vineri, ianuarie 27, 2023

Înviere şi libertate

Departe de vuietul monden şi de zarva mediatică, departe de cuvintele mari şi zornăitoare pe care politicienii le rostesc, ritualic, ca un semn al credinţei lor calpe, departe de regia elaborată a slujbelor pe malul mării,departe de toate acestea, se află amintirea altor Învieri şi memoria înfruntării pe care libertatea şi credinţa au purtat-o cu tirania, în clipele în care nimeni nu mai credea în posibilitatea rezistenţei, în anii în care oamenii de bună credinţă acceptau dictatura ca pe ordinea naturală a lucrurilor, în deceniile în care progresul şi raţiunea erau invocate pentru ca, în numele lor, duşmanii poporului să fie identificaţi şi lichidaţi.

Şi poate că adevărata Înviere este aceea a singurătaţii şi morţii, acea Înviere pe care au intâmpinat-o, în celule şi în tortură, în foame şi în strânsoare carcerală, Vladimir Ghika şi Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi Dinu Brătianu, episcopii Bisericii Române Unite cu Roma. Moartea lor nu a avut nimic teatral şi butaforic, a fost semnul viu că libertatea nu se poate tranzacţiona şi lichida, iar creştinismul este cărămida pe care se ridică devotamentul faţă de demnitatea umană.
Sclavia în care statul ne încătuşează, teroarea în care puterea arbitrară ne ţine prizonieri, minciuna şi delaţiunea, comfortul înşelător al pactizării cu răul şi instrumentele sale,iluzia vană că o capitulare imundă va salva vieţi, prin abandonarea onoarei, toate acestea nu au fost abstracţiuni, ci vămile prin care a fost silită să treacă o întreagă umanitate.

Credinţa care ne poate întări este această credinţă discretă, lipsită de ostentaţie, eliberată de povara fanatismului orb. Solidaritatea şi curajul pot fi reînvăţate, tenace,spre a contrapune delirului cleptocratic modestia lucrului bine făcut.Ispitelor şi cântecelor de sirenă le opunem, în ceasuri de îndoială, veneraţia noastră faţă de umbrele celor care au crezut, au luptat şi au înviat, înaintea noastră. Din speranţa lor de atunci ne hrănim propria noastră speranţă, la fel cum lumina trece din lumânare în lumânare,fără oprelişte şi fără ezitare.

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. Întrebare:

    Calendarul creştin este plin de sfinţi Pafnutie, Acachie şi sfinte Genoveve, despre care nimeni nu mai ştie precis ce au făcut ca să merite atributul. În schimb din 1914 încoace lumea s-a umplut de martiri refuzînd feroce abdicarea de la calitatea de OM (nu neapărat de creştin). Ce facem cu ei ? Prin ce pomelnic îi cinstim? Nu pun în discuţie simbolul Isus Christos, ci puzderia de eroi bisericeşti minusculi pînă la ridicol în comparaţie cu, să zicem, cei 100.000 de preoţi ruşi împuşcaţi între 1917 şi 1935. Ce calendar îi poate cuprinde ? Cîte zile trebuie să aibă anul spre a-i pomeni pe toţi ?

  2. Apreciez acest indemn la introspectie individuala si istorica, de natura a redimensiona propiile valori si, de ce nu (?), a le stabili o noua ierarhie…
    Ma intreb de ce nu ati mers un pic mai departe, pe cai mai putin batatorite…?
    Idee ca „adevarata inviere este aceea a singuratatii si a mortii”, stricto sensu, prezinta prea multe inconveniente psihologice – prin incarcatura excesiv melo-dramatica si culpabilizanta a interpretarii facute deja de biserica – ca sa fie cu adevarat inovatoare sau constructiva!?
    Daca eminenti oameni au murit, in razboaie sau in inchisori, pentru libertatea noastra de azi, daca Dumnezeu si-a sacrificat Fiul pentru ca noi sa traim, sa facem in asa fel incat aceste jertfe sa nu fi fost zadarnice!!!
    Altfel spus, rememorarea acestor evenimente sa nu ramana in stadiul ei incipient in care sa ne intristam, sa ne caim sau sa ne invinuim de lasitate in fata atator jertfe – dupa care sa revenim la vechile noastre indeletnici, pana data viitoare… – ci sa fim convinsi ca suntem demni de ele, si sa demonstram asta prin comportamentul nostru din fiecare zi!
    Sa ne imaginam ca am avea sansa sa discutam acum cu Isus, sau cu unul din personajele a caror jertfa ne copleseste…Ce am spune? Ca continuam sa fim nedemni de El (ei), ca a (au) facut prea mult penru noi, care, tot ce putem face este sa ne compatimim neputinta?
    Crede cineva ca acest raspuns ar fi imbucurator, sau macar acceptabil…?
    Noua ne-ar conveni ca cineva pe care-l ajutam sa nu se foloseasca de respectivul ajutor, dar sa ne laude in permanenta gestul, si paradoxal(!), sa nemai si reproseze sistematic ca am facut-o, pentru ca de fapt, el nu merita deranjul?

  3. Jos palaria stimate Domnule Stanomir!

    Ce propuneti Dvs. mai sus nu este decat o credinta civilizatoare ce sustine un modus vivendi.

    Invierea lui Hristos a cam intors imperiul roman cu susul in jos si a deranjat foarte mult puterea religioasa evreiasca. Invierea lui Hristos ne tulbura, iar daca dorim sa ajungem la ea, trebuie si noi sa trecem prin moarte. De aceea nu ne dorim cu adevarat Invierea si o data cu ea adevarata libertate!

  4. Coplesitoare sunt simplitatea, profunzimea si concizia acestor ginduri.
    Pe cit de greu de adaugat ceva care sa rezoneze perfect cu simbolistica sugerata, pe atit de mare tentatia de a divaga la nesfirsit despre iluziile si sperantele pe care le mai pot intretine romanii de bun simt.
    Am invatat ca niciun martiriu nu este zadarnic, dar cred ca cei numiti in articol (regret ca nu am recunoscut citatul) – si inca multi altii – nu si-au gasit inca linistea vesnica vazind starea actuala a celor pentru care s-au sacrificat.
    Veneratia noastra fata de umbrele lor are datoria de a pune temelie pentru o alta Inviere, a constiintei intregului popor roman, a carei transcendenta o invecineaza tot mai mult cu utopia.
    „Din speranţa lor de atunci ne hrănim propria noastră speranţă, la fel cum lumina trece din lumânare în lumânare, fără oprelişte şi fără ezitare” – aici e diferenta dintre simbolistica utopica si realitatea deprimanta a zilelor ce se scurg cenusiu si care nu mai dau valoarea divina a noptii Invierii Domnului Ceresc. Lumina trece fara ezitare tocmai pentru ca nu intimpina nicio opreliste, dar ar mai fi in stare oamenii de azi sa lupte, sa piarda sau sa sacrifice macar farime din avutul lor pentru a permite Luminii sa depaseasca oprelistile pe care haini fara suflet si fara Dumnezeu le pun in cale-I? Mai este astazi cineva dispus sa renunte la cit de putin din prea-plinul sau pentru sustinerea unui crez? E trist raspunsul, de aceea nici nu-l astern, dar starea noastra de azi e consecinta sa.
    Regret ca stric cu acest comentariu optimismul, chiar amar, al articolului, dar ceea ce el mi-a sugerat se pliaza pe scepticismul care m-a coplesit dupa experientele ultimilor ani. Se spune ca sunt momente cind scepticii au datoria sa taca, poate noaptea Invierii Domnului este unul dintre acestea, asa ca nu ma voi supara daca moderatorii vor gasi de cunvinta sa refuze afisarea.
    Dincolo de toate, Speranta se spune ca moare ultima, iar daca fiul lui Dumnezeu a dainuit prin moarte, putem sa ne gindim la cei care prin sacrificiul lor ne-au transmis suflul continiutatii vietii si, printr-un simbolic efort de imaginatie, sa ne sprijinim propria renastere pe uluitoarea forta a martirajului lor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Ioan Stanomir
Profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, specializat în domeniul dreptului constituţional.

Carti noi

 

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”, care va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8. Află mai multe

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro