duminică, mai 26, 2024

Învierea unui om dezamăgit

        
        Tinerii prieteni Mihail Sebastian și Mircea Eliade descopereau aproape în același timp, la începutul anilor 1930 și „la distanță de două continente” (Eliade se afla în India, iar Sebastian în Franța), un jurnal care i-a cucerit pe dată și a rămas una dintre lecturile lor de căpătâi. Era scris de un naturalist englez care, la vârsta lor, fusese chinuit de o boală degenerativă gravă, dar își consemnase lupta cu moartea cu o forță și o luciditate ieșite din comun. Se intitula Jurnalul unui om dezamăgit și era semnat de un anume W.N.P. Barbellion.               
        Într-o recenzie, Sebastian recomanda cartea publicului din România drept „una dintre cele mai dureroase și mai adânci cărți din câte s-au scris”, povestind că o găsise întâmplător într-o librărie și o cumpărase „într-o doară, la noroc”. Avea să-i fie, mai spunea el, o lectură tulburătoare, de o „frumusețe tragică, sumbră, virilă, luminată de mari văpăi interioare”. Cu altă ocazie, entuziasmat de volumul Șantier al lui Eliade îl va aseamăna cu jurnalul lui Barbellion.                                                                       
        Sebastian se plângea însă că, probabil, cu laudele lui abia dacă îi câștigase lui Barbellion 1, 3, cel mult 5 cititori. Un mod de a spune că toată lumea ar trebui să-l citească pe Barbellion. Destui tineri intelectuali ai strălucitei generații interbelice din recenta Românie Mare a timpului s-ar fi regăsit în jurnalul-testament al englezului de vârsta lor, însetat de viață și de afirmare: „Simt dorința de a arde de toate pasiunile, de a pulsa plin de viață și de activitatea intensă a inimii și mușchilor – de a trăi magnific – cu o sete de nestins de a seca totul, de a sorbi până la fund fiecare bucurie și fiecare întristare, de a-mi vedea viața scânteind fierbinte“, scria Barbellion.   
        Deschizând prima oară cartea, Sebastian și Eliade vor fi aflat de îndată că Barbellion era un pseudonim al dezastrului și ratării, ales de Bruce Frederick Cummings, tânăr victorian îndrăgostit de splendoarea vieții și a naturii, care sperase să ajungă un mare om de știință și expert în istorie naturală. Chinuit de boli încă din adolescență, găsise că inițialele W.N.P. adăugate numelui Barbellion, adică Wilhelm Nero Pilat, îi exprimau cel mai bine destinul. Wilhelm era o aluzie la stânjenitoarea distrofie musculară a mâinii stângi a împăratului Germaniei – Barbellion va trăi el însuși dureroase dizabilități ale mâinilor și picioarelor -; Nero evoca un împărat roman deșănțat – așa cum se vedea uneori pe sine tânărul curios de toate ale vieții în oglinda autodemascărilor din jurnal -; iar Pilat îl condamnase pe Isus la moarte, – la fel și Barbellion, devenind agnostic.                              
        Pe de altă parte, deși e plin de umor și autoironie, jurnalul pare, mai ales citit acum, în preajma Paștelui, cronica unei experiențe christice despre suferința nemeritată și învierea prin scris a unui nevinovat schingiuit nu de soldați romani într-o epocă barbară, ci de o boală necruțătoare într-o epocă și mai barbară, a Primului Război Mondial. Chinul și apoi triumful spiritului asupra macerării trupului se repetă la el periodic, ani de zile, trecându-l „de la nadirul dezamăgirii la zenitul speranței și invers”.                           
        Autorul acestor rânduri disprețuiește profund ipocrizia și suficiența creștinului încredințat că, afișându-și fățarnic pietatea, și-l îndatorează pe Dumnezeu. Cu atât mai mult, lupta lui Barbellion cu precaritatea propriei existențe, cu durerea și cu pustiirea sufletului e o lecție despre curajul de a înfrunta moartea. Se prea poate ca pseudonimul Barbellion să fie un derivat de la barbell – bara care ține greutățile de haltere. Acest tânăr înalt, cu aer aristocratic, fragil, gata să se frângă la fiecare pas (se simte ca „un petic de broderie deșirată”), era, în sinea lui, un halterofil al spiritului.                   
        Cercetându-se lăuntric, își folosește luciditatea ca pe microscopul de laborator cu care, scrutând eșantioane de viață, își scrutează gândurile, emoțiile și chinurile. Privindu-se din afară, de parcă ar fi fost altcineva, își autodramatizează experiențele, ca un regizor priceput, cu atenție de botanist la detalii și la cele mai subtile pliuri ale gândului. „Stau zi după zi în teatrul propriei vieți”, scrie el. Nu e de mirare că Mihail Sebastian vibrează la spiritul de observație și la descrierile lui. Va practica el însuși în propriul jurnal introspecția necruțătoare, autoironia demolatoare, umilitatea dezarmantă.        
        Barbellion notează, la un moment dat, că parc-ar fi stăpânit de o triplă personalitate alcătuită dintr-un tânăr respectabil, un comentator și critic slobod la gură și un adevărat, dar necunoscut Eu. Și încheie constatarea în cheie uimit-amuzată : „Ce ciudat că toți trei trăiesc în bună înțelegere în același adăpost! ” Sebastian își putea recunoaște în aceste rânduri propriile măști.                    
         La 24 de ani, naturalistul dezamăgit comandase o inscripție pentru cutia în care își ținea jurnalul început cu aproape 10 ani în urmă. În câteva rânduri imprimate pe o plăcuță de metal promitea o recompensă celui care, în caz de pericol sau incendiu, i-ar fi salvat comoara de la distrugere. Ascundea în acest sicriu, cum își numise prețioasa cutie, sinele lui adevărat, spiritul și miracolul unei vieți mai puternice decât deteriorarea și prăbușirea fizică. Dacă realitatea se oprise la inscripție, arhitectura imaginară a punerilor în scenă mergea mai departe: Barbellion se gândea că nu era de ajuns inscripția și că trebuia să-i fie pictată pe perete și o mână care să arate cu degetul spre cutie și, pe urmă, că trebuia angajat și un pompier care să-i păzească zi și noapte casa de incendii… Era conștient că singura lui operă, jurnalul, era și unica încercare – și aceea nesigură – de a mai trăi totuși, după ieșirea din scena vieții. Marele succes ulterior al jurnalului avea să-l proiecteze, într-adevăr, într-o altă dimensiune a vieții de după moarte, în conștiința a generații de tineri din toată lumea. 


        Jurnalul acoperă perioada 3 ianuarie 1903–21 octombrie 1917, timp în care autorul lui a consemnat experimente, studii și lecturi de botanică și zoologie, portrete de oameni apropiați ori întâlniri întâmplătoare, schițe de societate, iubiri, drame de familie, suferințe și dureri fizice care îi întunecau speranța de a mai trăi îndeajuns pentru a lăsa în urma lui realizări mărețe. Izbânda lui însă e bine păstrată, așa cum și-a dorit, de măreția propriului scris.                                                                                      
        Lecția lui Barbellion într-o cultură moleșită, a plânsului de mila proprie? Moartea nu are ultimul cuvânt căci nu cunoaște alfabetul omului transfigurat de suferință. În măsura în care rămâne îndârjit în adevăr, cuvântul omului trăiește dincolo de cea din urmă durere a vieții.

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. Având un mentor care i-a fanatizat, atât Sebastian, cât și Eliade, în pofida traiectoriilor lor existențiale net diferite nu puteau decât să fie maxim receptivi față de strania mărturie a unei persoane care-și pune toată încrederea, toată forța interioară în scrierea unei cărți, a unui soi de Bildungsroman. Povestea și circumstanțele ei conving ca atare, dar când propria formare e datorată unui om care stăpânește arta radicalizării, a manipulării rafinate, atunci aventura vieții cuiva care-și transfigurează suferința devine inspirațională, revelatoare în cel mai înalt grad. Altminteri, agnosticismul și crezul într-o carte sunt, totuși, oximoronice. Și material, și spiritual. Iar de-aici încolo, paleta interpretărilor posibile devine la fel de fascinantă ca istoria însăși. Inclusiv a dezamăgirilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Tatiana Niculescu
Tatiana Niculescu
Tatiana Niculescu, scriitoare

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Cumpara cartea de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro