Pentru cei care preferă șabloanele simple în studiul istoriei ideilor, filozofia recentă se împarte în două tabere: filozofia analitică și filozofia continentală. Cele două tabere ar putea fi descrise ca reprezentând anumite dualități ale spiritului uman, cum ar fi distincția între fapte și valori, rațiune și sentiment, argument și evocare, știință și viață, matematică și literatură, necesar și contingent, atemporalitate și istorie. Filozofia analitică ar fi, așadar, o știință rațională care descoperă fapte, și legi care explică aceste fapte, legi necesare și certe, și care, în cazul ideal, sunt formulate în termenii logicii matematice, ce descriu structuri abstracte și atemporale. Filozofia continentală, în schimb, este preocupată de crearea valorilor (chiar și prin acțiune politică sau artistică), de expresia cvasi-literară a sentimentelor iraționale ale vieții (sacrul, sublimul, greața, angoasa, alienarea) și de ideea că suntem mereu influențați de schimbările contingente și imprevizibile ale istoriei, ceea ce dovedește că totul este relativ.
Mulți dintre filozofii contemporani care sunt considerați ca aparținând uneia dintre cele două tabere subscriu în mod explicit unora dintre afirmațiile sus-menționate. De exemplu, există mulți filozofi analitici care se consideră oameni de știință autentici, cercetători complet raționali și riguroși, asemănători matematicienilor și fizicienilor. Un Timothy Williamson sau un Hannes Leitgeb ar fi asemenea exemple. Sunt, pe de altă parte, mulți gânditori continentali care nu numai că scriu într-un mod cvasi-literar despre greața existențială (Sartre), despre non-existența adevărurilor morale și metafizice (Vattimo), despre fluiditatea sexualității umane (Foucault, Judith Butler), dar care caută, prin chiar scrisul lor evocativ-jucăuș, să îndemne la activism social-politic subversiv, „împotriva sistemului”.
Există, printre membrii ambelor tabere, aceia care nu numai că sunt mândri de apartenența lor la tabăra respectivă, dar îi consideră pe cei din tabăra opusă nedemni de titlul de filozof. Mulți din tabăra analitică îi consideră pe „continentali” pretențioși și obscurantiști, pe când cei din tabăra continentală îi consideră pe „analitici” plictisitori și sterpi. Aș putea să dau aici multe exemple pe care le-am întâlnit în cursul carierei mele academice în Marea Britanie. Un fost coleg și foarte înfocat filozof analitic îmi spunea că el, considerându-se om de știință, nu citește decât ultimele 3-4 numere ale marilor jurnale de specialitate; iar propunerii mele de a introduce un curs despre filozofia religiei i s-a opus cu argumentul că „filozofia și religia sunt ca apa și uleiul.” Pe de altă parte, când am fost nevoiți, din lipsa de cadre didactice, să angajăm colegi din departamentul de literatură pentru a ține prelegeri (deja scrise) despre filozofia analitică a limbajului, aceștia au acceptat. Însă, cum am aflat mai târziu de la un student, fiind adepți ai lui Foucault și ai neo-istoricismului influențat de acesta, s-au arătat complet nedumeriți de teoriile semantice recente, neînțelegând care ar fi importanța filozofică a unor propoziții precum „‘Zăpada e albă’ e adevărat dacă și numai dacă zăpada e albă” (este vorba de T-teoremele lui Donald Davidson, pe urmele logicianului polonez Alfred Tarski). Și poate pe bună dreptate.
Existența acestei narațiuni dualiste nu înseamnă însă că filozofia recentă chiar se împarte în aceste două tabere. Narațiunea în cauză este, de fapt, un simptom al crizei, al unei deficiențe a filozofiei recente, și ea explică în parte de ce filozofia pare fără importanță pentru marile probleme ale timpului nostru. Ea este rezultatul a cel puțin patru lapsusuri.
Primul lapsus pare cel mai puțin nociv. Este vorba de ultra-specializarea filozofilor contemporani, de ambele părți. Există, de exemplu, filozofi care se consideră analitici, dar care nu au nimic să-și spună unul altuia, în afară de truismul că sunt filozofi analitici și oameni de știință. Am fost de multe ori martor la asemenea „dialoguri”, bunăoară între doi colegi, unul logician, celălalt filozof politic. După stabilirea faptului că sunt ambii filozofi analitici, s-a trecut la … bârfe!
Nici cei din tabăra continentală nu sunt mai puțin inocenți. Ei se complac, de cele mai multe ori, în cultivarea unui fetișism al textului, ignorând complet problema adevărului. Pentru că în fond nu rezolvăm nimic printr-o interpretare deleuziană a lui Marx din Grundrisse sau printr-o interpretare marxisto-freudiană a lui Agamben, adică prin note de subsol la note de subsol la note de subsol. În afară de cercul lor foarte restrâns de specialiști, aceste texte rămân nu mai puțin oculte și neinteresante decât cele ale „analiticilor”. Cititorul poate testa aceasta, consultând, să zicem, conținutul jurnalului analitic Philosophical Studies sau al lui Continental Philosophy Review. Găsește el (îl presupun nespecialist), texte utile sau numai inteligibile în asemenea jurnale? Nu vreau totuși să denunț complet, cum o fac unii comentatori, specializarea în filozofie. Orice tânăr filozof sau tânără filozoafă trebuie să treacă prin „botezul de foc” al specializării, ca un pas necesar pentru a deveni un filozof riguros și autonom. Următoarele lapsusuri mi se par mult mai grave.
În al doilea rând, faptul că pot exista filozofi care se consideră fie adevărați oameni de știință sau chiar matematicieni, fie cvasi-artiști jucăuși care nu enunță nici un adevăr, ci îndeamnă, cel mult, la acte subversive împotriva „sistemului”, trădează deficiențe serioase ale reflecției filozofice de ambele părți. Căci, totuși, filozofia rămâne disciplina auto-reflexivă prin excelență și nu poate să își permită o neînțelegere totală a propriei naturi. Dar atunci cum să ne explicăm cazul în care un filozof se poate considera un om de știință? Asta ar însemna că el este un empirist. Însă propoziția „Empirismul este adevărat” nu poate fi dovedită empiric. Empirismul este, deci, incoerent. Filozofia nu este o subdisciplină a științelor naturii, nu se află „în continuitate cu acestea”, cum credea cel mai influent filozof analitic al sec. XX, Wilard Van Orman Quine. Aceeași problemă apare și cu propoziția „Filozofia este o disciplină matematică” – ea nu poate fi dovedită prin mijloace matematice, pentru că nu este o propoziție a matematicii. Și dacă trecem la „continentali”, problema reapare aproape întocmai: a spune că nu există adevăruri absolute, că totul este fluid și istoric, înseamnă tocmai a enunța un adevăr absolut, solid și anistoric. Și aici, logica pe care se bazează concepția principală este vicioasă.
În al treilea rând, narațiunea amintită, folosind numai două culori – alb și negru –, trece peste distincții importante, prezente înăuntrul fiecăreia dintre cele două tabere. Există, cu alte cuvinte, sub-tabere în fiecare tabără, care chiar se combat între ele. Iar dacă am urmări atent problemele dezbătute, pornind din una dintre cele două tabere, nu este deloc exclus să ne trezim, când soluția unei probleme este găsită, într-o cu totul altă sub-tabără sau chiar în tabăra opusă, fie ea analitică sau continentală! Gândiți-vă doar, ca să dau un singur exemplu, la fizicalismul en vogue în filozofia analitică a minții. Fizicalismul afirmă, într-o variantă, că mintea este identică cu creierul și că orice ne trece prin minte corespunde sau este identic cu un eveniment neuronal din creier. Această afirmație se pretinde a fi științifică, dovada ei urmând să fie furnizată prin experimente și observații științifice. Adevărul este însă că până în prezent nu există nicio dovadă științifică că ceea ce ne „trece prin minte”, cum ar fi un gând, s-ar afla în creier. De fapt, nici nu poate să existe o asemenea dovadă științifico-empirică a propoziției sau „ipotezei” că un gând se află într-un creier. Dacă luăm, ca exemplu, gândul „Încălzirea globală este cauzată de omenire”, acest gând poate fi, fără nici o îndoială, împărtășit, în același timp, de mulți oameni. Adică: mai mulți oameni pot să gândească sau să creadă în același timp că încălzirea globală este cauzată de omenire (și chiar o și fac). Iar dacă gândul ar fi ceva fizic, existent în creier, ar trebui, în acest caz, să existe, simultan, în locuri spațiale diferite. Însă o entitate fizică nu poate exista în mai multe locuri în același timp.
Există multe alte obiecții justificate împotriva fizicalismului. Ele au fost articulate de filozofi din aceeași tabără analitică, mai exact, din sub-tabăra celor care subscriu filozofiei lui Wittgenstein și a lui Aristotel (exemple ar fi un Anthony Kenny și Peter Hacker). Iar filozofiei minții aristotelice îi subscriu și unii gânditori pe care am fi înclinați să-i considerăm continentali, cum ar fi cei din tradiția hermeneutică, bunăoară un Gadamer sau școala tomistică. Vedem cum critica unei doctrine din tabăra analitică, fizicalismul, făcută de o sub-tabără tot analitică, ne trimite la tabăra continentală, prin intermediul lui Aristotel.
Dar, în fond, ce a fost Aristotel: un „analitic” sau un „continental”? Întrebarea pare bizară. În care tabără intră un Occam și un Aquino? Dar un Kant și un Hegel? Marx, Trendelenburg, Cassirer, Scheler, Hartmann, ei unde intră? Putem spune că Hegel și Marx sunt filozofi „continentali”, dat fiind sistemele lor de gândire profund istoriciste, spre deosebire de structurile abstracte, atemporale, pe care le studiază logicienii de la Bolzano și Frege încoace? Însă Marx a conceput materialismul dialectic ca o știință riguroasă, iar Hegel a scris chiar o Știință a logicii. Pe de altă parte, logica are și ea o istorie a ei, și chiar filozofia analitică o are, de la Leibniz la David Lewis, cu concepții deloc identice despre ceea ce este logica și ce este analiza filozofică. Un Cassirer a scris mult despre subiecte istorice, de ex. în monumentalul Das Erkenntnisproblem (Problema cunoașterii), dar și în The Myth of the State (Mitul statului) și în alte texte. Dar a scris și despre filozofia matematicii, precum și o carte despre teoria relativității (admirată de Einstein). Iar un Georg Henrik von Wright, logician distins, inventatorul logicii deontice, a scris atât Varieties of Goodness (Varietăți ale binelui), în care redescoperă concepte fundamentale ale eticii lui Aristotel, cât și Explicație și înțelegere, în care caută, în mod explicit și sistematic, să elaboreze o teorie a acțiunii care să împace paradigma științifică a explicației cu noțiunea de înțelegere promovată de tradiția hermeneutică-continentală. Așa cum a încercat să o facă, în felul său, și Noica la noi, în Logica lui Hermes.
Vedem deci, în al patrulea rând, că cele două tabere nu numai că nu sunt complet distincte, dar nici măcar, luate împreună, nu sunt exclusive. În plus, ele se schimbă în timp, se suprapun, uneori mai mult, alteori mai puțin (deci și aici o istorie), și, în plus, există filozofi care nu pot fi clasificați ca aparținând nici uneia dintre cele două tabere.
Putem conchide că distincția analitic-continental este prost gândită, un simptom al lipsei de reflecție serioasă și înțelegere profundă a evoluției filozofiei moderne. Nu ne putem folosi de ea decât pentru a desemna niște atitudini polemice și neînțelegeri reciproce. Ea nu ne ajută să determinăm ce este, în fond, filozofia. Ca să răspundem la această întrebare, trebuie să adoptăm o cu totul altă atitudine, și să căutăm să identificăm, înainte de a ne alătura unei tabere, care sunt, în esență, întrebările fundamentale care îi preocupă pe filozofii moderni.
În această privință, nu cred că există un răspuns mai precis și profund decât cel dat de Kant în urmă cu mai bine de 200 de ani. Pentru el, întrebările fundamentale ale filozofiei sunt „Ce pot să știu?”, „Ce trebuie să fac?” și „Ce pot să sper?”, toate trei subsumate întrebării fundamentale „Ce este omul?”. Dacă ne gândim bine, în fond, atât filozofii „analitici”, cât și cei „continentali” aspiră în continuare la aceste întrebări, poate fără să fie complet conștienți de acest lucru. Întrebarea fundamentală, „Ce este omul?” nu și-a pierdut nimic din actualitate; de fapt, ea a devenit și mai acută într-o epocă în care istoria omului pare să se decupleze de cea a naturii, așa cum propovăduiesc cei care cred în puterile nemărginite ale omenirii de a controla și exploata natura, și de a produce creștere economică și tehnologică la infinit. Sau poate acești noi preoți ai progresului – magnați aproape omnipotenți ca un Elon Musk, un Peter Thiel, Frații Koch și mulți alți miliardari mai mult sau mai puțin onești, cu legiunile lor de apologeți libertarieni și antisocialiști vehemenți pe care Koch & Co. îi finanțează prin think tank-uri precum Cato Institute sau Mises Institute – nu sunt chiar așa de departe de prometeismul unui gânditor din sec. al XIX-lea, care scria:
„Capacitatea de producție de care dispune umanitatea este nemărginită. Capacitatea productivă a solului poate fi mărită la infinit prin aplicarea capitalului, a muncii și a științei. […] Capitalul crește zilnic; forța de muncă crește odată cu populația, iar știința supune forța naturii omenirii cu fiecare zi ce trece.”
Îl las pe cititor să descopere cine era acest Elon Musk avant la lettre.
Tot Kant scria, în faimosul său eseu „Beantwortung der Frage: Was ist Aufklärung?” din 1784:
„Iluminismul este eliberarea omului de sub imaturitatea sa autoindusă. Imaturitatea este incapacitatea de a-și folosi intelectul fără instrucțiunea unui altuia. Această imaturitate este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența intelectului, ci în absența hotărârii și a curajului de a-și folosi intelectul fără instrucțiunea unui altuia. Sapere aude! Fi curajos și foloseștete de intelectul tău! Acesta este deci motto-ul Iluminismului.”
Cu greu s-ar putea găsi un pasaj scris de un filozof clasic de mai mare actualitate decât acesta. Pare parcă scris în zilele noastre, după campania de dezinformare care l-a propulsat pe Călin Georgescu pe primul loc în alegerile prezidențiale din țara noastră. La prima vedere, pasajul pare chiar să exprime atracția pe care o exercită un candidat „anti-sistem” cum este acest domn. „Gândește de unul singur, împotriva „sistemului”, al tutelei elitelor liberale de la Bruxelles și Paris!”. Dar un candidat care admiră un tiran sângeros și fără de respect pentru dreptul internațional, un candidat care neagă progresul științei, al virologiei și imunologiei, un candidat care își seduce electoratul prin minciuni vădite, prin imagini și sloganuri manipulative care apelează la frică și ură, adică la emoții primare și tocmai nu la rațiune, face de fapt parte de forțele reacționare ale ignoranței, autoritarismului, bigotismului religios. Pe care Kant le combătea în secolul al XVIII-lea, iar pe care noi trebuie să le combatem din nou în secolul nostru.
Reiese că trebuie să avem curajul să ne folosim de intelectul nostru în mod critic. Dar asta înseamnă să gândim, ceea ce nu se poate face decât dacă acceptăm autoritatea rațiunii, inclusiv canoanele logicii. Pentru Kant, care a predat logica aristotelică timp de decenii și ne-a lăsat un curs detaliat de logică (editat de Gottlob Benjamin Jäsche), ar fi fost foarte ușor să depisteze sofismele și contradicțiile lui Georgescu. Acesta spune într-o cuvântare pe Youtube: „Fiecare om e liber să aleagă orice. Societatea nu poate să impună [nimic]”. […] Fie că e vorba de […] școală sau transport”. Să le luăm pe rând. La subiectul școală: Abolim deci învățământul obligatoriu? Dacă un copil vrea să învețe să citească, e bine, dacă nu, e tot bine. Dacă vrea să-l citească pe Eminescu sau pe Blaga, e bine, dacă nu e tot bine. Chacun à son goût, anything goes. Dar nu este tot Georgescu acela care se plânge că nu sunt citiți clasicii literaturii române? La transport: Regulile de circulație sunt valabile deci numai pentru cei care le acceptă? Dacă vreau să trec pe roșu la semafor o fac, pentru că, nu-i așa, „fiecare om e liber să aleagă orice”. Și atunci abolim codul penal, de ex. art. 174ff. despre omucidere. Fiecare face ce dorește. Asta nu este conservatorism sau tradiționalism, și cu siguranță nu este „democrație participativă” (propovăduită de Georgescu), ci (oare a remarcat cineva acest lucru până acum?) … relativism postmodern, menit să seducă prin cuvinte cheie precum „libertate” și “adevăr” pe toți cei care au abdicat de la „folosirea intelectului fără instrucțiunea altuia” și își doresc din nou un Conducător la Cotroceni. Deci nu libertate, ci dictatură. Și dacă „fiecare om e liber să aleagă orice”, dacă nu avem nevoie de reguli și legi valabile pentru toți, atunci de ce să nu abolim chiar Constituția? Și cu ea existența statului român! Asta vrea să fie deci “suveranism”? În Programul de Președinte „Hrană, apă, energie” (plagiat, se pare) Georgescu scrie că „pacea echivalează cu dezarmarea”. Atunci suveranitatea României cum o să fie ea apărată dacă Moscova dă cândva totuși ordinul “Soldați, vă ordon – treceți Prutul!”? Prin rugăciuni? Și este chiar imposibil de închipuit un asemenea ordin? Nu au fost niciodată armatele Rusiei în România? Putin este și el un om, se pare, deci dacă „fiecare om e liber să aleagă orice”, atunci …
Hotărât, ne trebuie instruire în logică elementară. Cum avem în general nevoie urgentă, în Antropocen, în epoca dezinformării globalizate, de filozofi care să ne ajute să repunem în discuție și să regândim întrebările „Ce este omul?”, „Ce pot să știu?”, „Ce trebuie să fac?” și „Ce pot să sper?”. Dacă cineva evită sau respinge această întrebare, și cu ea canoanele rațiunii, nu putem să-l considerăm un filozof, indiferent dacă se consideră „analitic” sau „continental”, liberal, postmodernist sau suveranist.
În cazul de față, cel al lui Leszek Kołakowski, avem din fericire exemplul strălucit al unui adevărat filozof, al unui gânditor care nu numai că nu poate fi clasificat după dihotomia simplistă pe care am criticat-o, dar care repune întrebările lui Kant într-un mod accesibil în veritabilele miniaturi eseistice din prezentul volum Conferințe mici pe teme mari. Kołakowski, atât în aceste scurte texte, cât și în ampla sa operă, cu titluri atât de grăitoare precum Este Dumnezeu fericit?, Why is There Something Rather than Nothing? (De ce există ceva mai degrabă decât nimic?), Modernity on Endless Trial (Încercările modernității), Horror metaphysicus, Positivist Philosophy (Filozofia pozitivistă), Husserl and the Search for Certitude (Husserl și căutarea certitudinii), ca să nu mai vorbim de magnum opus-ul său în trei volume, Principalele curente ale marxismului, este, poate, unul dintre puținii care salvează filozofia modernă de la propria sa auto-anihilare. Îl invit pe cititor să citească atent această carte, să mediteze asupra argumentelor lui Kołakowski, și să-și formeze singur un răspuns la problemele atât de importante pe care marele gânditor polonez le abordează cu atâta luciditate și onestitate. Adică să învețe să se folosească de intelectul propriu fără instrucțiunea unui altuia.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Multumiri!
Felicitari!
Despre acest „adevarat filozof” a scris si Czesław Miłosz in „Istoria literaturii polone”, carte aparuta la aceeasi editura.
,,Ultra specializarea” filosofilor analitici a condus – printre altele – la imposibilitatea cuprinderii problemelor economice-sociale într-o analiză sistemică unitară, care să răspundă problematicii dezvoltarii în noua epocă a capitalismului : globalizarea piețelor naționale.
Astfel, ,,filosofia economică” separă sistemul financiar-bancar și echilibrul său de dezvoltarea industrială, concentrîndu-se exclusiv pe eficiența încasărilor și economiei bugetare, în loc de cea a creșterii veniturilor din activitatea productivă.Problematica instituțională este inexistentă ca parte a teoriei dezvoltării, ceeace înseamnă eșecul guvernărilor, lipsite de unicul instrumentar de dezvoltare a țărilor înapoiate economic-industrial ca Romania.Acest lucru se întîmplă deși instituționalismul normativ este înstrument ,,matematic” de imbunătățire a vieții economice naționale.Din păcate, premiul Nobel pe anul 2024 în economie acordat pentru rezultatele cercetării economice în domeniul instituționalismului, este necunoscut și neluat în seamă de economiștii romani.
Lipsa de ,,filosofie analitică” economică nici nu este observată în Romania, pentru a pătrunde în cauzele stagnării economice și industriale postdecembriste.
La nivelul catedrelor de filosofie și a celor de economie nu există ,,analiticul economic”, care să răspundă întrebarii de ce stagnam în sărăcie și subdezvoltare și să ofere răspunsul necesar.
In consecință, aceste răspunsuri nu există oficial, astfel că georgeștii și simionii dau raspunsuri antisistem la vidul economic filosofic și aplicat care determină sărăcia națională.
N-ai cum să implementezi tuturor o cultură politică robustă, astfel că trebuie combătute cauzele economice și sociale care generează mișcari politice radicale, antisistem democratic, încît Conducătorul să nu devină speranța și salvarea națională pentru victimele tot mai numeroase ale eșecului economic național.Pericolul este cu atît mai mare, cu cît ,,asociații la guvernare” nu înțeleg cerințele instituționale pentru dezvoltare și propun amalgame programatice de genul siderurgie, minerit, etc., în competiție electorală cu darurile simionilor în case ieftine, naționalizarea utilităților, 1 leu litrul de benzină, etc.Comparînd promisiunile ,,programatice” economice, este limpede că simionii pot cîștiga președinția, mai ales dupa radicalizarea politică, în urma scoaterii din ring a lui Georgescu!
Influența lui Kant în filozofie e precum a lui Galen în medicină.
Filozofia nu poate fi o știință – nu există echivalentul unui corp de axiome și teorii care să contureze un domeniu specific. Însăși numele este sugestiv: filosofia – dragostea de înțelepciune. Inteligența și înțelepciunea sunt parțial congruente, dar evident că nu total: un om inteligent poate să prezinte grave lacune de înțelepciune, iar un om care să nu fie prea dotat cu inteligență să fie – cu toate acestea! – înțelept.
Filozofia antică avea două aspecte fundamentale: unul era privitor la om: cunoașterea de sine, cunoașterea modului în care el interacționează cu semenii lui (modul de funcționare a societății umane și de interacțiune dintre aceasta și componenta ei fundamentală – omul însuși); și celălat aspect era privitor la cunoașterea universului și a modului în care omul interacționează cu acesta – filozofia naturală, strămoașa științelor moderne.
Interesantă este și diferența dintre romani și greci în privința filozofiei. Romanii erau de părere că ”pe filozof îl face barba”, adică experiența vieții contează.
Grecii, dimpotrivă: ”pe filozof nu-l face barba” – adică inteligența speculativă este mai importantă decât experiența de viață.
Dacă Aristotel ar fi trăit și scris în secolul al 20-lea, el ar fi fost considerat un filosof analitic, fără nici cea mai mică îndoială. Occam și Acquino, ca mulți alți filosofi medievali, dacă ar fi trăit și scris după apariția filosofiei analitice, ar fi fost considerați filosofi analitici. Asta pentru că au dezvoltat scule semantice și logice și s-au servit de ele pentru a clarifica concepte și pentru a rezolva probleme conceptuale. Dacă Foucault ar fi trăit și scris în secolul al 5-lea î.e.n., el ar fi fost considerat, cel mai probabil, un sofist. Trăind și scriind când au făcut-o, Aristotel și medievalii nu sunt analitici, iar Foucault este French theorist.
În cazul acesta Leibniz, inventatorul logicii intensionale, nu a fost filozof analitic, pentru că nu a trăit în sec. al 20-lea. Și nici măcar Bolzano. Cam ad hoc.
Heidegger în schimb a fost atunci un filozof analitic, pentru că a trăit în sec. al 20-lea și a contribuit la clarificarea conceptului de timp (cf. „Prolegomena zur Geschichte des Zeitbegriffs”). La fel și Sartre (conceptul de nimic, de greață etc.), și în fond chiar și Foucault, care a contribuit (sau a încercat să contribuie) la clarificarea conceptului de putere. Dar atunci de ce nu și un Zizek și chiar Judith Butler (conceptul de gender etc.)?
Pe de altă parte, un Michael Dummett și un Donald Davidson pot fi văzuți atunci ca niște sofiști, proiectele lor ale unei „theory of meaning” nefiind decât niște uriașe și eșuate proiecte sofistice, bazate pe premise complet greșite despre esența și rolul limbajului (vezi Baker & Hacker, Language, Sense and Nonsense).
Dacă Richard Montague a fost un filozof analitic, nu văd ce are el în comun cu Aristotel. Cum nu văd ce are în comun Williamson cu un Rawls, care și el e considerat un filozof analitic. Iar Crispin Wright nu îl consideră pe John McDowell (în polemica sa din 1996) un filozof analitic, adică pe același McDowell care a editat Varieties of Reference a lui Gareth Evans, o lucrare prin excelență „analitică” (cu toate că Evans citează pe … Sartre!). Etc.
Și există interpreți a lui Nietzsche care îl prezintă pe acesta ca un filozof analitic, de ex. Brian Leiter. Cum există asemenea interpreți care fac din Hegel un filozof analitic, de ex. un Pirmin Stekeler in cartea sa Hegels Analytische Philosophie (1992) sau un Gotthard Günther, care a formalizat logica lui Hegel.
Și ce facem cu toți acei aristotelieni din sec. al 20-lea, în Italia, Franța, Germania, care au respins explicit filozofia analitică?
Aceste etichete simpliste si vagi nu sunt de mare folos.
Haideți să nu glumim cu lucruri serioase. Filosofia analitică nu este o categorie transistorică, cum nici filosofia fenomenologică nu este. Chiar dacă mulți filosofi dinainte des sec 20 au practicat analiza conceptuală sau descrierea fenomenologică (e.g. Maine de Biran), ei nu sunt reprezentanți ai filosofiei analitice sau fenomenologiei. „Filosofia analitică” este numele, dat prima oară, după știința mea, de E. Nagel, unei familii de curente filosofice, apărute în secolul al 20-lea. A vorbi de filosofi analitici înainte este anacronic. Leibniz nu este un reprezentant al filosofiei analitice. Heidegger nu a clarificat niciun concept de timp, nici Sartre nu a clarificat conceptul de greață. Filosofarea acestora nu și-a propus așa ceva. Heidegger a făcut o grămadă de sofisme etimologice, dar analize conceptuale, ba. Ce facem cu aristotelicienii care au respins filosofia analitică? Ce „filosofie analitică” au respins ei? Filosofia lingvistică? Pozitivismul logic? Acestea nu epuizează filosofia analitică. Și ce au respins din filosofia analitică? Doctrinele sau metoda? Etichetele „simpliste” nu suntm desigur, de mare folos, când vrem să amestecăm totul și să facem un mare talmeș-balmeș. Oricât de „vagă” ar fi eticheta „filosofie analitică”, ea are un nucleu foarte clar identificabil.
Care ar fi acest nucleu „foarte clar” identificabil? Sunt curios să-l aflu. De fapt vă contraziceți: „filozofia analitică” exprimă or (a) un concept de „family resemblance”, or (b) un concept univoc, cu margini foarte clare și precise. Ambele caracterizări nu pot fi adevărate în același timp.
Este cu siguranță falsă sugestia că Heidegger nu a clarificat conceptul de timp, conceptul de istorie, și multe alte concepte importante, cum poate afla oricare cititor dispus să evalueze, fără prejudicii, scrierile sale, de ex. Sein und Zeit, §82a. Dar chiar dacă Dvs. credeți că el nu a reușit să facă aceasta, este evident că a încercat-o. Folosește frecvent termeni precum „klären”, „aufklären” etc., și chiar specifică că proiectul său consistă „in der thematischen Klärung des Sinnes von Sein überhaupt” (§58). Tot timpul vorbește despre natura conceptuală a investigațiilor sale (aș putea să citez zeci și zeci de pagini în privința asta). Nu există nici un dubiu că el face (și) analiză conceptuală, cel puțin în opera timpurie.
Distincția pe care se pare că o sugerați, între sofiști și filozofi analitici, este șubredă, din simplul motiv că un filozof analitic poate foarte bine să fie un sofist. Eticheta „filozof analitic” nu oferă nici o garanție referitor la adevărul afirmaților făcute de un filozof acceptă această etichetă. Deci care ar fi atunci termenul de contrast la cel de „filozof analitic”? Cum îi descriem pe toți ceilalți filozofi care nu sunt filozofi analitici? Un Bergson, Husserl, Heidegger, Cassirer? Un Boethius, Grotius, Rousseau, Schopenhauer? În general, cum clasificăm pe filozofii din toate timpurile, după care categorii? Bănuiesc că aveți o taxonomie foarte clară, cu un nucleu identificabil.
Mă întreb, în plus, ce facem cu Frege? Dacă răsfoim Grundlagen der Arithmetik, fără să știm că această carte a fost publicată în 1879, oare nu am clasifica-o ca un tipic exemplu de filozofie analitică? Dar 1879 nu este sec. al XX-lea… La fel și cu Wissenschaftslehre a lui Bolzano, care a venit cu mult înaintea lui Frege.
Este ceva neclarificat în felul cum folosiți expresia „filozofie analitică”. Pare să fie ambiguă între o interpretare pur istorică și una trans-istorică. Prima este ad hoc și, luată de una singură, fără de nici un folos. Filozofia analitică nu a început cu un biet articol scris de Ernest Nagel în 1936 (“Impressions and Appraisals of Analytic Philosophy in Europe”), pentru că altfel ar trebui să-l excludem nu numai pe Frege, dar și pe Moore, Russell și Wittgenstein, ceea ce e o absurditate. După interpretarea trans-istorică expresia denumește, se pare, un set de metode etc. (nucleul pe care îl afirmați – să vedem care ar fi acesta). Dar atunci toți acei care au afinități cu acest set sau cu unele elemente din el pot fi denumiți filozofi analitici, unii mai mult, alți mai puțin. Cum de fapt o sugerați chiar Dvs. când scrieți că Aristotel, dacă ar fi trăit în sec. al XX-lea, ar fi fost considerat un filozof analitic. (Speculația pare bizară, pentru că dacă inventatorul logicii și al științei ar fi trăit în sec. al XX-lea, atunci sec. al XX-lea nu ar fi fost sec. al XX-lea! Iar filozofia analitică nu ar fi existat.)
Ca să înțelegem ce a fost filozofia analitică trebuie să înțelegem ce înseamnă în fond „analiză” și „analitic”. Dar asta nu e cu putință fără o reflecție istorică a materiei, adică fără unelte care nu sunt „pur analitice”. Ceea ce e un alt argument în favoarea respingerii unor etichete și sloganuri.
Pentru cititorul interesat, recomand aceste articole pentru aprofundarea discuției:
Hacker, „The Rise of Twentieth Century Analytic Philosophy”, Ratio, 1996
Hacker, „Analytic philosophy: What, Whence, and Whither?”
Beaney, „Analysis”, https://plato.stanford.edu/entries/analysis/
Citiți cam repede și amestecați niște lucruri. Repet, „filosofia analitică” este un nume inventat de Nagel, el a folosit termenul pentru prima dată. Nu s-a născut această filosofie cu articolul lui Nagel, el doar a botezat-o. NU folosesc terșenul „filosofie analitică” într-un sens transistoric, ci intr-unul istoric. Filosofia analitică există numai din secolul al 20-lea. Când a luat conștiință de ea (sper că nu o să vă agățați de aceasta biată expresie), și-a căutat precursori și strămoși, anexându-i pe mulți filosofi din spațiul germanic, precum Bolzano, Loze, chiar și pe Herbart, și din spațiul britanic. Unii spun, cum desigur că știți, că filosofia analitică începe, în Germania, cu Frege (și, în alte locuri, cu alți gânditori). Eu cred că, atunci când scria Frege Bergiffschrift și Fundamentele aritmeticii, filosofia analitică nu exista. Frege este, imo, un filosof analitic numai pentru că alții, inspirați de el și care au polemizat cu el, precum Russell, au fost filosofi analitici. După părerea mea, filosofia analitică a apărut, ca mișcare filosofică, la Cambridge, cu Moore și Russell, urmați de Broad, tot acolo a avut un nou început cu Wittgenstein și apoi o continuare cu analiștii de la Cambridge (Ramsey, Wisdom, Stebbing, Black etc.). Acestui curent cantabrigian i s-a alăturat, relativ repede, cel al neopozitiviștilor vienezi. Școala de la Cambridge și cea de la Viena, acestea sunt manifestările cele mai consistente și continue în care se recunoaște „filosofia analitică” la începuturile sale. „Paradigma” acesteia este On Denoting. Filosofia analitică s-a înțeles pe sine, într-o primă fază, ca filosofie științifică. Asta este ceea ce numește Nagel „analytic philosophy”. Cam asta era filosofia analitică în anii 30. După al doilea război, cum știți, dar spun pentru publicul nostru, poate mai știutor decât noi, eticheta „filosofie analitică” a fost revendicată și de alte curente, în principal de filosofia limbajului comun, cu origini cantabrigian-oxoniene. Prima „paradigmă” a acesteia ar fi, zic eu, The Concept of Mind (Ryle). O bună bucată de vreme pozitivismul logic și filosofia limbajului comun au fost principalele ramuri ale filosofiei analitice. Nu mai continui cu istoria, nu mai arăt cum și-au pierdut suflul ambele și care e situația astăzi. Eu nu găsesc mari asemănări între filosofia științifică și filosofia limbajului ordinar, dar susțin că ambele au profiluri clar identificabile și aș putea foarte bine să dezvolt ideea, dar nu într-un comentariu, ci într-un articol de revistă (de fapt nu cred că vreo revistă ar fi interesată de așa ceva, ăsta e mai degrabă subiect de lucrare de seminar).
Este probabil fals că dacă un autor folosește termeni precum „clarificare” el clarifică concepte. Este cu siguranță fals în cazul lui Heidegger. Acesta nu a oferit nicio analiză a conceptului de timp, iar „clarificarea” lui nu are nimic în comun cu clarificarea nici măcar în sensul clasic, în care a clarifica un concept însemna a explicita și a aduce la distincție notele care îi compun comprehensiunea.
Eu sunt de acord că există cazuri problematice, în care e greu de spus dacă un filosof este analitic sau nu; dar Heidegger nu este un astfel de caz. Husserl cel timpuriu, da; Meinong, da; și destui alții.
Ca să fie clar: după părerea/știința mea, filosofia analitică: a) există numai din secolul al 20-lea; b) se compune din mai multe școli, dintre care unele nu mai au azi reprezentanți; c) fiecare dintre școli are propriile „paradigme” (adică, în cazul de față, realizări exemplare care servesc drept model); d) „paradigmele” nu prezintă asemănări esențiale (ce asemănări să fie între On Denoting și Cercetări filosofice ale lui Wittgenstein); e) (adaug acest punct acum, el nu este implicat de cele spune anterior) „analiza” este o idee prea echivocă pentru a putea uni diferitele curente ale filosofiei analitice într-un tot unitar; nu cred că ajungi undeva dacă spui că filosofia analitică este o filosofie a „analizei” și după aceea arați câte feluri de analiză sunt, à la Beaney și alții.
„Filosofia analitică s-a înțeles pe sine, într-o primă fază, ca filosofie științifică. Asta este ceea ce numește Nagel „analytic philosophy”. Cam asta era filosofia analitică în anii 30.” – În nici un caz aceste afirmații nu sunt valabile pentru Wittgenstein, pentru că el face o demarcare strictă între filozofie și știință în Tractatus. Pe de altă parte, Husserl a scris o „Philosophie als strenge Wissenschaft”…
La capitolul Heidegger rămânem în dezacord.
„b) se compune din mai multe școli, dintre care unele nu mai au azi reprezentanți; c) fiecare dintre școli are propriile „paradigme”” – Deci nu există acel nucleu clar identificabil pe care îl afirmați la început, ci numai niște paradigme și școli, cu și fără asemănări între ele, cu și fără asemănări cu alți filozofi, alte tradiții ‘non-analitice’ . Exact acest lucru l-am sugerat și eu in articol (și în cartea mea Analytische Philosophie din 2004). Mă bucur că sunteți de acord cu mine.
Eticheta ‘filozofie analitică’ este destul de ambiguă și, între timp, fără de mare folos. Avem nevoie de filozofie autentică, dincolo de sloganuri și etichete.