Mi-aduc aminte când m-am dus odată la conservator, iar ea era acolo, am intrat la secretariat, secretariatul rectorului, și am întrebat: aș putea să vorbesc cu domnul rector? Imediat ea a sărit: cu tovarășul rector! Iar ea pretindea să îi spuneam doamnă. Ceva de o ipocrizie fără seamăn.

Aveți mai multe piese foarte frumoase de muzica bizantină, de muzică liturgică. Ați avut colaborări cu Biserica Ortodoxă Română?

Am vrut la un moment dat să introduc orchestră într-o biserică la Catedrala de la Timișoara. Mi s-a părut că ar fi fost un pas în evoluție și-n deschiderea sufletelor oamenilor. Chiar m-am dus odată, la Timișoara, la invitatia Mitropolitul Nicolae Corneanu, și mi-a citit in lacrimi o scrisoare de la  Patriarhul Teoctist, chemându-l chiar atunci la București. Și nu i-a dat voie să stea la Timișoara. Mi-a sugerat Mitropolitul să cânt fără el, dar eu am refuzat și am plecat. Extrem de laș și părintele Nicolae Corneanu… Oameni care se complac în involuție. Se complac. Sigur că au făcut și ei fapte bune, e cert. Au avut și ei lucruri pe care le-au construit, au lăsat ceva în urmă. Nu neg deloc. Dar Biserica Ortodoxă Română este în Evul Mediu, până astăzi, nu-și dau seama că o data cu trecerea timpului își îndepărtează noile generații, îi îndepărtează de credință, prin comportamentul ierarhilor lor. Ei se bazează încă pe oamenii care sunt la țară, oamenii care nu au educație șamd. Eu întotdeauna am crezut în evolutie, în deschidere și evident în armonie.

Ați înregistrat în schimb la Londra un concert de muzică bizantină…

Mi-am dorit mult să cânt muzică bizantină, așa încât am invitat Corul Madrigal în ’96 la Londra. Am invitat-o și pe Mia Barbu, am invitat-o și pe mama mea. A fost o sesiune de înregistrări de două săptămâni, două săptămâni de vis, într-o catedrală superbă, cu cea mai bună filarmonică din Londra. A venit și Madrigalul, la invitația mea, pentru că n-am vrut să iau un cor din Londra, doar un cor românesc putea să-mi cânte muzica ortodoxă românească, așa cum o vreau eu. Dirijor era Ion Marin, fiul lui Marin Constantin. A fost una dintre cele mai frumoase experiențe muzicale din viata mea. După aceea, până și BBC a făcut un reportaj aici în România, se numește Angela’s Romanian Journey. Datorită acestui reportaj, prințul Charles care este patronul acelei orchestre, a văzut și a ascultat corul Madrigal. A văzut reportajul și a dorit apoi să vadă toate mânăstirile, tot traseul pe care eu l-am făcut atunci. Adică am fost un bun ambasador fără acreditare oficială din partea statului roman.

Prințul Charles este unul dintre dintre primii mei fani ai mei și un om foarte pasionat de operă. El mi-a spus atunci că s-a îndrăgostit de România și de locuri din România. Eu îi spuneam, dacă te duci în România este ca și cum te-ai întoarce în unele locuri de acum 100 de ani, și este o altă lume, pură, frumoasă. Nu știu dacă a mai rămas așa.

Cântați deseori și muzică românească…

Da, dacă pot, cânt întotdeuana și muzică românească.

Încă aștept lucrări pe care să nu le pot refuza din România… nu există opere românești atât de interesante și să fie cerute pe marile scene ale lumii. De abia, parcă acum un an sau doi, la Covent Garden, în sfârșit au reușit să pună Oedip al lui Enescu. Nu este însă o opera ce poate fi pusă în repertoriul obișnuit. Nu avem lucrări care să fie puse în repertoriul mondial, vreau să spun.

 Sper că noile generații de compozitori să m-audă și să scrie armonios și frumos pentru voci, nu numai muzică de pus în sertar sau pentru muzicologi, să creadă că au scris ceva. Trebuie întotdeauna scris cu gândul de a convinge și de a rămâne.

Grigoraș Dinicu, de pildă, se cântă deseori și cu mult success pe scenele lumii…

Grigoraș Dinicu este cunoscut pe plan mondial. Partiturile lui sunt unele dintre cele mai dificile. Ca violonist, când abordezi o piesă a lui Grigoraș Dinicu, trebuie să stai foarte bine cu tehnica. Grigoraș Dinicu a fost un lăutar, dar cât de inteligent și muzical…

Ce îi trebuie unui tânăr care este acum pe băncile Conservatorului ca să facă o mare carieră în afară de voce și voință?

O foarte mare inteligență, putere, puterea de a spune nu. În cariera mea am spus aproape dublu nu decât da. Dacă aș fi ascultat toate nebuniile ce mi s-au propus să fac… Trebuie să te gândești de fiecare dată foarte departe, pe termen lung. Și să gândești mare, ca să poți să reușești în viață și carieră. (Lucian Popescu)

Distribuie acest articol

95 COMENTARII

  1. Am citit cu placere interviul. Un mix de sentimente de la inceput la coada…

    „Oau, ce fain trebuie sa fie sa ai profesori care sa iti sufle in aripi de tanar! Poate asa ar trebui sa fie toti dascalii…”
    „Poate doamnei nu i-ar strica macar un strop de modestie…”
    „Da, sunt de acord cu conservatorismul in opera, am vazut un Rigoletto modern in regia lui Stephen Barlow la ONB… cu gangsteri si scene erotice aproape explicite…”
    „Muzica bizantina cu orchestra… este ca opera romantica in montaj modern, ca rockul cu orchestra simfonica sau ca operele de sertar, scrise pentru muzicologi, pe care le evoca. Se poate… in arta orice se poate daca vrea artistul… cine il poate contrazice?”
    etc. etc.
    Fiecare fraza din interviu mi-a trezit alt sentiment. :)
    Probabil ca asta este marca unui om mare. Nu poti nici sa il contrazici dar nici sa fii de acord cu el.

    • Doamna Angela Gheorghiu este, de multi ani, cea mai buna soprana din lume – de ce sa fie modesta ?
      Romanii ( iubitorii muzicii) o apreciaza , o lauda , o iubesc si se mandresc cu realizarile si faima Ei, DAR, in mod oficial, acest lucru nu se vede…enumerarea celor mai vestiti romani ( contemporani) ar trebui sa inceapa asa : Angela, Nadia, Hagi…

      • „Cea mai buna soprana din lume”
        Nu exista asa ceva in arte, pentru ca nu suntem in sport ca sa ii bata pe-ailalti la timp sau la scor. Si nici nu este singura care a cantat la Royal Opera House, Scala sau la Metropolitan din New York…
        Pot sa insir acum 10 soprane contemporane care au cariere similare, dar nu asta este scopul postarii, pentru ca asa cum am spus, nu cred ca este un concurs, nu se pot face departajari nete la nivelul acela.

        Este o soprana de mare valoare, nimeni nu contesta asta.
        Dar pe vremea mea asa ne invata, ca oricat de bun esti in cariera ta este bine sa ai un pic de modestie. Din multe motive:
        – ca sa dai exemplu pozitiv alora mai slabi ca tine
        – pentru ca niciun om nu este o insula ci or mai fi contribuit si altii la viata ta
        – pentru ca nu este (doar) meritul tau ci este un dar de la Dumnezeu
        – ca sa mai lasi loc si altora sa existe; daca acaparezi tu toata exista alorlalti care sunt mai tineri si vin din urma ce la mai ramane…
        – un pic de modestie are tocmai darul sa adauge un plus de distinctie, adica iti pune mai bine in valoare meritele decat infatuarea (asa cum o rama bine aleasa pune bine in valoare un tablou, pe cand o rama prost aleasa il face mai urat)
        – pentru ca este mai bine sa ii lasi pe altii sa te vorbeasca de bine decat sa te vorbesti singur de bine
        – cu infatuarea poti sa te inseli, dar cu modestia niciodata
        – n-a murit nimeni de la un pic de modestie :)
        etc. (mai pot fi gasite multe alte argumente pentru modestie…)

        Mari artisti am vazut numai pe scena sau la televizor, dar am vazut de aproape vreo doi oameni de stiinta mari, pentru ca am cochetat cu cercetarea. Genul de oameni care au luat premiul Nobel sau medalia Fields, deci despre care se poate spune ca „sunt cei mai buni din lume” in domeniul lor stiintific. (Pentru cine vrea sa faca astfel de clasamente, eu le consider artificiale in stiinta ca si in arte.)
        Erau caracterizati de modestie si asta este un exemplu de pentru mine.

        • @ Toru Okada
          Aveţi dreptate când vorbiţi de imposibila departajare a marilor voci muzicale (indiferent de gen, de altfel)
          Aveţi dreptate şi când vorbiţi de modestie.
          Dar avem dreptul şi să ne exprimăm opiniile personale chiar dacă acest lucru ofuschează românismul din cei din jur (sau îl exacerbeaza).
          Adevărul credinţelor noastre nu înseamnă lipsă de modestie ci, poate, doar o încredere exagerata în sine. Cei ce reuşesc au această încredere care, pe noi… modeştii, ne siderează. Unii ne calcă în picioare, alţii ne ocolesc, indifereţi.
          E bine, e rău ? Fiecare va judeca în funcţie de structura morală şi „legile” cotidiene ale existenţei sale.
          Toiştii şi budiştii ne recomandă reţeta seninătăţii în viaţă : să nu ne ataşăm de contradicţiile vieţii, care trebuiesc luate aşa cum vin, fără judecăţi de valoare.
          Avem aici un interviu şi atâta tot. A fi român nu este o calitate, cum o văd unii, ci o întâmplare. Întrebarea este : cum fructificăm această întâplare ?
          Dacă aş vrea să fiu provocator aş spune că, deocamdată, 5 milioane de români au ales străinatatea.
          Este şi acesta un semn.

      • Buna ziua !
        Aţi uitat de Andra, anti-vaccinistul din Holograf şi alte vedete locale…
        Gluma la o parte, românii trăiesc în umbra desuetă a unui patriotism compensator, care încearcă sa ne vindece toate complexele „ca şi” popor balcanic, frunză în vântul istoriei marilor imperii. Fiţi mândrii de ceea ce sunteţi nu si nu de ceea ce aţi vrea să fiţi prin procura atribuită unor oameni realizaţi (?). Aceasta înseamnă să tindeţi către maximul personal al excelenţei umane. Este suficient !
        Aş mai remarca şi tendinţele unor vanitoşi „patrioţi” de a critica (este un eufemism !) libertatea de expresie a unei artiste. Că are sau nu dreptate (şi are, căci nu este singura „sursă” care ne spune acelaşi lucru – vezi Celibidache, de ex.!) nu este important, sau nu atât de important dinaintea auto-estimării de sine a multor comentatori ai „modernismului comentaristic” agresiv si neinspirat (în lipsa unei opinii personale reflectată şi bine studiată), al unor truisme inculcate de o societate astenică şi repliată asupra sine însăşi. În general aceşti comentatori nici nu-şi dau seama ca nu fac altceva decât să repete un discurs oficial plin de inadvertenţe, generat de (cel mult) un naţionalism exacerbat.
        Vorbim, revoltaţi, de nocivitatea unui ” politically correct „, dar când cineva îndrăzneşte să-şi susţină opinia sa sinceră (indiferent de orientarea acesteia si indiferent daca suntem sau nu de acord cu aceasta) ne zburlim, obidiţi de atât curaj asumat (de altii).
        Unii n-au parăsit comunismul (desi in România este o problema recurenta de sute de ani), chiar dacă nu au trăit niciodată în acea perioadă.
        Oare de ce ?

        • Buna ziua si dv.

          Daca un muzician – poate cam fudul? fara suparare – spune lucruri flagrant ignorante despre George Enescu, poate din invidie, sau poate ca nu stie mai bine, trebuie sa ne inchinam turceste, in fata „libertatii de expresie”?

          Libertatea de expresie este intr-adevar o valoare esentiala, atunci cind este coroborata de o informare macar minima. Poate si dv. si oricine care si-a exercitat libertatea de expresie veti avea onestitatea intelectuala de a citi si absorbi multe dintre raspunsurile de mai jos. A apara un Enescu calomniat nu are nici o legatura cu comunismul.

          Patriotismul cititorului, in masura in care exista, nu se bazeaza pe adularea unei pasari, competenta sau semi-, care reproduce trecator notele unor capodopere create de ADEVARATUL geniu, compozitorul muzicii. Cu respect.

          Pe de alta parte nu exista nimic mai balcanic, mai fanariot, decit ajunsul care da in ce-a lasat in urma.

      • Sunt de acord ca este una dintre cele mai mari soprane care au cantat pe scenele lumii. Dar pe scenele tarii sale natale nu a cantat aproape de loc. De aceea publicul romanesc, amator de opera, nu a avut ocazia sa o cunoasca decat din aparitiile ei pe scenele din alte tari. Daca dansa nu va conta in istoria muzicii clasice romanesti si daca nu va avea un loc la inaltimea pe care dansa considera ca ar merita-o, aceasta este cauza. Nu pot sa nu-mi exprim regretul ca marea soprana a refuzat mai multe invitatii sa concerteze la Opera Romana pe motive financiare.

      • Pe cât de mare este ca voce și artistă d-na Gheorghiu, pe atât este de îngâmfată. Ceea ce a spus despre Enescu este fake news. O mare minciună. Documentați-vă!

      • Nu contest valoarea Angelei Gheorghiu si apreciez cultura muzicala in general si performanta in orice domeniu, dar mi se pare ca doamna e prea fudula. Un pic de modestie nu strica nimanui. In plus ea este o soprana, deci canta/ interpreteaza ce au compus altii. Nu compune si nu creeaza ceva nou original. Deci a-si da cu parerea despre creatori precum Enescu, POrumbescu, etc, si a-i minimaliza „de sus”, mi se pare stupid. O soprana este ca un actor, interpreteaza ce au scris sau ce au conceput altii. Ca interpreteaza bine, ok, dar primordial este cel care a creat opera respectiva. Ea cam sufera de „vedetism” si se crede prea importanta glossy. NU cred ca cele mai importante sunt cantarile la Scala din Milano sau New York. O opera noua, originala, chiar de POrumbescu, este superioara cantarilor ei. Ca sa nu mai zic ca e ridicola minimalizarea lui Enescu de catre aceasta soprana prea plina de ea… IN plus pe vremea lui POrumbescu, Enescu, Maria Tanase, situatia in lume era total diferita, si nici nu aveau atatea sanse de a se manifesta global precum a avut ea. In loc sa promoveze cultura romana, are accente de taranca plecata in Italia care apoi vine in tara si ii miroase totul in jur….

        • Mda, cîntăreața A. G., celebră, într-adevăr, dînd calificative compozitorului Enescu. Care era și dirijor, pianist, violonist, și nu unul de rînd, dimpotrivă.

          Sutor, ne ultra crepidam !

  2. Mi-a placut foarte mult acest interviu, A avut continut, seva cum se mai zice. Sunt pe langa muzica dar asta nu ins eamna ca nu am respectul cuvenit pentru acesti titani ai notelor muzicale (voce sau instrumente).
    Problemele pe care le ataca dna Angela Gheorghiu „datorate” comunistilor pana in 1989, se observa din interviu ca se perpetueaza si dupa 1989, pe vremea capitalistilor. Ceea ce ar insemna ca :
    a – fie ca ascesti capitalisti de la noi de dupa 1989 sunt tot comunisti;
    b – fie cei ingalatzii de pe vremea comunistilor nu erau comunisti decat de fatada, ei facand alte jocuri decat cele comuniste.

  3. Frumos interviu, mai ales pentru franchețe și curajul de aspune NU atunci când trebuie spus. O judecată pripită l-ar putea apropia de curentul promovat de Lucian Boia în istorie dar, privind mai atent, descoperim o realitate stânjenitoare pentru pretențiile noastre de atunci și chiar de acum.
    Prin 1997, într-un interviu publicat , dacă nu mă înșel, în Le Figaro, Angela Gheorghiu vorbea ceva mai frumos de România începuturilor sale dar se referea mai mult la perioada liceului. Puțini artiști români consacrați sau în curs de consacrare se mai refereau atunci la țara de origine… O colegă de generație de-a doamnei Gheorghiu, prim-solistă la un teatru de operă din Franța, important dar nu din Paris, dăduse un interviu – cred că tot în Le Figaro – fără să menționeze măcar că era născută în România. Nu-mi venea să cred: avea nume românesc, foarte cunoscut, dar lăsa să se creadă că este franțuzoaică…

  4. Incalificabil ! Atacul împotriva lui George Enescu – simbolul Muzicii Romanesti – este un atac împotriva Culturii Romanesti ! Rușine Angela Gheorghiu !

    • @ S.N, Nu stiu daca as interpreta spusele dnei. Gheorghiu ca pe un atac, ci ca pe o constatare mai degraba personala/subiectiva. Nu as lua spusele dumneaei ca pe o referinta suprema.
      Dumneaei face parte din cultura romaneasca, deci nu are cum se ataca pe sine insasi; este atasata culturii noastre prin ceea ce face.

    • Nu vă supărați, dar este o reacție tipică pentru cineva care a fost într-atât de orbit de legende, încât nu mai vede realitatea, nici chiar atunci când îi este pusă nemijlocit în față. Enescu a fost un mare compozitor și muzician român, dar nu are anvergura internațională pe care i-o atribuim, cei mai mulți dintre noi. Doamna Angela Gheorghiu a venit cu date concrete.
      Am vizionat mai demult un interviu cu Sergiu Celibidache, unde spunea despre muzica lui George Enescu ceva de genul: „epigonică”.

      • Cred că dl. Șerban Nichifor are mult prea mult bun simț ca să vă răspundă, așa că vă răspund eu, fiind mai din topor: a-l acuza pe domnia sa, un muzician și un pedagog eminent care a trăit o viață întreagă cu și pentru muzică, și a cărui unghie de la degetul mic știe probabil mai multă muzică decât dvs, că este „orbit de legende”, denotă o crasă și ridicolă ignoranță în cel mai bun caz. A-i da lecții d-lui Șerban Nichifor despre Enescu este ca și când… cum să vă spun… i-ați povesti lui Neil Armstrong cum e pe Lună.

        • Deci, avem interventia dlui Nichifor, un muzician si un pedagog eminent, pe de-o parte si, pe de alta parte, opinia despre Enescu a Angelei Gheorghiu, care nu este tocmai un nimeni in muzica. Iar aceasta opinie nu este foarte diferita de cea exprimata candva de Sergiu Celibidache, iarasi cineva care nu e chiar un terchea-berchea. Dincolo de detaliul nesemnificativ ca, in materie de notorietate, nu exista nicio comparatie posibila intre dl Nichifor si ceilalti doi mentionati mai sus, cred ca putem admite ca fiecare din ei „stie (stia) multa muzica”. Vad lucrurile diferit, ceea ce nu este anormal in arta. Anormalul incepe atunci cand pedagogul eminent scoate barda si vestejeste cu manie atacul impotriva „Muzicii Romanest” si „Culturii Romanesti”. Pentru mine, utilizarea majusculelor la fiecare 3-4 cuvinte este un semn care indeamna la multa precautie.

        • Departe de mine intenția de „a da lecții” cuiva, cu atât mai puțin unui specialist. Nu știu dacă d-l. Șerban Nichifor este sau nu orbit de legenda notorietății lui Enescu, dar comentariul dânsului, sumar cum a fost, asta lasă să se creadă. Numai cineva care crede în legende majusculează expresii precum „cultura română” și „muzica românească”.
          Și apoi, de ce imprecația finală la adresa d-nei Angela Gheorghiu, care amintește de vocabularul unui anuit tribun? De ce ar trebui să-i fie rușine, pentru că a opus legendei date concrete, verificabile?
          Îl iubesc pe Enescu, iubesc Rapsodiile, Poema Română, dar asta nu trebuie să îmi întunece judecata asupra anvergurii lui în muzica internațională.

          • @C. Florea

            În schimb Simfoniile, cvartetele, Octuorul, Dixtuorul, Oedip, Sonatele etc, etc, ar putea să vă lumineze judecata asupra anvergurii lui Enescu.

            • Da, dar pentru asta trebuie ”putirință”… Și, vorba cronicarului – ”Unde nema putirința, ce mai chichirez gâlceava”!

            • Mulțumesc pentru orientare, însă în ce privește comentariul d-lui Nichifor nu cred că greșesc prea mult.

    • Din compozitorul genial care ați fost odată a rămas numai o umbră cu idei puține, dar fixe. Urâtă bătrânețe…

    • @Serban Nichifor.

      Uitati-va putin in jurul d-voastra la tot ce constitue „cultura romaneasca” (fara majuscule).
      Poate ar trebui sa va indreptati furia catre ministrii culturii, care cu unele exceptii (le stim cu totii), NU au facut si fac aproape nimic pentru cultura romaneasca.
      Si cum sa faca daca ei nici macar nu cunosc limba romana si nu pot sa scrie si sa vorbeasca corect.
      Idem pentru prim-ministri, patroni de ziare, si multi simpli cetateni.
      De ce nu cereti lor sa se faca mult mai mult pentru cultura in Romania? De ce nu protestati?

      De unde furia asta a d-voastra si a multor persoane care comenteaza aici sau pe alte site-uri fata de Angela Gheorghiu?
      De ce nu acceptati si opinii diferite de ale d-voastra?

      Ce oribil e sa citesc prin comentarii ironii si atacuri la viata ei strict personala, trimiteri la cantece romanesti pe care le-a cantat mai bine Doina Badea (?), la banii pe care i-a luat, la vocea care a lasat-o sau o va lasa, si tot asa.
      Chiar la nivelul asta au ajuns niste oameni care banuiesc ca sunt „oameni de cultura”?

  5. Deci pre puncte ….

    1) Grigoraș Dinicu a fost un lăutar… absolvent al Conservatorul de muzică din București, unde a studiat vioara și compoziția în anii 1902-1906! Unicul care la examenu de absolvivre a auzit examinatorii strigand „Bis!!! Bisss!!!”

    2) Arta Florescu era, totusi profesoară de canto .
    Mia Barbu , insa a fost o cunoscută solistă de muzică populară și romanțe și profesoară de canto popular. Alta maniera.
    A se asculta cantecul de la final … Copacul de Zsolt Kerestely . Canta bel canto .. nu suna prea bine. E ca si cum as asculta pe Aurelian Andreescu cantand Toreador ….. doamne feri!

    3) In Romania nu se vorbeste despre … Prea tanara. Prin anii 60 ma saturasem de Dinu Lipatti!!! A fots si un film Darclée prin 60 … Ok cu Cotribas .. da de ce o uita pe Zeanida Pally considerata cea mai buna Carmen??!!!
    Nicolae Bretan, Pascal Bentoiu .. „au servit” si ei interesul de partid. Ca altfel ,,,,,, nici ea nu auzea de ei!

    3(De acord ca ideea unei Traviate in bligi este repugnanta (ce era bun ptr bunicul meu matern este bun si ptr mine!!! Zisul bunic matern metehernisea la opera.. ) Insa Violetta Valery …. ? adica „Dama cu camelii” era o fata saraca care de la 13 aniu se prostitua. Asta este adevarul chiar daca clentii ei erau „elita” . A da… baronii erau cam mici un grad.. Contele de Toulose Lautrec s-0a stabit intr-un „stabiliment” .. insa asta nu a ridicat neivelul prostituatelor (Un Toulose Lautrec era suficent de nobul sa isi permita sa aiba ca domiociulu un boedel si sa se imbete cu birjariii …farta sa „derogheze” ) . Ar fi cazul sa citeasca si cartea!!!

    4) „sunt singura voce din România care are poziția și astfel obligația, după 31 de ani de carieră internatională, se numeste bafta! Au fots ani in care Nicolae Herlea canta la NY , rar la Londra . ANi in care Spiess trecea meteoric prin tara. Idem Laudislau Konya . Insa vocea llor s-a uzat mai devreme …

    Si in final but not last …. ? Vă imaginați în perioada în care George Enescu a cântat la vioară ce artiști mari erau atunci pe planetă?
    Nu ca sunt prea prost! Stiu doar ca Lipatti era cam legat de Enescu .. personal .
    Si ca Yehudi Menuhin (KBE si apoi baron of Stoke d’Abernon ) a fost elevul lui Enescu ….

    SI mai stiu ceva – artistii au un ego prea dezvoltat ….

    • Cu tot respectul, treizeci de ani de cariera pe piața libera nu pot avea la baza doar bafta. Nu e ca în comunism, când, grosso modo, se intra in sistem prin repartiție și apoi doar se aștepta sa treacă timpul și sa meargă leafa. Altfel, orice trimitere la noroc sau conjunctura când e vorba de succesul altcuiva e invidie pura. Eu am cincizeci de ani de căsnicie și treizeci de cariera „în Vest” la care, evident, asa cum mereu mi-o spun cei din jur, chiar daca de cele mai multe ori eu le achit consumația, totul a fost pe baza de noroc si conjunctura. Si încă ceva: Yehudi Menuhin a lăsat moștenire la Gstaad un festival care-i poarta numele. Într-o vreme acolo se canta și Enescu… Eu n-am mai prins. Poate n-am cautat prea atent în program sau poate, pur și simplu, n-am avut bafta.

    • Doamna Angela Gheorghiu are merite deosebite, isi spune parerea, dar domnia sa a avut un noroc special:saltul opereta -opera, revolutia, sanse de a canta acolo unde trebuia si unde desigur ca a fost remarcata.Frumusetea Violetei farmeca.

    • Pentru Nadia;
      Alina cojocaru nu va mai … deci a incercat dar a prins o perioada….
      dansa, pretioasa, nici nu a incercat pentru ca…

    • Despre Copacul – are in spate o poveste.

      O stiu – dar o sa o spun ca o ocazie aniversara legata de mine pe FB peste cca. 1 luna.
      Va multumesc pentru comentariul Dvs.

  6. Aş fi mai optimist. O gospodină care ascultă consecvent, fie şi la bucătărie, Radio România Muzical, neexistând filarmonică în municipiu sau orăşel, ştie sigur de Dinu Lipatti, Clara Haskil, Sergiu Celibidache, Radu Lupu, Haricleea Darclée, Virginia Zeani sau Ileana Cotrubaș. Pe vremuri, Arta Florescu era cunoscută pentru vocea din filmul Darclée (1960) şi de la radio, nu pentru particularităţile pedagogice sau politice. Superprofesionist şi direct informat, Yehudi Menuhin n-avem ştire să-l fi desfiinţat vreodată pe George Enescu. Dimpotrivă!… A schimba denumirea Conservatorului, din Ciprian Porumbescu în Nicolae Bretan, Pascal Bentoiu sau Paul Constantinescu, e o idee de citat în eseuri gen Boia, dar e bine să învăţăm şi de la scriitorii români prea entuziaşti cu demitizările. În martie 1998, mai multe personalităţi l-au demolat pe Eminescu, cerând alt Poet Naţional. Urmarea a fost că, în scurtă vreme, Uniunea şi-a pierdut atât Sediul cât şi Muzeul, poezii nu se mai recită deloc, iar azi scriitorii nici nu mai sunt invitaţi pe la garsonierele tv ştiriste.

    • In niciun caz Yehudi Menuhin nu putea face comentarii dezagreabile la adresa lui George Enescu, si asta din doua motive: nu era clevetitor, rancunier si avea o relatie realmente filiala fata de Maestru.
      Semi-profilul dovedeste faptul ca admiratia poate metamorfoza in chip fericit.

  7. Am citit cu oareșce mirare interviul atoateslavitor al „îngerului la propriu și la figurat” care are o părere extraordinară despre sine (are dreptul!), spre deosebire de figuri mai minore, nu-i așa, precum George Enescu, cel care a refuzat să se laude sau să vorbească despre sine prea mult. În interviuri era incredibil de modest și abia la sfirsitul vieții a aceptat un interviu-devenit-carte de mai mari dimensiuni, cu Gavoty, în care, din nou, nu se laudă pe sine și nu se proclamă genial, ci vorbește despre Muzică.

    Cîteva precizări. Măria Tănase a cîntat într-adevăr și „printre mese”, pentru că nu era cintareata de operă, ci de muzică folclorică, lăutărească și populara. A îi reproșa asta este absurd. Asta fiind spus, vocea Măriei Tănase este inconfundabilă, are o rezonanță și un timbru unice, iar capacitatea sa de a transcende genurile relative minore în care și-a exersat talentul sfidează înțelegerea. A o acuza pe Măria Tănase pentru lipsa șansei, în vremuri legionare și mai apoi comuniste, de a avea o educație de operă mi se pare, ca să vorbim frumos, inelegant și, dincolo de generații, necolegial.

    Ca iubitor de operă și colecționar, am citeva CDuri cu Angela Gheorghiu, datind de cînd era tînără și avea o stapinire bună a vocii. Nu le pun în player prea des, sau deloc. Recunosc, le-am achiziționat și din mîndrie semi-patriotică, fiind bucuros să văd un talent român real, dacă nu excepțional după părerea mea, urmînd o carieră remarcabilă. Am văzut-o și pe viu, în Adriana Lecouvreur, făcută celebră de cu adevărat imensa Magda Olivero, o artistă de enormă putere emoțională și reală importanță istorică în repertoriul verist. În spectacolul văzut de mine am perceput o prestație decentă, cu multe manierisme, cu puține nuanțe. În alt repertoriu nu pot să spun că apreciez această, întotdeauna aceeași, voce și aceeași culoare în Verdi și în Puccini, în muzica franceză și în muzica italiană. În vremea Mariei Callas, a Renatei Tebaldi, ar fi fost folosită de regizori în roluri secundare, de subretă în operetele lui Kalman. (Nimic insultător în asta, nu e ușor să cînti bine nici repertoriul de opereta. Din păcate, penuria de voci remarcabile care a început în anii ’80 a promovat voci mai subțiri în preluarea unui repertoriu de mare dificultate, care cere tehnică mare și „proiecție” sonoră impecabilă.)

    Cuvintul care se impune în aprecierea mea este „mic”. Un repertoriu mic în comparație cu starurile veritabile ale trecutului operatic glorios. Cîteva, puține opere, care se repetă din nou și din nou. O voce mică. Înregistrează bine, pentru că soprana, cel puțin în vremurile bune (anii ’90), controla bine talentul real care i-a fost dat. Pe viu abia se putea auzi, fiind acoperită deseori de orchestră, chiar în pasaje relativ transparente. În discul EMI cu Recviemul de Verdi se poate decela cu ușurință că în condiții de concert nu ai fi putut auzi vocea. Din fericire, „butoanele” moderne, de care nu beneficiau cîntaretii extraordinari din perioada gramofonului, ca și tehnicile de editare, pot săvîrși minuni de „iluzionism”.

    În ce privește comentariile cintaretei despre George Enescu, nu am multe de spus. Detalii istorice prost citite sunt amalgamate cu interpretări tendențioase. Discografia maestrului, ca interpret, nu înseamnă numai vioara, acoperă orchestre din Paris, Londra, nu numai concerte în New York ci și cu orchestra NBC a lui Toscanini, o Missa în Și Minor de Bach înregistrată și publicată mai apoi de BBC Legends, concerte cu Menuhin, Oistrah, cu Filarmonica din Moscova și multe multe altele. Să nu mai vorbim de concertele, MII de concerte, NEinregistrate. Nu era tipic pentru concerte să fie toate înregistrate, în anii ’20-’30 și chiar mai tîrziu.

    DAR, și mai important, magistral și unanim recunoscut ca dirijor precum a fost Enescu, nu podiumul de reprodus muzica altora a fost prima sa vocație, ci compoziția, o vocație cu mult mai importantă și mai substanțială decît interpretarea. A trata operele timpurii ale Maestrului drept „muzică populară orchestrată” reprezintă – îmi pare rău, dar nu este o alta manieră de a spune asta – o ignoranță. Lucrările timpurii direct sau indirect inspirate de folclor (Poema Română, Rapsodiile) sunt foarte departe de a fi simple „orchestrări”. Sunt reprezentări mult schimbate, cu zeci de mii de detalii de armonizare, voci secundare, ornamente, colaje, suprapuneri, dezvoltări. Transcend folclorul, glorificîndu-l. În aceiași ani, Enescu compunea Octetul (Octuorul), Dixtuorul, Simfonia Concertantă pentru violoncel și orchestră etc., lucrări nefolclorice de imensă sofisticare și aratind o maturitate compozițională la nivelul sau deasupra lui Maurice Ravel (pre care îl iubesc foarte mult).

    Îi doresc cintaretei o senectute onorantă și înțeleaptă, cu recunoașterea eforturilor de a fi făcut ce a putut pentru împlinirea carierei sale. Închei cu o vorbă a lui George Enescu: iubește muzica din tine, nu pe tine în muzică. Enescu nu prea avea vreme să se laude pe sine, pentru că era ocupat cu compoziția, cu dirijatul, și cu ajutarea discretă a (fără exagerare) multe sute de muzicieni tineri. Posteritatea sa grăiește prin ea însăși.

    • @Expatriat
      Cred ca dacă parcurgem atent interviul, realizăm că nu este despre Angela Gheorghiu vs. George Enescu.
      În stilul sau propriu, poate puțin provocator, dar depinde de cititor dacă face din acest lucru un capăt de țară, Angela Gheorghiu ne atrage atenția ca suntem o cultură mică și asa vom rămâne dacă vom continua să nu știm să potențam valorile și apoi să le tezaurizam.

      • @Cristian Felea

        Aveți perfectă dreptate. Și cum ajutăm potențarea și tezaurizarea valorilor atunci când spunem despre Maria Tănase că „a cântat printre mese” sau că „despre Enescu știu doar că în America a cântat o dată la New York, a înlocuit un dirijor, pe Toscanini, la Carnegie Hall” ? Și de fapt ce să potențeze A.G. la Enescu când nici nu prea știe cu ce s-a ocupat ?

        • Nu cred ca s-ar fi laudat degeaba comunistii cu Enescu daca nu era genial. Personal, atunci cand ascult o opera de George Enescu ma „apuca toate alea”, ca s-o parafrasez pe bunica-mea. Un artist genial te „rascoleste” atunci cand il asculti, iti trezeste niste sentimente de care nici nu erai constient. Cred ca acela este un geniu in arta sau muzica. Desigur, Angela Gheorghiu te poate „rascoli” si ea uneori…

    • Dl. Felea: vă mulțumesc pentru că îmi recomandați o lectură mai atentă. Credeți-mă, am fost cît se poate de atent, pe cît se poate la o vîrstă mai înaintată.

      Mi se pare că cintareata cu adevărat încearcă să minimizeze anvergura extraordinară (FARĂ exagerări pasuniste, naționaliste, etc.) a GENIULUI enescian polivalent și astăzi recunoscut în toată lumea, pentru a se promova pe sine însăși. Are dreptul, dar au și cititorii dreptul să nu fie de acord.

      Nu aș spune adevărul daca aș zice că acțiuni de „self-promotion” virulente, exagerate și nedrepte la adresa unor oameni de mult dispăruți și care nu mai pot să se apere (nu că Enescu ar fi băgat în seamă mici împunsături, cum am zis, el era prea ocupat cu ESENȚIALUL) sunt de o natură să mă facă să admir autorii acestor acțiuni mai mult. Poate chiar mă îndepărtează de rezultatele relativ modeste ale moștenirii lor artistice, atîta cîtă este și nu o negăm.

      Mai adaug citeva detalii:

      @amator de muzica clasică! Mi-a plăcut mult mesajul dv. Nu ați pretins că vă place ceva care nu vă place și aveți tot dreptul să savurați capodoperele care vă „vorbesc”!

      Pentru o posibilă intrare mai în adîncime în lianele fascinante ale universului compozițional enescian, vă sugerez cu căldură volumul Capodopere Enesciene de Pascal Bentoiu. Printre altele Bentoiu explică cu elocvență neîntrecută dificultățile de înțelegere ale semanticii și semioticii muzicii „tirzii” ale lui Enescu. Poate nu vă veți schimba părerea, dar merită o încercare, cred eu. Bartok și Enescu nu sunt ATÎT de diferiți precum par la suprafață, și nicidecum incompatibili estetic.

      A propos,
      @ dl. Ghita B. – spuneți multe lucruri bune dar vă rog nu îl nedreptățiți postum pe Pascal Bentoiu (de Bretan nu știu destul cît să am o părere). Pascal Bentoiu, într-adevăr el însuși un compozitor de mare valoare, a fost anticomunist „documentat”, o persoană de erudiție, un admirator ultra-informat și pasionat al lui… George Enescu. El însuși, dacă mai trăia, s-ar fi crucit la unele din afirmațiile din acest interviu care demonstrează, în cel mai bun caz, o cunoaștere extrem de superficială a moștenirii componistice enesciene . . . să fim sinceri, posteritatea unui compozitor de mare valoare dăinuiește mult dincolo de vedetele vocale limitate ale unui moment dat.

      • Haideti sa savuram muzica care ne place. Daca ne place ceva, ascultam, daca nu nu . Si atat. Interviul dnei. Gheorghiu, poate fi interpretat ca o promovare de sine. Corect, insa mai are si o alta componenta interesanta: redefinirea notunilor de :”artist”;”mare si „artist mare” … . Ceea ce nu este putin lucru, chiar daca pare a fi gresit, sau nu convine . Cu drag de muzica, dar si de adevar, R

      • Nu stiu ce varsta aveti …

        Insa puteti sa ma credeti .. ce nu convenea Partidului …… disparea! Nu neaparat omul .. opera (literara, muzicala, plastica etc ) nu mai era prezentata public .
        Nascut fiind in 52 am apucat sa vaz catesceva …

        • Imi pare rau ca va contrazic – daca au resistat unii wsi nu le-au fost sterse de tot urmele nu este pentru ca partidul si-a dorit asta ci pentru ca pur si simplu presiunea din afara a facut lucrurile posibile.

          Da Enescu si Festivalul International George Enescu exista pentru ca altii, din afara tarii, au dorit din toata inima sa omagieze un artist, un compozitor, un formator de artisti, un om.

          Mi se pare extrem de nedrept sa arunci cu atata usurinta cu balegar in Enescu si in Maria Tanase. Sigur ca rolul unor personaje poate si trebuie sa fie reanalizat, dar se poate face acest lucru cu decenta si condescendenta. Sa fie invidia care o roade pe Angela??? I really dont care – lumea nu o sa isi aduca aminte de ea prea mult. Mereu a fost ea si numai ea. PA Angela, poti sa mergi mai departe!

          Daca unii sunt acum pe cai mari ei procedeaza cum procedau pe vremuri, poate, Arta Florescu. Imi aduc perfect aminte de emisiunea in care Iosif Sava a invitat-o pe Arta Florescu si unde a cantat Angela Burlacu – ca invitatia a fost adresata Angelei si ca nu se putea fara Arta Florescu nu stiu, dar cert este ca vocea de atunci nu am uitat-o.

          Maestri raman maestri daca isi pastreaza candoarea si modestia.
          Sa nu va mirati de ce astazi dansa publica o carte si spera ca …

      • Multumesc de apreciere ! Am sa reincerc sa ascult Enescu , poate, pana la urma o sa-mi placa. (Poate nu ma place pe mine Enescu) Sunt intrutotul de acord cu dumneavostra vizavi de calitate scazuta a vocilor din opera. INu ascult multa opera , doar Wagner, dar observ ca voci ca Flagstat sau Nielsen pur si simplu numai exista desi , in mod normal , calitatea ar fi trebuit sa creasca, nu sa scada .

    • Mi-a plăcut mult comentariul dvs , profesional , la obiect , am invatat multe . Deci eu nu sunt o muziciana , o melomana , eu sunt doar o iubitoare de muzica de operă, de balet , o ascultătoare obișnuită. Poate nici nu am o ureche muzicală perfectă. Dar am un oarece bun simt sa apreciez valoarea unui cântăreț de operă. Vocea lui trebuie să mă atraga ,sa am răbdare și sa-mi dea lacrimile de emoție cand il ascult . Pentru Angela nimeni nu e mai bun ca ea . O contrazic , sunt mulți mai buni ca ea . Iar melodia COPACUL sa i-o lase lui Aurelian Andreescu . Deocamdată e încă valabilă numai interpretarea sa .

  8. Eu în 30 de ani nu am descoperit nici o sală importanta în care George Enescu să fi cântat. Unde a cântat?
    D Celibidache unde a cantat ?
    A! Era dirijor ?
    A … da dirijor ca si Enescu … On 8 January 1923 he made his American debut as a conductor in a concert given by the Philadelphia Orchestra at Carnegie Hall in New York City, and subsequently visited the United States many times. It was in America, in the 1920s, that Enescu was first persuaded to make recordings as a violinist. He also appeared as a conductor with many American orchestras and, in 1936, was one of the candidates considered to replace Arturo Toscanini as permanent conductor of the New York Philharmonic.[11] In 1932, Enescu was elected a titular member of the Romanian Academy.[12] In 1935, he conducted the Orchestre Symphonique de Paris and Yehudi Menuhin (who had been his pupil for several years starting in 1927) in Mozart’s Violin Concerto No. 3 in G major. He also conducted the New York Philharmonic between 1937 and 1938

    Caci Enescu a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor
    Celobidache „doar” dirijor și compozitor ,. Si derspre el am auzit tit datiorita festivalului Enescu …

  9. Ii respect parerile doamnei Angela Gheorghiu si admir franchetea cu care aduce in discutie atitudinea tiranica a unor profesori care pregatesc viitori muzicieni.
    Sunt de acord cu faptul ca George Enescu a fost exagerat pus in valoare, umbrind talente care merita sa fie cunoscute in primul rand de romani.
    Mihail Andricu a compus 11 simfonii si tot atatea poeme simfonice, a fost un critic muzical riguros si inspirat .Pascal Bentoiu a intregit creatiile lui Enescu.
    I-am amintit doar pe cei doi compozitori legati biografic de Enescu, intrebandu-ma cine ar trebui sa completeze educatia tinerilor, cultura generala a acestora, cum se spunea inainte de ’90, cu istoria muzicii clasice nationale?
    Enescu, prin nu stiu minune este en vogue.
    Oedip are succes la Paris, cronicile sunt laudative, cu toate ca „se simt” influentele compozitorilor francezi..

    • @Clement

      Fraza asta e din puțul gândirii, trebuie să recunosc: „…cronicile sunt laudative, cu toate ca „se simt” influentele compozitorilor francezi”
      Nu înțeleg logica – influențele franceze asupra unui compozitor ar fi incompatibile cu cronicile laudative ? Sau, în sens mai larg, dacă un artist este influențat în arta lui de alții, francezi sau nu, asta îi anulează orice valoare intrinsecă ?! Păi ce ne facem atunci cu Brahms, influențat la greu de Beethoven, Schubert și Schumann ? Ce ne facem cu Beethoven, influențat de Mozart și Haydn ? Rahmaninov de Ceaikovski, Grigorescu de impresioniști, Jung de Freud și așa mai departe…

    • Binevenita trimiterea dumneavoastra.
      Dupa cum putem constata, fatalitatea loveste destinul creatiei enesciene cand nu te astepti si unde nu te astepti.
      Melomanii fara pasaport diplomatic, nevaccinatii, astmaticii si suferinzii de rinita cronica au putine sanse sa vizioneze spectacolul.
      Afirmatia potrivit careia motivul ocultarii Operei tine de „judeitatea lui Edmond Fleg” este o aiureala, dar da bine promotional.

  10. Imi place si ascult muzica clasica,la nivel amator. Ascult si apreciez mult si muzica de sec XX, gen Shostakovich, Prokofiev, Bartok, Britten, Hindemith. Ce vreau sa spun este ca, desi am incercat deseori sa ascult Enescu , pur si simplu nu imi place, imi provoaca un sentiment de respingere. Se poate sa fie un pic supraapreciat in Romania pentru a arata lumii ca avem si noi un compozitor de clasa. Oricum , comparatia cu Bartok , contemporan cu el este pentru mine ridicola.Vizavi de Radu Lupu sunt perfect de acord cu aprecierea , este cel mai mare pianist roman , cu toate ca, Dan Grigore a cantat sublim Sonata 32 de Beethoven.
    Despre Maria Tanase nu sunt de acord cu doamna, Maria Tanase a fost cantarea de muzica populara , nu de opera, asa ca nu-i nici o problema ca a cantat printre mese, ca si Edith Piaf sau Cesaria Evora . Vizavi de doamna Angela Gheorghiu nu ascult foarte multa opera , cu exceptia lui Wagner , asa ca nu imi pot exprima parerea despre dansa ca soprana

  11. Cam dezamagita de interviul asta. Nu ii contest valoarea, dar pana la urma nici chiar domnia sa nu este cea mai curtată doprana, dacă este sa judecam numai după acest criteriu – al „internationalitatii”, al succesului în afara tarii sau cum sa mai zicem….de ce este nevoie sa lovești în niște nume ca sa promovezi altele? Și nu mă refer la muzicieni comunistoizi gen Arta Florescu aici…..ci la nume uriașe ca George Enescu. Așa și, nu a cântat în New York….venind dintr’o cultura aproape necunoscuta este de mirare?
    Ii lipseste modestia, ce pacat. Inca o apreciez, firește, dar ce dezamagire.

  12. Doctor Honoris Causa ????
    Și Senatele din conservatoare românești ce părere au despre școlile lor de interpreți și dirijori, compozitori și mari confirmări internaționale?
    Retragerea acestor titluri ar fi replica cea mai potrivita, asta dacă ar mai exista demnitate și adevăr în aceasta tara.

  13. Doamna Angela Gheorghiu este un artist de mare valoare, pe deplin realizat. Toată stima pentru asta, ca și pentru faptul că „face reclamă” României peste tot pe unde merge.
    Altfel, este un om cu propriile gusturi, ca fiecare dintre noi. Dacă nu-i place Enescu nu se supără nimeni, e oarecum de înțeles – Enescu nu a scris atâta muzică pentru Angela Gheorghiu cât a scris, să zicem, Verdi, deci contactul limitat cu și, ca urmare, apetența pentru muzica lui Enescu sunt explicabile. Desigur, de aici și până la a inventa o mistificare de magnitudine națională și chiar mondială pentru a-l scoate în față pe Enescu în dauna lui Bretan, e o oarecare distanță, dar să nu facem un capăt de țară din asta.
    Spre exemplu, nici eu nu consider că Angela Gheorghiu este „cea mai buna soprana din lume”, cum se exprima o ante-comentatoare mai sus. E plină istoria operei de soprane de primă mână, multe dintre ele având chiar o paletă stilistică mult mai largă decât A.G., dar de care publicul larg de la noi nu a auzit, pentru că, ca s-o citez chiar pe d-na A.G., „…în România am învățat o falsă istorie a muzicii, fabricată și comandată.” Câți au auzit, de pildă, de Elisabeth Grümmer sau de Martha Mödl ?… E greu, spre imposibil, să spui cine e „cea mai mare soprană din lume”. Sau tenor, sau pianist, sau chiar și fotbalist.
    Dar na, asta e strict părerea mea și nu mă supăr dacă cineva mă contrazice, chiar și fără argumente.

  14. Haideți sa le potentam – în loc sa revizuim istoria muzicii în România și „sa umblam” la distrugerea reputației lui Enescu – care nu are nevoie de calificările unora sau altora as his music speaks for itself – de ce sa nu promovam vocile emergente de nivel mondial ale acestei națiuni. Pot sa numesc doua soprane tinere de nivel mondial, cu voci cu timbru recunoscut imediat și tehnica perfecta, cu recenzii de cel mai înalt nivel și care canta pe cele mai mari scene, dar care ar beneficia de susținerea noastră ca nație. Atunci am avea nu doar pe AG, dar și aceste doua artiste în o zona stratosferica; și de fapt, pe mai multi alții.
    Enescu este o valoare incontestabila, și reputația lui va creste din ce în ce mai mult în virtutea valorii compozițiilor sale; ar trebui sa fim mândri ca acest push care i s-a dat prin festivalul Enescu l-au ajutat sa înceapă sa fie recunoscut la justa valoare peste tot.

  15. In legatura cu aparitia lui Enescu la Carnegie Hall, AG ar fi putut cita recenzia din 1938 in The NY Times a uneia din acele aparitii – e usor de gasit pe internet pt ca NY Times a arhivat tot. In acest fel, vom putea vedea cu totii cum a fost primit Enescu la Carnegie Hall. Pun acest document de arhiva mai jos:
    https://www.nytimes.com/1938/02/04/archives/enesco-triumphs-at-carnegie-hall-conductor-leads-orchestra-in-a.html
    „ENESCO TRIUMPHS AT CARNEGIE HALL; Conductor Leads Orchestra in a Performance Hailed by His Audience”
    „It is a pity that the value of Georges Enesco as a conductor has not been earlier and more fully appreciated in this city. His concert last night with the PhilharmonicSymphony Orchestra in Carnegie Hall was the performance of a magnificent musician and a leader who struck fire with his orchestra and his audience.”

  16. Doamna cântăreață ne-a reprezentat „spiritul național” cu multe ocazii, intradevar. Ne-a făcut să fim mândri în lumea întreagă.

    https://slippedisc.com/2017/03/teatro-colon-accuses-angela-gheorghiu-of-bad-faith/

    https://slippedisc.com/2016/04/watch-angela-gheorghiu-misses-cue-keeps-kaufmann-waiting-on-vienna-stage/

    https://slippedisc.com/2014/04/festival-shock-angela-gheorghiu-cancels-faust/

    https://slippedisc.com/2018/06/what-romania-paid-gheorghiu-for-a-single-concert/

    Bietul Enescu era un naiv prin comparație.

    https://www.festivalenescu.ro/calea-spre-armonie-destăinuită-de-george-enescu-bunătatea-inimii-lui-se-simțea-din-vorba-sfătoasă/

    Citat:

    (….) Actele de binefacere săvârșite de Enescu vor continua și în timpul Primului Război Mondial. Va fi sanitar la spitalul militar condus de profesorul Ion Moscu și va înființa o orchestră simfonică menită să aducă alinare răniților. Luni întregi a cărat răniții în sala de operație și înapoi în sălile spitalului, după care îi încânta cu intrepretările sale la vioară. Maestrul știa că muzica este ”limba care vorbește tuturor inimilor”, ”o forță” destinată să vindece rănile războiului.

    Un moment emoționant este concertul pe care îl oferă, în spital, compozitorului Mihail Jora, rănit în timpul războiului. În 1931, cu ocazia aniversării de 50 de ani ai lui Enescu, Mihail Jora evocă acea trăire ca pe un omagiu adus maestrului. ”[…] în clipa în care trupul meu însângerat era introdus în sala de concert, te-ai așezat la pian și într-o tăcere de mormânt ai executat cele dintâi măsuri ale Nopții mele de vară. Zguduit de o emoție neașteptată, am fost podidit de lacrimi, ce n-au încetat nici după ce ți-ai luat vioara și ai cântat cum știi tu să cânți Sonata Primăverii de Beethoven și câteva bucăți de Kreisler. N-aș putea să-ți explic puterea de reacțiune pe care vraja cântecului dumitale a produs-o atunci în sufletul meu. Atât pot să-ți spun, că ziua aceea de 8 noiembrie 1916 a fost hotărâtoare pentru mine. Mi-ai redat în clipele acelea dorința și voința de a trăi, pe care le pierdusem. Ai dat putere organismului meu să lupte contra răului ce-l năpădise fără putință de scăpare și m-ai înviat din morți […]”.

    George Enescu își dorea ca prin arta lui să asigure pacea între oamenii din variate țări, cu diferite religii, nivele de cultură. În 1914, mărturisea ziarului ”The American Hebrew” că nu înțelege cum poate un artist să urască anumite persoane doar pentru faptul că s-au născut într-un grup etnic ori altul. Iar în 1937, în timpul turneului pe care îl desfășoară în Statele Unite ale Ameri
    Doamna cântăreață ne-a reprezentat „spiritul național” cu multe ocazii, intradevar. Ne-a făcut să fim mândri în lumea întreagă.

    https://slippedisc.com/2017/03/teatro-colon-accuses-angela-gheorghiu-of-bad-faith/

    https://slippedisc.com/2016/04/watch-angela-gheorghiu-misses-cue-keeps-kaufmann-waiting-on-vienna-stage/

    https://slippedisc.com/2014/04/festival-shock-angela-gheorghiu-cancels-faust/

    https://slippedisc.com/2018/06/what-romania-paid-gheorghiu-for-a-single-concert/

    Bietul Enescu era un naiv prin comparație.

    https://www.festivalenescu.ro/calea-spre-armonie-destăinuită-de-george-enescu-bunătatea-inimii-lui-se-simțea-din-vorba-sfătoasă/

    Citat:

    Actele de binefacere săvârșite de Enescu vor continua și în timpul Primului Război Mondial. Va fi sanitar la spitalul militar condus de profesorul Ion Moscu și va înființa o orchestră simfonică menită să aducă alinare răniților. Luni întregi a cărat răniții în sala de operație și înapoi în sălile spitalului, după care îi încânta cu intrepretările sale la vioară. Maestrul știa că muzica este ”limba care vorbește tuturor inimilor”, ”o forță” destinată să vindece rănile războiului.

    Un moment emoționant este concertul pe care îl oferă, în spital, compozitorului Mihail Jora, rănit în timpul războiului. În 1931, cu ocazia aniversării de 50 de ani ai lui Enescu, Mihail Jora evocă acea trăire ca pe un omagiu adus maestrului. ”[…] în clipa în care trupul meu însângerat era introdus în sala de concert, te-ai așezat la pian și într-o tăcere de mormânt ai executat cele dintâi măsuri ale Nopții mele de vară. Zguduit de o emoție neașteptată, am fost podidit de lacrimi, ce n-au încetat nici după ce ți-ai luat vioara și ai cântat cum știi tu să cânți Sonata Primăverii de Beethoven și câteva bucăți de Kreisler. N-aș putea să-ți explic puterea de reacțiune pe care vraja cântecului dumitale a produs-o atunci în sufletul meu. Atât pot să-ți spun, că ziua aceea de 8 noiembrie 1916 a fost hotărâtoare pentru mine. Mi-ai redat în clipele acelea dorința și voința de a trăi, pe care le pierdusem. Ai dat putere organismului meu să lupte contra răului ce-l năpădise fără putință de scăpare și m-ai înviat din morți […]”.

    George Enescu își dorea ca prin arta lui să asigure pacea între oamenii din variate țări, cu diferite religii, nivele de cultură. În 1914, mărturisea ziarului ”The American Hebrew” că nu înțelege cum poate un artist să urască anumite persoane doar pentru faptul că s-au născut într-un grup etnic ori altul. Iar în 1937, în timpul turneului pe care îl desfășoară în Statele Unite ale Americii, spunea aceleiași publicații ”arta nu poate să propășească acolo unde este ură și opresiune. Sufletul omenesc se poate dărui doar acolo unde este pace”. Câțiva ani mai târziu, la discursul de bun venit în SUA, criticul Olin Downes chiar l-a numit pe Enescu ”un sol al păcii și al muzicii universale”.

    cii, spunea aceleiași publicații ”arta nu poate să propășească acolo unde este ură și opresiune. Sufletul omenesc se poate dărui doar acolo unde este pace”. Câțiva ani mai târziu, la discursul de bun venit în SUA, criticul Olin Downes chiar l-a numit pe Enescu ”un sol al păcii și al muzicii universale”.

  17. (Scuze pentru comentariul cu repetitii, deasupra. Va rog publicati-l pe acesta.)

    Doamna cântăreață ne-a reprezentat „spiritul național” cu multe ocazii, intradevar. Ne-a făcut să fim mândri în lumea întreagă.

    https://slippedisc.com/2017/03/teatro-colon-accuses-angela-gheorghiu-of-bad-faith/

    https://slippedisc.com/2016/04/watch-angela-gheorghiu-misses-cue-keeps-kaufmann-waiting-on-vienna-stage/

    https://slippedisc.com/2014/04/festival-shock-angela-gheorghiu-cancels-faust/

    https://slippedisc.com/2018/06/what-romania-paid-gheorghiu-for-a-single-concert/

    Bietul Enescu era un naiv prin comparație.

    https://www.festivalenescu.ro/calea-spre-armonie-destăinuită-de-george-enescu-bunătatea-inimii-lui-se-simțea-din-vorba-sfătoasă/

    Citat:

    Actele de binefacere săvârșite de Enescu vor continua și în timpul Primului Război Mondial. Va fi sanitar la spitalul militar condus de profesorul Ion Moscu și va înființa o orchestră simfonică menită să aducă alinare răniților. Luni întregi a cărat răniții în sala de operație și înapoi în sălile spitalului, după care îi încânta cu intrepretările sale la vioară. Maestrul știa că muzica este ”limba care vorbește tuturor inimilor”, ”o forță” destinată să vindece rănile războiului.

    Un moment emoționant este concertul pe care îl oferă, în spital, compozitorului Mihail Jora, rănit în timpul războiului. În 1931, cu ocazia aniversării de 50 de ani ai lui Enescu, Mihail Jora evocă acea trăire ca pe un omagiu adus maestrului. ”[…] în clipa în care trupul meu însângerat era introdus în sala de concert, te-ai așezat la pian și într-o tăcere de mormânt ai executat cele dintâi măsuri ale Nopții mele de vară. Zguduit de o emoție neașteptată, am fost podidit de lacrimi, ce n-au încetat nici după ce ți-ai luat vioara și ai cântat cum știi tu să cânți Sonata Primăverii de Beethoven și câteva bucăți de Kreisler. N-aș putea să-ți explic puterea de reacțiune pe care vraja cântecului dumitale a produs-o atunci în sufletul meu. Atât pot să-ți spun, că ziua aceea de 8 noiembrie 1916 a fost hotărâtoare pentru mine. Mi-ai redat în clipele acelea dorința și voința de a trăi, pe care le pierdusem. Ai dat putere organismului meu să lupte contra răului ce-l năpădise fără putință de scăpare și m-ai înviat din morți […]”.

    George Enescu își dorea ca prin arta lui să asigure pacea între oamenii din variate țări, cu diferite religii, nivele de cultură. În 1914, mărturisea ziarului ”The American Hebrew” că nu înțelege cum poate un artist să urască anumite persoane doar pentru faptul că s-au născut într-un grup etnic ori altul. Iar în 1937, în timpul turneului pe care îl desfășoară în Statele Unite ale Americii, spunea aceleiași publicații ”arta nu poate să propășească acolo unde este ură și opresiune. Sufletul omenesc se poate dărui doar acolo unde este pace”. Câțiva ani mai târziu, la discursul de bun venit în SUA, criticul Olin Downes chiar l-a numit pe Enescu ”un sol al păcii și al muzicii universale”.

  18. Interesanta perspectiva doamnei. Cu multe aspecte observate de dansa sunt de acord. In institutiile de stat exista „dumnezei”; poate, chiar si in privat. Unii profesori sunt buni si utili in cariera, iar, altii, te strica, sau, mai rau, vor sa te distruga. Organizatiile au nevoie de eroi si daca nu ii au ii fabrica.
    Din interviu se vede ca are un mare ego, ca sa spun asa… Nu am ascultat-o niciodata, dar, i-am citit biografia. Probabil a avut o dorinta foarte mare de succes si a facut multe sacrificii pentru cariera. S-a nascut intr-un oras cat o comuna, intr-o familie ce pare sa fi fost un normala, nu foarte bogata; la inceputurile carierei s-a casatorit cu copilul unui om celebru in lumea ei muzicala; apoi a avut parte de momente tragice in familie, cu moartea surorii mai mici, apoi si a (fostului) cumnat; „adoptia” nepoatei; problemele parintilor, dar, era totusi pe om panta ascendenta a carierei si nu cred ca a fost foarte afectata; nu a facut copii de frica sa nu isi piarda vocea (si cariera/stilul de viata). Apoi, viata „clasica” de vedeta, cu divorturi, scandaluri si la batranete cu un partener muuult mai tanar.
    De Maria Tanase, am mai citit si un interviu cu un „lautar” (cum spune Angela) ce a cunoscut-o cat traia; si in pincipiu, spunea cam acelasi lucru.. cat a trait era un muzician normal, dar, dupa moarte, a fost transformata intr-o vedeta, un simbol.

    • Așa e romanul – se pricepe la toate – de pildă dumneavoastră știți de ce n-a făcut Angela Gheorghiu copii. Veți fi știind sau nu, aceasta e o chestie atît de personala că e de prost gust sa și menționați

      Pe urmă ne spuneți că Angela Gheorghiu are un partener mult mai tânăr decât ea. Ei și ? Domnul acela nu este minor. Și de doamna Macron s-ar spune același lucru. Și Pavarotti a avut o partenera mai tinără decât el.

    • Cîtă vreme românii o să mai facă cîte un chef o să cînte tot ‘Bun îi vinul ghiurghiuliu’ cu oameni hazlii și nu „Libiamo ne’ lieti calici” cu baroni și prinți de uels. Și o să li se umezească ochii auzind Rapsodiile ‘minorului muzician’ Enescu.

  19. Cred ca noi romanii suferim de mania lui „cel mai mare”.
    Cui ii pasa daca Enescu este mai mare ca Bentoiu, sau daca Angela Gheorghiu este mai mare ca Nelly Miricioiu, sau daca Enescu, „oceanul” de la Leipzig sau „titanul de la Bonn” sunt mitizati pana peste urechi?

    Important este sa savuram arta cu placere, nu cu ranchiuna pe unul sau altul.

    In alta ordine de idei, pentru mitizare este nevoie de material adecvat. Nu se poate construi un mit din orice.
    Deci Enescu are macar meritul asta, de a fi oferit materie prima pentru un mit. :) Ceea ce nu este putin lucru…

    N-ar fi rau ca pe langa mitul lui Enescu sa avem si mitul lui Bentoiu… Nu cred ca se exclud reciproc.
    Dupa parerea mea n-ar fi rau daca l-am integra un pic mai mult si pe Dimitrie Cantemir in pantheonul mitologiei culturale autohtone, ca muzician.

  20. Sint ascultator de muzica clasica din copilarie. Dar in mod clar Romania nu este parte a marii culturi muzicale europene. Avem insa multe personalitati in tara care sint parte a culturii muzicale europene. De pe aceasta platforma inteleg interviul Marei Doamne a Muzicii Europene Angela Gheorgiu. Si nu cred ca din punct de vedere moral avem dreptul la critica…..

  21. Dna Gheorghiu nu il bagatelizeaza pe George Enescu. Doar ca nu il considera a fi titanul muzical vazut de multi romani. Ofera si niste argumente. In loc sa o infiereze cu manie si madrie patriotica, eminentul muzician si pedagog Serban Nichifor putea sa ii demonteze argumentele, de exemplu indicand in ce mari sali ale lumii a concertat si ce mari orchestre a dirijat. Dl Nichifor, insa, in loc sa faca apel in acest scop la vastele sale cunostinte muzicale, a preferat sa abuzeze de majuscule („Muzica Romaneasca”, „Cultura Romaneasca”). Pe de alta parte, dna Gheorghiu vorbeste si despre lucrari „foarte, foarte interesante” ale lui Enescu. Sa ne imaginam ca asa ceva ar fi fost spus de un foarte mare muzician STRAIN. Nu am gasi citate din el pana si in cel mai indepartat catun din tara? Aici e marea noastra problema: complexul de inferioritate. Care nu se combate cu majuscule sau cu elogii ditirambice, ci cu precizie si calm in exprimare. Iesirile astea emotionale, unele aflate la limita patologicului, nu fac decat sa confirme ipotezele celor care ne considera o natie de mana a doua. Mare pacat ca li se ofera pe tava argumente suplimentare care sa le sustina.

    • AG face afirmatii complet false, de exemplu, citat: „Eu în 30 de ani nu am descoperit nici o sală importanta în care George Enescu să fi cântat. Unde a cântat? Vă imaginați în perioada în care George Enescu a cântat la vioară ce artiști mari erau atunci pe planetă? ”
      Un effort de cercetare pe internet absolut minim arata ca pe pagina Wikipedia a Salle Gaveau, Enescu este citat the 4 ori: odata in sectiunea „Beginnings:….other famous musicians gave concerts there from the first months after the opening…”, printre Marguerite Long, Kreisler si Debussy; si de 3 ori ca si compozitor ale carui lucrari au fost ascultate in prima auditie acolo, in sectiunea „Works premiered at Salle Gaveau”. In aceasta ultima categorie, Enescu este citat intre Stravinsky, Schoenberg, Ravel, Messiaen, Poulenc. (Bineinteles ca pagina nu citeaza nr total de concerte date de fiecare.) Salle Gaveau este o sala de nivel mondial, si cu atat mai mult in perioada respectiva cand Parisul era centrul culturii europene. Deci cum AG nu a putut descoperi o „sala importanta”? o sala unde mari compozitori isi prezinta lucrari in prima auditie, si recunoscuta ca sala de concerte de prim rang nu este importanta?
      Este o rusine sa minimizezi in mod selectiv realizarile unui compozitor a carui calitati muzicale si umane sunt de cel mai inalt nivel: acesta este mecanismul perfect pt a dezinforma, a amesteca neadevaruri cu mici concensii de genul „lucrari foarte, foarte interesante”.
      Nu mai vorbesc de Carnegie Hall; titlul articolului din The NY Times despre Enescu la Carnegie Hall este (am scris si mai sus): „ENESCO TRIUMPHS AT CARNEGIE HALL; Conductor Leads Orchestra in a Performance Hailed by His Audience”. Si aces „mic” amanunt i-a scapat lui AG in mod selectiv.

    • …de acord, afirmatiile socante ale AG despre Enescu si Porumbescu ar trebui combatute cu fapte (cum bine face @ Adelinamirai). Cred insa ca „tonalitatea” acestor afirmatii trebuie interpretata nu ca adevar absolut (refuz sa cred ca AG nu intelege valoarea celor doi mari compozitori), ci doar in cheia unei antiteze intre o cariera artistica internationala vs nationala, o continuare a ideii ca arta si valoarea artistica intr-un regim totalitar era deformata pana la irelevanta internationala.
      Insa in loc sa sustina acest punct de vedere cu faptul ca Enescu a refuzat propuneri de a fi marele artist al noului regim, AG face judecati de valoare care nu-si au rostul (interpret vs compozitor?!? c’mon Angela…)
      In fine…daca prin afirmatii socante AG vrea sa promoveze noua carte….era ok picanteria despre A Florescu, sau alte detalii de culise, totul insa pana la a bagateliza un artist cu un ambitus mult, mult mai mare…

  22. Stiti ce spunea Onassis despre Maria Callas!?
    Nu de putine ori mari personalitati ale lumii, supremi in domeniul lor, dezamagesc atunci cind incep sa vorbeasca. Se vorbea pe la colturi ca guristii de opera au mari probleme cu gindirea, se spunea ca prin cintat nu se oxigeneaza creierul.Sa nu uitam ce spune doamna :Singură am studiat, de la 18 ani, toate rolurile vieții mele, tot ce-am făcut. . As zice, se vede.

    Prefer de o mie de ori sa o ascult cintind pe marea Angela Gheorghiu si sa inchid radioul cind o aud vorbind. E valabil si pt multi fotbalisti (desigur acestia nu cinta), artisti, etc.

    PS Don’t talk to me about rules, dear. Wherever I stay I make the goddam rules.
    First I lost my voice, then I lost my figure and then I lost Onassis. Maria Callas

    PPS Cea mai mare dovada de nationalism e atunci cind incercam sa incadram un artist international intr-un curent national, intr-o scoala nationala.

  23. In 2017, marea AG era platita cu mult peste 100 de mii de euro ca sa abordeze, cam ciudat, un cintec de muzica usoara, din acelea de cintat „printre mese”. Asta da patriotism bine platit.

    https://www.youtube.com/watch?v=hoK9J6MEg_4

    Ce este mai trist, comparati aceasta versiune – excesiv de vibrata, incit „centrul” sunetului se pierde, cu productie vocala nazala si nesigura, acuratete intonationala dubioasa si dictie exagerata, nenaturala – cu versiunea unei „simple” cintarete de muzica *usoara* din trecut, Doina Badea, care cinta piesa de zeci de ori mai bine din TOATE punctele de vedere.

    https://www.youtube.com/watch?v=gy5gL6hSKHg

    Si dinsa e cel mai cunoscut artist roman din lume? Nu cred, pentru ca daca asa ar fi, ar fi trist.

  24. Când a fost aleasă pentru Traviata la Covent Garden, Angela Gheorghiu avea…în jur de 25 de ani. Mai mult sau mai puțin. Foarte tânără și cu experiență de teatru aproape lipsă. Greșesc?
    Și îi spune NU lui Ileana Cotrubaș care a vrut să îi dea lecții de canto pentru rol, cea care în 1977 când Angela era doar un copil, înregistra Traviata alături de Domingo și Milnes cu Carlos Kleiber, considerat cel mai mare dirijor al tuturor timpurilor….Iar ea , Angela Gheorghiu, la vremea respectivă o necunoscută, spunea „nu” unei ocazii pentru care alte tinere soprane ar fi plătit aur pentru un masterclass sau un simplu sfat. Aroganță, inconștiență, prostie a tinereții sau minciună nerușinată a „bătrâneții” ? Fie și numai din respect față de Ileana Cotrubaș ar fi trebuit să-și țină pentru ea relatarea asta.

    Plus că nu am înțeles de ce niciodată nu a vrut să cânte un rol la operă în România în toți acești 30 de ani. Este singura care nu s-a gândit niciodată să omagieze publicul care o apreciază chiar aici, în țara ei. Toți marii cântăreți de operă au avut mai devreme sau mai târziu plăcerea de a cânta în țara lor, dar nu și Angela Gheorghiu. Pentru centenarul Operei Naționale din București a venit Bryn Terfel pentru rolul Scarpia din Tosca. Primul mare star al operei, într-un rol pe o scenă din România. Și Angela? Nu putea să fie chiar ea Tosca? Și mă îndoiesc că nimeni nu i-ar fi propus. Dar…de ce să se înjosească ea să accepte să cânte într-un rol tocmai la București?
    O admir pentru carieră, dar ea ca persoană cam lasă de dorit.

    • Vlad Ungureanu -probabil Gheorghiu nu va cînta un rol la Opera din București pentru același motiv pentru care Alina Cojocaru nu va mai veni să facă coregrafie la vre-o opera din România

  25. Un psihanalist contemporan, omul e olandez (spun pentru ca sunt renumiti pentru toleranta lor absolut deosebita la diverse manifestari umane), dupa ani buni de cariera, inclusiv activitate de clinica, a concluzionat ca miturile regionale, locale sau nationale nu importa daca reflecta neaparat adevaruri. Dupa ce sunt deja instalate, ele dau structura populatiei grupate in jurul lor. Fara astfel de structuri, oamenii pot ajunge la comportamente deviante, ce rabufnesc social – aici omul se referea la cazuri de bullying si violenta in grupuri de adulti. Ce face distinsa in interviu este o forma de urcare in trenul miscarii „cancel culture”, si nu am sa intru in discutia despre cat de indreptatita e miscarea sau ce bube in cap au sau nu figurile mitice locale pe care le zgaltaie doamna. Insa care e de fapt propunerea din spate, ce punem in loc? Daca artisti care se adreseaza paturilor de sus, prin elitismul artei sau locatiile ori preturile prohibitive se considera autosuficienti si pe deplin validati de acest public inchis, calificat sa aprecieze arta (deci abandoneaza deschiderea catre publicul oarecare sau potential de a se educa prin arta) – ce mai e de spus? Ne invartim in acei 3 la suta, carora se adreseaza. Interviul nu e interesant daca nu apartii acelei sfere. Bizar ca vor sa darame statuile, metaforic vorbind, sau miturile, ce dadeau coeziune mai multor straturi sociale in jurul lor (din nou, mai bune sau mai putin bune, cum erau) – deci, cultural vorbind, abandoneaza o mare parte din populatie, acum si in viitor – catre ce si cine?! Darami o cladire cu locatari diversi si pui in loc un palazzo ce permite doar bogati, rafinati simandicosi, geniali etc. Apoi te vor deranja „zdrentarosii” ce strica peisajul pe la porti – urata treaba, ce descalifica exact locuitorii din palazzo. Poate artistii din prim plan sa fie mai precauti, cand interpreteaza inafara scenei roluri. Ei sunt obisnuiti sa respecte indicatiile regizorale, nu sa le chestioneze, insa ar fi intelept sa isi mai puna si intrebari cand vine vorba de ideile cu care ies la rampa mass media.

  26. Ciudat cum OMUL atribuie / ii da celuilat merite, incredere, respect, ca ulterior sa i le ia. Este o paradigma calitativa. Asta pateste si George Enescu pe alocuri, nici nu are relevanta comparatia. Scopul sau a fost altul, nu cred ca si-a dorit sa fie in „top 10”. Arta si cultura nu sunt despre asta. Cumva avem acest har de a ne autosabota. Pentru ca „evoluam” si avem un IQ peste medie, pentru unii este suficient sa isi reconsidere anumite idei, pareri, sentimente la aparitia unor oameni „superiori” desi „in mod surprinzator” nu a fost contemporan cu cel caruia i se reatribuie o alta valoare si se bazeaza strict pe „harul” sau de a fi unic si a crede ca mai nou e mai bun! Nu mai vorbesc de nota usor psihologica in care este imbracata informatia despre „acest” Enescu. Trecutul isi are propriile valori, scari ale valorilor care nu pot si nu este corect a fi comparate cu cele din secolul acesta. Faptul ca sunt si „buni” oratori, nu le da dreptul de a modifica sau a altera ceva nativ, cum este si cazul George Enescu. Mai mult decat atat, cu siguranta el nu si-a facut un scop din a fi comparat cu altii. Ce nu intelegem inca, este ca trebuie apreciata arta in sine. Suntem diferiti, din fericire! Sunt oameni extrem dar extrem de valorosi, care insa prefera sa ramana sub anonimat. O fi bine, o fi rau?! Este alegerea lor, trairea lor, meritul lor, esecul lor, etc. De ce coboram, urcam si iarasi coboram atat de usor la fiecare adiere de vant?! Nu pot intelege. Exagerarile despre care se discuta nu au nicio legatura cu OMUL George Enescu. Cei care apreciaza, APRECIAZA (punct). Cand vine vorba de un artrist, cu atat mai mult APRECIEZI valorile „colegului” tau, autenticitatea si diversitatea fiecaruia. De ce trebuie sa rescriem chiar si lucrurile care candva au fost un model, un suport de a te detasa de toate lucrurule negative? Cu ce ajuta aceste „adevaruri” necunoscute in totalitate? Stima de sine peste limita maxim adimisa devine toxica. Nu ca nu apreciez ceea ce face d-na Angela G. Insa, uneori putem apela si la o usoara modestie, care de multi este gresit inteleasa. Nu stim probabil cand si cum sa o folosim. Insa unele valori morale nu au termen de expirare, cum este si modestia, dar modern este sa…devenim agresivi si toxici cu suprarealizari si incredere de sine ridicata (poate prea mult) uitand sa admitem ca gresim, firesc, toti. Putem dezvolta mult acest subiect dar fara finalitate, in fond – care este scopul? Rezultatele pot fi doua: il reconsideram pe George Enescu in mod negativ, ori ramanem la aceeasi parere. Inainte de a ne autoraspunde, sa nu uitam ca oricare ar fi raspunsul – ne dam cu parere. Cand e atat de simplu – asculti sau nu Enescu. Nu este despre politica, nu este despre concurenta, nu este despre a compara.
    Zi cu soare. Fiti mai buni!

  27. Liviu
    Este, din păcate sau fericire, mai simplu decât s-ar crede. Enescu s-a stins în 1955. Doamna AG va mai cânta un număr de ani. Apoi, posteritatea va alege, indistinct, cum face ea. Și, în câteva decenii (la scara istoriei, dezarmant de puține) se va vedea care dintre aceste două nume va rămâne.
    E complet nedrept că o anulează pe Ileana Cotrubaș printr-un adjectiv fals laudativ. Ileana Cotrubaș a avut, și în înregistrări va avea, o voce extraordinar de nuanțată, de caldă și impresionantă. Nu e de mirare că AG pune mare accent pe o interpretare ”otova” (uniformă) a diferitelor ipostaza din viața Violetei – fiindcă, foarte probabil, aici stă chiar problema ei. Enunță puternic, cuvintele sunt excesiv conturate, într-un fel de voce de cor, strigată (vezi și stridența din redarea unei melodii, la Zilele Bucureștiului 2017), sigur că are o melodicitate remarcabilă, dar nu va avea niciodată harul Ilenei Cotrubaș, de exemplu. De exemplu.

  28. Nu e vina lui Ciprian Porumbescu pentru deformarea operei sale de către comuniști. Problema e în istorie mai contează și Demnitatea, ori sănătatea lui Porumbescu a fost distrusă în temnițele austriece pentru că a fost naționalist. Și apropo, câți se pot lăuda că au dat două imnuri naționale (cel care a fost al României și acela al Albaniei)?
    Despre Enescu, „Diva” face trimitere la Celibidache. Dar acesta se referă la cu totul altceva, la exagerările emise de Iosif Sava.
    Vorbele otrăvite despre Maria Tănase provin de la „prietena” acesteia, Mia Barbu, care i le-a strecurat și pupilei sale.
    Spusele despre „muzica populară” din muzica de film a lui Vladimir Cosma constituie o aberație. În primul rând, falsa muzică populară se gă sește doar în „Marele blond” și „Întoarcerea marelui…”. E același soi de „muzică populară” precum la Bela Bartok ( conform interviului dat de Vladimir Cosma în Adevărul).

    • …termenul de „falsa muzica populara” este inadecvat.
      Daca un compozitor foloseste scale penta/heptatonice (specifice muzicii populare) sau armonii modale asta nu inseamna ca e o compozitie fals populara, ci pur si simplu suna/are sonoritati populare din cauza unor similaritati structurale

  29. Recunosc , nu stiu istorie muzicala dar Enescu , Porumbescu , Celibidache (si multi altii) sunt genii care au adus plus valoare culturii romanesti si universale. Intrebarea mea este: daca nu ii omagiem noi , daca nu le recunoastem noi meritele atunci cine o va face?
    Toate tarile isi omagiaza personalitatile. De ce noi incepem sa-i denigram?

  30. Unde va fi Angela Gheorghiu peste … o mie de ani?

    M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt. Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra. Grăit-am în inima mea: Cu adevărat am adunat şi am strâns înţelepciune – mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim căci inima mea a avut cu belşug înţelepciune şi ştiind. Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia, dar am înţeles că şi aceasta este vânare de vânt, că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa. (Eclesiastul)

    Despre Angela Gheorghiu nu pot să spun decît un lucru: aș sta în fața ei, uitîndu-mă în ochii ei o veșnicie. Cred că în acei ochi lipsește un singur lucru: moartea.

  31. Revista BBC Music a facut un sondaj printre cei mai importanti critici de opera ai zilelor noastre, intrebandu-i care au fost cele mai mari soprane ale lumii din toate timpurile (pentru care exista inregistrari). Iata clasamentul (include numai pe cele care nu mai sunt in viata sau care nu mai sunt active):

    Maria Callas (1923 – 1977)
    Joan Sutherland (1926 – 2010)
    Victoria de los Angeles (1923 -2005)
    Leontyne Price (n. 1927)
    Birgit Nilsson (1918 – 2005)
    Montserrat Caballé (n. 1933)
    Lucia Popp (1939 -1993)
    Margaret Price (1941 – 2011)
    Kirsten Flagstad (1895 – 1962)
    Emma Kirkby (n. 1949)
    Elizabeth Schwarzkopf (1915 – 2006)
    Régine Crespin (1927 – 2007)
    Galina Vizhnevskaya (1926 – 2012)
    Gundula Janowitz (n. 1937)
    Karita Mattila (n. 1960)
    Elizabeth Schumann (1888 – 1952)
    Christine Brewer (n. 1955)
    Renata Tebaldi (1922 -2004)
    Rosa Ponselle (1897 – 1981)
    Elly Ameling (n. 1933)

    Unde este capricioasa care intarzie la repetitii?

    • Nu va dati seama ca ati listat soprane din alte generatii in timp ce AG este inca activa? Nu asa se combat afirmatiile ei ci matematic, aratand ce inexactitati propaga cu nonsalanta. Ea nu are argumente de ordin artistic ci de marketing si asta este foarte usor de desfiintat, asa cum deja s-a facut mai sus.

      • Așa este, Gheorghiu poate spune orice bazaconii, rămâne una dintre cele mai mari voci din ultimii treizeci de ani și de fapt din istoria muzicii. Am mai văzut și alte clasamente penibile, din care lipseau nu doar Gheorghiu, ci și Netrebko, Bartoli, Fleming etc.

        • Sint de acord, Netrebko trebuie sa fie acolo alaturi de Gheorghiu. Exista o tendinta de a fixa ancore de valoare in trecut si de a crea mituri de care toti si fiecare avem nevoie. Nu e rau. Cu toatea astea, comparatiile pot fi pline de noduri. Este greu de comparat cu adevarat solisti de acum 50- 100 de ani cu cei de azi. Judecarea perfomantei si prin urmare clasamentele sint lacunare. Mijlacele tehnice de redare audio/video, la fel ca si parametri vocali erau diferiti. Acum 100 de ani trebuia urlat din toti bojocii ca sa fi auzit, competitia era oarecum limitata, nicidecum precum azi cind vine una din bandustan (limitata ca access, invatatura si performanta) si sparge piata, diseminarea intimplarilor era limitata nu ca acum globala, orchestrele si dirijorii la fel …..

          • Aveți dreptate, s-au schimbat multe. Nu doar în ce-i privește pe muzicieni sau calitatea înregistrării, ci și în privința publicului. Doamna Gheorghiu insista asupra „marilor scene”, „marilor săli”. Dar nici publicul nu mai este cel de altădată. Cu o sută de ani în urmă, poate chiar și mai puțin, spectatorii erau în majoritate oameni care cunoșteau cel puțin un instrument, erau oameni care făceau muzică la ei acasă. Exista o altă percepția a muzicii la nivelul publicului în primul rând. Astăzi și spectatorul este global, nu doar orchestra.

  32. Phii – nu mai auzisem nimic despre Angela Gheorghiu de o lunga vreme. ? Așa cu interviul acesta se mai inflama spiritele, se mai face trafic pe internet

    La fiecare interviu Angela Gheorghiu mai înfige cite o țepușă in păpușa voodoo a Artei Florescu. O fi și asta o forma de terapie și un semn că niște rani nu s-au închis nici după atâția ani.

    Interesanta combinație de talent, siguranță, nebunie, obrăznicie și spirit de contradicție. Aștept cu nerăbdare alt interviu – cartea n-o s-o cumpar, Traviata de la BBC as asculta-o oricind și mi-aș inchipui-o pe Angela Gheorghiu in montarea lui Willy Decker care este moderna și fabuloasa.

    Aflai și eu că la damicela Valéry era o fată culta, educata la care veneau acasă toti baronii și burghezii.
    Francezii le zic fetelor acestora belles horizontales iar baronii le plateau tocmai pentru talentele la orizontala. In comparație cu fetele care făceau trotuarul acestea știau să primească oaspeți, sa poarte o conversație despre tot și nimic, sa organizeze pe banii bibicului un dineu. In cazul Violettei Valery, personaj imaginar, dădeau dovadă si de o magnifica noblețe de spirit. Mai aveau o funcție – să îi inițieze sexual pe provincialii juni veniți la Paris. De unde termenul de maîtresse (de-aia există și termenul maîtresse d’école – învățătoare că sa nu fie confuzii)
    Cit și ce citeau nu prea se știe. Erau capabile și de extravagante -Paiva iși instala cada cu trei robinete – apa calda, apa rece, șampanie.

    Interesanta si percepția – ești artist mare daca ai cantat la New York. Nu printre mese. Că sa punem in perspectiva, afirmația venind de la cineva care a cintat și prin parcuri (nu mai știu dacă la Londra sau New York)

  33. Rasul face bine dupa un asemenea interviu!

    PS.
    Nu pot sa nu remarc culoarea alba, de sus pana jos, cu anumite biju cu semnificatie la gat si in urechi…

  34. Lumea artistica este mereu dominata de orgolii iar clasamentele oricare ar fi ele au o anumite doza de subiectivism, venita din genul mai aproape de cel care evalueaza, simpatii si antipatii personale, succes samd. Cu siguranta AG a avut niste sanse cumulate – de la a intra in piata intr-o perioada in care a putut sa isi exercite libera cariera pina la atractivitatea fizica proprie intr-o perioada de mediatizare puternica a operei in afara publicului-tinta. Succesul comercial dovedit e clar de partea ei, asa cum corect e sa vedem ca in generatia de dinainte sansele acestea nu au existat. Dincolo de pozitia de diva, ea exprima insa niste adevaruri care nu prea convin la nivel local – cultura romana este una mica, raportata la rest, societatea romaneasca are la nivel colectiv niste exagerari cultivate zeci de ani de propaganda sau false perceptii date de limitari dictate politic. Intr-o nota mai triviala, crede cineva ca Mamaistii erau compozitori de valoare sau ca muzica folk e mainstream doar pentru ca in Romania comunista era un gen agreat? Plinge Mick Jagger dupa un Cover de „Macarale, macarale”… Dincolo de asta, sa nu uitam de realitatea cea mai dura a integii lumi artistice – 90% din cei care se pretind artisti sunt de fapt niste ratati cu ifose, pt ca nu traiesc din ceea ce pretind a fi „arta”.

  35. Interesant interviul, AG a spus un adevar dar din pacate nu a reusit sa dea exemple de compositori nascuti in Romania care au un renume mondial bine stabilit. Interviul arata cit de „adinca” este cultura muzicala a doamnei AG, adica dai spectacole in toate capitalele muzicale ale lumii si s-a nu fi auzit de un Bartok, Ligeti, Xenakis sau un Kurtag! Sper sa n-am dreptate dar cultura muzicala a doamnei lasa de dorit, daca nu ma credeti am gasit la intimplare un site pe internet care publica un clasament al compositorilor nascuti in Romania ,clasamentul este facut dupa numarul de traduceri in limbi straine a bigrafiilor scrise despre compositori si nu dupa importantza si influentza care au exercitato in musica universala. Daca vorbim de compozitori de etnie Romana, atunci suntem pe nicaieri, daca vorbim de compositori nascuti in Romania atunci stam bine. Aici este;
    https://pantheon.world/profile/occupation/composer/country/romania Numai de bine.

  36. Draga doamna Angela,
    Aveti dreptate in tot ce ati declarat, mai ales despre caracterul mizerabil al unor activisti de care ati avut neplacerea sa va impiedicati, dar observ ca aceste contacte neplacute v-au intarit si v-au indarjit sa va urmati Calea, banuiesc ajutata si de cei dragi.
    Despre Ciprian Porumbescu, George Enescu, Mihai Eminescu, Constantin Brancusi si toti artistii nostri, ii iubim pentru ca ei sunt Renasterea noastra culturala (am stat secole sub turci…)
    Pe artistii pe care i-au casapit comunistii ar fi de datoria dumneavoastra sa-i puneti pe piedestalele meritate, dintr-un post guvernamental (cred).
    Cultura poate fi promovata foarte usor la nivel national daca exista promotori buni si idei fantastice!

    Vio

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro