marți, decembrie 1, 2020

Interviu. Mircea Cărtărescu, despre prietenii și dispute scriitoricești. Si cum de a ajuns literatura ceva foarte marginal în societatea de azi

Cea mai recentă carte a lui Mircea Cărtărescu, apărută acum, în zilele pandemiei, se numește ”Creionul de tâmplărie”. De ce se numește așa? Este o poveste foarte frumoasă despre destinul sau predestinarea de a fi scriitor, pe care o veți citi în acest volum.

Prima parte a cărții însă e alcatuită din evocări, anecdote, întâmplari cu scriitorii pe care i-a cunoscut și i-a admirat sau iubit Mircea Cărtărescu. E o mică contribuție, subiectiva, delicată și amuzantă la o istorie a literaturii române din ultimele decenii. Tema ei este prietenia. Iar prietenia este ceva foarte important pentru Mircea Cărtărescu, despre ea spune că este iluzia care a durat cel mai mult.

Buna ziua, domnule Cărtarescu. Aș vrea să încep cu această întrebare cumva banală: cum vă petreceți această stare de urgență determinată de pandemie? Și cum ați caracteriza aceste ultime două luni, să spunem?

Vă spun și eu bună ziua, în primul rând, și celor care ne ascultă, firește. Suntem cu toții în căsuțele noastre, în camerele noastre și putem spune că mai respirăm nițel prin astfel de emisiuni. Și eu sunt tot timpul pe Internet, merg într-o parte, merg în cealalaltă și ascult ce zic oamenii, ascult ce au de spus despre pandemie, despre starea de urgență, despre starea noastră de recluziune a tuturor. Și ce să spun? Era bine să nu fi fost. Este o anomalie… o anomalie din toate punctele de vedere, este o catastrofă asemenea tuturor celor care de-a lungul timpului s-au întâmplat: războaie, cataclisme naturale, dictaturi șamd, prin care trebuie să trecem și vom trece. Nenumărați oameni au trecut prin astfel de întâmplări istorice tot timpul și nu au disperat, nu s-au sinucis, nu și-au pus problemele cele mai dure. Totuși nu ne place. Trebuie să spunem că deși poate cei mai mulți înțeleg că e vorba despre măsuri necesare, totuși nu cred că este cineva care acceptă cu seninătate aceste lucruri. Pentru că starea de urgență, fără îndoială, este necesară în acest moment, după biata mea părere și ea contribuie la salvarea de vieți. În același timp însă, ea înseamnă o reducere a drepturilor și libertăților cetățenești. Și nu numai atât, există probleme psihologice foarte serioase, ce pot afecta fiecare om, indiferent de situația sa. Acest lucru ne face să ne simțim oarecum încarcerați, mai mult decât suntem cu adevărat. Să ne simțim încarcerați și din punct de vedere psihologic. Să simțim că purtăm o povară, că ne sunt tăiate drepturile normale, și anume cel de a ne plimba, cel de a ieși, de a circula, de a ne întâlni cu oamenii, de a socializa. Lucruri care sunt absolut definitorii pentru om așa cum îl cunoaștem noi. Omul nu poate trăi separat de alți oameni. El trebuie să aibă contact cu semenii. Când ne întâlnim unii cu alții, ne dăm mâna, ne îmbrățișăm, dacă suntem prieteni. Suntem frustrați de lipsa acestor lucruri. Suntem ca într-un penitenciar. Eu nu sunt extraordinar de nefericit pentru că de fapt, eu sunt obișnuit cu felul ăsta de viață. Eu așa trăiesc. Este normal ca un autor, un scriitor să trăiască izolat. Pentru că nu scrii nici la cârciumă, nu scrii nici în public, trebuie să scrii în singurătate. Asta e esența scrisului, indiferent ce ai scrie. Eu am trăit cam întotdeauna în felul acesta. N-am ieșit din casă decât de 3-4 ori pe lună la facultate, fiindcă sunt și profesor, de câteva ori pe lună la teatru sau la evenimente mondene și o dată, de două ori pe lună cu prietenii la o bere, cel mai fericit eveniment, din punctul meu de vedere. Toate acestea firește că-mi lipsesc acuma, dar nu este catastrofal, aș spune eu, pentru mine. Numai că nu toți oamenii sunt ca mine. Cei mai mulți oameni sunt mult mai activi. Sunt mult mai implicați în viața lor din afara casei, în spațiul public. Cei mai mulți își duc viața la locul de muncă, pe străzi, în mașină, au o viață din aceasta modernă, turbulentă, la care să renunți deodată, cred că este teribil.

Poate e mai bine. Nu mai există presiunea aceasta socială. Ai timp să te mai aduni cu gândurile tale.

Întrebarea este: ne adunăm sau nu ne adunăm? Din mica mea experiență, nu prea ne putem aduna. Sigur, când n-avem timp, când trăim fugind, alergând, rezolvând, plătind chitanțe, scriind articole, făcând lucruri din care trăim de fapt, atunci ne gândim: ce bine ar fi să am timp, la nesfârșit, ca în vacanță, să stau să mă gândesc la nemurirea sufletului, la Dumnezeu, la viața mea, la toate lucrurile. Dar când ești într-o astfel de situație, te cuprinde o neliniște interioară, te cuprinde panica, începi să te întrebi: ce să fac cu timpul acesta, cum să mi-l consum într-un mod cât mai lejer? Să merg pe Netflix, să văd filme, să merg în altă parte să ascult știrile, nu te mai gândești la acea liniște interioară, la acea concentrare, la viața sufletului, așa cum ți-o închipuiai tu înainte. Ăsta e paradoxul. Nu timpul e lucrul cel mai important ca să ne gândim la ale noastre, ci starea interioară. Or noi acum avem timp, dar n-avem starea interioară să profităm de acest timp, cred eu.

Am senzația că este o ironie această stare de urgență. Pentru că urgența e ceva ce ține de grabă, de acțiune, de decizie, de ceva ce trebuie rezolvat. Urgența e impusă instituțiilor statului. Noi, oamenii obișnuiți, participăm la urgență prin oprire, ca atunci când mergi cu mașina, trece ambulanța cu sirenele pornite și trebuie să stai pe dreapta să aștepți să te depășească. E o situație destul de interesantă

Da, de fapt trebuia să-i spună cumva, nu m-aș crampona foarte tare de cuvântul acesta și de semiotica lui. În definitiv este vorba despre ceva legiferat, deci de ceva care există prin lege și care se aplică în anumite situații foarte limpezi: în caz de catastrofă, în caz de război, în caz de pandemii, de calamități de toate felurile. Este o perioadă în care se abrogă anumite principii ale democrației în folosul oamenilor, pentru a se evita pierderi de vieți omenești. Acesta este lucrul cel mai important. Grav ar fi ca aceste derogări de la drepturile omului să continue și după pandemie. Este un pericol. Este un pericol ca unele state, nu vorbesc de România în general, să profite de instituirea acestei stări de urgență – și se întâmplă în Ungaria, din păcate – pentru a încerca să restrîngă și pentru condiții normale drepturile și libertățile cetățenești și să continue așa, ca un fel de guvernare mână de fier sau chiar dictatură, în ultimă instanță.

Dar dacă ați avea pentru un singur moment puterea Demiurgului, ce ați schimba în viitorul imediat al lumii acesteia, după pandemie?

Vedeți, nu prea mă gândesc până acolo, e cam prea mult pentru mine. Eu nu-mi pot guverna nici propria viață și dacă stați să mă întrebați, până mâine ce aș schimba eu în propria mea viață, n-aș ști să vă spun. Lumea este imperfectă pentru că omul este imperfect. Și nu cred că va exista vreodată o lume perfectă. Să ne imaginăm lumea ca în John Lennon, ca în Imagine, nu mai există țări, nu mai există proprietate, nu mai există religie, nu mai există nimic, oamenii sunt o frăție generală, totul este minunat, totul este formidabil, ca într-un paradis. Vreau să vă spun că un om care ar trăi în asemena condiții ar înnebuni. Ar înnebuni pur și simplu, paradisul s-ar transforma într-un infern. Pentru că acea lume imaginară, ideală, minunată, este o lume care nu e făcută pentru om. Omul nu este așa. Omul nu trăiește așa. Omul este o ființă concurențială, este o ființă ierarhică, omul oriunde apare creează ierarhii și produce, într-un fel, inegalități între oameni. Important este ca aceste inegalități să nu fie esențiale, să nu fie bazale. Eu cred în egalitatea tuturor oamenilor, dar nu cred într-o nivelare totală și continuă a ființei omenești și nu cred în starea aceasta de beatitudine pe care mulți o confundă cu fericirea. Nu, fericirea nu constă în beatitudine. Nu constă în sentimentul că ești în paradis și totul este minunat. Fericirea constă în viața simplă, obișnuită pe care o duce fiecare om, în fiecare clipă, în fiecare moment în care omul a câștigat o victorie împotriva lui însuși, împotriva firii sale, împotriva habitudinilor sale. Eu cred că asta este viața împlinită, viața care se viețuiește, care se duce în pofida greutăților, în pofida resentimentelor altora, în pofida gândurilor negre. Eu cred că un om care este sănătos și-și trăiește viața din plin preferă pământul, preferă pământul așa cum este.

Creionul de tamplarie
Cumpără această carte de pe GiftBooks.ro

Cumpara această carte de pe GiftBooks.ro

De fapt, trebuie spus, noi ne întâlnim acum ca să discutăm despre ultima dvs carte apărută, Creionul de tâmplărie. Este o carte despre prieteni, despre întâlniri, despre prietenii sciitoricești și despre întâlniri cu scriitori, pe care i-ați admirat, i-ați citit. Spuneți undeva, mai la urma primei părți a cărții, că prietenia, dintre toate iluziile, a rezistat cel mai mult. Ar fi deci ultima iluzie care se destramă. Ce înseamnă această destrămare a iluziei prieteniei? Faptul că nu poți să fii sigur decât de propria-ți prietenie, de propria iubire față de celălalt, trecând cu vederea acele lucruri care nu se pot iubi sau înțelegându-le?

Mai întâi, ulitma mea carte, sau cartea mea cea mai recentă, Creionul de tâmplărie, este mai curând o carte despre mine decât despre scriitori. Citeam eseurile Virginiei Woolf la un moment dat, ea scria despre tot felul de scriitori britanici. Dar mi-am dat seama foarte repede că ea nu era interesată de acești scriitori, era interesată de reacțiile ei când citea cărțile lor. Era interesată de ea însăși, de felul în care ea se putea raporta la acești scriiori ca să-și definească propria artă, propria literatură. Cred că același lucru se întâmplă și cu această carte. Mie mi-a făcut mare plăcere să scriu despre autorii pe care i-am cunoscut în diferite împrejurări, să schițez câte un mic portret din trei linii, al fiecăruia dintre ei, dar eu cred că, de fapt, dacă această carte are o calitate, este vocea care se aude acolo. Adică este vocea mea pe care am mai folosit-o în diferite cărți, mai ales cele de publicistică. Am scris și publicistică politică multă vreme, am făcut și publicistică literară, culturală. În cartea aceasta mi-am adunat publicistica culturală de două decenii încoace. Cred că în toate cărțile mele de publicistică, începând cu Pururi tânăr, înveșmântat în pixeli, cu Baroane, cu Peisaj după isterie și terminând cu Creionul de tâmplărie, eu am încercat să folosesc o voce foarte simplă, extraordinar de simplă, care să poată fi înțeleasă de absolut oricine. Nu am intrat în sofisticării culturale – lucruri extrem de rebarbative, într-un limbaj specializat pe care oamenii să nu-l înțeleagă. Eu am vrut să scriu pentru fiecare om. Sigur că nu vor cumpăra și n-au să citească cartea chiar toți oamenii. Câțiva oameni interesați care ar vrea să știe cum era Nichita Stănescu, cum era Marin Preda, cum era Gellu Naum, alți numeroși scriitori despre care am scris. Dar am vrut să spun lucrurile simplu, nesofisticat și lipsit de orice fel de snobism. Am vrut să vorbesc ca de la om la om. Eu așa vorbesc, așa sunt, așa predau studenților mei la facultate și așa scriu despre literatură, adică despre singurul lucru care mă interesează cu adevărat pe lume. Ăsta este lucrul pe care am vrut să vi-l spun la început.

Iar acum despre prietenie. Prieteniile literare sunt un anumit gen de prietenie. Ele nu seamănă cu prietenia din copilărie, sau cu prietenia din facultate, din studenție, rămânem prieteni așa, o vreme, e minunat. Sunt prietenii concurențiale. Sunt prietenii cu năbădăi aș spune eu. Cel mai bun prieten al meu din totdeauna a fost Traian T. Coșovei, pe care l-am iubit la nesfârșit. Nu pot să vă spun cât l-am iubit pe acest tânăr care mi-a schimbat viața, care mi-a luminat viața câțiva ani în care am fost în fiecare zi împreună. Dar noi fiind cei mai apropiați prieteni, eram în același timp și adversari. Eram adversari literari. Nu în felul rău al cuvântului, ci în felul unui fel de emulație geloasă. Eram geloși unul pe poezia celuilalt. Țin minte că, odată, Traian, când i-a apărut una din primele cărți, mi-a dat-o cu o dedicație și legase un firișor de ață de copertă, de care era atârnată o lamă de ras. Și-n dedicație spunea: Pentru Mircea Cărtărescu, să-și taie venele de invidie. Prin asta vreau să spun că prietenia noastră era dinamică. Nu era ceva static și idilic. Ne certam, ne înjuram, ne iubeam, ne șutuiam, era ceea ce trebuie să trăiască doi oameni adevărați, nu două figuri de hârtie care sunt prietene între ele. Cu Traian am dus o viață, într-un fel, de beatnici, eram tot timpul pe la petreceri, la discoteci, umblam pe străzi, în tot felul de locuri interesante pe care le descopeream în oraș – locomotive vechi, ne-am și făcut poze într-un cimitir de locomotive cu aburi – nunți de romi, tot felul de locuri și lucruri ciudate și neobișnuie și poetice, hălăduind împreună cu prietenii noștri de poezie, cu Florin Iaru, cu Ion Stratan, cu Mariana Marin. A fost epoca cea mai strălucită a vieții mele, la care revin mereu și mereu. Și mi-am păstrat prietenii de atunci, în linii mari, cei care mai trăiesc, bineînțeles, fiindcă jumate din noi, din păcate, au sfârșit repede, mult prea repede, dar cu cei care mai trăiesc sunt în continuare în cele mai bune relații și de câte ori ne întâlnim evocăm acei ani ca niște camarazi de arme care-și amintesc de războiul în care au fost împreună. Este exact același sentiment, aceeași frăție de arme, aș spune eu.

Dar de ce spuneți că este o iluzie?

Pentru că totul e o iluzie. Toată viața noastră este o iluzie, pentru că iubirile sunt iluzorii, pentru că prieteniile sunt iluzorii. Ele toate vor trece. Ăsta este omenescul din noi. Noi cu toții trăim acest sentiment extraordinar de puternic al melancoliei pentru că este sentimentul care de fapt consună cel mai mult cu destinul nostru. Suntem ființe trecătoare și știm asta și de asta suntem capabili de poezie, de asta suntem capabili de filozofie, de orice autoreflecție. Niciuna n-ar fi posibilă dacă n-am cunoaște aceste destin pe care-l avem cu toții. Care nu trebuie să ne întristeze pentru că este, în același timp, și insuportabil de frumos.

O observație personală, dacă îmi permiteți. Când am citit ce spuneți despre Gellu Naum, m-am gândit că dvs și cu el sunteți ca polii de același semn ai unui magnet iar polii de același semn se resping.

Vedeți, în privina lui Gellu Naum – și fiecare dintre scriitori despre care am vorbit are câte o poveste – trebuie să spun ca este așa cum este cu femeile ce trec pe stradă. Nu-ți plac toate. Chiar între femeile cele mai frumoase. Tu ai un tip mental pe care-l urmărești toată viața. De ce, nu vreau să intru în amănunte. Sunt motive psihanalitice sau altele. La fel și cu poezia. Eu iubesc foarte multe feluri de poeți și de poezie, aproape toate. Dar pe unele nu le iubesc, ci doar le respect foarte tare. Poezia lui Gellu Naum și personalitatea lui intră în această categorie. Înțeleg că e poezie mare, o respect foarte tare, dar nu corespunde într-un fel, a ceea ce eu inconștient iubesc cu adevărat. Iubesc foarte tare poezia lui Emil Brumaru, iubesc poezia lui Nichita Stănscu, iubesc poezia lui Mircea Ivănescu, iubesc poezia lui Ioan S. Pop sau a lui Ion Mureșan, sau a lui Cristian Popescu și respect foarte tare poezia lui Gellu Naum. Asta este diferența.

M-am întâlnit, cu vreo doi ani înainte de a se sfârși, cu Gellu Naum, trebuia să-i iau un interviu. Ne-am plimbat așa pe străzi și la sfârșit îmi zice, vreau să-ți dau un sfat. În poezie să nu faci compromisuri. Dar eu nu sunt poet, cred ca am scris și eu câteva poezii în adolescență, i-am spus eu. Nu, nu, zice, ascultă ce-ți spun, înțelege bine, în poezie să nu faci compromisuri. Ce vorbe v-au rămas de la oamenii care v-au jalonat destinul de scriitor? Vorbe spuse de cineva, de o persoană, de un poet, de un scriitor.

Asta cu compromisurile mi-a adus aminte de ceva si anume că marele regizor Buñuel, într-o emisiune în care l-am văzut, spunea același lucru. Îl întreba cineva, ce sfaturi i-ați da unui tânăr regizor? Să nu facă niciodată compromisuri. Mai bine să moară de foame, decât să facă un compromis. Numai că Buñuel a debutat și a continuat apoi să facă filme comerciale, pline de compromisuri. Primele lui vreo zece filme sunt filme comerciale după rețetă, cum se făceau în acea vreme, din care el putea supraviețui. Iată că, uneori, nu e cazul lui Gellu Naum care era un om foarte integru, această poveste cu compromsurile este și ea puțin alunecoasă. Am învățat foarte multe de la scriitorii pe care i-am cunoscut, mai ales de la colegii mei de generație. De pildă, Traian T. Coșovei pe care l-am evocat aici, îmi spunea întotdeauna: să nu te superi și să nu reacționezi dacă cuiva nu-i place poezia ta. Să nu te superi, de pildă, pe poeții din provincie care te înjură ca poet. Lasă-i. Fiecare pasăre pe limba ei piere. N-o să-i învățăm noi cum se face poezia. Asta am ținut minte foarte bine și de-atunci, de când spunea Traian lucrurile astea, eu nu mă supăr pe nimeni. Îl las pe fiecare să spună câte ceva. Pe facebook, de pildă, îmi vine în fiecare zi să reacționez, la aproape tot ce se spune. Îmi vine să scriu că nu-i așa, nu e adevărat, e o minciună, este rău ceea ce scrii. Și după aceea stau și mă gândesc puțin și-mi spun: la ce bun? Pot eu să schimb opiniile acestor oameni? Fără îndoială că n-am să le schimb. Atunci de ce să intervin? Așa încât mâ înfrânez și-mi păstrez liniștea interioară.

Există termenul acesta de confrate care s-a specializat pentru mediul scriitoricesc. Nimeni nu se socotește confrate cu altcineva, eu ca jurnalist nu spun nimănui că e confratele meu, doar scriitorii spun confratele meu și avocații, într-o măsură, cei mai în vârstă. Dar ce spune acest termen despre felul cum există literatura în România?

Eu nu folosesc cuvântul confrate și nici nu prea l-am auzit prea frecvent. E mai curând ironic când se folosește. Dar, într-adevăr, există ceva special în lumea artiștilor, în general, și a scriitorilor, firește, și anume un fel de sentiment de apartenență la un fel de sectă. La un fel de frăție în sensul acelor frății secrete, ale pașoptiștilor, masonerii de toate felurile. Mai ales între poeți, e o religie a poeziei în care cei care participă la acest cult se recunosc cumva între ei. De pildă toți poeții când se întâlnesc se sărută. Se sărută pe obraji. In semn de iubire pentru această mică sectă, pentru acest mic grup. Iubire pentru poezia care îi însuflețește pe toți. Lucrul ăsta nu se întâmplă la ingineri sau la frezori-rabotori. Sau la manicuriste. E o caracteristica a artiștilor. Artiștii, într-un fel, deși se mănâncă unii pe alții și relațiile lor sunt foarte tensionate, totuși de fiecare dată când se întâlnesc se recunosc ca un fel de suplicanți ai poeziei. Un fel de oameni pentru care poezia este mai sus de lumea obișnuită, mai sus de pasiunile lor, mai sus de urile și de invidiile lor și care-i unește.

Vă simțiți un scriitor clasicizat? Aveți senzația că a început o clasicizare a dvs, acum la 64 de ani?

În primul rând, încă n-am 64, țin foarte tare la cele 2-3 luni sau cât mai am până atunci. Oricum am fost foarte mândru în perioada asta că n-am intrat la categoria peste 65 de ani, n-am fost închis în casă și legat fedeleș, cum se zice. Eu cred că în acest moment nu se mai clasicizează nimeni, nici să vrea, nici să nu vrea. Adică, literatura a devenit atât de marginală în viața națiunii, încât, practic, nu mai există scriitori care să înseamne ceva în spațiul public. Scriitorii nu mai sunt opinion makers, nu mai sunt guru naționali. Eu am prins epoci în care scriitorii erau aproape niște zei. Epoca lui Marin Preda, epoca lui Nichita Stănescu. Toată lumea îi cunoștea. Dacă te duceai în creierii munților știa ciobanul acela cine e Nichita Stănescu. Și poate spunea și o poezie de el. Nu mai sunt vremurile acelea. Scriitorii nu mai sunt în manuale. Poate nu știți, dar scriitorii de astăzi, și când zic de astăzi, zic de șaizeci de ani încoace, practic nu mai sunt în manuale. In manuale au rămas clasicii. Până la Nichita Stănescu sau până la Marin Sorescu. După aceea este no man’s land, nu mai știe nimeni de niciun scriitor. De asta și să vreau nu m-aș putea clasiciza. Slavă Domnului că eu ma simt un om foarte OK așa cum sunt. N-am nevoie de niciun fel de preeminență publică, nu am nevoie să fiu un guru, m-am retras întotdeauna din spațiul public care tindea să mă aprecieze mai mult decât mă apreciez eu însumi. De pildă, ultima dată când a trebuit să țin o conferință la Ateneul Român, acum vreo lună și jumătate sau două, vreau să spun că am agonizat. Am agonizat la gândul că va trebui s-o țin. Pentru că, din punctul meu de vedere, eu nu am ce să caut la Ateneul Român. Pentru mine ideea de Ateneu Român ține de ideea de panteon național, nu cred că oricine poate să conferențieze acolo. Așa încât, când în urma unor nenumărate intervenții, a trebuit să accept, nu m-am simțit bine. Mi-am făcut treaba, mi-am făcut datoria, am ținut o conferință, dar nu am simțit că este locul meu acolo. Locul meu este cu prietenii mei, am doi-trei prieteni, ne întoarcem iarăși la tema prieteniei, am doi-trei prieteni foarte buni cu care mă simt bine și-n fața foii de scris. Sunt singurele locuri în care eu ma simt bine.

Situația aceasta a clasicizării scriitorilor contemporani este doar în România? Cred că există țări în care scriitorii încă au greutate, poate în Argentina, de pildă.

Pai, spuneți-mi un scriitor argentinian contemporan, dacă stiți.

Nu știu.

Să nu va faceți complexe, că nu știu nici eu. Marii scriitori argentinieni sunt tot aceia de acum 60-70 de ani. Borges, cei pe care îi știe toată lumea, Cortázar, Sábato și în rest nimeni nu mai știe ce-i acolo. Nimeni nu mai știe niciun scriitor sud-american din ultimii 50 de ani. Ăsta este adevărul. Lumea s-a schimbat atât de tare, filmul, televiziunea, toate mediile au erodat atât de tare literatura, încât literatura se întoarce, și, aș spune eu, se întoarce bucuroasă în anonimatul în care ea ar trebui să trăiască și-n care ea prosperă. Literatura nu prosperă sub reflectoare. Literatura este ceva de suflet. Este ceva, nu care te trage pe tine către ea, ci unde te duci dacă vrei să te duci. Este ca o biserică care nu face nimic ca tu să intri în ea. Doar are ușa deschisă. Când simți, când crezi că trebuie să intri, te duci. Dar ea nu te trage înăuntru.

Dar există scriitori foarte cunoscuți,  de exemplu Haruki Murakami, imediat cum apare o carte, o cumperi, nu stai pe gânduri.

Sau Origami cum îi zicea Cezar Paul Bădescu, cum auzise el că i se spunea. Sigur că există câțiva autori foarte cunoscuți de toată lumea, și ei, din păcate, cei mai mulți, oameni în vârstă. Media de vârstă, de pildă, la Premiul Nobel pentru literatură este de 79 de ani. Media de vârstă din totdeauna a celor care au luat acest premiu. Este, într-un fel, normal ca autorii cei mai cunoscuți să fie oameni în vârstă. Pentru că ei au avut timp să-și creeze o operă, să consolideze o operă și atunci sunt cunoscuți de foarte mulți oameni. Dar în momentul acesta cea mai mare concurență pentru ei nu vine din partea mediilor, sau din partea muzicii rock sau din partea altor forme de entertainment, ci vine din partea scriitorilor comerciali. Scriitorii comerciali sunt cel mai mare pericol pentru literatura, să spunem, mainstream. Pentru că acești scriitori comerciali, care în anumite societăți, ca-n Statele Unite sau în vestul Europei se vând în milioane și milioane de exemplare, ei, într-un fel, absorb puterea de lectură a oamenilor. Oamenii citind mereu pe Tracy Chevalier sau Cincizeci de umbre de gri si tot felul de cărți de felul acesta, care nu sunt nici ele de disprețuit într-un fel, ei nu mai au putere să citească și cărțile adevărate, cărțile care vin pe o tradiție de trei mii de ani, o tradiție europeană care începe cu Homer, nu? Nu mai au această răbdare de a duce aceste cărți grele, puternice, răsplătitoare pentru suflet, de a le duce până la capăt. Nu mai înțeleg și nu mai au timp să pătrundă subtilitățile acestor cărți. Pentru că celelalte, mormanul uriaș care se prăbușește asupra lor, le absoarbe puterile. Aceste cărți spuneam că nu sunt nici ele de disprețuit pentru că ele sunt un fel de utilități, cum sunt aspiratorul de praf, mașina de spălat, frigiderul, ele au niște standarde, sunt făcute pentru publicul țintă care cu asta trăiește, asta consumă. Și între ele există o concurență, și ele satisfac anumite nevoi.

Mă gândesc că jocurile, și filmele ce concurează literatura, reprezintă o industrie a emoției. Cel mai mult joci jocurile care îți provoacă emoții. Citești cărțile care-ți provoacă emoții. Te uiți la filmele care te emoționează. Literatura bună nu-ți livrează imediat aceeași cantitate de emoție pe care ți-o livrează un joc.

Si nu același fel de emoție. Ăsta e lucrul cel mai important. Omul evoluează spiritual, și evoluează de-a lungul întregii sale vieți. Prin forța lucrurilor se oprește la un stadiu sau altul. Sunt oameni care evoluează mai mult decât ceilalți în absorbirea unui anumit tip de experiență, nu i-aș spune emoție, i-aș spune experiență care este în același timp afectivă și cerebrală. Și pe care o poate livra o carte bună, o carte cu adevărat bună, James Joyce, de pildă, Ulise. Foarte puțin oameni au capacitatea de a citi și de a înțelege această carte. Mulți pot încerca s-o citească și să rămână la un anumit nivel al ei. Dar să ajungi la maximum din experiența pe care ți-o oferă James Joyce în această carte nu este la îndemâna oricui. Trebuie să treci printr-o mare experiență culturală. Trebuie să fii foarte bine educat, să fii foarte culturalizat ca să poți înțelege această carte. Este o carte care satisface, să zicem așa, nevoie speciale ale spiritului.

În încheiere, aș vrea să vă întreb despre comunism. În copilărie, în adolescență, pe care eu le-am trăit pe vremea comuniștilor, simțeam zilnic apăsarea regimului comunist. In carțile dvs această apăsare am senzația că ține de un plan secund. Doar în volumul al treilea din Orbitor, ea este manifestă.

Eu nu tratez probleme în cărțile mele, nu sunt genul acesta de scriitor. Sunt autori care își fac un debușeu din discutarea problemelor acute ale lumii. Eu sunt un autor preocupat de literatură în primul rând, preocupat de lumea mea imaginară, lumea mea interioară, lumea mea fantastică, fără să neglijez totuși realitatea, fără să neglijez ceea ce se vede. Firește că în perioada anilor ‘80, când am deschis și eu ochii asupra lumii, Securitatea era foarte prezentă. Pentru că erau anii crunți ai comunismului. Comunismul a avut două perioade foarte crunte, și anume anii ‘50 și anii ‘80. Anii ‘80 au instituit acel cult odios al familiei domnitoare și au înăsprit atât de tare condițiile de viață încât în anumite privințe România era cum e Coreea de Nord sau cum ne închipuim noi că e Coreea de Nord astăzi. Noi în acele condiții am debutat. În acele condiții am ajuns și noi în literatură, niște puști de 22-23 de ani, inițial. Și în acel deceniu a trebuit să luptăm pentru preeminența literară, să ne afirmăm, să publicăm câteva cărți, așa cum s-a putut. Am avut în primul rând de-a face cu cenzura, mai mult decât cu Securitatea. Toate cărțile mele au fost cenzurate. Și poveștile mele cu cenzura sunt atât de labirintice încât ne-ar lua încă o emisiune ca să vi le descâlcesc. Vreau să vă povestesc, foarte pe scurt, doar una, la care am făcut și aluzie în Creionul de tâmplărie. La un moment dat, redactorul meu de carte, poetul Florin Mugur, discuta despre o carte a mea, la parterul Editurii Cartea românească, cu o doamnă cenzor. Și mie mi-a spus să mă duc la etaj. Așa că am stat la etaj, de unde fiindcă era 6 seara, după terminarea programului, se auzea foarte bine tot ce se discuta jos. Toată clădirea, în afară de noi, era goală. Și am asistat la un spectacol extraordinar, stând ascuns acolo sus, ca-n romanele rocambolești, am asistat la discuția dintre ei. Florin Mugur, ca s-o convingă să dea drumul la această carte de versuri, i-a cântat, i-a dansat, i-a recitat versurile în toate felurile cu putință, a persuadat-o în toate felurile, a amenințat-o câteodată, a lingușit-o altădată. Au fost trei ore de luptă a lui Iacob cu îngerul, până ce, în sfârșit, după aceste trei ore epuizante cenzorița a cedat. Și a dat drumul cărții, a pus ștampila ca această carte să poată să meargă mai departe. După aceea, cenzorița a plecat și Florin Mugur mi-a spus că pot să cobor. Și am coborât și am mers cu el până unde stătea el, lângă Mitropolie. Tot drumul n-a scos o vorbă. Era cenușiu la față, a mers numai cu ochii în pământ, era un om epuizat. Era un om terminat. Terminat de tot acest spectacol grotesc și absurd pe care trebuise să-l dea, ca o carte să existe. Niciodată n-am să uit acest lucru.

Vă mulțumesc mult pentru acest interviu.

Vă mulțumesc si eu pentru invitație.

Distribuie acest articol

21 COMENTARII

  1. Este un mare noroc că suntem contemporani cu dl Mircea Cărtărescu. Personal, îl consider cel mai mare prozator din toată istoria literaturii române. Asupra resorturilor care au făcut ca sufletul românesc să producă un astfel de autor care ridică la rang de universalitate cultura românească, ar trebui să ne gândim cu mândrie, recunoştinţă şi mirare. Prin el, cultura/ literatura românească se universalizează, undeva sus de tot, la apogeul unei metafizici eterne.

  2. O data scufundat in universul cartilor sale nu mai ai scapare, este un univers in care fantasticul devine real si realul devine fantastic.

  3. Sunt autori care își fac un debușeu din discutarea problemelor acute ale lumii. Eu sunt un autor preocupat de literatură în primul rând, preocupat de lumea mea imaginară, lumea mea interioară, lumea mea fantastică, fără să neglijez totuși realitatea, fără să neglijez ceea ce se vede.
    Ma uimeste cu cita grije incearca sa se faca uitata o perioada in care era deosebit de activ in discutarea problemelor acute al lumii ca intelectual aservit.
    In acel moment, pt mine, Cartarescu a incetat sa mai fie scriitor.

    • Trec peste faptul că multă lume (presupun că și dvs) ați considerat atunci că soluția la corupția băsesciană era să trecem o dată cu Ponta în tabăra pro-rusă, soluție pe care nu o împărtășesc (din punctul ăsta de vedere am fost în aceeași tabără cu MC, iar chestia cu „aservirea” e oricum jignitoare pentru că el nu a avut niciodată funcții remunerate de la stat – în afară de cea de profesor – spre deosebire de cei care i-au adus mereu acuzații) , dar general vorbind dvs sunteți cel ce pierde când judecați scriitorii după opiniile lor politice. Comuniștii, de pildă, au avut poeți buni, Aragon, la noi Labiș, Garcia Lorca etc; de asemenea în tabăra germanofilă e celebrul caz al lui Celine și multe altele. La bătrânețe, Slavici a făcut pușcărie pentru că susținea unirea cu Transilvania în interiorul Imperiului Habsburgic, ceea ce după 1918 a putut fi considerat trădare, din fericire și-au venit în fire repede :) Literatura trăiește prin ea însăși, altfel scriitorul e prost :)

      • Primul raspuns mi-a fost cenzurat, mai incerc odata Trec peste faptul că multă lume (presupun că și dvs)
        M-as bucura sa va abtineti sa faceti presupuneri in ceea ce ma priveste!

        • Îmi pare rău că v-am supărat. Teza asta cu „intelectualul aservit” a circulat doar în anumite cercuri, ale unor … neintelectuali aserviți, de asta am făcut această presupunere. În general Cârtărescu nu s-a exprimat în public decât în puține cazuri (specific, doar în situația de care vorbesc a avut un ecou) și de fiecare dată în favoarea libertății și împotriva dictaturii. Afirmația dumneavoastră e jignitoare pentru toți cei care am făcut această alegere. Personal, fiindcă se întâmplă să îi fi fost student un semestru, pe când era asistentul lui N Manolescu, pot să vă asigur (atât cât contează asigurarea mea) că sunteți departe, foarte departe de realitate… În realitate s-a ferit dintotdeauna de orice funcție, și, dacă ne gândim bine, e cam singurul scriitor român care trăiește din ce scrie…ceea ce e exact opusul „intelectualului aservit”

          • Badici,
            Din pacate nu-ti pot raspunde cum as dori:
            1 faptul ca cineva dintr-un anumit spectru spune ceva si punctual coincide cu ce spun eu nu-nseamna ca as apatine acelui spectru, sr spune logica unui ing. Sigur ca-ti permiti sa spui ce vrei, esti autor si esti pe linie.
            2. Luarea de pozitie a scriitorului a fost vadit manipulatorie si antidemocrata.
            3. Nu stiu daca a fost interes, de ex ceva legat de ICR si traduceri, sau doar naivitate, ca d-aia iubum femeile nu asa?
            4. Tare mi-ar place sa aud parerea scriitorului, ca tot e interviu, despre acea perioada.

            • până la urmă, aveți dreptate, nu contează, părerea e părere. Eu încercam să vă spun că sunteți în eroare, poate pentru că îl consider mare, prea mare ca să conteze Băsescu pentru el :) Mai știe cineva cine era vodă în Moldova când a debutat Eminescu? Când te înjură Gâdea nu e așa o mare problemă, dar dvs sunteți de bună credință, deci contează mai mult. Cu traducerile cred că puteți afla singur ( i-am apreciat pe nemți că încă au librării bogate și primitoare, în care chiar intră și cumpără, la noi mai puțin) ce editură îl publică pe autor, o să vedeți că nu are nevoie de ICR pentru asta. Cât despre cât suntem unii sau alții de „pe linie”… linia asta nu e așa de dreaptă cum reiese din formula asta :) Pe aici scriu și socialiști, și conservatori, și ortodocși.. iar eu de când am abandonat serialul despre IT scriu doar când simt nevoia, între două articole se schimbă și linia, și uneori și guvernele :)

    • Rar, dar cind e vorba de politica esti in tabara cu @ Munteanu.
      Fleosc, Marito!
      Mircea Cartarescu n-a incetat sa existe ca scriitor, pentru ca unora nu le place ce a optat odata si nu a fost in barca cu primplagiatorul national.

    • Neamţu: publicistica unui scriitor, fiind un text la zi, nu intră aproape niciodată în OPERA acelui scriitor. Aproape toţi marii scriitori au fost nişte publicişti/ ziarişti jalnici( chiar şi Eminescu). La Judecata de Apoi a scriitorilor, numai OPERA rămâne cea care validează( sau nu…) Eternitatea…..

      • Eminescu a fost un mare ziarist. Era singurul ziarist al vremnii sale (si poate si astazi, cel putin in Romania) care scria studiind statistici si scria ceea ce gandea cu adevarat. Cenzurarea volumului X al operei sale in timpul regimului comunist spune destul.

      • Lucifer, eu m-am referit la critica scriitorului, la adresa altor scriitori care-si fac debuseu, sugerind astfel, ca vezi Doamne, dinsul e curat ca lacrima si nu ar face in veci asa ceva.
        Fiecare poate califica aceasta afirmatie cum il taie capul, poate ajunge chiar la concluzia, ca un oarecare domn Badici, ca eu fac parte din ogranele KGB, cu misiunea de a compromite cultura romana.

      • Si ar mai fi ceva, apreciez mult personalitile cu opinii particulare, dar in perioada de care vorbim se formase o opinie de turma, prea erau citiva, prea uniti in cuget si simtiri.

  4. Un interviu bun, mi-a ajutat sa-l cunosc mai bine pe MC, sa-l inteleg, chiar daca – mai ales – nu sunt intrutotul de acord cu ideile-opiniile Dumisale. Asa e bine intre oameni cinstiti, sinceri. Felicitari realizatorului !

  5. Vai cata „grije” ai sa torni cenusa in capul lui. Faptul ca a avut o opinie, anti ceva ce era evident rau, aproape de raul absolut, nu l-a facut automat bun in mod absolut, asa cum doar groupthinkingul ne da iluza asta. Au fost si sunt vremuri in care toate optiunile sunt rele, dar nu egale. Indubutabil, unele sunt mult mai rele ca altele. Sa nu uitam cat de mult rahat s-a turnat in capul intelectualilor ca Plesu, Liiceanu, ca au avut o optiune la un moment dat, de care ulterior s-au delimitat. Dar ei au ramas „aserviti”, ca asa spune Antena3 si altii care nici macar nu s-au delimitat de rau, nici macar cand adevarul era evident pentru oricine.
    Au fost si intelectualii, ca si multi dintre noi, atrasi de posibilitatea de a scapa de Raul Cel Mare prin ceva ce s-a dovedit ulterior doar un Rau Mai Mic. Dar chiar si asa, fara a incerca sa relativizez, eu cred ca oamenii astia si-au facut datoria de intelectuali. Cand ai de ales intre doua rele, il alegi pe cel mai mic. Cand esti intelectual si trebuie sa „luminezi” in jurul tau, incerci sa iti exprimi opinia si alegerea, insa multi confunda asta cu a fi aservit: Cartarescu are o viata normala, nu castiga 20.000 EUR ca Gadea, nu se lafaie in luxul unui aservit. De aceea nu sunt de acord cu sintagma „aceeasi mizerie”, e o gaselnita a Raului Cel Mare pentru a-i face pe oameni sa nu mai perceapa diferentele si la o adica sa aleaga tot Raul Cel Mare, „ca nu mai conteaza, astia macar ne mai dau 10 lei in plus”.

    • Roberto Bolaño Ávalos s-a mutat din 1977 în Spania. Este, într-adevăr, cel mai important scriitor hispanic de după 2000. America latină a avut marele boom în anii 50-70 ai secolului trecut, cu acea cohortă impresionantă de autori. Acum, criza e generală, nu numai a literaturii hispanice. Cărtărescu și spune că laureații Nobel sunt toți trecuți de 60 de ani.

  6. ‘“Nimeni nu mai stie niciun prozator sud american din ultimii 50 de ani.”
    Cu placere va ofer domnule Cartarascu cateva nume de importanti scriitori omisi din foarte scurta d-voastra enumerare:
    Roberto Bolzano, Vargas Llosa, Jorge Amado, Fernando Vallejo, Junot Diaz.

  7. Cărtărescu are dreptate cand spune ca scriitorii de mare succes precum Coelho sau Isabela Alende fac rau literaturii, au ajuns sa produca carti pe banda rulantă și se vede că nu mai au nimic de spus.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

“Tradiţia” Sf Andrei, moaştele lui Eminescu şi cruciadele IPS Teodosie Tomitanul

Arhiepiscopul Teodosie de Constanţa, acest Radu Mazăre al BOR, se agită periodic pentru organizarea câte unui carnaval televizabil, în bunul obicei local....

Netflix, Sir David Attenborough și morsele care se „sinucid” din cauza încălzirii globale – Un nou exemplu de fake news și manipulare climatică

Pentru a șoca și manipula cu succes opinia publică naivă și mai puțin informată, o parte a mass mediei recurge la ceea...

… drumul spre iad al Papei Francis

... si-atunci aveti a ma ierta daca nu voi discuta acum nici alegerile din Romania sau din Statele Unite, nici Ziua Recunostintei,...

Țara noastră în termeni de destin*

In interviurile pe care le-am făcut în marginea recentului dialog epistolar cu Andrei Pleșu intitulat Despre destin, am fost întrebat în câteva...

The Winter Is Coming

Am scris despre Karabah! Da, da. Nu e nicio glumă: în 2005 am făcut o lucrare de master pe tema războaielor din...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.