joi, martie 28, 2024

Interviu. Filozoful Gabriel Liiceanu vorbește despre niște libelule interesante și ne explică la ce sunt buni intelectualii. Apoi, despre proiectul Europa

Acum câteva zile a apărut un nou volum scris de Gabriel Liiceanu, un jurnal de idei care urmărește perioada scrierii ultimilor trei-patru cărți ale sale. O colecție de fragmente de gânduri, interogații, reflecții, clarificări ce-l pot scoate un un pic pe cititor din vârtejul și dezbinarea vieții de azi din România. Prima frază a cărții se referă la tihna vesperală, acea binecuvântată stare în care te poți gandi mai mult…

Comandați cartea cu autograful autorului de pe GiftBooks.ro

Mi-ați spus când am vorbit la telefon: ”A, deci vreți să vorbim despre «cartea cu libelule»”! Așa că mi-a rămas în cap întrebarea aceasta: de ce copertă cărții e decorată cu libelule?

Cartea se numește Caiet de ricoșat gânduri sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului. Subtitlul are o alură de roman englezesc de secol XVIII, unde adesea „acțiunea” capitolelor e enunțată, în mod afectat, în chapeaux-urile subcapitolelor, pe larg. I-am pus subtitlul Misterioasa circulatie a ideilor de-a lungul timpului ca să sugerez ce înseamnă Caiet de ricoșat gânduri. Dar celor din editură nu le-a plăcut titlul. A trebuit să mă țin tare pe poziție. Însă, în clipa în care fost compusă coperta, care de fapt are alura unui desen Belle Époque – pare că e un insectar stilizat, în care figura centrală este libelula – toți, în editură, au început să-i spună Cartea cu libelule. Titlul acesta e mai atrăgător, pentru că are un mister în el. Într-adevăr, de ce „cu libelule”? Odată făcută, coperta mi-a plăcut foarte mult și am a fost am început să văd legătura dintre libelulele care sunt pe copertă și interiorul cărții. Și mi-am adus aminte de splendida semnificație a unui mit budist japonez, în care libelula este o paradigmă simbolică a spiritului strămoșilor. Libelula este o insectă mai veche cu multe milioane de ani decât dinozaurii. Ea trece ca simbol al perenității și al străvechimii. Or, cartea asta a mea, Caiet de ricoșat gânduri, nu face decât să pună în scenă comerțul nostru cu gândurile strămoșilor. În filozofie cel puțin, mințile noastre funcționează prin conectarea la ideile fundamentale depănate de omenire de-a lungul vremii. Nu sunt mii de idei, sunt câteva zeci născute din întrebări recurente, care revin și sunt formulate altfel de fiecare generație. Gândirea omenirii de mii de ani încoace a pus în joc mereu aceleași teme – moartea, iubirea, ura, dragostea, bătrânețea, moartea, cinstea, răul, duplicitatea etc.

Revenind la libelule. În Japonia, așadar, în luna august apare, într-o anumită regiune, o specie de libelule roșii adorate de budiști tocmai pentru că, spune mitul, pe șeile lor înaripate, urcă anual spre noi spiritul strămoșilor. E, aici, o minunată simbolistică a continuității minții umane, cu tot ce a selectat ea mai bun de-a lungul secolelor. Prin meseria mea, sunt un împătimit al dialogului care se naște între mine și marii morți ai lumii. Aceștia ne-au lăsat gândurile în care noi ne regăsim, fondul de înțelepciune și inteligență al lumii. Cartea asta se numește Carte de ricoșat gânduri tocmai pentru că ea reprezintă dialogul meu cu acest fond spiritual al lumii. „Dialogul meu” înseamnă bucuriile mele de seară, când îmi aleg cărți din bibliotecă și mă apuc să stau de vorbă cu cei ce nu mai sunt. De la Platon, trecând prin Seneca, prin Montaigne, prin contemporani… În acest dialog, nici geografia și nici cronologia nu mai contează, timpul e abolit. Totul se reduce la întâlnirea neprogramată a ideilor emise în epoci diferite, pe un mare câmp al ideilor, în speță prin ricoșeul gândurilor pe pereții mega-creierului omenirii. Când încerc să explic ce vreau cu „ricoșeurile”, în acea Digresiune despre titlu care deschide cartea, spun exact asta: la un moment dat, tot citind în funcție de pasiunile pe care le am într-un moment sau altul, mi-a apărut gândul că întregul câmp al culturii s-a născut din idei care-și răspund unele altora, ieșind din orice relație de cauzalitate, de filiațiune sau cronologie. Și n-am făcut, în aceste trei sute de pagini, decât să sugerez sau să ilustrez, acest spectacol al ricoșeurilor care reprezintă cultura omenirii. Cultura noastră asta e: întâlnirea tuturor zig-zag-ului gândurilor de-a lungul timpului, fără să mai conteze momentul când ele apar și, până la urmă, nici cine e autorul lor. Important e că ele se întâlnesc în mintea fiecăruia dintre noi, când „facem comerț cu morții”, cum spunea Zenon când era întrebat cu ce se ocupă.

Se mai poate spune ceva despre simbolistica libelulei care care intersectează cartea asta. Magia aripilor lor, delicatețea aripilor care palpită, finețea lor neverosimilă trimite la întâlnirea noastră cu nuanțele neobișnuite ale gândurilor subtile. Cuvintele care ne izbesc pe noi nu sunt cele banale din limajul cotidian al comunicării, ci micile sau marile revelații pe care le avem atunci când ne întâlnim cu geniul mânuitorilor de cuvinte. Cărțile importante ne scot în fața ochilor gânduri pe care nu le gândiserăm niciodată. Ele vin către noi ca o surpriză și au magia neobișnuitului. E o mare încântare ca, citind o carte, omul să aibe senzația că i-a fost dăruit un gând neașteptat, o cheie de înțelegere a lumii. Am fost fericit să cred că, uneori, am putut pune în pagină magia subtilului, nuanța, neobișnuitul.

În sfârșit, libelulele mai simbolizează, prin trecerea de la elementul acvatic la cel aerian, metamorfoza pe care avem s-o suferim mereu, ca indivizi și ca omenire, în drumul nostru către mai înalt și mai bine. Înainte de Caietul de ricoșat gânduri, scrisesem o carte care se chema Așteptând o altă omenire și în care mă întrebam dacă specia umană va putea elimina vreodată dinăuntrul ei ingredientele răului: invidia, calomnia, ura, tot cortegiul acela sinistru care prevestește și însoțește crima.

Un exemplu foarte concret, foarte relevant este asemănarea între ideea dvs. privind bolul spiritual și un text al lui Seneca.

E vorba de un exemplu de ce înseamnă, în cotextul cărții, „ricoșeu”. Cartea e plină de „pachete de ricoșeuri” (sunt zeci și zeci), în care, repet, fascinant este că nici un autor nu știe că a intrat în dialog cu altul, că, de pildă, un budist din sec. XIV, Kenko, autorul faimoasei Tsurezuregusa, se întâlnește în gândirea lui, fără nici un contact direct cu spiritul occidental, cu Montaigne sau cu Cioran. Se întâlnește nu numai în același gând, ci chiar și în formularea lui! Or, asta e magic, cum spuneam.

Am scris cândva un text despre ce înseamnă „bolul alimentar al spiritului”, care se naște, spuneam, prin uitarea-asimilarea a ceea ce ai citit, prin topirea lecturilor tale în metabolismul final al minții. Noi citim, iar „mâncărurile” pe care le mâncăm servite de marii autori ai lumii, odată ingurgitate, se prefac, mistuite de mintea ta, și devin, uitându-și sursa, bolul alimentar spiritual final care reprezintă gândirea ta originală, născută din rumegarea pasionată a altor autori. Ei bine, am fost uimit să regăsesc aceeași idee, aproape la fel exprimată, la Seneca, ani de zile după ce făcusem „teoria bolului spiritual”.

O altă ilustrare a „teoriei ricoșeurilor” pleacă de la o idee pe care Noica nu obosea să ne-o repete: „valorile (adică bunurile spirituale) se distribuie fără să se împartă”. Asta e o vorbă colosală. Exemplul lui favorit era prietenia. Spunea: o pâine se poate împărți între patru oameni, fiecare primește un sfert. Și pâinea, împărțită astfel, se epuizează, dispare. Dar prietenia? Dar toate valorile? Dreptatea, curajul, pietatea, libertatea? Toate, distribuindu-se la oricâți oameni, nu dispar, sunt inepuizabile. Noi ne hrănim, la infinit dintr-o hrană care, consumată, nu dispare. Ei bine, exact această idee, și formulată aproape întocmai ca la Noica, apare tot la Seneca. Iată cum sună, de pildă, fragmentul acesta din Scrisori către Lucilius:

„Mai adaugă că marile și adevăratele bunuri nu se pot împărți, astfel încât fiecăruia să-i revină, câte o părticică. La o pomană, mâncarea, carnea și tot ce capătă cineva în mână se împarte în părți egale. Dimpotrivă, aceste bunuri indivizibile, pacea și libertatea, de pildă, aparțin în întregime tot pe atât tuturor, cât și fiecăruia în parte.”

Când m-am pomenit cu fragmentul meu despre bolul alimentar, tot în Scrisori către Lucilius, formulat aproape în aceiași termeni, am fost deopotriva flatat și dezamăgit. Flatat că mă întâlnesc cu un spirit de calibrul lui Seneca; dezamăgit că originalitatea „ideii mele” dispăruse. O mai avusese, vezi Doamne, și „un altul” înaintea mea! Am ajuns până într-acolo încât, ca să mă amuz, mi-am zis că Seneca m-a plagiat. Am inventat în felul acesta enormitatea pe care am numit-o „plagiatul à rebours”, plagiatul de-andoaselea. Plagiatul à rebours este, evident, un gest ludic, o glumă: cum o să te plagieze cineva înainte de a te fi născut tu? Însă, de vreme ce nu citisem acest text al lui Seneca înainte de a-l fi scris pe al meu, am hotărât că Seneca mă plagiase!

Ce rămâne serios la capătul acestui joc este răspunsul pe care-l căpătăm la întrebarea „de ce citim?” Căci, ne-am putea întreba cu toții, de vreme ce miile și miile de pagini peste care ți-au trecut ochii par să fi dispărut fără să lase, aparent, vreo urmă, de ce mai citim? Minunea e că memoria asta șubredă e de fapt un formidabil instrument de măcinat, care macină așa cum macină stomacul pentru întregul organism hrana introdusă în gură, realizând astfel procesele primare ale procesului metabolic care asigură întreținerea vieții. Seneca zice:

„Așa vedem că face și natura cu corpul nostru. Alimentele pe care le înghițim, rămânând așa cum sunt și înotând întregi în stomacul nostru, ne sunt o povară. Numai după ce s-au schimbat din ceea ce erau, abia atunci se transformă în forță și sânge. Așa să facem și noi cu cele ce ne hrănesc spiritul. Să nu lăsăm întregi cele ce înghițim, ca să nu ne ramână străine. Să le mistuim, căci altminteri vor trece în memorie nu în inteligență.”

E o mare bucurie să vezi bietul meu spirit de om de secol XXI întâlnindu-se cu cel al cuiva care a gândit cu 2000 de ani înaintea mea. Și e minunat să vezi că tu însuți poți experimenta, laolaltă cu marii autori ai lumii, asemenea ricoșeuri. Toți aceștia se întâlnesc fără să se fi întâlnit vreodată. Ăsta e miracolul spiritului: stai de vorbă fără să-l fi cunoscut vreodată pe cel cu care vorbești. Asta este provocarea „cărții mele cu libelule”: a înțelege cum se naște marele câmp al culturii ca întâlnire neprogramată a acelorași idei între ele. Aș fi fericit ca cei care ne ascultă să rețină acest lucru: de câte ori citim un text pe al cărui autor nu-l cunoaștem – fie că a murit cu sute de ani în urmă, fie că trăiește la celălalt capăt al pământului – noi stăm de vorbă cu el grație cărții. Orice carte pe care o deschizi e de fapt un dialog cu autorul ei. Un dialog nu in presentia, ci in absentia. Și, atunci, e minunat că poți să-ți spui: ia să vedem? Cu cine vreau eu să stau de vorbă? Dacă mă apuc să citesc texte pline de calomnii din ziare de manipulare (Cotidianul, Evenimentul Zilei etc), înseamnă că stau de vorbă cu indivizi de ultimul rang, cu personaje cu care n-aș vrea niciodată să am de-a face pe viu, darămite într-un dialog așa-zis spiritual. Merită? De câte ori citiți, dragi ascultători, cred că merită să vă gândiți dacă sunteți dispuși să vă pierdeți timpul sau să vă maculați mintea cu vorbele unui impostor. Parcă, totuși, e mai bine să stai de vorbă cu Montaigne sau Platon sau cu cine vreți dvs., cu Musil, sau Kundera sau Vargas Llosa sau Dostoievski, decât cu, să zicem, Cristoiu. Parcă e mai bine, e mai profitabil.

Ai nevoie de o anumită tihnă. Chiar prima frază din carte, după introducere: ”De ce oare ne așezăm mai des, în tihna serii, la taifas…”? Pare o întrebare retorică dar această ‘tihnă a serii’ n-o mai dobândim ușor, aici, în România. Cum obțineți dvs. această tihnă?

Dragă domnule Popescu, bănuiesc că atunci când e vorba de corpul dvs., nu pregetați să îl îngrijiți sau, dacă e bolnav, să-i administrați o terapie adecvată. De ce ar trebui să credem că mintea noastră nu are nevoie de îngrijiri sau terapii adecvate? Or, nu există terapie mai bună pentru echilibrul nostru mental, pentru starea noastră sufletească, decât lectura. Deci luați-o așa: Așa cum facem dimineața gimnastică sau ne ducem la înot sau la sală ca să ne ținem în formă, de ce n-ar fi obligatorie și tihna serii? A lua seara în pat o carte ca să elimini mâzga zilei, mizeria cotidianului, ca să te cureți de toxinele politicului, înseamnă a te duce la întâlnirea cu aceste spirite mari ale lumii, la „ședința de ricoșat gânduri”. Pentru că orice carte pe care o citesc reprezintă ricoșeul gândurile mele pe paginile ei. Aceasta e suprema gimnastică a minții.

Trecând în alt registru, în general oamenii în comentarii pe site sau oamenii cu care vorbesc au un fel de nedumerire: la ce sunt buni cărturarii? La ce sunt buni intelectualii umaniști pentru viața cetății? Și am găsit la dvs. citatul acest din Trădarea intelectualilor a lui Julien Benda (e la pagina 21):

“Cărturarii nu i-au putut împiedica pe laici să umple întreaga istorie cu vuietul urii și masacrelor lor. Dar i-au împiedicat să aibă cultul acestor acte, să se mândrească cu înfăptuirea lor. Putem afirma că mulțumită lor, timp de două mii de ani, omenirea a înfăptuit răul, dar a cinstit binele”.

E una din propozițiile mari ale ale secolului XX. Propoziția asta a lui Benda pune întrebarea la ce sunt buni intelectualii cu vorbitul lor și cu idealismul lor prăfuit. Ne referim la intelectualii umaniști autentici, nu la cei care au creat și organizat ideologic ura; la cei care au crezut în marile valori ale lumii, în constanța lor, în distincția clară dintre bine și rău, în general, în idealul de umanitate civilizată. Dacă confrunți aceste idealuri ale umanismului cu istoria vie a speciei noastre, șocul pe care-l primești constatând divergența dintre ele e teribil. Istoria noastră, cea care care se învață și în școli, e o istorie a crimelor, a războaielor, în primul rând. Este o istorie a cruzimilor și fărădelegilor, este istoria reală, de care ne invită Machiavelli să ținem seama când facem politică și când, spune el, e de dorit să lași deoparte vorbirile înălțătoare și scenografia etică. În politica obișnuită și în gestionarea economiei puterii, „principele”, conducător politic, nu se poate ghida după principii morale. El trebuie să aibă o strategie în care răul apare ca ingredient necesar în atingerea „liniștii în cetate”. Mai trebuie să omori pe câte unul în piața publică, să te aliezi cu cineva care înainte ți-a fost dușman, să trădezi, să fii crud, laș, sperjur, după nevoie. Si atunci, ce rost are discursul umanist al intelectualilor autentici, din moment ce istoria îl ignoră total? Or, Benda spune ceva esențial: oamenii politici îl ignoră în practică, dar n-au curajul să teoretizeze răul ca rețetă de viață. Dacă Napoleon omoară trei milioane de francezi în războaiele lui nu va spune că, în fapt, o face pentru gloria lui, ci pentru la glorie de la patrie. Marii cuceritori ai omenirii care trec drept eroi, sunt totodată marii ei criminali. Ei bine, Benda spune că intelectualii idealiști, așa cum ați citit, i-au împiedicat pe oamenii politici să aibă cultul crimelor pe care le-au făcut, i-au împiedicat să se mândrească cu înfăptuirea lor, i-au împiedicat să teoretizeze minciuna și crima ca fiind normalul vieții umane: „timp de două mii de ani omenirea a înfăptuit răul, dar a cinstit binele”. Se poate însă pune întrebarea: dar ce dacă omenirea a cinstit binele, de vreme ce a continuat să facă răul? Păi, nu e chiar așa. Pentru că, dacă ții viu idealul binelui, îi dai o șansă binelui să existe, totuși. Să nu iasă din lume. Dacă n-ai face asta, atunci răul chiar s-ar instala ca regulă de viață, ar fi teoretizat și justificat ca atare. Nu vedeți că ce se întâmplă la noi în clipa? Odată cu furtul, cu jaful, ni se fură și cuvintele? Toți cei care practică de 30 de ani corupția, care fac legi pentru legitimarea nedreptății, care, istoric vorbind, ne-au blocat țara și care au adus România pe ultimul loc între națiunile Europei, vorbesc cu cuvintele noastre. Nici unul nu cinstește la scară deschisă răul pe care-l face. Apar la televiziuni și vorbesc în cuvintele noastre: bine, dreptate, cinste, adevăr etc. Ne fură cuvintele binelui. Ei au fost obligați, făcând răul, să împrumute vocabularul binelui.

Comandați cartea cu autograful autorului de pe GiftBooks.ro

În încheiere, pentru că interviul va acesta va apărea înainte de alegerile europarlamentare, va întreb: care este semnificația, pentru dvs., a acestor alegeri, acum în 2019?

Mă bucur că mă întrebați asta. E vorba de alegeri europarlamentare în țara noastră. De ce trebuie să mergem la vot? Iată de ce: fiecare țară din Uniunea Europeană, 28 de state, cu ocazia acestor alegeri, își trimit reprezentanții pe care îi consideră cei mai buni pentru țara lor și pentru slujirea unor valori de civilizație occidentală comună. Or, pe cine am trimis noi până acum să ne reprezinte la Bruxelles? Ceea ce s-a întâmplat tragico-hazliu în ultimii doi ani este că am constatat cu ochii noștri cum arată cineva trimis să ne reprezinte ca europarlamentar nouă ani în Parlamentul Europei și care, acum, ni s-a întors în brațe ca prim-ministru. Și am descoperit uluiți cum arată un personaj neverosimil în raport cu o funcție publică: cum să te reprezinte în Europa cineva care, ca prim-ministru, îți întoarce țara cu fundu-n sus în halul ăsta? E imposibil să nu te întrebi, cu acest exemplu viu în față, dacă cineva care nu poate pune în română în mod coerent două idei cap la cap, ce-o fi făcut acolo vreme de nouă ani? De ce a fost trimisă?

Așadar, pentru noi în clipa de față este important să mergem la votul de duminică pentru a trimite la Bruxelles oameni inteligenți, cu o cultură politică formată, apți să pledeze pentru valori care, integrându-ne mai bine în Europa, ne slujesc totodată pe noi. Europa în clipa de față, cum a spus – discutam înainte de interviu – Timothy Snyder, autorul unor cărți importantissime despre istoria secolului XX, este mai presus de orice „un proiect de pace”. Când și-a terminat mandatul de cancelar în Germania, Kohl a venit la un moment dat în România și a spus, adresându-se tinerilor, că e bine să realizeze că sunt prima generație a unei Europe care n-a mai cunoscut războiul de șase decenii. Or, asta e formidabil. Uitați-vă la ororile din Orientul Apropiat. Poate că într-o bună zi războiul va dispărea din lume, așa cum a dispărut din Europa. Altfel spus, Europa poate să devină în clipa de față un simbol pentru o omenire viitoare: o omenire fără război.

În al doilea rând, Europa reprezintă acel acel tip de umanitate care a pus în practică, prin democrație, cea mai reușită formă posibilă a coabitării și cele mai îndelung verficate valori ale omenirii. Excesele și derapajele „corectitudinii politice”, care ne sucesc multora mințile în clipa de față, reducționismele celor care cred că filtrul ultim al lumii este atitudinea față de migranți și LGBT, vor dispărea și ele cu vremea. Occidentul, în esența lui spirituală, este singurul loc în care lucrurile se autoreglează în permanență. De ce n-am vota atunci pentru cea mai reușită formă a omenirii dintre toate cele posibile?

***

Lansarea volumului Caiet de ricoșat gânduri. Sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului va avea loc la Bookfest, sâmbătă, 2 iunie, ora 13 45. Vor vorbi Horia Patapievici și Gabriel Liiceanu.

Distribuie acest articol

18 COMENTARII

  1. EWG.1957/UE e un proiect de pace, libertate și democrație.

    UE e un proiect occidental care a pornit cu Montanunion, cu un proiect economic. Cei șase din 1957 care au pus la cale Uniune Europeană au avut în spate, în trecutul recent al secolului 20 două măcele WW1 + WW2 cu cruzime și violență. Creatorii EWG.1957 erau hotărâți să nu mai facă cale întoarsă, au decis să nu se mai repete trecutul atât de nociv. UE e un proiect occidental.

    …”… Europa reprezintă acel acel tip de umanitate care a pus în practică, prin democrație, cea mai reușită formă posibilă a coabitării și cele mai îndelung verficate valori ale omenirii…. De ce n-am vota atunci pentru cea mai reușită formă a omenirii dintre toate cele posibile? …..”…..

    Pacea e asigurată în Uniunea Europeană. Libertatea e asigurată Uniunea Europeană.
    Democrația devine o întrebare? E posibil ca iliberalismul din est, autocrații din est să scindeze UE definitiv? E posibil ca populiștii din vest și est să frâneze UE, să devieze de la „principiile normative comunitare” în direcția izolaționism- naționalism? Aquis Communautaire e baza UE de la început. Proiectul „Constituția UE” a eșuat 2005 la Paris/stânga franceză și în Olanda. Brexit e o avertizare? In Olanda un partid nationalist a obținut acum 11% de voturi pentru părăsirea UE.

    Liberte egalite fraternite

    sunt baza pentru pace, libertate și democrație pentru peste 500 milioane cetățeni. Peste 420 milioane cetățeni UE votează acum reprezentanții lor pentru Parlamentul European. Sunt reprezentanți a peste 500 milioane cetățeni.

    In „manifestul de la Ventotene” în anul 1941 Altiero Spinelli, Ernesto Rossi și Eugenio Colorni au scris un text de 14 pagini pentru o Uniune Europeană unită democratică, pentru un proiect de pace pe lume.

    Cred că textul de față e în spirit PRO- UE, e pentru pace, libertate și democrație.

    • “Manifestul Ventotene”, intitulat “Free and United Europe”, scris in 1941 de troțkistul Altiero Spinelli, ajutat de Ernesto Rossi, un fost jurnalist fascist devenit la un moment dat anti-fascist, apoi eșuat definitiv printre comunisti si socialisti, in care este schițat un plan de creare in Europa a unui stat federal autonom, inzestrat cu o Armata Europeana in loc de armate nationale, se pare ca a devenit in ultimii doi ani – in mod miraculos – UNICUL Program al Integrarii Europene.

      In data de 23 august 2016, conducatorii celor mai mari trei state europene, Germania, Franta si Italia (Angela Merkel, François Hollande si Matteo Renzi), au aparut la o conferinta de presa organizata pe puntea portavionului Garibaldi, ancorat linga minuscula insula Ventotene. In scurte alocutiuni in fata jurnalistilor, cei trei au livrat citeva platitudini frumos rotunjite despre unitatea europeana, iar la sfirsit au depus trei buchete de flori galben-albastre la mormintul lui Altiero Spinelli, care e inmormintat pe insula.

      Daca liderii celor mai mari trei tari europene – in timpul unei crize evidente in Uniune: criza euro, falimentul Greciei, invazia imigrantilor musulmani si criza terorismului, euro-scepticismul in crestere si Brexitul, in timp ce au de-a face cu mii de probleme importante – decid sa cheltuiasca o multime de bani, timp si energie ca sa viziteze o insula insignifianta si sa faca un astfel de gest inseamna ca ei au dorit sa-si demonstreze atasamentul: nu fata de tratate, ci fata de proiectul prezentat in “Manifestul Ventotene”, proiectul abolirii statelor suverane si de creare a unui singur stat comunist european.

      Si daca acest eveniment a trecut neobservat si nu a produs nici o schimbare in interpretarea politicilor europene, e probabil din cauza ca, pina in ziua de azi, nici politicienii si nici jurnalistii nu au habar de continutul documentului. De aceea, prezint cele mai importante sapte puncte din acest “Nou Manifest Comunist”, de data aceasta prezentat chiar de liderii UE – ca sa se inlature orice dubii – ca program al Integrarii Europene:

      “1. Prima sarcina, fara indeplinirea careia orice progres ar fi iluzoriu, este abolirea definitiva a frontierelor divizind Europa in tari suverane.”

      “2. Adecvarea si realizarea fiecarui punct al programului trebuie sa fie examinata din punctul de vedere al conformitatii cu conditia indisputabila a unitatii europene.” – Adica, din punctul de vedere al conformitatii cu conditia indisputabila a abolirii frontierelor care divid Europa in tari suverane.

      “3. Trebuie sa se puna capat auto-suficienței economice, coloana vertebrala a regimurilor totalitare.”

      “4. Este vorba despre crearea unui stat federal autonom inzestrat cu o Armata Europeana in loc de armate nationale.” – In timpul mitingului de la Ventotene, presedintele francez a reamintit audienței necesitatea creării unei Armate Europene. Care ar fi scopul unei astfel de Armate Europene? De cine ar trebui ea sa apere Europa? De Rusia, careia Franta voia sa ii vinda nave Mistral si cu care germanii au construit conducta de gaze Nord Stream? Raspunsul e in fraza urmatoare:

      “5. Nevoia de suficiente organe si mijloace pentru a putea emite – in statele individuale ale federatiei – decrete elaborate in scopul mentinerii ordinii publice.” – Iar decretele elaborate in scopul mentinerii ordinii publice inseamna, in limbaj normal: lege martiala, cunoscuta in unele tari si ca: “stare de razboi”.

      “6. Noua țară, si odata cu ea o noua, reala democratie, vor fi create grație dictaturii partidului revolutionar.” – Si in sfirsit – in cazul in care cineva ar putea avea dubii:

      “7. Revolutia europeana trebuie sa fie socialista.”

      Acesta e planul pentru unificarea Europei. Iar vointa de a-l duce la indeplinire a fost afirmata de liderii celor mai mari tari europene. Acesta e un plan repetindu-l pe cel prezentat in schița lui Lenin din 1901 pentru Revolutia Bolșevica condusa de un partid de revolutionari de profesie impotriva vointei societatii lor.

      Asertiunile ca actiunile politicienilor europeni sint desprinse de realitate si ca acestia nu asculta si nu inteleg vocile societatilor lor nu au nici un sens. Politicienii europeni urmeaza in mod constient o politica care este bine gindita si consecventa. Poti sa spui: “dureros de consecventa”. Este cu atit mai consecventa cu cit politicienii europeni nu doar ca nu stiu cum, dar nici nu sint capabili sa actioneze intr-un alt fel.

      Deoarece daca – in Europa, de la semnarea tratatului de la Maastricht (1992) – avem o revolutie care TREBUIE sa fie socialista, atunci aceasta inseamna ca acea Europa socialista TREBUIE sa se indrepte catre catastrofa economica si mizerie. Societatile europene (obisnuite cu prosperitatea) confruntate cu aceasta mizerie TREBUIE sa se revolte impotriva politicienilor. Dar singura metoda prin care poate fi înăbușită o revolta e teroarea. Karl Marx stia acest lucru; Lenin stia acest lucru; iar comunistul Altiero Spinelli stia si el acest lucru. Liderii Europei socialiste stiu si ei acest lucru la fel de bine. De aceea, in fața unei crize, ei se intorc la programul lui Spinelli. Fiindca alegerea este simpla: ori reusesc sa creeze suficiente organe si mijloace pentru a putea emite, in statele individuale ale federatiei, decrete elaborate in scopul mentinerii ordinii publice, ori multimile de oameni decepționați vor sterge de pe fata Pamintului elitele parazitare.
      _________________________________________
      1. Altiero Spinelli (31 August 1907 – 23 May 1986) was an Italian Communist politician, political theorist and European federalist. Spinelli is referred to as one of the founding fathers of the European Union due to his co-authorship of the Ventotene Manifesto, his founding role in the European federalist movement, his strong influence on the first few decades of post-World War II European integration and, later, his role in re-launching the integration process in the 1980s. By the time of his death, he had been a member of the European Commission for six years, a member of the European Parliament for ten years right up until his death. The main building of the European Parliament in Brussels is named after him. The 1987–1988 academic year at the College of Europe and the 2009–2010 academic year of the European College of Parma were named in his honour.
      https://en.wikipedia.org/wiki/Altiero_Spinelli

      2. The Ventotene Manifesto:
      http://www.federalists.eu/uef/library/books/the-ventotene-manifesto/

      • Serios? Inseamna ca noi am visat de 30 de ani sa aderam la o structura care are la baza ideologia comunista si nu pacea, libertatea,capitalismul, bunastarea. Milioane de romani am votat acum doua zile pentru democratie si capitalism. Observ ca nationalist-etremistii putinisti inca sunt activi si nu si-au invat lectia. Mai vreti dragi comunisti? Va mai dam. Avem resurse inepuizabile cand vine vorba de apararea libertatii si democratiei. Simtiti cum va fuge pamantul de sub picioare? Foarte bine, caci noi putem sa traim si fara voi.

    • In „manifestul de la Ventotene” în anul 1941 Altiero Spinelli, Ernesto Rossi și Eugenio Colorni au scris un text de 14 pagini pentru o Uniune Europeană unită democratică, pentru un proiect de pace pe lume.

      L-ati citit? Puteti sa dati un link unde sa poata fi citit si IN LIMBA ROMANA, ca sa vada si romanii ce li se pregateste?

      • https://www.cvce.eu/obj/das_manifest_von_ventotene_1941-de-316aa96c-e7ff-4b9e-b43a-958e96afbecc.html
        Per un’Europa libera e unita. Progetto d’un manifesto

        Das Manifest von Ventotene 1.
        ( …. ” …. Die Gesellschaftskrisis der Gegenwart.
        Die moderne Kultur beruht auf dem Prinzip der Freiheit, wonach der Mensch nicht zum Werkzeug seiner Artgenossen herabgewürdigt werden darf, sondern als autonome, in sich geschlossene Einheit zu gelten hat; aufgrund dieses Kodexes wurde ein grossartiger historischer Prozess geführt gegen jeden, der dagegen verstiess.

        1) Anerkannt wurde das gleiche Recht für alle Nationen, unabhängige Staaten zu bilden. Jedes Volk, gekennzeichnet als solches durch seine ethnischen, geographischen, sprachlichen und historischen Wesensmerkmale, sollte in diesem staatlichen, eigens und entsprechend seiner politischen Konzeption geschaffenen Organismus das geeignete Werkzeug finden, um seine Bedürfnisse aufs beste und unabhängig von fremder Einmischung zu befriedigen. Die Ideologie der nationalen Unabhängigkeit wurde zu einem höchst wirksamen Sauerteig des Fortschrittes. Sie überwand die engstirnige Kirchturmpolitik zugunsten einer weiter gefassten Solidarität im Kampf gegen fremde Unterdrücker. Sie entfernte zahlreiche Hindernisse auf dem Weg zur ungehinderten Bewegungsfreiheit der Menschen und Waren. Sie dehnte innerhalb des neugeschaffenen staatlichen Raumes die Institutionen zivilisierterer Gesellschaftsordnungen auf unterentwickelte Bevölkerungsschichten aus. Sie barg jedoch in sich die Keime des kapitalistischen Imperialismus, den unsere Generation ins Riesenhafte wachsen sah, bis zur Bildung totalitärer Staaten und dem Ausbruch zweier Weltkriege. Nunmehr gilt die Nation nicht mehr als das historische Produkt des Zusammenlebens von Menschen, die infolge eines langen Prozesses zu einer stärkeren. Einheitlichkeit der Sitten und Bestrebungen gelangt sind und in ihrem Staat die wirksamste Form sehen, um das Gemeinschaftsleben im Rahmen der gesamten menschlichen Gesellschaft zu gestalten. Sie, die Nation, ist im Gegenteil zu einem göttlichen Wesen geworden, zu einem Organismus, der ausschliesslich seine eigene Existenz und seine eigene Entwicklung im Auge haben darf, ohne Rücksicht darauf, welchen Schaden er dadurch anderen zufügt. Die absolute Souveränität der Nationalstaaten hat zu einem Machtsstreben aller gegen alle geführt, sieht sich doch jeder von ihnen durch die Macht des anderen bedroht und betrachtet immer grössere Gebiete als den ihm zustehenden Lebensraum, innerhalb dessen er sich freier bewegen und seine Existenz unabhängig von den anderen gestalten kann. Dieses Machtstreben kann nur auf eine einige Art zur Ruhe kommen: in der Hegemonie des stärksten Staates über alle andern. Die Folge davon war, dass der Staat sich vom Beschützer der Freiheit seiner Bürger zum Herrn über geknechtete Untertanen entwickelt hat, dem alle Mittel zur Verfügung stehen, um seinem Willen mit Waffen Nachdruck zu verleihen.

        1.2 Allen Bürgern wurde das gleiche Recht zugesprochen, an der Bildung des Staatswillens mitzuwirken. Dieser sollte das Ergebnis der zwanglos formulierten unterschiedlichen wirtschaftlichen und ideologischen Bedürfnisse aller Gesellschaftsschichten darstellen: Eine politische Ordnung dieser Art gestattete es, die schreiendsten Ungerechtigkeiten früherer Regierungsformen zu korrigieren oder doch wenigstens abzuschwächen. Die Presse- und Vereinsfreiheit und die progressive Erweiterung des allgemeinen Stimmrechtes erschwerten zusehends die Aufrechterhaltung alter Privilegien und stärkten das Repräsentativsystem. Nach und nach lernten die Besitzlosen, sich dieser Instrumente zu bedienen und mit ihrer Hilfe die erworbenen Rechte der besitzenden Klassen anzufechten. Die Vermögens- und Erbschaftssteuern; die auf die größten Vermögen angewandte Progression der Abgaben; die Steuerfreiheit für das Existenzminimum und die lebensnotwendigen Güter; die unentgeltliche öffentliche Schule, die erhöhten Ausgaben für sozialen Beistand, die Agrarreformen, die Kontrolle in den Fabriken: dies alles bedrohte die privilegierten Klassen, die sich hinter befestigter Zitadellen verschanzt hatten. Selbst jene privilegierten Klassen, die der Gleichheit politische Rechte zugestimmt hatten, weigerten sich, den Enterbten das Recht zuzugestehen, sich dieser zu bedienen und so jene tatsächliche Gleichheit zu verwirklichen, die besagten Rechten einen konkreten Inhalt wirklicher Freiheit verschafft hätte. Die Gefahr, dass dies zustande käme, wurde nach dem Ersten Weltkrieg akut. Was Wunder, dass besagte Gesellschaftsschichten das Aufkommen der Diktaturen aufs wärmste begrüssten und deren Verwirklichung Vorschub leisteten!

        1.3 Gegen den autoritären Dogmatismus hat man sich für den permanenten Wert des kritischen Verstandes ausgesprochen. Jede Behauptung muss von sich Rechenschaft ablegen oder aber verschwinden. Der Methodik dieser vorurteilslosen Geisteshaltung verdankt unsere Gesellschaft die wichtigsten Errungenschaften auf jedem Gebiet. Die geistige Freiheit hat jedoch der Krisis nicht standgehalten, die das Entstehen der totalitären Staaten zeitigte. Neue Dogmen, die blindgläubig oder aus Heuchelei angenommen werden, beanspruchen Herrschaftsrechte in allen Zweigen der Wissenschaft. Obwohl niemand eine genaue Vorstellung davon hat, was eine Rasse ist, und die elementarsten Geschichtskenntnisse beweisen, wie absurd die Einteilung der Menschheit in solche ist, verlangt man dennoch von den Physiologen, das Bestehen und die Zugehörigkeit zu einem Herrenvolk zu beweisen, und dies nur, weil der Imperialismus es nötig hat, Hass und Stolz der Massen mit Hilfe eines solchen Mythos aufzuputschen. Die einleuchtendsten Erkenntnisse der Wirtschaftswissenschaft müssen mit dem Bann belegt werden, um die Politik der Autarkie, den ausgewogenen Handelsaustausch und anderes, was zum Alteisen des Merkantilismus gehört, als unerhörte Erfindungen der Neuzeit hinzustellen. Alle Erdteile stehen in gegenseitiger wirtschaftlicher Abhängigkeit zueinander; Lebensraum für jedes Volk, das ein der heutigen Kultur entsprechendes Lebensniveau aufrechterhalten will, ist demnach der gesamte Erdball. Dennoch hat man die Pseudowissenschaft der Geopolitik zum Beweis der Theorie des Lebensraums geschaffen, um dem Machthunger des Imperialismus ein theoretisches Mäntelchen umzuhängen

        2. Aufgaben der Nachkriegszeit
        Die revolutionäre Situation: die europäische Einheit.

        Der Sturz der totalitären Regime wurde gefühlsmässig für ganze Völker das Kommen der „Freiheit” bedeuten. Das Dahinfallen jeglichen Zwanges würde automatisch zu einer weitgefassten Rede und Vereinsfreiheit führen. Dies wird der Sieg der demokratischen Tendenzen sein. Sie werden unzählige Nuancen aufweisen, von einem höchst konservativen Liberalismus zum Sozialismus und zur Anarchie; sie werden an eine „spontane Erzeugung” der Ereignisse und Institutionen glauben, an die unbedingte Güte der von unten her stossenden Kräfte. Sie werden sich hüten, Zwang auszuüben auf die „Geschichte”, auf das „Volk”, auf das „Proletariat” oder wie immer ihre Götter heissen mögen. Sie wünschen das Ende der Diktaturen herbei und stellen sich dieses vor als Zurückerstattung der unverjährbaren Rechte zur Selbstbestimmung an das Volk. Krönung ihrer Träume ist die verfassungsgebende Versammlung, gewählt aufgrund eines möglichst weitgefassten Stimmrechtes und unter gewissenhafter Wahrung der Rechte der Wähler.
        Den im Klassenbewusstein erzogenen Arbeitern gelingt es in diesem Falle nicht, über die Sonderbedürfnisse ihrer Klasse oder gar ihrer Kategorie hinweg ins Weite zu blicken und sich darum zu bemühen, sie mit den Ansprüchen anderer Schichten zu verbinden. Oder aber sie streben die einseitige Diktatur ihrer Klasse an im Wunsch, jene utopistische Kollektivisierung sämtlicher materieller Produktionsmittel zu erreichen, die von einer der Propaganda seit Jahrhunderten als Universalheilmittel allen Übels angepriesen wird. Eine solche Politik kann in keiner anderen Schicht als in der der Arbeiter Fuss fassen und beraubt somit die übrigen fortschrittlichen Kräfte ihrer Stütze.
        Die gegenseitige nationale Missgunst schösse aufs neue ins Kraut, und jeder Staat würde einzig auf die Waffengewalt bauen, um seine Bedürfnisse zu gewährleisten. Auf mehr oder weniger lange Sicht bestünde die Hauptaufgabe wieder darin, Völker in Heere zu verwandeln. Bald würden die Generäle wieder die Macht ergreifen, die Monopolisten sich die Autarkie zunutze machen, die bürokratischen Einrichtungen ins Kraut schiessen, die Priester die Massen in Zaun halten. Sämtliche Errungenschaften der ersten Zeit würden zunichte angesichts der Notwendigkeit wieder zum Krieg rüsten zu müssen. Die erste Aufgabe, die angepackt werden muss und ohne deren Lösung jeglicher Fortschritt auf dem Papier bleibt, ist die endgültige Beseitigung der Grenzen, die Europa in souveräne Staaten aufteilen.
        Die Intellektuellen, vor allem die jungen Leute, fühlen sich vom despotischen Regime am meisten eingeengt und abgestossen. Nach und nach werden sich auch andere Kreise unaufhaltsam von der allgemeinen Bewegung angezogen fühlen. Jede Bewegung, die scheitert an der Aufgabe, diese Kräfte zu vereinen, ist zur Unfruchtbarkeit verdammt. Die blosse Erfassung der Intellektuellen entbehrt jener Stosskraft der Massen, die der Umsturz des reaktionären Widerstandes erfordert. Zwischen ihnen und der Arbeiterklasse würde gegenseitiges Misstrauen herrschen. Obwohl von demokratischen Gefühlen beseelt, sind sie angesichts auftauchender Schwierigkeiten doch geneigt, der Mobilisierung aller anderen Klassen gegen die Arbeiter – mit anderen Worten, der faschistischen Restauration – Vorschub zu leisten. Stützt sich hingegen die Bewegung ausschliesslich auf das Proletariat, fehlt ihm jene Klarheit des Gedankens, die nur von den Intellektuellen stammen kann und die nötig sein wird, um die neuen Aufgaben und die neuen Wege zu erkennen. Sie wird im alten Klassenbewusstsein befangen bleiben, überall Feinde sehen und auf der Ebene der doktrinären kommunistischen Lösung ausgleiten. Während der revolutionären Krise wird es dieser Bewegung zustehen, die fortschrittlichen Kräfte zu organisieren und zu leiten, unter Beiziehung aller Volksorgane, die sich spontan im Schmelztiegel der revolutionären Massen bilden; nicht um Plebiszite zu erlassen, sondern um geführt zu werden. Die Bewegung blickt in die Zukunft und sieht, was getan werden muss; ohne den noch nicht vorhandenen Willen des Volkes vorwegzunehmen, sondern im Bewusstsein, die tiefschürfenden Bedürfnisse der modernen Gesellschaft zu vertreten. So erteilt sie der neuen Ordnung die ersten Richtlinien, verleiht den noch unförmigen Massen die erste soziale Disziplin. Durch diese Diktatur der revolutionären Partei wird der neue Staat geschaffen und mit ihm die neue wahre Demokratie. Es ist nicht zu befürchten, dass ein solches revolutionäres Regime unweigerlich in einen erneuten Despotismus ausarte. Dies wird dort der Fall sein, wo es sich eine servile Gesellschaft herangezogen hat. Schafft jedoch die revolutionäre Partei mit fester Hand von Anfang an die Voraussetzungen für ein freies Dasein, in dem tatsächlich alle Bürger am politischen Geschehen teilhaben können, wird seine Entwicklung – wenn auch unter allfälligen nebensächlichen politischen Krisen – in Richtung des vertieften Verständnisses und der Akzeptierung der neuen Ordnung durch alle fortschreiten und infolgedessen das Funktionieren freier politischer Institutionen immer weitgehender ermöglichen. Der Augenblick ist gekommen, um veralteten Ballast über Bord zu werfen und sich für den kommenden Umbruch bereit zu halten, der so ganz anders ist, als man ihn sich vorgestellt hat. Die Unfähigen unter den Alten müssen ausgemerzt und unter den Jungen neue Energien geweckt werden. Heute suchen und begegnen sich in der Vorbereitung der Zukunft alle jene, die die Gründe der gegenwärtigen politischen Krise erkannt haben und das Erbe all jener Bewegungen zur Erhebung der Menschheit antreten, das untergegangen war in Verkennung der zu erreichenden Ziele oder der Mittel, sie zu erreichen. Der Weg, der uns erwartet, wird weder bequem noch sicher sein….. ” ……).

  2. E un motiv in plus pentru a detesta cuvintele, deoarece ele imbrobodesc mintea si otravesc sufletul. Facem raul si veneram binele? Ginditi-va o clipa la nivelul schizofreniei morale in care ne-am plasat, de mii de ani. Cei care comit raul de dragul raului sunt mai curati decit cei care comit raul si proclama binele. Este si explicatia pentru care raul nu mai dispare (pentru ca, prin ipocrizie, devine legitimizat). In al doilea rind, ce e caderea asta in limba de lemn potrivit careia sa trimitem la Bruxelles oameni care stiu una si alta? Probabil ca putini romani s-ar putea califica inaintea unuia ca Sorin Antohi la nivelul culturii europene, dar uitam ca particularitatile de caracter sunt mai importante decit cele de memorie filosofica. As prefera un reprezentant cu calitati de caracter unuia cu lecturi care sa impresioneze. Probabil ca insusi dl Liiceanu ar fi un bun parlamentar in capitala Europei, chiar daca lecturile domniei sale ar abate atentia de la un caracter atit de intransigent (cel putin la nivel declamativ).

  3. ,,Meseria” cu care ma ocup…..Probabil ,,filozof”? Nu stiam ca e si meserie…La asemnea ,,altitudini”, ,,meserie” e ultimul cuvant la care m-as fi gandit pentru a descrie ,,filozoful” !
    Observ o evitare a secolului 19 . Se trece prin tot si prin toate….dar Nietzsche, deranjeaza, nu-i asa ?
    Zenon,….Seneca …Platon – dar de Nietzsche si ,,ai lui „(Anaxagoras, Petronius. Epicur) – nici o vorba !! Ar fi de ajuns sa se invoce ,,saturatia” si tot am vrea sa mai schimbam plictiseala dialogului platonician…
    Nietzsche a actualizat filozofii pre-socratici, pe langa faptul ca, el insusi a reperul secolului 19…(si dupa unii, reper al tuturor timpurilor…).
    Poate ideile exprimate de mine sunt divergente – de aceea, voi clarifica ideea principala spunand ca, nu pot sa nu remarc contanta cu care este evitat F.W.Nietzsche. Pacat.

    • Nu se poate sa nu-l fi gasit pe Nietzsche in randurile dlui Liiceanu, decat daca i-ati cautat numele, nu principiile filosofice…Or, imi permit sa spun ca afinitatile profunde se simt si recunosc din context, nu prin liste de lecturi care, in cazul unui adevarat intelectual, nu are cum sa fie exhaustiva.
      Insasi ideea asimilarii permanente si exclusiv prin discernamant, este baza gandirii nietzscheene, doar ca el nu foloseste excelenta expresie „bol alimentar spiritual”, ci nu mai putin remarcabila „sculptura neintrerupta a eu-lui”, ideea fiind strict aceeasi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro