Născut în 1967, odinioară bun și asiduu colaborator al marelui regizor Thomas Ostermeier, Ronald Schimmelpfennig este socotit de critici a fi dramaturgul emblematic al Germaniei de azi.
Dacă îmi aduc bine aminte, primul popas al creației lui în România s-a petrecut cu ocazia unui spectacol-lectură inclus în ediția din anul 2003 a Festivalului internațional de Teatru Atelier ce se desfășura pe vremea aceea sub egida Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe. S-a citit atunci Noaptea arabă, piesă despre care traducătorul ei, Victor Scoradeț, spunea că se caracterizează prin “alchimica proporție dintre luciditate și imaginație, dintre tehnica dramatică și poezie ”.
Supusă probei scenei piesa a dat și satisfacții (am în vedere când spus asta în primul rând spectacolul montat de, pe atunci, foarte tânărul Radu Alexandru Nica, pe scena Secției germane a Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu), a produs și dezamăgiri, dacă nu chiar catastrofe în toată legea. Prefer să nu le amintesc pe cele din urmă. Cum ele au fost majoritare, am ajuns să mă întreb în cuprinsul unei cronici publicate în revista orădeană Familia dacă nu ne confruntăm cumva cu “o falsă piesă bună”.
Cert e că, de atunci încoace, scrierile dramaturgului german au devenit o prezență constantă în repertoriile noastre, au tentat regizori din toate generațiile, de la, deja, patriarhul Alexandru Dabija la Theodor-Cristian Popescu (acesta a avut chiar recidive), de la Ioana Petre la Catinca Drăgănescu.
Mai sus-menționata Ioana Petre a tradus Dragonul de aur la foarte puțină vreme de la apariția ei pe piață (2012), a și montat-o la Teatrul Mignon din Capitală. Catinca Drăgănescu a redescoperit textul cândva, prin anul 2019, l-a montat bine, sigur, fără derapaje artistice, la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe, iar eu am descoperit spectacolul către sfârșitul lunii aprilie a anului de grație 2022. Cu ocazia unei difuzări online, pe o platformă digitală. S-a folosit o înregistrare relativ bună vizual, însă nu tocmai ok în privința captării sunetului. Mă rog, nimeni și nimic nu e perfect în lumea asta.
Dragonul de aur este o poveste tristă (încă una) despre migrație, despre exploatarea imigranților proveniți din zona asiatică ajunși semi-legal în Germania, despre destinul tragic a doi tineri chinezi (frate și soră) morți înîn circumstanțe și dramatice, și mizere.
El, din cauza precarității asistenței medicale, ea, din pricina violenței la care a fost supusă de bărbatul alături de care își ducea zilele. Piesa seamănă teribil cu Katzelmacher, filmul din 1969 al lui Rainer Werner Fassbinder. dar și cu piesa și spectacolul cu același nume montat de Eugen Jebeleanu la Teatrul German de Stat din Timișoara. Acolo unde foarte tânărul actor Niko Berger face un rol de zile mari.
Dragonul de aur mi-a amintit de Noaptea arabă din cel puțin două motive.
Din punct de vedere textual, avem iarăși de-a face cu “alchimica proporție dintre luciditate și imaginație, dintre tehnica dramatică și poezie ”. Cu amestecul dintre vis, transă și tragica realitate. Toată povestea se petrece în spațiul unui imobil care dispune de relativ multe camere în care își duc viața de pe o zi pe alta tot=felul de oameni ale căror vieți, departe de a fi fericite, sunt rezumate în mici povestioare, marea majoritate dintre ele transcrise în cheie simbolică.
La parterul imobilului cu pricina se află un fast-food chinezo-thailandezo-vietnamez în care lucrează cinci chinezi. Iar cum comenzile sunt multe respectivii sunt siliți să devină roboței vii. Și să nu mai aibă timp să le mai pese unul de altul.
La început ignoră durerea de dinți din ce în ce mai acută a unuia dintre ei, apoi încearcă să o rezolve în cel mai primitiv și fără costuri mod cu putință. Săracul mic chinez sângerează tot mai abundent, își pierde viața din cauza hemoragiei, moare fără să își regăsească sora plecată și ea în Europa în căutarea unei vieți mai bune, dar care are la rându-i parte de o moarte la fel de absurdă. Dintele scos aterizează în farfuria unei stewardese, călătorește tocmai până în China.
Din punctul de vedere al spectacolului, avem de-a face cu un performance ce îi solicită la maximum pe cei cinci actori din distribuție. Mai întâi pe Costi Apostol, pe urmă pe Claudia Ardelean sau Anca Pitaru (ele joacă alternativ rolul micuțului chinez), dar și pe Elena Popa, Sebastian Marina și Ion Fiscuteanu. Și aceasta nu neapărat fiindcă regizoarea Catinca Drăgănescu le-a cerut bărbaților să joace rolurile de femei și invers, ci în primul rând deoarece muzica și coregrafia Simonei Diaconescu au impus un ritm nebun reprezentației.
Cei cinci actori interpretează nu mai puțin de 18 roluri (muncitori la negru, stewardese tineri, bătrâni, bărbați, femei, furnicuțe, ș.a.m.d), trecerile se fac rapid ( sintagma pauză scurtă este rostită obsesiv pe scenă), performerii interpretează texte, cântă, dansează, se transformă în spațiul dominat de o masă și două scaune imense și, deja, nelipsitul, afrimianul microfon. Scenografia inspirată poartă semnătura Ioanei Pashca. O fac cu toții foarte bine.
Și tocmai de aceea m-am bucurat să văd acest spectacol, fie și în varianta lui tip conservă
.
Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe
DRAGONUL DE AUR de Roland Schimmelpfennig
Traducerea: Ioana Petre
Regia: Catinca Draganescu
Scenografia: Ioana Pashca
Coregrafie & Muzici: Simona Deaconescu
Cu: Costi Apostol, Claudia Ardelean / Anca Pitaru, Elena Popa, Sebastian Marina, Ion Fiscuteanu jr.
La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de 
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 