marți, martie 19, 2024

Ionesco. Viața și opera, din perspectiva Securității comuniste

Mai mult decât ingenios chipul în care a înțeles și a optat Liliana Corobca să scrie “biografia romanțată” a marelui dramaturg de origine română Eugène Ionesco. Elementele biografice sunt relevate din perspectiva operei acestuia și din cea a diverselor sale etape în vreme ce, la rândul ei, opera este înfățișată din aceea activiștilor de partid și, mai ales, a oamenilor Securității.

De fapt, în arhitectura și îndeosebi în intimitatea cărții Ionesco-Elegii pentru noul rinocer (Editura Polirom, Iași, 2020) își spune decisiv cuvântul experiența anterioră a Lilianei Corobca, relevată, în principal,  de volumul Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist (2014).

Se știe că, la un moment dat, adică încă din prima parte a anilor ’60, regimul comunist din România, cel din „epoca Dej” dar mai apoi și cel al lui Nicolae Ceaușescu,  a decis ceea s-a numit „reevaluarea și recuperarea critică a moștenirii culturale”. Nu doar că au reprimit drept de semnătură și de publicare scriitorii ce fuseseră interziși ori chiar trimiși în închisoare în primii ani de așa-zisă „democrație populară”, ci s-a elaborat în detalii minuțioase un plan amplu care viza repunerea în circulație a scrierilor vârfurilor exilului românesc. Cele mai pregnante cazuri au fost George Enescu (aceasta chiar în anii 50, de aici și organizarea în 1958, în mare grabă, a primei ediții a Festivalului ce  poartă numele marelui compozitor și violonist), iar, mai încolo, Mircea Eliade.

În operația ce urmărea, de fapt, legitimarea unui regim politic ilegitim (să reamintesc în context excelenta observație a istoricului și jurnalistului Thierry Wolton, observație potrivit căreia comunismul nu a preluat nicăieri puterea ca urmare a voinței populare, printr-o adevărată revoluție ori după alegeri libere) un loc de frunte revenea intenției de a-i covinge pe cei rămași și stabiliți în străinătate să revină pe meleagurile natale. Fie în vizite la începerea cărora ar fi urmat să fie primiți cu pâine și sare, fie chiar definitiv. În întâmpinarea lor trebuia ca opera celor “vizați” să fi fost publicată sau republicată în România. Nu integral, ci doar acea parte care să nu intre în contradicție flagrantă cu ideologia comunistă.

Liliana Corobca ne propune, de fapt,  să citim o piesă în trei acte, plus un Prolog și un Epilog. O comedie. O bufonadă. Fiecare dintre aceste acte poartă câte un nume inspirat din creația ionesciană. Adică, Elegii pentru ființe mici, Noul locatar și Rinocerul a murit. Trăiască rinocerii. La rândul său Prologul imită perfect felul în care începe Cântăreața cheală, însă înclude și referiri la alte scrieri ionesciene, surprinzând, într-o formă minimală, bună parte a dominatelor stilistice și estetice ale acestora.  Epilogul sau, mai corect spus, prima parte a acestuia, este o replică a Prologului, cea de-a doua lui parte constituindu-se într-o scurtă sinteză, cu clare și asumate implicații personale,  urmărind felul în care creația ionesciană a fost repusă în circulație, valorificată scenic și evaluată critic după Decembrie 1989 în România și în Republica Moldova.

În cele trei acte, personajele principale sunt Eugen Ionescu/Eugène Ionesco și familia acestuia, apropiații lor, cei ce i-au cunoscut îndeaproape, colegii de generație ai dramaturgului, dar, mai ales, cei în sarcina cărora a căzut scotocirea biografiei protagonistului și „evaluarea critică”, respectiv întoarcerea pe toate fețele a creației acestuia. Creație examinată din perspectiva felului în care aceasta este sau nu este convenabilă ideologiei comuniste. Examinare căzută în sarcina a tot felul de “Ionești” de “ionesciori”, adică de “rinoceri’’.

Acțiunea piesei, a bufonadei triste scrise de Liliana Corobca se petrece îndeosebi între anii 1962-1968, ani în care, pe scenele românești, a fost îngăduită reprezentarea unor piese ale lui Ionesco (nu toate), ani în care am avut parte de mari spectacole cu aceste piese (montate de Lucian Giurchescu, Valeriu Moisescu, Crin Teodorescu), unele beneficiind chiar de turnee în străinătate. Adică Rinocerii, Victimele datoriei, Ucigaș fără simbrie.  

Ionesco și creația lui s-au bucurat de o oarecare bunăvoință din partea autorităților comuniste și a slujbașilor acestora (satirizați cu un haz nebun, cu stiloul încărcat cu cerneală neiertătoare, corosivă de Liliana Corobca) și datorită faptului că, în respectiva perioadă, nici dramaturgul nu s-a implicat prea mult în din ce în ce mai complicata și mai grotescă  realitate românească. S-a situat în ceea ce s-ar chema un état de réserve. Nu s-a pronunțat asupra ei constant critic la Europa Liberă, postul de radio ce a însemnat vreme de 40 de ani o adevărată obsesie pentru conducătorii României comuniste. Așa a fost posibil și celebrul interviu acordat TVR și lui Manase Radnev, așa s-a plănuit și ceea ce se numea, în limbajul specific regimului și al vremii, “influențarea pozitivă” a ‘’obiectivului ‘’ Ionesco.

După ce au căzut măștile, după ce, din  1968 și, mai ales, , începând cu iulie 1971, Nicolae Ceaușescu și-a arătat adevărată fața, iar Ionesco s-a alăturat acelor mari nume ale exilului românesc ce au făcut tot ceea ce a fost posibil spre a o prezenta în toată hidoșenia ei Occidentului, la București s-a întors foaia. Nici urmă de piesă a lui Ionesco pe afișe. Ceea ce nu a însemnat însă că supravegherea marelui dramaturg ar fi încetat un singur moment. Dimpotrivă.  

E meritul Lilianei Corobca de a fi prezentat în cartea ei și aceste aspecte.

Liliana Corobca- IONESCO-ELEGII PENTRU NOUL RINOCER. Editura Polirom, 2020       

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Libertatea expresiei, libertatea cuvântului dobândite 1989 la eliberarea din naționalcomunismul ceaușist s-au obținut cu prețul a sute de vieți omenești. Recuperarea patrimoniului cultural, literar, artistic, muzical, științific, reconstituirea patrimoniului înlătură „cu umbre care nu sunt v-a întunecat vederea /ME”?

    …”… „reevaluarea și recuperarea critică a moștenirii culturale”. Nu doar că au reprimit drept de semnătură și de publicare scriitorii ce fuseseră interziși ori chiar trimiși în închisoare în primii ani de așa-zisă „democrație populară”, …”……

    Mitologia mincinoasă dâmbovițeană primește azi fisuri, se dovedește cea ce este: minciună (.. minciuna stă cu … la masă…). Cultură, artă, literatură, muzică, stiință în loc de mitologie e o cale spre bunăstare, prosperitate și belșug pentru cei mulți în țară. Mitologia mincinoasă ieftină (Altfelitatea României) amputează, deformează în spatiul public românesc în acel secol mult lăudat la București creația locuitorilor țării după bunul plac al cârmuitorilor de pe malurile Dâmboviței.
    Există o documentație amplă despre scriitori germani din RSR și persecuțiile (William Totok a stat 8 luni 1975 în închisoare la Timișoara fără acuzație) suferite de către securitate:
    „Vexierspiegel Securitate. Rumäniendeutsche Autoren im Visier des kommunistischen Geheimdienstes.“ Herausgegeben von Gerhardt Csejka und Stefan Sienerth. Veröffentlichungen des Instituts für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas an der LMU München im Verlag Friedrich Pustet, Regensburg, 2015, Band 129, 280 Seiten,
    (…”….Selbst ein allseits geachteter Czernowitzer Monolith vom Kaliber Alfred Margul-Sperbers hat nach der Einsicht von Peter Motzan „um den hohen Preis einer geradezu erschreckenden Selbstverstümmelung“ eigene Texte umgedichtet, um unter diesen wackligen Umständen in Bukarest festen Boden unter den Füßen zu bekommen. Gelungen ist ihm das nicht, allerdings ist es auch „Denen“ nicht gelungen, ihn auf ihre Seite zu ziehen. Überhaupt ist erstaunlich, wie wenig „Denen“ gelungen ist. Cristina Petrescu macht die verquere Dialektik am Beispiel der Aktionsgruppe Banat fest: „Wir könnten behaupten, dass gerade die traumatische Verflechtung mit der Securitate nicht nur zu einer langjährigen Kohäsion der Gruppenmitglieder beigetragen hat, sondern auch ihren Wunsch beseelte, künftigen Generationen Zeugnis von ihrer Existenz als Deutsche in Ceaușescus Rumänien abzulegen.“
    Nun, an die künftigen Generationen werden sie weniger gedacht haben, jene Banater Dichter, es war vielmehr so verrückt, wie es Richard Wagner in seiner fatalistischen, auf Vergangenheit und Gegenwart, ja sogar Zukunft gerichteten Hoffnungsbereitschaft zuspitzt:
    „Ich blättere in der Akte und sehe, wie sie uns den Rest der Welt, das, was noch übrig ist, zur Ausgeburt machen. Ich sehe für einen kurzen Augenblick mich selbst zum Teil dieser Ausgeburt werden. /
    Ja, sie haben gehandelt. Sie haben uns abgehört und abgeschöpft und ihre Intrigen weiter gesponnen. Weiter und weiter. Manche der Fälschungen von damals kursieren heute noch. Sie kursieren heute wieder. Die Securitate ist ein toter Planet. Die Satelliten kreisen weiter. /
    Nein, ich hatte keine Chance, ich habe sie aber genutzt.“
    Ihm zur Seite steht Joachim Wittstock mit der Geschichte von der ehemals auf ihn angesetzten „tov. lent. major“, der Genossin Oberleutnant, die er nach dem Sturz des Regimes als Inhaberin eines Büdchens mit Heiligenbildern und Klopapier wiederfindet und bei der er Letzteres kauft: „Ach, ich weiß, was ich weiß, und bleibe dabei: Mit einer Hexe, die uns überwacht hat, tätige ich einen banalen Handel. Meine Notdurft war nicht so groß, dass ich nicht hätte vorbeigehen können an ihrem Angebot, dennoch hielt ich und deckte mich mit Unerlässlichem ein.“ Er weiß, was er weiß. Manchmal müssen Dichter auch realiter dichten, eben die Chancen, die sie nicht gehabt haben, nutzen, und sei es nur, indem sie einen „banalen Handel“ tätigen.
    Franz Hodjak, Dichter und Verleger der Dichterkollegen, hat, um ihre Bücher zu machen, gar manchen Handel getätigt und manche Händel gehabt mit allerhand Genossinnen und Genossen, selbst er aber staunt, denn ein „Staatsfeind blickt mich ungläubig aus meiner Securitate-Akte an“, weil selbst er nicht für möglich gehalten hätte, „dass mit solchem Eifer so schweres Geschütz aufgefahren wird“. Gerhardt Csejka, als Redakteur der „Neuen Literatur“ mit Kontakten zur bundesrepublikanischen Präsenz in Bukarest ebenfalls ein Ermöglicher dessen, was grad möglich war, blickt ebenfalls vom Ufer zurück auf den gefrorenen See: „Dabei war ich für die Securitate, wie ich dann aus meiner Akte erfuhr, längst schon ein ausgebuffter, gefährlicher Agent …“ Sie haben ihn erdichtet, wie sie ihn brauchten oder hätten (miss-)brauchen können, aber eine Exegese dieser Kreation übersteigt selbst die Fähigkeiten eines ausgebufften Literaten wie Gerhardt Csejka.
    Stefan Sienerth, der maßgeblich auch an der Organisation der Tagung beteiligt war, die diesem Band und vielen weiteren Auseinandersetzungen zugrunde lag, bewährt sich als Sachwalter und „Interpret“ dergestalt, dass man sich wünscht, Augenmaß und Sachlichkeit wären ansteckend. Durchaus verständlich sind dafür Erregung, Staunen, Verblüffung – aber auch Erleichterung, die man mit den Betroffenen teilt. Sie machen dieses Buch zum – siehe oben – dialektischen Vergnügen. Dem sollte aber nicht aus voyeuristischem Antrieb stattgegeben werden, sondern im Bewusstsein, dass der „tote Planet“ damals sehr lebendig war und auch danach, wenn nicht gar heute, allenfalls als „untot“ gelten kann. Helmuth Frauendorfer, Herta Müller, William Totok und Richard Wagner haben als rumäniendeutsche Westberliner die Probe aufs Exempel machen und erleben müssen, dass die Wiedergänger immer noch oder wieder gehen – und wieder kommen. Der Soziologe Anton Sterbling greift mit Fug und Recht ins Psychosomatische: „Die Begegnungen mit der Securitate, mit ihren Helfern und Helfershelfern wie auch mit anderen Organen des kommunistischen Repressionsapparates hinterließen bei mir bis heute tiefe Narben und kaum verheilte Wunden, die schmerzhaft sind, wo nunmehr Akten vorliegen, und die Phantomschmerzen verursachen, wo vermutete Akten (noch) fehlen.“ Horst Schuller ruft sich selbst zur bedachtsamen Ordnung: „Das Lesen in diesen Akten stimmt mich nicht froh, auch nicht schadenfroh.“
    Johann Lippet macht aus der Unfreude den „Versuch zu einem Thriller nebst fünf Gedichten in der Interpretation eines Denunzianten“, Horst Samson gar „Ein arabisches Märchen“. Diese beiden wie sie alle probieren, mit den Mitteln der Sprache einer verflossenen Wirklichkeit und der darin wabernden Unwirklichkeit habhaft zu werden, zu schreiben gegen die Ohnmacht von damals und die – wissende – von heute.
    Einer, der in diesem Band nur noch als Geist präsent ist – und wie viel hätte er noch zu sagen vermocht! – hat diese Hilflosigkeit auf eine Formel gebracht in seinem „Selbstporträt“:
    „Ich schreib mir das Leben /
    her, schreib mir das Leben weg.“
    Das war Rolf Bossert, man wünschte sich, er wäre es. …
    Text: Georg Aescht, Siebenbürger Zeitung).

    La procesul „Edelsachsenprozess” înscenat 1959 scriitorilor sași Wolf von Aicheburg, Georg Scherg, Birkner, Hans Bergel sentințele au fost stabilite de la început: mulți ani de închisoare. Martorul securității era tânărul ambițios Eginald Schlattner. Procesul a fost „repetat” 1992 la Freiburg de către Gerhard Csejka (Neue Literatur București) și Dr. Peter Motzan (Cluj/Augsburg) în prezența celor acuzați: Wolf von Aicheburg (Herta Müller a scris lucrarea de diplomă la filologie 1976, Universitatea Timișoara, despre opera lui Wolf von Aichelburg: scriitor, componist și pictor), Georg Scherg, Birkner, Hans Bergel. Dezbaterea publică de la Freiburg 1992 a fost documentată și publicată.

    Un martor, Hans Bergel a sărbătorit acum 95 de ani.
    (…”… Wir sprechen hier von Hans Bergel, dem Wortemacher, der am 26. Juli seinen 95. Geburtstag feiert. Wir gratulieren! Durch seine Tagesaufzeichnungen (1995 bis 2000) hat er uns an seinem reichen Leben teilnehmen lassen. Die Zeitspanne von wenigen Jahren täuscht, denn die vielen Rückblenden und Überlegungen geben dem aufmerksamen Leser die Möglichkeit, vieles aus seinem langen Leben zu erfahren. So auch über die Novelle ´Fürst und Lautenschläger´: „im Winter 1945/46 geschrieben, 1957 in Bukarest Haft und Zwangsarbeit bilden eine Zäsur im Leben des Schriftstellers Hans Bergel.
    Im Dezember 1999 notiert er: „Zu den menschlichen Eigenschaften, die mir am häufigsten begegneten, zähle ich die Feigheit. Ich habe mich, vom eigenen Mutpotential ausgehend, in fast allen Fällen verrechnet, in denen ich auf den Mut anderer setzte.“ Und Mut, aber auch einer Dosis Waghalsigkeit bedurfte es damals, 1957, den stalinistischen Machthabern in Rumänien Sätze entgegenzuschleudern, die sie ungern hören wollten: „Ja, mein enn ich singe!“ Als Zoon politikon konnte sich Hans Bergel vollends erst nach dem Wechsel in den Westen Europas entfalten. Die Abrechnung folgte sogleich in seiner ersten Publikation „Rumänien, Porträt einer Nation“, 1969 in München erschienen. Er bleibt aber ein Unbequemer, so seine Selbstbezeichnung im Titel eines Essaybandes von 1994; weiterhin aber auch ein Neugieriger. Er schreibt über Völker und Kulturen, über Kunst und Künstler, nicht zuletzt über Sprache und Musik. Sein Tagesgeschäft ist die „Siebenbürgische Zeitung“, deren Schriftleitung er 1970 übernommen hatte. Wie kann man in wenigen Worten das Werk von Hans Bergel, dem Nestor der siebenbürgischen Literatur, vorstellen? Er hat geschrieben: große Romane, unzählige Erzählungen, viele Essays, Gedichte. Als Chef-Redakteur der „Siebenbürgischen Zeitung“ in München hat er direkt das Schicksal der Siebenbürger Sachsen beeinflusst und geprägt. Er sagt: „Ich brauche das Schreiben, um mit dem, was an Welt auf mich eindringt, leben zu können.“ Und er konnte leben. Wenn man mit Bertolt Brecht fragen würde: „Hat er was rausgekriegt?“ Ja: „Daß das weiche Wasser in Bewegung / Mit der Zeit den mächtigen Stein besiegt. / Du verstehst, das Harte unterliegt.“ Mit der Zeit … und als es dann doch zu viel war, stieg er im Dezember 1982 auf die Rednertribüne und hielt „die Rede vor dem Kölner Dom“. Es waren sechstausend Demonstranten anwesend. Bergels Rede wurde zu einer grundsätzlichen Abrechnung mit der Bukarester Minderheitenpolitik seit dem Ende des Zweiten Weltkriegs. Die donnernden Worte des ersten Satzes: „Es gibt eine Grenze des Hinnehmens und Schweigens, die zu überschreiten den Verrat am Gebot der politischen Vernunft bedeutet“; … klingen wie ehemals die Worte Catos: Ceterum censeo Carthaginem … Als im Dezember 1989 der Diktator in Bukarest gestürzt wurde, stieg Hans Bergel abermals auf die Red nertribüne vor der Feldherrnhalle in München und sprach gewichtige, aber auch mahnende Worte: „Wenn wir aus der leidvollen europäischen Geschichte eines gelernt haben müssen, dann ist es die Überwindung der nationalen Denkgrenze in den größeren, umfassenderen europäischen Raum hinaus.“ Und weiter: „Die Nationalität ist lediglich das Kleid, das wir tragen und in dem wir uns der Welt zeigen, die Humanität aber ist die Aufgabe, in deren Dienst wir alle stehen, sagte einst ein großer Siebenbürger. Wir werden dies begreifen oder alle miteinander untergehen.“ Bereits 1986 wird Hans Bergel das Bundesverdienstkreuz am Bande verliehen. Seine einstige Heimat, nun in Freiheit, hat die lebenslangen Bemühungen des Menschen Hans Bergel gebührend wahrgenommen und honoriert: „Für Verdienste um die Literatur, für Unbeugsamkeit während der Diktatur und für Engagement im deutsch-rumänischen Kulturdialog“ wurde Hans Bergel im April 2001 der Titel eines Dr. h. c. der Universität Bukarest verliehen. Darüber hinaus ist er Ehrenbürger Kronstadts (1996) und erster Träger des Preises „Der Schriftsteller Kronstadts“ (2012). Am 26. Juli 2020 feiert Hans Bergel seinen 95. Geburtstag. … Text. Josef Balazs).

    Hans Bergel a primit 2001 titlul de Dr. h. c. al Universitătii București și este din 1996 „cetătean de onoare al orașului Brașov”.

  2. Pe la TVR au fost cateva spectacole – nu le mai tin minte. Dar la Teatrul de Comedie – am vazut Ucigas fara simbrie , cu Beligan in rolul principal. Mai era si Septilici in distributie. Nu mai tin minte – Grigore Gonța era ? Adica era in distributie in rolul ucigasului ? Sau era regizorul ? Sau si una si alta ? In rest, desi eram copil la inceputl adolescentei si ai zice ca piesa nu era de nasul meu am fost impresionat la culme si pastrez si azi in amintire imagini din acea montare.
    Piesele cele mai importante le-am putut citi in doua volume Biblioteca pt Toti .
    Pana la urma – indiferent de scopurile lui Ceausescu si ale camarilei – operele lui Ionescu sau Eliade au ajuns la publicul romanesc , ceea ce azi poate parea un fapt banal, dar atunci au fost adevarate MIRACOLE. Plus setea cu care erau cautate acele productii culturale – azi doar Vulpița, Lidia Buble s Selly mai beneficiaza de asa ceva.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro