vineri, aprilie 12, 2024

„Între idolatrie și pamflet” : raportarea la profesorii din România

În ultima perioadă, luările de poziție referitoare la situația sistemului de învățământ din România sunt din ce în ce mai numeroase. Grosso modo, se poate observa existența a două extreme ale raportării la meseria de profesor în România.  Pe de o parte, cei care consideră că orice profesor, indiferent de activitatea de la clasă, de atitudinea sa morală, de pregătirea sa științifică, merită o statuie. Câți profesori, atâtea statui. La figurat. La extrema cealaltă, câți profesori, atâtea statui, în sensul static al termenului, al conotației de obiect neînsuflețit, lipsit de simbolistica aferentă unui monument.

Nu poate fi negată pornirea unei părți a societății împotriva acestei categorii profesionale. Pare că există o bucurie în fiecare eșec al sistemului și, de fiecare dată, un țap ispășitor: profesorul. Acest tip de discurs este atât de general în „analiza” sa încât se poate aplica oricărei problematici. Circularitatea mesajului transmis e, pentru acest tip de „analist” al sistemului educațional, o dovadă a faptului că a avut dreptate încă de la început, are și în momentul de față și va avea și în viitor. Pentru că – nu? – sistemul nu se va schimba.

Pe de altă, nu trebuie ignorată nici tendința victimizării, al alurii de martir, venită din partea unor profesori. „Noi ne sacrificăm pentru….”, „unde este respectul de altădată?”, „vai de generația actuală” ș,a.m.d. Promotorii acestui tip de discurs consideră că sistemul se va schimba: din rău, în mai rău. „Călăul” din viziunea anterioară, se transformă în victimă.

Acest asalt constant împotriva profesorilor, dar și victimizarea des întâlnită, m-au făcut să mă întreb de care parte a baricadei mă plasez. Și, dacă totul este atât de macabru în sistemul de învățământ, de ce am continuat timp de 10 ani și nu exclud, în condițiile în care contextul o va permite, o pensionare de la catedră. În condițiile în care „nimic nu funcționează cum trebuie”, chiar de atât de multă ură de sine să dau dovadă?

De fapt, problematica poate fi privită și dintr-o altă perspectivă: sistemul educațional pe care îl cunosc eu, de jos, de la catedră, din cele 9 cancelarii din care am făcut parte, din zecile  de clase în care am fost și din interacțiunea pe care am avut-o cu mii de adolescenți (da, mii!) e mai complexă.

În primul rând, nu mă consider victima nimănui. Nici a lipsei de respect a elevilor, nici a atitudinii părinților, nici a sistemului, în ansamblul său. Eu sunt singurul responsabil pentru alegerea de a fi profesor în România. În al doilea rând, nu mă consider vinovat pentru neajunsurile majore ale sistemului de învățământ.

Consider că am avut și am o relație bună cu elevii mei și cu părinții acestora. Bineînțeles, sunt profesor în România și știm că o tară a acestora (și nu numai a lor, ci a românilor, în general[2]) este aceea de a se supraaprecia. Din acest motiv nu aș vedea niciun impediment în oferirea unui feedback din partea elevilor. Dimpotrivă. Poate atunci aș afla că, de fapt, am trăit într-o iluzie. Însă, până la proba contrarie, consider că fac o echipă bună alături de elevii mei, iar părinții acestora sunt parteneri de nădejde în actul educațional.

Mă simțit respectat și, mă străduiesc să ofer, la rândul meu, respect actorilor actului educațional, indiferent de vârsta acestora.

Foarte rar am simțit presiuni în privința notelor pe care le-am oferit elevilor mei. Nu am considerat niciodată că este o rușine ca un elev să obțină note variate, atât timp cât acestea sunt oferite în urma unei evaluări obiective. Am oferit, în fiecare an școlar, note cuprinse între 2 și 10. O singură dată, în primul an de învățământ, un părinte a vrut să afle motivul pentru care fiica lui luase nota 4. I-am explicat, a înțeles, mi-a mulțumit. De atunci, m-am asigurat că elevii mei vor înțelege înaintea părinților săi de ce obțin o anumită notă. Încerc să ofer explicații pentru fiecare notă cuprinsă în intervalul 2-9. Iar, în ultimii 9 ani, îmi amintesc doar de o altă nemulțumire din partea unui părinte, o supărare pentru o medie de 9 la o disciplină care „nu este de examen”. Și de solicitarea, imperativă, de a face în așa fel încât media să fie, totuși, 10, precum mediile de la celelalte materii. Nu s-a putut. N-a înțeles.

Se afirmă, pe bună dreptate, că este sistemul educațional este unul politizat. E secretul lui Polichinelle acela că ocuparea  majorității funcțiilor de conducere este condiționată de apartenența la un partid politic. Cu toate acestea, eu cunosc și excepții, care mă bucură și care îmi dovedesc că se poate și altfel. E greu, dar nu imposibil. Ideală ar fi ocuparea funcțiilor de conducere doar pe criterii meritocratice, necondiționate de apartenența politică. Însă, trebuie afirmat și faptul că apartenența politică și meritocrația nu se exclud întotdeauna. Și de această dată există excepții. Cu toate acestea, sistemul de învățământ ar avea mult de câștigat dacă excepția ar fi reprezentată de cazurile în care profesorii cu funcții de conducere ar fi afiliați politic.

Încă din primul an de învățământ mi s-a transmis faptul că dacă vreau să fac o „carieră frumoasă” trebuie să fac parte dintr-un partid politic. Chiar dacă conform unor standarde, parcursul meu nu a fost „frumos”, a putut fi apolitic. E adevărat, nu am vizat funcții de conducere, însă nici nu am simțit o ingerință a politicului în sălile de clasă. Profesorul român încă dispune de o libertate majoră. Libertatea reală de a-și alege propriile mijloace prin care poate atinge competențele din programele școlare. Bineînțeles, libertatea nu înseamnă anarhie educațională. Ci posibilitatea de a preda chiar și în răspăr cu conținutul unora dintre manuale, fără a face o miză profesională din aceasta. De exemplu, mă bucură faptul că elevii mei pot avea posibilitatea de a-și forma o opinie mai nuanțată despre evul mediu românesc sau despre perioada interbelică, și, pe alocuri, o viziune opusă celei expusă în unele manuale școlare.

Raportat la această problematică, o tabără ar putea susține că profesorii au prea multă libertate, pe când cealaltă tabără nu au prea puțină. Presiunea e prea mare și  vine din toate punctele cardinale. Cu toate acestea, eu apreciez enorm faptul că pot fi un profesor liber. Iar dacă se va întâmpla ca, într-un anumit context, libertatea să îmi fie limitată, sper să găsesc resursele necesare pentru a lupta pentru ea. Pentru că chiar cred în valorile pe care le transmit elevilor mei. Iar libertatea este unul dintre cele mai de preț bunuri ale regimurilor democratice. O excepție în istoria spațiului românesc, una pe care uneori nu o prețuim la adevărata valoare.

Părerile sunt împărțite și în privința actului predării. Iar din această perspectivă subiectivismul atinge cotele cele mai înalte. Așa cum am mai afirmat,  statistica spune că profesorii români au o părere foarte bună despre prestația lor[3]. Pe de altă parte, pare a exista foarte mulți nemulțumiți tocmai din cauza calității scăzute a actului educațional. Realitatea este că nu putem ști cine are dreptate. Nu există o modalitate concretă prin care să fie urmărit parcursul educațional al unui elev sau prestația din clasă a cadrelor didactice. Și, de multe ori, se ignoră faptul că realitatea educațională cuprinde mai multe aspecte, foarte importante, la rândul lor, în afara principalilor piloni ai sistemului educațional, elevii, respectiv profesorii. Ca de obicei, e posibil ca realitatea să se afle la mijlocul celor două extreme.

Raportarea la ceea ce înseamnă munca profesorilor împarte, din nou, societatea românească. Unii consideră că profesorii sunt încărcați de atât de multe sarcini încât nu mai au timp nici să respire. Ceilalți, dacă ar putea, ar actualiza legarea de glie a strămoșilor noștri, printr-o legare de catedre a profesorilor. I-ar ține pe aceștia în școli zi-lumină (măcar câțiva ani, ca pedeapsă pentru vacanțele „în care nu au muncit, au stat degeaba și, cu toate astea, au fost plătiți”). Dacă ar fi după ei, norma de predare ar trebuie să fie ca a tuturor celor care „muncesc cu adevărat”: 40 de ore pe săptămână.

„Ce timp de pregătire a lecțiilor? Ce actualizare a lecturilor? Nu d-asta sunt profesori? Să știe lecțiile odată pentru totdeauna și cărțile să le fi citit la timp? Ce-au făcut în timpul facultății? N-au citit? Normal că nu! Doar e axiomă faptul că cei mai proști absolvenți aleg sistemul de învățământ”. Chiar așa să fie? Există un studiu serios în acest sens? Și de această dată, vorbesc despre ce știu, nu despre ce am auzit de la alții sau despre ceea ce presupun că se întâmplă. Dintre cei 5 absolvenți ai Facultății de Istorie (promoția 2013) care au ales să fie profesori, cel puțin 2 dintre ei au fost în primii 10. Iar ceilalți 3 s-au aflat în primul sfert al clasamentului.

O altă constantă discursivă care poate fi identificată cu ușurință, o adevărată marotă, este aceea a comparării sistemului educațional din România cu acela „de afară”, „din străinătate”. Acestei comparații îi este intrinsecă o dimensiune calitativă: ce se întâmplă în alte sisteme educaționale este bine, pe când realitatea educațională din România se află la ani lumină distanță de acestea. Foarte rar ne este oferită o reală perspectivă comparativă între sistemul educațional din România și alt sistem, de succes, „din străinătate”. Pentru că, de cele mai multe ori, privirea ne este ațintită doar asupra reușitelor celorlalte sisteme educaționale. Departe de a fi perfecte, și acestea se confruntă cu probleme. Unele mai mici, altele mai mari decât ale noastre.

Nimeni nu poate nega faptul că (și) sistemul educațional din România se confruntă cu probleme acute. Asemenea multor alte state, suntem foarte departe de Finlanda și, în unele privințe, sub media europeană. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că problema este una globală. Majoritatea sistemelor educaționale se confruntă cu mari probleme. Suntem, așadar, parte a unui context al transformărilor fără precedent, în care unul dintre cele mai afectate domenii este cel educațional[4]. Bineînțeles, faptul că problemele există și în cele mai dezvoltate state ale lumii, nu trebuie să ne liniștească. Dar putem conștientiza că celebra expresie „ca la noi, la nimeni” s-ar putea aplica, cu ușurință, aproape fiecărui sistem educațional. Provocarea redefinirii sistemului educațional, nu este una locală, regională, ci una globală. Iar viitorul omenirii va fi influențat și de modalitatea în care lumea, în ansamblul său, se va raporta la problemele din interiorul sistemelor educaționale.

Cât despre viitorul sistemului educațional din România, consider că o poziționare oportună ar trebui să evite atât extrema „idolatriei”, cât și pe cea a „pamfletului”. Într-adevăr, e mult mai ușor să dărâmăm decât să construim. Prin atitudini care refuză o cale de mijloc, care aleg să observe doar neajunsurile sistemului sau care refuză să recunoască lipsurile acestuia, nu facem altceva decât să contribuim la degradarea sa.

În prezent „tentația spre efemer și spectaculosul facil” a ajuns la un nivel care putea fi cu greu anticipat în trecut. Cu toate acestea, un aspect era valabil și atunci, dar și acum: avem responsabilitatea de a încerca să realizăm o conciliere „rezonabilă între valoarea de adevăr și succesul de public”[5].


[1] Am preluat expresia lui Marian Diaconu, din lucrarea Pro și contra Emil Cioran: între idolatrie și pamflet, antologie de Marian Diaconu, București, 1998.

[2] Vezi în acest sens lucrarea lui Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015.

[3] https://www.hotnews.ro/stiri-esential-20221501-paradoxul-educatiei-profesorii-romani-simt-cel-mai-bine-pregatiti-desi-rezultatele-elevilor-sunt-printre-cele-mai-slabe-din-lume-situatie-opusa-tarile-lider-invatamant-finlanda-japonia.htm, accesat 28.02.2024.

[4] Jacques Attali, Istoriile și scenariile de viitor ale educației, Traducere din limba franceză de Magda Jeanrenaud, Editura Polirom, Iași, 2024.

[5] Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000, Editura All Educațional, București, 2000, p. 124.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Problema nr. 1 a sistemului public de invatamant este ca nu e reglementat cum se cuvine. Ca profesor, e posibil sa credeți cu tarie contrariul și sa va simțiți ingradit de programa si de proceduri, dar îmi permit sa detaliez de ce cred asta.
    În primul rand, contractul stat-cetatean e destul de vag. Prin Constituție ni se garantează vag dreptul la educație, dar mai departe, când e vorba de a detaliat ce primim mai exact, observam ca e latitudinea priceperii, conștiinței și empatiei profesorului, mai exact „omeniei”, lucru pe care și copiii îl simt destul de clar. Intr-un sistem care ii defavorizata clar, profesorii fac performante la catedra în general în primii ani de cariera când sunt entuziaști și probabil idealiști, lucruri care se pierd încet-încet și devin mai realisti: nu se poate, nu se merita mai mult și se opresc la un minim, cât ii lasă inima. Bineînțeles, unii au interese materiale, sa tina un standard ridicat la clasa pentru a fi mai „frecventabili” în privat, altii poate orgolii si vanitati. Dar mie mi-e tot mai clar: profesorii pot da minimul și chiar mai puțin, si nu au nicio presiune reala sa facă altceva. Aceasta este evident problema sistemului, nu a lor.
    A doua problema e ca noi, beneficiarii, prin vocile mai mature ale părinților, nu stim ce sa cerem de la sistem: o programa mai aerisita, profesori mai severi sau mai puțin severi, evaluări mai obiective etc. Sunt convins ca profesorii au de furcă cu misecuvenismul de 2 lei al românului „ajuns” la fiecare pas, insa asta nu ii absolvă pe ei și pe sistem de problemele care le au. Dacă sistemul se duce în bălării este pentru ca eu nu vad nicio forță care sa îl traga pe calea cea bună (dacă exista asa ceva) când derapează. Câți profesori „definitivati” au fost dați afară din sistem pe motiv de lipsa de performanță? Câți directori schimbați ca școala lor arata jalnic? Spre deloc. Un sistem nu are cum sa funcționeze asa. Nu sunt bani? Nu mai sunt cadre? Ok, inseamna ca statul nu ne mai poate asigura acest serviciu, la fel si cu sănătatea. Atunci măcar sa o scoată din lista de servicii și sa ne scadă impozitele, zic și eu.
    A doua problema e ca deși standardele sunt joase, exista o concurenta acerbă mai ales pe licee, unele scoli generale, dar si facultăți. Desi la generala si liceu ar trebui sa fie loc pentru toți, avem scoli si licee „bune” si altele „o apa și un pamant”. Nu e clar prin ce mecanisme exista standarde atat de variate, dar ele exista de facto, deși se vorbește de egalitate de șanse, bla-bla.
    Atunci apare o inflație de meditații și accent pe unele materii principale, materii principale, în detrimentul altora din care oricum unele sunt la mișto. Gen muzica pentru afoni. Toate lucrurile astea pervertesc sistemul de învățământ unde copiii ar trebui sa vina cu inima deschisă sa învețe de la persoane cu inima cel putin la fel de deschisa. De facto avem insule de excelentă, unele bazate pe renumele institutiei, nu e clar dacă în folosul elevului sau al instituției. Și pe alocuri, insule de omenie ale cadrului didactic, care fiind OM intai de toate, inca mai poate transmite ceva.

  2. Un articol care se doreste a aduce o culoare pozitiva asupra dascalilor. Exista patru provocari pentru profesia de dascal. 1. Relatia cu propria constiinta si pasiune pentru profesia aleasa. Din 1995 din majoritatea facultatilor private u rezultat dascali tot mai slabi pregatiti si interesati de permanenta locului de munca. 2. Relatia cu elevi in sensul de a avea puterea sa faca lectii atractive si sa scuture de balastul inutil manualele si sa urmeze inteligenta si curiozitatea lor. 3. Relatia cu parintii care astazi este tot mai spinoasa. Banii castigati usor si la negru determina atitudini ireale. 4. Relatia cu supeiorii in contextul instabilitatii legislative si ale birocatiei excesive. Pana in prezent, nicio guvernare si nici un ministru nu a reusit sa ofere un echilibru si stabilitare, consecventa si pretuire pentru cei care fac un apostolat real si nu mimat pentru scoala la toate nivelurile ei..

  3. Învățământul românesc este subfinanțat și excesiv politizat.

    „…o conciliere „rezonabilă între valoarea de adevăr și succesul de public” ”

    Este o formulare elegantă a principului „merge și-așa”.

    Este firesc să avem niște repere, sisteme educaționale de succes, altfel ne rătăcim pe drumul tranziției nesfârșite. Pentru a obiectiva evaluările, s-au inventat criterii diverse și România se mândrește cu reușite remarcabile în domeniul educației…Sau nu?! Rata de abandon, teste PISA, ponderea instituțiilor de învățământ liceal în care nici un absolvent nu reușește să obțină diploma de Bacalaureat șamd.

    „Eu sunt singurul responsabil pentru alegerea de a fi profesor în România. ”

    Există o piață a muncii și funcționează după regulile pieței. Cei mai buni absolvenți pleacă afară. Cei care sunt mai bunicei merg la companiile de top din țară. Cei mediocri sunt angajați de companiile modeste din România. Dintre ceilalți unii aleg să devină cadre didactice.

    …Din motivele expuse în deschiderea comentariului.

  4. Profesorii dau vina pe parinti, pentru problemele din invatamint; aratind ca nu se ocupa de copii; nici nu se pot ocupa, daca trebuie sa munceasca toata ziua si copii sunt luati de acasa -obligatoriu- si dusi in sistemul de invatamint de la 5 ani.
    Parintii dau vina pe profesori, aratind ca sunt slabi pregatiti si nu-si dau interesul la ore; in plus, mai toti sunt corupti si dau note pe cadouri si influenta parintilor. (Poate ar fi bine ca odraslele celor bogati, sau cu functii importante in stat, sa urmeze scoli private, frecventabile doar de cei cu bani, ca sa existe un tratament echitabil pentru toate beizadelele.)
    In realitate, vina apartine politrucilor care ne conduc si au creat un sistem disfunctional.
    Si mass-mediei, care, prin reclame, emisiuni de divertisment, filme etc, promoveaza imagini ce influenteaza negativ tinerii in formare.
    Nu va mai galceviti si puneti pe hirtie problemele pe care le aveti si cereti rezolvarea lor. Vedeti ca elevii deja cer tot felul de lucruri : lipsa temelor, neaplicarea sanctiunilor pentru cei mici si mai stiu eu ce. Voi cand cereti?

  5. Voi remarca doar faptul că pretutindeni sistemele educaționale sunt în criză. Ca părere, situația este din cauza revoluției tehnologice(digitalizare, telefonie, Internet, etc) care afectează profund societatea umană în datele ei clasice. Daci, nici educația nu mai poate fi făcută prin mijloace clasice.
    Nenorocirea este că NIMENI NU ȘTIE cum ar trebui să fie NOUL SISTEM de educație ( și aici îmi aduc aminte de Caragiale cu schița lui „Un pedagog de Școală Nouă”…).
    Chiar așa, pentru CE pregătim tânăra generație? Pentru Viitorul ce va să vină? Pentru societate? Nu cred că am stabilit un scop pentru sistemul educațional, fiindcă nu știm ce vrem.

    • mda, aveti dreptate; dar nu inteleg ni se cerea sa imitam sistemele occidentale, daca erau in criza; nu e vorba doar de revolutia tehnico-stiintifica; noi nu avem cap? nu putem crea un sistem perfomant, fara sa imitam? mai ales ca….. nu avem ce imita, dupa cum ati recunoscut;

      • Tocmai s-a anunțat că Suedia a renunțat la învățământul digitalizat fiindcă s-a constatat că elevii nu mai știu să scrie și să citească.

  6. O natiune aflata inca in formare .Incercam cu toata fiinta noastra sa ne desprindem de trecut .Incercam sa intelegem ca intreaga vina este doar personala ca si alegerea indiferent de domeniul nostru de activitate .Incercam sa acceptam binefacerile sistemului Capitalist si Democratic inca neadus in totalitate in Invatamintul romanesc .Trecutul nu vrea inca sa ne scape din ghiare .Invatamitul si-a dat de curind marele examen atunci cind profesori au iesit in strada cu surle si trimbite mai ceva ca la Iarmaroc spre a-si cere drepturile .S-au dus exact acolo unde nu trebuiau sa se duca .O priveliste ce a dezamagit pe multa lume .In rest toate tarele sunt cunoscute de noi toti .Examenele uneori trucate , notele uneori umflate , meditatiile uneori facuta „la gramada ” dezinteresul poarta uneori si el fesul iar tolba doritoare de a fi mereu plina pare a nu s-e fi umplut suficient.Neajunsurile sistemului nu au inca o anume o mareata cauza de corectare .Complacerea tuturor, aparuta atunci cind vorbim despre deciziile din sistem, este mai degraba vina .Omul care sfinteste locul ar trebui sa fie masura lucrurilor .Mitingul cu pricina ne-a aratat tocmai reversul .

    „Între idolatrie și pamflet” : raportarea la profesorii din România – Contributors
    https://www.contributors.ro

  7. Ca în orice domeniu (și am să dau exemplul funcționarilor publici), generalizarea intr-o direcție sau în cealaltă este toxică. Întrebarea este în care parte se înclină cu adevărat balanța. E posibil ca și în acest domeniu să avem o aplicare a principiului lui Pareto, în sensul în care cam 20% dintre cadrele didactice ar duce în spate restul de 80%. Să ne gândim fiecare la propria experiență școlară. Câți profesori excelenți ați întâlnit? Câți mediocri? Câți toxici, cu probleme psihice sau morale? Personal îmi amintesc de un singur profesor, cel de franceză din liceu, a cărui oră abia o așteptăm. Realist vorbind, mai pot număra poate în jur de zece profesori care m-au impresionat pozitiv e parcursul celor 17 ani de școală și cărora le păstrez o amintire plina de respect. Dar și destui despre care impresia este amestecată, când nu este chiar negativă.
    Poate un prim pas ar trebui făcut prin îndepărtarea din sistem a celor negativi. A abuzatorilor, a teroriștilor, a ticăloșilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andrei Avram
Andrei Avram
Profesor de Istorie, doctor în Istorie, autor al lucrării „Emil Cioran - de la radicalismul politic la refuzul Istoriei”

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro