marți, august 3, 2021

Copiii noștri si drogurile. Ai zero posibilități de a trata în Romania un adolescent dependent de droguri. Interviu cu psihiatrul Eugen Hriscu

Daca copilul tău ar avea probleme cu dogurile sau cu alcoolul, nu vei avea nici o soluție de tratament. Nu există centre la stat sau la privat care să-l ajute. Este nedrept să dăm vina pe părinți pentru problemele de adicție ale copilor lor. Majoritatea părinților fac tot ce pot, dar statul român nu face nimic, dar absolut nimic, pentru copiii si tinerii dependenți de droguri, spune Eugen Hriscu, psihiatru specializat în adicții. Sănătatea mintală este o cenușăreasă în medicina românească.

În pandemie, statul român nu luat nici o măsură pentru a preveni problemele de sănătate mintală care au apărut. A inaugurat doar niște linii telefonice, cu mare fudulie, care au durat puțin. ”Psihiatria a fost întotdeauna o cenușăreasă, și sănătatea mintală sau problemele psihice întotdeauna au fost desconsiderate…  dar mai e un fenomen care ține de metehnele Ministerului Sănătății. Sănătatea mintală în ultimii 50 de ani nu a ieșit dintre zidurile spitalelor…”


Discutăm astăzi cu psihiatrul Eugen Hriscu despre sănătate publică, droguri și și diferite dependențe la adolescenți. Pornim de la o carte recent apărută la editura Humanitas, Noi, copiii din Bahnhof Zoo. Aș vrea să începem cu rolul anturajului în inițierea consumului de droguri. Am văzut multe comentarii despre această carte, Noi copiii din Bahnhof Zoo. Ce rol are anturajul în realitate, în inițierea consumului de droguri?

Adolescența este o vârstă foarte importantă în dezvoltarea unui individ. E considerată a doua perioadă importantă în neurodezvoltarea persoanei, prima fiind copilăria mică. În adolescență copilul începe acest proces de separare și dezinvestire a familiei și se orientează către lume. Iar ceea ce numim anturajul, grupul de prieteni, devine un soi de înlocuitor de familie. Până la urmă, adolescentul se uită în afara lui, în afara familiei sale și-și găsește acei oameni pe care îi admiră, cu care ar vrea să-și petreacă timpul, pe care vrea să-i impresioneze șamd. Aici, sigur, joacă un rol și personalitatea adolescentului, ce fel de oameni i-ar plăcea să aibă în jurul său. Dar e important și ce este disponibil la un moment dat pentru adolescent, ce-i oferă cartierul, școala, societatea, ca modele, și activități. Iar aici este locul unde societatea poartă o responsabilitate. Și anume să orienteze adolescenții către anumite tipuri de activități, să ofere anumite modele pentru ca adolescentul să poată fi ajutat să facă niște alegeri sănătoase pentru el, pe termen lung.

Adolescența este perioada explorării, a descoperirii pe cont propriu a lumii. Nu poți să descoperi lumea dacă ești foarte prevăzător.

Există în perioada adolescenței o diminuare a capacității de judecată pe termen lung. Și o pornire, să zicem așa, către comportamente de risc care oferă o gratificare imediată. De aceea o mare problemă a campaniilor anti-drog este că sunt făcute de adulți și relevă mentalul adultului. De exemplu, drogurile îți opresc viitorul, e o formulare clasică, sau nu consuma, spune nu drogurilor pentru că în felul ăsta viața ta va fi nemaipomenită până la adânci bătrâneți. Este un mod tipic de a gândi al adultului care pune în balanță câștigul pe termen lung cu câștigul pe termen scurt, și dacă câștigul pe termen lung este net superior, va alege câștigul pe termen lung. Creierul adolescentului nu gândește așa. De exemplu, confruntat cu povestea tragică a tinerilor din Bahnhof, din Berlinul anilor ’70, care consumă droguri, un adolescent va spune, da, dar asta nu mi se poate întâmpla mie, pentru eu o să știu să mă opresc la timp. Și, bineînțeles, același lucru spun și tinerii din Bahnhof Zoo, că lor n-o să li se întâmple nimic. Această particularitate a creierului adolescentin de a face calcule care tind să selecteze câștigurile pe termen scurt. Pentru ei contează senzația, explorarea, riscul, noutatea, pentru că este o vârstă a descoperirii lumii. Or, nu poți să descoperi lumea dacă ești foarte prevăzător.

Sunt multe prejudecăți și mituri pe care le au adulții privitor la consumul de droguri în Romania. Care sunt cele mai răspândite greșeli care se fac în judecarea consumului de droguri ca atare, social vorbind.

Suntem o societate destul de crudă în ceea ce privește acest fenomen – până la urmă drogurile au intrat în România undeva pe la mijlocul anilor ’90, deci avem o istorie în jur de treizeci de ani cu acest fenomen. Cred că principala neînțelegere legată de droguri este demonizarea lor. Marea majoritate a oamenilor care consumă sau au consumat droguri nu vor avea probleme cu ele. Sigur, va exista o parte dintre consumatori care va ajunge să aibă probleme. Nimeni nu știe dinainte și aici este riscul pe care ți-l asumi, nimeni nu știe dinainte dacă va avea sau nu va avea probleme cu drogurile, așa cum nimeni nu știe dinainte dacă va ajunge alcoolic. Așa cum cine intră într-un cazino nu știe dinainte dacă vă ajunge să-și vândă casa ca să-și plătească datoriile la cămătari. E un nivel de risc pe care ți-l asumi când consumi o substanță, dar marea majoritate a tinerilor care vor experimenta o substanță, vor reuși la un moment dat, pe măsură ce se maturizează, să renunțe la această substanță, sau vor scădea foarte mult consumul ei. Din punctul acesta de vedere, această sperietoare imensă, această anxietate uriașă a părintelui legată de droguri, de posibilitatea ca copilul lui să consume droguri este – ne-o arată statistica – nejustificată. Sigur, din nou spun, nu știm niciodată dinainte ce adolescent va ajunge să devină dependent, cine va ajunge să consume din ce în ce mai mult, și va lua droguri din ce în ce mai periculoase, de aceea un anumit nivel de prevedere și îngrijorare sunt justificate.

Cum ar putea părinții să învețe să se comporte cu copiii în această privință?

Eu am o problemă cu această întrebare care cred că mi se pune cel mai des în situații de genul acesta, de interviu. Și cred că mulți colegi de-ai mei sunt întrebați același lucru. Și mi se pare un pic nedrept față de părinți, mai ales în România. Cred că ar trebui să înțelegem că responsabilitatea foarte mare cade pe societate, nu atât pe părintele individual. Riscul este să inducem rușine și vinovăție în părinte care nu știe ce să facă, nu s-a informat, nu e suficient de “cool”, nu are suficient timp liber șamd. Astea sunt, să zicem, locurile comune. Trebuie să comunici cu copilul și trebuie să petreci timp cu el. Dar avem nevoie, totuși, ca societate, să construim niște posibilități de intervenție care să-i ajute pe tineri și pe părinți. Părerea mea este că în momentul de față, mai ales în situația dramatică în care se găsește sistemul de sănătate mintală pentru copii și adolescenți în România, cel mai bun lucru pe care un părinte de adolescent sau de copil mic îl poate face pentru viitorul copilului său este să scrie la Ministerul Sănătății, să scrie la Agenția Națională Antidrog să solicite campanii de prevenire. Să scrie la Ministerul Sporturilor să solicite programe de sport accesibile, nu doar echipe de fotbal care pregătesc fotbaliști profesioniști, ci pur și simplu, fiecare cartier ar trebui să aibe una, două, trei echipe de fotbal, de baschet, de volei, de handbal, poate chiar și de jocuri pe calculator, care să ofere tinerilor locuri și modalități de petrecere a timpului liber. Mi se pare nedrept, și un gest de deresponsabilizare din partea statului de a pune toată responsabilitatea pe părinte. Până la urmă, toți părinții – nu toți, într-adevăr, dar majoritatea părinților fac tot ce pot, în condițiile date, în timpul liber pe care-l au. Este, cred, momentul să încetăm această încărcare cu responsabilitate a părintelui și să întoarcem un pic degetul acuzator spre ministerele care păstoresc sănătatea publică în România și care de treizeci de ani, cel puțin pentru copii, nu au făcut aproape nimic.

Practic, dacă am un copil care se droghează și dacă vreau să fac ceva pentru el, în principiu, ar trebui să am o îndrumare de la un centru, iar în România aceste centre nu există.

Exact. În acest moment, un copil dependent de droguri nu are, nicăieri în această țară un centru de stat sau privat, unde să poată să meargă să primească un tratament care să se întindă pe o lună, două, trei, în care să fie atât asistat medical, cât și psihologic. Există asemenea centre, puține și private. Statul român nu face mare lucru nici pentru adulți. Dar adulții au acces la bani, există asemenea intervenții pentru adulți. Propriu-zis, un adolescent consumator de  droguri sau un dependent de droguri, așa cum sunt adolescenții din cartea aceasta, trebuie să aștepte în România să facă 18 ani.

Până la 18 ani nu au niciun fel de posibilitate de a se trata?

Până la 18 ani pot să fie internați într-un spital de psihiatrie, dacă sunt primiți, dar consumul de droguri nu este o afecțiune internabilă. Doar dacă consumul de droguri evoluează spre o altă tulburare, gen depresie, psihoză, să zicem că atunci ar putea fi internați în spitalul de psihiatrie și oricum îngrijirile de acolo sunt complet nepotrivite pentru dependența de droguri, și mult prea scurte, o săptămână de internare nu ajută pe nimeni cu nimic. Sau cabinetele ambulatorii unde un tânăr poate merge să primească niște pastile pe o rețetă, dar un consumator de droguri, un consumator de substanțe nu are neapărat nevoie de și mai multe substanțe. Cartea e o lectură bună pentru un părinte ca să înțeleagă traseul unui consumator dependent. La un moment dat toți acești tineri caută un loc unde să se interneze din propria lor dorință pentru că simt că nu se mai pot controla pe ei înșisi și ajung să caute un fel de refugiu din calea propriei lor incapacități de a se controla.

Dar nici in carte, adolescenții de acolo, nu găsesc un astfel de refugiu…

Sigur, doar că atunci era Berlinul anilor ’70, heroina atunci intra în Europa de vest. Ce nu se spune în carte este că dramele acestor tineri  – mulți dintre ei sfârșesc prin a muri – dramele și morțile lor nu au fost în zadar. Urmând acest val de consum din anii ’70, țările vestice au receptat semnalul și au pus la punct bazele sistemului lor de tratament. Centre rezidențiale, comunități terapeutice, clinici de detoxifiere, sisteme elaborate de evaluare și alocare a tratamentului în funcție de severitatea adicției, chiar și intervenții un pic mai controversate, cum sunt camerele de injectare.  Adică să-i iei de pe străzi, să nu mai stea pe scări de blocuri, unde să fie văzuți de copii, și să consume drogurile într-un loc care este măcar este steril și un loc unde nu pun probleme. În Germania și în Elveția e vorba inclusiv de administrarea de heroină la consumatorii dependenți care au încercat absolut tot, fără niciun rezultat. Cumva acești tineri și suferința lor a fost auzită în Europa de vest și sistemul lor de tratament de acum atunci a fost început. La noi tinerii din Bahnhof Zoo au fost tinerii din Ferentari de la sfârșitul anilor ’90. Nu doar din Ferentari, și din Rahova, și din Dristor, și din Sălăjan, toată generația de hiphoperi care au început în perioada aceea și care au cântat despre povestea asta. Din păcate reacția autorităților a fost extraordinar de slabă. In carte se anunță undeva în jur de 40 de decese pe an, în Berlin. În București s-a murit cu sutele, dacă nu cu miile din cauza consumului de droguri și a afecțiunilor asociate – HIV, hepatita C. Din păcate, nimeni nu a părut să fie în niciun fel impresionat sau dispus să facă ceva pentru acești copii și familiile lor. Probabil pentru că erau din Ferentari.

Și tipicul medicinii românești am senzația că eludează bolile psihice și tratamentul psihic al bolnavului. Nu știu dacă sunteți de acord.

Cred că e mai mult decât atât, e adevărat. Psihiatria a fost întotdeauna o cenușăreasă, și sănătatea mintală sau problemele psihice întotdeauna au fost desconsiderate…  dar mai e un fenomen care ține de metehnele Ministerului Sănătății. Sănătatea mintală în ultimii 50 de ani nu a ieșit dintre zidurile spitalelor. La un moment dat, tot în aceeași perioadă, începând cu mișcarea antipsihiatrică din anii ’70-’80, și apoi mișcarea pentru drepturile pacienților, cumva s-a ajuns la această înțelegere că oamenii cu probleme de sănătate mintală, că vorbim de depresie, de dependență de droguri șamd, sunt cel mai bine tratați în comunitățile lor și nu înăuntrul unor spitale de psihiatrie cu sute, poate chiar mii de paturi. Spitalele pe care noi le avem acum în România sunt niște relicve care în Europa occidentală au dispărut demult. Spitale cu sute și mii de paturi, cum este Spitalul Socola, Spitalul Obregia, cum sunt spitalele mari, nu mai există, sunt istorie. Acum există centre mici de tratament, în comunitate, uneori chiar intervenții mobile ambulatorii, în așa fel încât obiectivul să fie să păstrezi cât mai mult contactul pacientului cu familia și cu mediul său. Din păcate reforma în medicină în România nu s-a întâmplat, cu atât mai mult reforma în sănătatea mintală. Și atunci toate aceste intervenții pentru dependență de droguri, pentru că nu se pot face în spital, s-a ales a nu se mai face nimic. Există o rezistență uriașă în a genera forme noi de intervenție terapeutică în România. Rămânem la acest model al spitalului care în toată sănătatea, nu doar în psihiatrie, este cel mai scump și cel mai dificil pentru pacient. Pentru că îl scoate din mediul său. În Europa vestică, și nu numai, obiectivul este să ții pacientul cât mai departe de spital. În România, pacientul se tratează doar la spital. Acest reflex al spitalului și al spitalizării a blocat ani de-a rândul înființarea de servicii noi în afara spitalului. Pentru că asta ar presupune luarea de fonduri din bugetele alocate spitalului, iar acolo există o rezistență foarte mare.

Am văzut în timpul pandemiei ce măsuri s-au luat privind sănătatea mintală a populației. Fiindcă citind articole din presa occidentală, una din marile probleme declanșate de pandemie au fost anxietatea și o mulțime de boli psihice sau pshiatrice… Nu știu nicio măsură luată în România pentru a preveni sau pentru a întâmpina această problemă.

Nu știu dacă ați vrut să apăsați un punct nevralgic, dar pentru mine ăsta este realmente unul din subiectele care mă înfurie extraordinar de tare. La începutul pandemiei foarte multă lume a încercat să facă lucruri, au apărut ca ciupercile după ploaie vestitele linii telefonice, unde pasămite românul copleșit de anxietăți și de depresie ar trebui să sune și de la capătul celălalt al liniei telefonice o voce suavă ar trebui să-i ia suferința cu mâna. Am vorbit cu colegi care au lucrat în cadrul unor asemenea servicii. Ele au durat foarte puțin, pentru că multe dintre ele erau finanțate de corporații private al căror obiectiv era punctual să creeze un pic de imagine, după care… Dar chiar așa adresabilitatea, nevoia oamenilor pentru un astfel de serviciu a fost minima. Am fost extraordinar de surprins și de supărat când fostul ministru al sănătății a anunțat cu surle și trâmbițe marea sa intervenție în sănătatea mintală a populației pe timp de pandemie, o nouă linie telefonică despre care probabil că nimeni n-a mai auzit nimic de atunci încoace. Acum cateva zile primul ministru anunță iarăși cu surle și trâmbițe un program de intervenție în sănătatea emoțională a copilului și a adolescentului afectat de pandemie Și care este marea invenție pe care ne-o propune această nouă inițiativă? Copiii să fie referiți către specialiștii din teritoriu. Ca și cum până acum ce se întâmpla? Și că asta se va face prin Direcțiile de protecție a copilului. Niște instituții care atunci când nu sunt ineficiente, sunt complet copleșite de numărul de cazuri și de hârtii pe care le au de făcut. Ne chinuim foarte tare să nu deschidem servicii noi. Într-un fel este dincolo de capacitatea mea de a înțelege de ce putem să înțelegem că avem nevoie de biserici noi, avem nevoie de autostrăzi noi, avem nevoie de spitale noi, dar nu avem nevoie de servicii noi de psihiatrie și de sănătate mintală. Și încercăm să cârpim cu intervenții de tip PR o realitate care este extraordinar de sumbră: nu avem servicii mai ales pentru copii și adolescenții, dar în general pentru românii cu probleme de sănătate mintală. Și aș vrea să vă dau un exemplu. A fost de curând ziua, nu știu dacă mondială sau națională, a sclerozei multiple. Scleroza multiplă este o boală invalidantă a adultului tânăr, la fel ca și dependența de droguri. În România se estimează că sunt în jur de 9000 de asemenea bolnavi. Pentru 9000 de bolnavi există 17 centre alocate special pentru această patologie care dispenseză un tratament compensat și gratuit printr-un program special al Ministerului Sănătații privind scleroza multiplă. Și, bineînțeles, există această presiune că nu sunt suficiente centre și probabil că nu sunt. Dar vorbim de 9000 de pacienți. Numai în București probabil că vorbim de măcar 10 000 de consumatori dependenți de droguri, poate chiar un pic mai mult. Iar dacă vorbim și de alcool, și de jocurile de noroc – acestea sunt realmente niște probleme uriașe despre care nimeni nu vorbește în societatea românească. Pentru acești oameni cum putem să nu facem nimic? Să nu le oferi niciun fel de intervenții, nimic.

În statistici, în ceea ce privește România, consumul de droguri a stagnat, sau poate chiar a scăzut. În schimb, avem o creștere a consumului de alcool și a adicției de jocuri de noroc.

Eu personal am o problemă cu statisticile care fac referire la consumul de droguri în populație pentru că în România consumul de droguri este o faptă penală. Eu nu știu câți dintre noi, adulți fiind, puși în fața unei foi de hârtie, cu un reprezentant al Ministerului de Interne, pentru că Agenția Națională Antidrog este o instituție a Ministerului de Interne, puși în fața unei reprezentant al MAI-ului care ne spune completați dvs aici și spuneți-ne ce droguri ați consumat, vă asigurăm că totul va fi anonim și confidențial, va da niște răspunsuri corecte. Cu atât mai puțin niște tineri. De aceea mie mi se pare greu de crezut că în România consumul de droguri scade în timp ce avem cele mai mari creșteri din Uniunea Europeană la consumul de alcool, tutun și gambling, adică păcănele și jocuri de noroc. Suntem între primele trei țări la acest consum în rândul tinerilor de 15-16 ani. Ca să vă dau un exemplu, 35% dintre băieții de 15 ani din România au jucat cel puțin o dată un joc de noroc. Asta însemnând păcănele, cazino, pariuri sportive. Avem a treia cea mai mare rată a dependenței de jocuri de noroc la tineri, la 15-16 ani, 8,5%. La fel, la alcool și la tutun suntem în creștere. Și sunt doar trei țări în Uniunea Europeană unde a crescut consumul de tutun, în ultimii patru ani, la tinerii de 15 ani. Aceste creșteri relevă ceva despre populație. Tinerii aceștia consumă din diferite motive. Există foarte multă publicitate la aceste produse. Ele sunt foarte accesibile, modelele, toate videoclipurile arată tineri care consumă, abuzează de alcool, de tutun șamd. Dar același lucru este valabil și pentru droguri. Consumul de canabis este prezent în foarte multe videoclipuri ale artiștilor din ziua de azi. Aceste capturi de droguri impresionante din ultimul timp, o captură de o tonă de heroină, cocaina care a fost spălată la mal vara trecută, tot așa erau câteva tone, asta arată că suntem o țară de tranzit. Nu poți să traversezi cu o farfurie plină cu ciorbă fără să verși câteva picături. Nu există țări care sunt doar de tranzit. Și asta este realitatea pe care o întâlnim în cabinet. În clinica în care lucrez, în clinica Aliat, avem foarte mulți tineri cu probleme extraordinar de grave de consum.

Mai grave acum, în pandemie decât înainte?

Înainte nu aveam această clinică pentru adolescenți, așa că singurele contacte pe care le aveam erau la telefon cu părinți disperați. Propriu-zis acesta a fost impulsul, motivul pentru care ne-am gândit să facem efortul de a deschide în regim privat, ceea ce este foarte dificil pentru că patologia este extrem de grea și ai avea nevoie de sprijinul statului, dar aveam foarte multe solicitări în clinica pentru adulți, de tratament al dependențelor pentru adulți. Aveam solicitări de la părinții copiilor și adolescenților minori, cărora le răspundeam invariabil: ne pare rău, dacă nu are 18 ani nu-l putem trata. La care părintele ne spunea: bun, și noi unde să-l ducem, domnu’ doctor? Iar noi ridicam din umeri și spuneam: încercați la spitalul de psihiatrie. Iar ei spuneau, la spitalul de psihiatrie nu ni-l primește pentru că spune că nu e pentru droguri acolo. Asta era o discuție pe care colegii mei din recepția clinicii unde lucrez au avut-o de nenumărate ori. Nu pot să fac o comparație cu ce era înainte, dar părerea mea de la firul ierbii, fără să pretind că vorbesc pe un studiu, doar așa din ce intră în cabinet și din ce discut cu colegii mei, nivelul de consum a crescut în rândul tinerilor, cel puțin în București. Dar există semnale că în rural și în urbanul mic există o mare problemă cu etnobotanicele, ceea ce acum se numesc noile substanțe psihoactive, care sunt mult mai ieftine și mult mai ușor de traficat decât canabisul sau alte droguri clasice și atunci tinerii sunt orientați spre aceste substanțe care sunt mult mai periculoase. De asemenea, gamblingul este o foarte mare problemă în aceste zone. Imaginați-vă că sunt multe sate și orașe mici în care un tânăr nu are unde să-și petreacă timpul liber într-o zi obișnuită, decât la bar sau la sala de jocuri de noroc. Nu există nicio altă oportunitate sau posibilitate pentru el să petreacă un timp cu prietenii în afara casei.

Care e situația cu drogurile de mare risc, heroină, cocaină. A crescut consumul acestora față de trecut?

România publică – prin Agenția Națională Antidrog – niște rapoarte cu privire la prevalența consumul în populație, la fiecare patru ani. Până la acest ultim raport se înregistrau creșteri foarte mari de la un raport la altul. La fiecare patru ani exista o creștere de 50%-100%. E adevărat că pornisem de jos, deci aveam de unde să creștem. Nu și în acest ultim raport, pe care eu nu-l creditez. am niște semne de întrebare cu privire la veridicitatea lui, mai ales că s-au și schimbat instituțiile care l-au administrat. Penultimul raport arăta că aveam un consum de canabis mai mic decât populația vestică, dar aveam un consum mai mare pe consumul de droguri tari decât media europeană, media Uniunii Europene, în principal bazat pe etnobotanice. România este o țară în care se consumă mult etnobotanice și de fiecare dată când spun asta, toată lumea ridică o sprânceană și spune: mai există așa ceva? Pentru că sentimentul este că această poveste s-a terminat odată cu închiderea magazinelor așa zise “de vise”, undeva prin anii 2000, 2010 cred. Bineînțeles că nu e cazul, aceste substanțe sunt în continuare, sunt foarte disponibile și sunt foarte ieftine și foarte toxice.

În occident, atât cât m-am uitat eu pe diferite studii, e adevărat, de dinainte de pandemie, există o scădere a consumului de droguri. Numai e atât de cool să consumi droguri.

Probabil că sunt mai mulți factori care intervin aici. Schimbarea obiceiurilor poate să fie unul dintre ele. Există această presiune a social media în care tinerii vor să arate într-un fel, vor să aibă niște lucruri scumpe și atunci poate că există o dorință de a rămâne într-o zonă de …  cumințenie. Pe de altă parte, nu știu dacă e un lucru bun de spus, eu cred că un rol foarte important în această plafonare a consumului și eventual chiar scădere sunt politicile liberale cu privire la droguri. Dacă ne uităm la țările care au măsuri represive cu privire la droguri, cum sunt România, Rusia, anumite țări din Asia și Statele Unite, până de curând, aceste politici represive care înseamnă închisoare și termene foarte lungi cu închisoarea, pentru consum și chiar pentru dealerii de nivel foarte jos, cei care de multe ori sunt dependenți, care încearcă să-și hrănească dependența vânzând, aceste sisteme represive se corelează cu un consum mare în populație. E paradoxal, oamenii nu sunt speriați de pedepse. E această idee că dacă dai niște pedepse cu închisoarea de lungă durată, oamenii se vor speria și nu vor consuma. Tocmai opusul se întâmplă. Ține probabil de natura umană. În schimb țările care, de prin anii ’80, încep să piloteze măsuri, hai să nu le numim liberale, dar mai umane le-aș numi, asta însemnând alternativa tratamentului la închisoare. Apoi, decriminalizarea. Asta înseamnă ca un consumator de droguri să nu mai ajungă la închisoare, consumul să nu fie considerată o faptă penală. Pentru că o faptă penală efectiv îți taie viitorul. În momentul în care ai un cazier penal, de exemplu, una din măsuri este că nu mai poți să faci taximetrie. Le iei oamenilor foarte multe posibilități de a-și reconstrui viața. Eu cred că aceste măsuri de tip liberal au dus la aceste efecte de scădere a consumului în populație. Și există câțiva campioni. Principalul studiu de caz în acest domeniu este pe Portugalia care din 2010 decriminalizează consumul pentru toate drogurile, asta însemnând că un consumator nu ajunge la pușcărie, i se oferă varianta tratamentului, venind în același timp cu măsuri foarte importante de sprijinire a prevenirii și a tratamentului, a reușit o scădere a consumului, a HIV-ului în rândul consumatorilor, extraordinar de puternică. E un caz foarte bine cunoscut în toată lumea. Din păcate, rațiuni politice blochează adoptarea unor modele similare. România este însă într-o situație la nivelul spațiului ex-sovietic. La noi la clinică există puști care au dosar penal pentru că au fost prinși fumând o țigară cu marijuana la un concert și acum sunt târîți prin tribunale și să dea cu subsemnatul și vor avea cazier. Suntem într-o zonă în care Agenția Națională Antidrog, instituție a statului care ar trebui să se ocupe cu prevenirea și tratamentul, este sub același acoperiș cu și face parte din Ministerul Administrației și Internelor. Iar instituția Ministerului Sănătății care ar trebui să se ocupe de același domeniu, Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog de un an de zile funcționează cu un director interimar, doamna contabilă a acestei instituții și cred că o schemă de personal formată din trei oameni. Ceva nu se mișcă în această țară de foarte mult timp în acest domeniu. Și cred că există undeva această idee că dacă nu vorbim despre asta și nu dăm atenție acestui subiect, poate că va trece.

Trebuie să facem o distincție între decriminalizare și legalizare. Sunt două probleme distincte. Pentru că în Europa nu există, practic, o legalizare a drogurilor.

Nu, nu există nicăieri legalizare în Europa. Legalizare înseamnă ca statul să impoziteze vânzarea unui produs, așa cum se întâmplă cu alcoolul, de exemplu, sau cu țigările, cu tutunul. Există înă diferite formule de decriminalizare. Incepând de la unele state unde, pur și simplu, poliția închide ochii, există o lege, dar nu se aplică, trecând prin Germania, de exemplu, care are niște cantități orientative sub care un consumator este considerat consumator și nu dealer și atunci este lăsat în pace. I se dă doar un avertisment sau un lucru de genul ăsta. Trecem apoi lla niște sisteme mai complexe cum este cel olandez în care există niște locuri în care consumul este permis, dar fără ca statul să fie implicat sub formă de taxe și impozite. Canada este în momentul de față cea mai mare țară unde canabisul este legal, de asemenea câteva state din Statele Unite, asta însemnînd că canabisul este un produs impozabil. Îmi pare cumva că pierdem un tren din punctul ăsta de vedere și riscăm să fim împinși de la spate de un curent pe care noi nu-l receptăm. Nu ar fi prima oară când România face lucrul ăsta. Să ne amintim celebrul articol 200 pe care politicienii români l-au respins efectiv în ceasul al doisprezecelea, când Uniunea Europeană ne-a dat un ultimatum și cumva a fost extraordinar de dificil să convingi politicianul român să aplice o măsură pe care astăzi nimeni din populația României nu ar mai susține-o, în condițiile în care Rusia făcuse același lucru cu patru ani mai devreme, în 1997, cred. Suntem o societate extraordinar de conservatoare, iar politicienii sunt cei mai conservatori dintre români. Ar fi regretabil să apară o măsură de decriminalizare fără să avem un sistem de prevenire și tratament cât de cât bine pus la punct anterior. Nu poți să decriminalizezi, cumva să relaxezi un pic măsurile pe consum, dacă nu ai pregătit ceva. E ca la un tânăr, dacă-i dai mai multă libertate trebuie să-l pregătești înainte, să-l informezi, să ai o relație cu el de încredere, să poți să fii sigur că se descurcă de unul singur, dacă-i dai mai multă libertate. La fel și cu aceste legi. Dacă este să mergem spre decriminalizare e nevoie să pregătim sistemul de prevenire și tratament.


Eugen Hriscu este psihiatru și psihoterapeut. Director științific al organizatiei ALIAT, lucrează la clinica cu același nume.

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. Industria muzicala romaneasca este obsedata de promovarea dependentei de substante. Ascultati melodiile difuzate de posturile comerciale si veti gasi o importanta sursa a problemei.

    • Leo, industria muzicala este obsedata de asta. Industria muzicala din RO nu face altceva decat sa se conformeze si sa urmeze aceste ‘recomandari’ pentru a vinde produsele.

  2. Da, tot din epoca lui Ceașcă vine chestia asta. Atunci au fost interzise și anulate câteva chestii.
    Artele marțiale – ca să nu se apuce cetățeanu să bată milițianu.
    Yoga – ca să nu se detașeze prea mult de această lume paradisiacomunistă.
    Și în final psihologia – ca să nu vadă cei sănătoși la cap cât de nebuni devin în comunism.
    Cum lucrurile nu prea s-au schimbat de atunci și nici oamenii n-au prea mulți bani să meargă la psiholog atunci când trebuie și nu e prea târziu…

  3. Din păcate nici una din persoanele care au nevoie să cotească acest articol (adicăț profesori și părinți) nu vor ajunge niciodată la el, pentru că vinovăția vine din superficialitate. Persoanele care au nevoie de acest articol nu-și vor face niciodată timp să-l citească, și va fi citit doar de alții ca mine, care erau deja de acord cu ideile din articol.

  4. De fapt, n-au aparut prin anii ’90, aparusera cu binisor timp inainte, numa’ ca fie nu se stia fie se prefaceau ca nu stiu. Pe cand eram in liceu, in semn de maaaare apreciere si incredere (eram „premianta clasei” si voiau sa ma rasplateasca pt. ca nu eram genul „tocilar”) „golanii clasei” imi mai dadeau, cand ne intalneam prin parc, sa fumez, cica „hasis”. Il obtineau pe relatia lor cu lumea marinareasca (orasul unde am facut liceu fiind port).
    Si, DA! nu da neaparat dependenta. Pe mine chestiile alea nu m-au impresionat prea mult (am fumat mai mult „din politete”, ca „apreciere a aprecierii” lor si ca sa ma „dau mare”) asa ca nu „se pune”. Dar nici macar golanasii, cand au ajuns la maturitate, nu mai fumau din alea.
    Iar puliticienii nostri NU „spera ca va trece”, DIMPOTRIVA! Spera ca NU va trece! Pt. ca, atata timp cat situatia e asa cum e, totul devine o EXCELENTA sursa de „bani negri”, santaj si coruptie la greu samd…! >:

  5. Articol foarte bun scris in mod profesionist , onest si responsabil despre una din problemele foarte grave ale societatii romanesti care arata ca problemele minorilor , adolescentilor si tinerilor ( de fapt la fel ca educatia si sanatatea lor,etc. ) nu constituie in realitate prioritati pentru stat si societatea civila. Nu este vorba doar de abandonarea tinerelor generatii , ci de tolerarea sau chiar incurajarea directa sau indirecta a consumului de droguri in materialele destinate lor mergand pana la sugestia ” … de a experimenta si de a face cercetari proprii (!) ” ( https://sergiusimion.blogspot.com/2009/04/romania-2009-lectia-de-drog-sau.html) .
    Din pacate, in anii `90 s-au facut eforturi pentru a se face reclama drogurilor care …vor apare si la noi ( sefa psihologilor din Ministerul Energiei Electrice al anilor `90 a fost trimisa in Elvetia pentru a invata cum se trateaza dependenta de droguri cand inca nu aparusera ) sau chiar de a le … implementa . In aceiasi ani `90 presa scria despre cele patruzeci de butoaie cu compusi de baza ai heroinei gasite in curtea ” generalului Heroina” din Ministerul de Interne , minister care ulterior se va ocupa de combaterea consumului de droguri.

  6. Ipocrizia si conservatorismul de fatada caracterizeaza societatea romaneasca, iar decidentii ne reprezinta din plin la aceste capitole.
    Copilul roman nu exista decat pentru a inghiti ore nesfersite de teme, cursuri si pregatiri suplimentare pentru … un scop inalt, dar extrem de vag si abstract. Olimpiadele inca sunt supremul obiectiv al profesorului roman.
    Pregatirea pentru viata, cu tot ceea ce inseamna ea, lipseste cu desavarsire: educatia despre propriul corp, educatia sexuala, educatia juridica, informatiile pertinente despre depedentele descrise in articol, incadrarea in societatea in general, este lasata 100% la indemana parintilor, iar acestia fac ce se pricep mai bine. Cei care se mai pricep cat de cat…
    Copilul roman nu este pentru guvernanti si pentru majoritatea profesorilor si invatatorilor decat un numar, o cifra / per capita.
    Pledoaria domnului psiholog este excelenta si are ca sursa realitatea dura, dar atat timp cat scoala promoveaza doar orele de matematica, romana, regilie, copiii nostri nu o vor duce mai bine in viitorul apropiat, iar parintii vor duce in continuare tot greul integrarii in societate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Așa grăit-a Cîțu

Poate ar fi mai rațional ca Primul Ministru să pună capăt banilor risipiți pe nu-știu-câte instituții (începînd cu Ministerul) menit(e) a se ocupa de cercetare (pe mentenanța cărora și pe banii de salarii ale personalului se duc sume masive de la buget) și să organizeze anual un concurs de proiecte, cu jurizare internațională, ai căror câștigători să beneficieze și de o minimă vizibilitate (grație subvențiilor de la guvern pentru diverse televiziuni, deja alocate).

Locomotive Diesel-electrice realizate la Craiova sub licenţă elveţiană şi exportate în Republica Populară Polonă (1)

O analiză referitoare la achiziţionarea unei licenţe de fabricaţie ar putea stârni discuţii în contradictoriu între inginerii români. Unii dintre ei pot...

Orfani de știință

Undeva în Transilvania. Masca obligatorie pe stradă și în instituțiile publice. Unitatea militară, la intrare. În uniforme și în civil, un grup...

Despotismul statal, lichidarea libertăţii şi tentaţia utopiei

Pentru creatorii de utopii statul, cu  despotismul său birocratic implacabil, este instrumentul ideal de acţiune. Nivelarea pe care o presupune atingerea perfecţiunii...

Rateurile realității

          Cu ocazia actualei pandemii, unii — mai cu seamă cei cu probleme cronice de sănătate și,...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

 

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro