vineri, martie 29, 2024

Islam politic si jihad, de la Muhammad la Usama bin Laden (A patra parte) – Explicatiile jihadistilor

3. EXPLICAŢIILE JIHADIŞTILOR

Usama Bin Laden a afirmat – și probabil că a și crezut acest lucru – că este angrenat într-un război sfânt, jihad, împotriva Statelor Unite. Bin Laden se considera un musulman pios, astfel încât, pentru a-și justifica războiul sfânt, a căutat argumente în Coran și în spusele și faptele lui Muhammad. A crezut că le găsește chiar și atunci când, odată declanșat războiul, a trebuit să justifice masacrarea a mii de civili, denunțată de musulmani din întreaga lume. Bin Laden a apelat la Coran și la tradiții pentru a explica uciderea civililor occidentali; alți jihadiști au mers, însă, chiar și mai departe și au încercat să justifice uciderea altor musulmani, interzisă în mod explicit de Coran. Abu Musab al Zarqawi, un veteran iordanian al războiului anti-sovietic din Afghanistan, a fost, din 2003 până în 2006, comandantul Al Qaida din Irak. Zarqawi a ordonat răpirea unor cetățeni străini din Irak, pe care se spune că i-a decapitat chiar cu mâna sa, înregistrări ale execuțiilor fiind, ulterior, publicate pe internet; a încercat să provoace un război civil între șiiții și sunniții din Irak, atacând în repetate rânduri comunitatea primilor[1]; a plănuit și a coordonat și o serie de atacuri în afara Irakului. Cele mai sângeroase atacuri ordonate de Zarqawi au fost, însă, sutele de atentate sinucigașe comise în Irak; miile de victime ale acestora nu numai că erau, majoritatea, civili, dar o mare parte erau civili sunniți, adică exact cei în numele cărora Zarqawi pretindea că luptă[2]. Abu Musab al Zarqawi a încercat să demonstreze că victimele erau martiri ai Islamului și pierderea de vieți omenești reprezenta un rău necesar; au fost însă și jihadiști care, în numele aceluiași Islam, au țintit în mod deliberat civilii musulmani.

Jihad împotriva Occidentului

După ce s-a întors din Afghanistan, în 1989, Usama bin Laden a început să îşi exprime pentru prima oară în mod public ostilitatea faţă de Statele Unite. În cuvântări ţinute în moschei din Arabia Saudită, Bin Laden cere boicotarea bunurilor americane ca represalii la „susţinerea Israelului” de către Statele Unite[3]. Nu este o temă nouă: încă din 1947, Hassan al-Banna acuzase Occidentul că a trădat lumea arabă atunci când a fost de acord cu partiţia Palestinei. Discursul sauditului se radicalizează, însă, odată cu Războiul din Golf, când Statele Unite staţionează militari pe teritoriul Arabiei Saudite, considerat de Bin Laden haram, interzis ne-musulmanilor. Tradiţia musulmană este de partea lui: imediat după moartea Profetului, primul calif, Omar, dăduse un „edict final şi ireversibil” prin care creştinii şi evreii erau definitiv alungaţi din „pământul sacru al Hijazului”[4], edict bazat pe îndemnul lui Muhammad: „să nu fie două religii în Arabia”[5]

De la vorbe, Bin Laden trece rapid la fapte: în octombrie 1993, 18 militari americani sunt ucişi la Mogadishu într-o confruntare de două zile cu somalezi care fuseseră antrenaţi de oamenii lui Bin Laden[6]; la scurt timp după aceea, Washingtonul decide să îşi retragă trupele din Somalia. Pe 13 noiembrie 1995, patru saudiţi, dintre care trei erau veterani ai războiului din Afghanistan, organizează un atac cu o maşină capcană asupra unei clădiri din Riad folosită de forţele Statelor Unite, iar cinci militari sunt ucişi în explozie. Nu este demonstrată vreo legătură cu Al Qaida, însă unul dintre atentatori declară că a fost inspirat de scrierile lui Bin Laden[7]. Câteva luni mai târziu, în august 1996, Usama bin Laden cheamă, din Afghanistan, la jihad împotriva Statelor Unite.

Documentul[8] este scris într-un stil clasic, plin de înflorituri, presărat cu parabole, citate din Coran şi din faptele însoţitorilor Profetului: chemarea la jihad este lansată „din înalţii munţi Hindukush din Khorasan unde, cu voia lui Dumnezeu, cea mai mare putere a necredincioşilor din lume a fost distrusă […] de strigătele de Allah al Akbar ale mujahedinilor”; lupta se va da împotriva Statelor Unite care reprezintă principală cauză a răului din statele musulmane pentru că „umbra nu poate fi îndreptată atunci când sursa sa, bastonul, este strâmbă”; bătălia va fi purtată de „tineri ce luptă zâmbind şi se întorc cu lancea înroşită […] cavaleri, oameni în timp de pace, demoni în timp de război, Lei în junglă însă colţii lor sunt lăncile şi săbiile indiene”.

Încă de la începutul declaraţiei, Bin Laden face apel la Coran şi la hadith, pentru a sublinia trei idei: musulmanii sunt datori să îndeplinească obligaţiile trasate de Dumnezeu şi de Muhammad[9], musulmanii sunt „cea mai bună adunare ivită dintre oameni”[10], aleasă pentru a îndrepta lumea şi, în sfârşit, musulmanii vor fi pedepsiţi de Dumnezeu dacă văd un tiran şi nu încearcă să-l oprească. Tiranul îl reprezintă, în mod evident, inamicul identificat de Bin Laden: „sioniştii” şi „cruciaţii” care, cu sprijinul Organizaţiei Naţiunilor Unite, ar fi permis „atacarea şi masacrarea musulmanilor în Palestina, Irak, Liban, Tadjikistan, Birmania, Cashmir, Filipine, Somalia, Eritrea şi Bosnia Herţegovina”. Cel mai grav atac, însă, „cea mai mare agresiune împotriva musulmanilor de la moartea Profetului” este „ocuparea” pământului celor două locuri sfinte, Arabia Saudită. Obligaţia este, de asemenea, uşor de ghicit: jihadul.

Recunoaştem chemarea de raliere la cauza palestiniană, loc comun al islamiştilor începând cu Hassan Al Banna. Recunoaştem şi modul de a privi lumea musulmană ca un întreg, specific mentorului lui Bin Laden, Abdullah Azzam, de la care sauditul a mai preluat o idee folosită în declaraţia de război: aceea că după credinţă, iman, cea mai importantă datorie a unui musulman este alungarea inamicului. Jihadul la care cheamă Bin Laden nu este, însă, doar militar: musulmanii pot contribui la el donând, scriind, sau pur şi simplu boicotând economic Statele Unite.

Statele Unite sau sionismul nu sunt singurul adversar al lui Bin Laden. Liderul Al Qaida atacă la fel de virulent şi autorităţile saudite, în principal familia regală.

Într-o distanţare de Sayyid Qutb şi Abd al-Salam Faraj, Bin Laden nu cere, însă, răsturnarea guvernului saudit. Poziţia lui este dictată de interes: luptele interne ar slăbi umma. Pe de altă parte, este denunţată „situaţia economică dezastroasă din Arabia Saudită” şi, în tradiţia salafiştilor, se pune întrebarea dacă declinul economic nu este cauzat de faptul că familia conducătoare nu mai aplică sharia cum trebuie. Mai mult, Bin Laden merge şi pe linia islamiştilor, acuzând în repetate rânduri guvernul că „a adoptat legi făcute de oameni” – cu alte cuvinte, sharia nu mai este unica sursă de legiferare.

Cel mai important aspect, însă, este acela că guvernul „nu a putut apăra ţara şi le-a permis americanilor să o ia”; am văzut în secțiunea „Noul jihad”, din articolul „De la Salfiyya la Jihad”, că Ibn Taymiyya afirmase în secolul XIII că acel conducător care nu poartă jihad îşi pierde dreptul de a conduce. De altfel, Usama bin Laden anunţă că îşi lansează chemarea la jihad în spiritul lui Ibn Taymiyya; nu sunt uitate, însă, nici figurile emblematice ale epocii contempoane: printre motivele mobilizării sunt şi acelea că „alianţa dintre sionişti şi cruciaţi” se face vinovată de uciderea lui Abdullah Azzam, numit shahid, şi de arestarea conducătorului spiritual al Hamas, Ahmad Yassin, şi a lui Omar Abdul Rahman, aceştia din urmă numiţi, fiecare, mujahid.

Odată ce este demonstrată lipsa de legitimitate a guvernului, Bin Laden – care, implicit, îşi asumă el acea legitimitate – denunţă unilateral tratatul prin care Riadul a permis prezenţa forţelor americane pe teritoriul Arabiei Saudite. Cum am văzut în cel de-al doilea articol din această serie, doctrina jihadului permitea armistiţii de până la zece ani sau chiar şi încheierea de alianţe cu adversarii, fără ca acest lucru să oblige califatul să respecte tratatul. Bin Laden oferă, însă, justificări pentru ruperea tratatului: Statele Unite sunt responsabile de „vărsare de sânge musulman”, prin impunerea embargoului asupra Irakului, care ar fi dus la moartea a peste 600 de mii de copii, şi finanţarea şi înarmarea „sioniştilor” în Liban.

În finalul declaraţiei, Bin Laden îi adresează un avertisment secretarului american al apărării din acea perioadă, William Perry, în care subliniază importanţa pe care o are martirajul pentru mujahedini, dar şi faptul că aceştia sunt dispuşi să facă orice în lupta pe calea lui Allah:

„Aceşti tineri iubesc moartea aşa cum voi iubiţi viaţa.[…] Ei cred în paradis după moarte […] cred   […] că răsplata cea mai mare o vor primi mujahedeenii şi martirii. […] Ei nu vor altceva decât să intre în paradis ucigându-vă pe voi […] Terorizarea voastră, atât timp cât purtaţi arme pe pământurile noastre, este legitimă şi o datorie morală.”

Afirmaţia de mai sus va căpăta un cu totul alt înţeles în 2001; în 1996, însă, cuvintele lui Bin Laden nu par mult mai mult decât retorică fundamentalistă: disponibilitatea de a muri în luptă, chiar şi în atacuri sinucigaşe, şi intenţia de a recurge la terorism pentru a-şi atinge scopul, erau teme relativ comune în anumite state musulmane şi la anumite organizaţii, fără ca ameninţările să fi fost duse la capăt[11]. De altfel, în 1997, într-un interviu acordat CNN-ului, liderul Al Qaida precizează că ţintele adepţilor săi sunt doar militarii americani; el adaugă, totuşi, că şi civilii americani ar trebui să părăsească Arabia Saudită întrucât siguranţa lor nu poate fi garantată[12].

Astfel de diferenţieri între civili şi militari vor fi abandonate rapid. Pe 23 februarie 1998 apare o nouă chemare la jihad, de data aceasta în numele Frontului Islamic Mondial. Semnatarii sunt Usama bin Laden, Ayman al-Zawahiri, „emir al Jihadului Egiptean”, Abu-Yasir Rifa’i Ahmad Taha, din partea Grupului Islamic Egiptean, Mir Hamzah, „secretar al Jamiat-ul-Ulema-e-Pakistan” şi Fazlur Rahman, „emir al Mişcării Jihadiste din Bangladesh”; aşadar, o alianţă pan-islamică a jihadiştilor. Noul document este mult mai scurt şi într-un limbaj mult mai sec decât cel din 1996. Se pleacă de la aceleaşi premize – ocuparea locurilor sfinte ale Islamului, uciderea musulmanilor în Irak, sprijinirea ocupării Ierusalimului de către evrei – însă de data aceasta se emite o fatwa:

„Decizia de a-i ucide pe americani şi aliaţii lor – civili sau militari – este o obligaţie individuală pentru orice musulman care o poate face în orice ţară in care este posibil, pentru a elibera moscheea Al Aqsa şi Moscheea Sfântă[13] […] Noi – cu ajutorul lui Dumnezeu – îi cerem oricărui musulman care crede în Dumnezeu şi vrea să îi asculte poruncile să îi ucidă pe americani şi să le distrugă bogăţiile oriunde şi oricând le găsesc […] să atace forţele americane ale Satanei şi aliaţii lor diabolici”[14]

Jihadul este acum purtat împotriva Statelor Unite şi a aliaţilor săi, împotriva militarilor şi civililor. Singura problemă este lipsa unei pregătiri teologice serioase a lui bin Laden şi a aliaţilor săi, ceea ce subminează credibilitatea fatwei emise. La 12 martie 1998, patruzeci de ulema afghani proclamă jihadul împotriva Statelor Unite, iar la sfârşitul lui aprilie, un grup de clerici pakistanezi din Karachi emite o fatwa similară; în sfârşit, în iunie, imamul moscheii profetului din Medina, una dintre cele mai prestigioase figuri religioase din Arabia Saudită, cere retragerea forţelor americane din ţară[15]. Bin Laden are, în sfârşit, un jihad. În dimineaţa zilei de 7 august 1998, ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania sunt atacate simultan. 213 persoane, majoritatea civili kenyeni, sunt ucise în Nairobi şi peste 4000 sunt rănite; atentatul de la Dar as Salaam se soldează cu 12 morţi şi 85 de răniţi.

11 septembrie şi folosirea armelor de distrugere în masă

Atacul de la 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite a fost fără precedent nu doar din punct de vedere al numărului de victime într-un atentat terorist şi al impactului asupra economiei ori istoriei contemporane[16], ci şi din perspectiva condamnării sale de către conducătorii mişcărilor islamiste – mişcări care, uneori, cum e cazul Hamas, dar nu numai, au şi o pronunţată tentă jihadistă. Patruzeci şi şase dintre cei mai importanţi lideri islamişti şi fundamentalişti ai momentului au condamnat vehement atacurile de la New York şi Washington la scurt timp după producerea acestora:

„Semnatarii, conducători de mişcări islamice, suntem îngroziţi de evenimentele de marţi, 11 septembrie 2001 din Statele Unite, care s-au soldat cu uciderea în masă, distrugerea şi atacarea inocenţilor […] Condamnăm în cei mai puternici termeni aceste incidente care sunt împotriva tuturor normelor umane şi islamice. Această condamnare este bazată pe Legile Nobile ale Islamului, care interzic toate formele de atac împotriva celor nevinovaţi. „Nimeni nu va căra povara altuia”[17] spune Dumnezeu cel Atotputernic în Sfântul Coran”[18] Lista semnatarilor este un adevărat who’s who al islamiştilor: printre ei se află conducătorul Frăţiei Musulmane din Egipt, emirul Jamaat-i-Islami din Pakistan şi fondatorul Hamas, Ahmad Yassin.

Răspunsul Al Qaida avea să vină la mai bine de o jumătate de an de la atentatele din 11 septembrie, în aprilie 2002. Noul document este scris de pe poziţii de forţă: Al Qaida este sigură de legitimitatea atacurilor sale şi îi avertizează pe învăţaţii religioşi care le-au condamnat că riscă să fie acuzaţi de apostazie; acelaşi avertisment îl primesc şi cei care le-ar spune guvernelor arabe că „a coopera împotriva terorismului (prin aceasta înţeleg mujahedinii) este legitim”[19] Accentele poetice şi îndemnurile la evitarea unui conflict între musulmani din chemarea la jihad din 1996 au dispărut: apostazia atrage condamnarea la moarte.

La fel ca în 1996 şi în 1998, Al Qaida atrage atenţia că reacţionează la atacuri comise împotriva ummei în Palestina, Bosnia-Herţegovina, Kashmir, Cecenia, Afghanistan, Asia Centrală, Indonezia şi Somalia, aşadar, că este vorba de un jihad defensiv. Din acest motiv este un pic ciudată alegerea versetului din Coran care deschide documentul: „Războiţi-vă cu cei care nu cred în Dumnezeu şi în Ziua de Apoi, cu cei care nu socot oprit ceea ce Dumnezeu şi Trimisul Său au oprit, cu cei care nu ţin legea adevărată dintre cei cărora li s-a dat cartea. Războiţi-vă cu ei până vor plăti tributul cu mâna lor după ce au fost umiliţi”[20] Versetul pare să se refere, mai degrabă, la un jihad ofensiv; în orice caz, sugerează că simpla retragere a forţelor străine din ţările musulmane nu mai este suficientă pentru Al Qaida: organizaţia aşteaptă o capitulare a adversarului, în condiţiile impuse de mujahedini.

Are loc şi o redefinire a inamicului: acum acesta este reprezentat de societăţile „sionist – cruciate”. Motivul? Sistemul de guvernare democratic al acestor ţări, în care populaţia – „opinia publică” în terminologia Al Qaida – îşi alege guvernanţii: „Opinia publică [din ţările] cruciat – sioniste s-a aflat în spatele naţiunilor crucii care au purtat război împotriva islamului şi a musulmanilor de la începutul colonizării ţărilor islamice până în ziua de astăzi. Dacă guvernele succesive din ţările cruciat – sioniste nu ar fi fost sprijinite de propriile popoare, războiul lor împotriva islamului nu ar fi avut o formă atât de evidentă şi de făţişă. Astfel de acţiuni nu sunt legitimate decât prin vocea popoarelor.”[21]

Simpla redefinire a adversarului nu justifică, însă, masacrarea a mii de persoane. Cea mai mare parte a documentului din 2002 reprezintă un efort al Al Qaida de a demonstra legitimitatea atacurilor împotriva Statelor Unite: „interdicţia de a vărsa sângele femeilor, copiilor şi vârstinicilor nu este una absolută. Există anumite condiţii speciale care permit uciderea lor dacă se află printre popoare ale [casei] războiului [dar al-harb], iar aceste condiţii există în circumstanţe specifice.”[22]

Pornind de la Coran şi de la exemple din sunna – o metodă similară cu cea de construire a dreptului canonic islamic – jihadiştii argumentează că se îndeplinesc şapte astfel de „condiţii speciale”, precizând, însă, că oricare dintre ele ar fi suficientă pentru a justifica atacurile:

Prima condiţie se bazează pe un verset din Coran:„[…] Cine vă vrăşmăşeşte, vrăşmăşiţi-l precum vă vrăşmăşeşte […]”[23] După cum ştim, motivaţia fundamentală a militantismului Al Qaida este aceea că lumea musulmană se află sub atac, că „invadatorii” ucid copii şi femei musulmane. Musulmanii pot, aşadar, să aplice principiul reciprocităţii şi să ucidă, la rândul lor, femei şi copii.

A doua condiţie specială: „cei protejaţi” pot fi ucişi dacă se amestecă cu combatanţii şi nu pot fi deosebiţi de aceştia. Ar fi spus-o Profetul, citat de al-Bukhari. Încă din preambulul documentului, Al Qaida se referă la atacul asupra „fortăreţelor” din New York şi Washington; din punctul său de vedere, atât Pentagonul cât şi Turnurile Gemene sunt obiective militare. Cu alte cuvinte, „nu avem ce să vă facem dacă vă ascundenţi în obiective militare”. Argumentul a fost folosit frecvent de-a lungul timpului şi de forţe militare convenţionale, inclusiv de către Statele Unite. Există, însă, două diferenţe semnificative între forţele convenţionale şi Al Qaida: primele şi-au exprimat regretul pentru victimele civile, în timp ce la Al Qaida acest lucru este exclus întrucât martirii săi îndeplinesc voia lui Dumnezeu; de asemenea, în timp ce armatele caută să dea vina pe erori tehnice sau umane, Al Qaida încearcă să arate că are acceptul lui Dumnezeu.

Potrivit celei de-a treia condiţii, „cei protejaţi” pot fi ucişi dacă au sprijinit lupta „prin faptă, vorbă sau gând sau orice alt fel de asistenţă”. Se citează exemplul unui anume Duraid Ibn Sinna care, deşi era bătrân şi nu reprezenta o ameninţare fizică, a fost asasinat de oamenii Profetului pentru că le oferea consultanţă militară adversarilor acestuia.

Condiţiile patru şi cinci sunt foarte similare cu cea de-a doua, însă de data aceasta se face apel la faptele Profetului, nu la vorbele sale sau la Coran. A patra condiţie spune că „cei protejaţi” pot fi ucişi în eventualitatea în care este necesară arderea unor câmpuri sau fortăreţe. Al Qaida aminteşte decizia lui Muhammad de a folosi focul în luptele cu un trib evreiesc din Medina, Banu Nadir; nu se aminteşte, însă, şi faptul că distrugerile provocate au fost la o scară incomparabil mai mică. Condiţia cinci prevede că „cei protejaţi” pot fi ucişi atunci când se folosesc proiectile care nu pot face diferenţa între ei şi luptători; în mod evident, proiectilele sunt avioanele. Este citat precedentul lui Muhammad de la Taif, localitate pe care forţele musulmane au asediat-o fără succes în 630 şi au bombardat-o cu proiectile lansate de catapulte.

Pentru cea de-a şasea condiţie care ar fi fost îndeplinită la 11 septembrie, aceea că „cei protejaţi” pot fi ucişi dacă sunt folosiţi ca scuturi umane, Al Qaida nu menţionează nici un precedent ori verset din Coran, ci pur şi simplu spune că reprezintă un fapt asupra căruia au căzut de acord majoritatea învăţaţilor; Wiktorowicz şi Kaltner cred că Al Qaida s-a inspirat dintr-o fatwa a lui Ibn Taymiyya privitoare la folosirea musulmanilor ca ţinte umane: „atunci când necredinciosul foloseşte musulmani ca scuturi umane, iar musulmanii se tem de înfrângere dacă nu atacă, se permite se tragă, însă ţintim necredincioşii. Unii învăţaţi au afirmat că se permite să se tragă chiar şi atunci când încetarea focului nu ar conduce la vreun pericol pentru musulmani”[24]

În sfârşit, o altă bătălie purtată sub comanda profetului, cea împotriva tribului evreiesc Banu Qurayza, oferă precedentul pentru cea de-a şaptea condiţie: „cei protejaţi” pot fi ucişi dacă au încălcat un tratat. Este vorba de tratatele pe care Statele Unite le au cu diferite state musulmane, pe care le-au încălcat atunci când au sprijinit atacurile împotriva ummei. Am văzut că şi în chemarea la jihad din 1996 Bin Laden s-a referit la denunţarea unui tratat; argumentul pe care Al Qaida îl foloseşte aici, însă, se bazează pe un precedent stabilit de Muhammad care a ordonat executarea celor din tribul Qurayza după ce aceştia trădaseră musulmanii încălcând Carta de la Medina. Ca şi în cazul condiţiei patru, care se referea la Banu Nadir, se „uită” faptul că cei protejaţi din Banu Qurayza, femeile şi copiii, au fost luaţi în sclavie; executaţi au fost doar bărbaţii.

Două dintre cele şapte condiţii ne interesează în mod particular: a treia şi a cincea. Permisiunea de a-i ucide pe „cei protejaţi” dacă au sprijinit lupta „prin faptă, vorbă sau gând sau orice alt fel de asistenţă” transformă, practic, orice civil într-o ţintă legitimă. Nu mai este vorba doar de consultanţii civili ai armatei sau de cei care lucrează pentru diferite companii care o sprijină. O opinie exprimată public sau privat reprezintă un motiv suficient pentru a executa un individ. Rezultatul unor alegeri parlamentare sau prezidențiale poate aduce condamnarea la moarte din partea jihadiştilor, mai ales dacă ne gândim şi la vina colectivă de care aceştia acuză „opinia publică”. Oricine şi orice devine o ţintă legitimă. Dacă la 11 septembrie s-au ales ţinte simbolice care puteau fi, însă, considerate şi ca fiind militare (în World Trade Center îşi aveau sediile şi o serie de companii de securitate sau asociate cu armata iar Pentagonul este centrul de comandă al acesteia), în anii următori, atacurile de la Madrid, Londra şi Bali au ţintit în mod clar civilii. Faptul că justificarea uciderii civililor a sosit doar în 2002 nu înseamnă că aceştia nu au reprezentat ţinte ale jihadiştilor şi înainte: atacul asupra World Trade Center din 1993 ar fi trebuit să le distrugă, însă teroriştii nu au avut suficient explozibil[25]; liderul grupuluidin 1993, Ramzi Yousef,  a plănuit un atac spectaculos şi în 1995, care ar fi constat din distrugerea simultană a 11 avioane de pasageri aflate în zboruri transatlantice[26].

Condiţia a cincea spune că „cei protejaţi” pot fi ucişi atunci când sunt folosite proiectile pentru că şi Muhammad a folosit catapulte pentru a bombarda cetatea Taif. Comparaţia între un bolovan de câteva kilograme şi un avion de câteva zeci de tone poate părea un pic deplasată însă trebuie să ţinem cont de faptul că analogia joacă un rol esenţial în dreptul canonic islamic. Juriştii musulamani, atunci când nu există indicaţii clare în Coran sau în hadith, iau decizii bazându-se pe ce a făcut Profetul într-o situaţie similară. Pentru Al Qaida avionul este tot un proiectil; ideea nu ar fi chiar atât de greu de digerat dacă în locul unui avion încărcat de pasageri ne-am imagina o rachetă, care reprezintă corespondentul contemporan al catapultelor.

Folosirea avioanelor cu pasageri în atacurile de la 11 septembrie arată disponibilitatea de a asimila proiectilelor nu doar arme neconvenţionale ci şi, având în vedere impactul exploziilor, arme de distrugere în masă. De altfel, Al Qaida încearcă de ani de zile să obţină astfel de arme. Bin Laden chiar a declarat că „nu considerăm că este o crimă să vrem să avem arme nucleare, chimice şi biologice…Avem dreptul să ne apărăm”[27] Pe 14 mai 1998, după testele nucleare indiene, Bin Laden a chemat „naţiunea musulmană şi Pakistanul – în special armata sa – să se pregătească pentru jihad. Aceasta ar trebui să includă şi o forţă nucleară”[28] La cel puţin una dintre taberele de antrenament coordonate de Bin Laden în Afghanistan au fost făcute experimente cu otrăvuri pe câini. Disponibilitatea jihadiştilor de a folosi arme chimice s-a văzut de altfel în Irak, unde au avut loc mai multe atacuri cu clor. Jihadiştii ar fi intenționat, însă, să meargă chiar și mai departe: în aprilie 2004 autorităţile iordaniene au declarat că au oprit un complot care prevedea atacuri multiple cu arme chimice în Amman; potrivit autorităţilor, dacă atacul ar fi fost dus până la capăt, s-ar fi soldat cu zeci de mii de morţi[29].

Complotul din Iordania şi atacurile din Irak dezvăluie un alt aspect: disponibilitatea jihadiştilor de a ucide musulmani. Documentul prin care Al Qaida justifică atacurile de la 11 septembrie menţionează şi această posibilitate, acceptând că la ora actuală există musulmani peste tot în lume, şi oferă câteva motivaţii, similare cu cele şapte condiţii: pe scurt, jihadul este mult mai important decât vieţile unor musulmani care se întâmplă să fie la locul atacurilor. O parte dintre argumente au fost preluate şi dezvoltate, trei ani mai târziu, de Abu Musab Al Zarqawi care până în 2006 a fost teroristul numărul unu în Irak.

Abu Musab al Zarqawi şi masacrarea civililor musulmani

Prima mare bătălie a jihadiştilor în noul mileniu a fost războiul din Irak. Asemeni Afghanistanului cu două decenii mai devreme, Irakul a fost invadat de o mare putere care, de data aceasta, era deja inamicul numărul unu al jihadiştilor. Asemeni Palestinei, este o ţară arabă legată istoric de primii ani ai expansiunii islamului. Perioada de glorie a califatului arab a avut ca centru Baghdadul, capitală a Abbasizilor.

Invazia Irakului a fost condamnată de clerici din întreaga lume arabă care, în moschei, au chemat la jihad defensiv. Nu este surprinzător că mii de tineri arabi s-au îndreptat către Irak pentru a participa la jihad; de organizarea şi coordonarea lor s-au ocupat jihadişti veterani al căror conducător era un fost luptător din Afghanistan, iordanianul Ahmed Fadhil al Khalayleh, care şi-a ales un nom de guerre care să amintească de Zarqa, localitatea în care s-a născut: Abu Musab al Zarqawi.

La numai un an de la invadarea Iraqului, Zarqawi era deja omul cel mai căutat de către forţele americane şi inamicul public numărul unu. Faima sa nu se datora succeselor avute împotriva trupelor Coaliţiei, ci exceselor comise din ordinul său: decapitări ale ostaticilor, atacuri împotriva şiiţilor, atentate sinucigaşe în mediu urban, soldate cu mii de victime în rândul civililor, în general trecători care se întâmplaseră să fie prezenţi la locul atacurilor. Violenţa organizaţiei lui Zarqawi a atras critici virulente din partea comunităţii musulmane şi chiar şi „mustrări” din partea unor extremişti: numărul doi din Al Qaida, Ayman al-Zawahiri, l-a avertizat pe Zarqawi că tactica lui riscă să îi coste pe jihadişti războiul mediatic pentru „inimi şi suflete”[30]. Abu Musab Al Zarqawi a răspuns acestor critici printr-o înregistrare din 2005 intitulată „Copiii lui Ibn Al Alqami s-au întors”. Alegerea titlului este sugestivă: Ibn Al Alqami, un şiit, a fost vizirul ultimului calif abbasid, Al-Musta’sim, iar trădarea sa ar fi dus la distrugerea Baghdadului de către mongoli. Din titlu Zarqawi desemnează un prim inamic, şiiţii, care – o spune Zarqawi în deschiderea argumentaţiei sale – „au fost dintotdeauna vârful de lance al oricărui război împotriva Islamului şi musulmanilor” iar acum i-ar ajuta pe „cruciaţi”. Şiiţii şi „cruciaţii” nu sunt singurii adversari ai lui Zarqawi – el îi acuză pe conducătorii umma şi pe liderii religioşi asociaţi lor că sunt apostaţi; iordanianul merge cu un pas mai departe decât Al Qaida în 2002, care doar avertizase asupra pericolului apostaziei.

Prima parte a justificării lui Zarqawi se referă la necesitatea comiterii de atacuri sinucigaşe – de către istishhadi, martiri voluntari – însă explicaţiile iordanianului nu au legătură cu religia, fiind mai degrabă considerente tactice cu privire la războiul de tip asimetric: întrucât Statele Unite au la dispoziţie forţe net superioare numeric, tehnologic, etc., atentatele sinucigaşe sunt necesare. Limbajul specific documentelor jihadiste apare doar atunci când Zarqawi încearcă să arate că atacurile sunt legitime chiar dacă se soldează cu sute de morţi în rândul musulmanilor sunniţi. Pentru a-şi demonstra punctul de vedere, Abu Musab al Zarqawi citează versete din Coran, hadith, teologi din epoca clasică dar şi jihadişti moderni, chiar dacă aceştia din urmă nu sunt consideraţi autorităţi în materie de religie de către doctorii în ştiinţe islamice; încă de la început Zarqawi afirmă că demonstraţia sa este construită pe baza unei lucrări a „șeicului mujahid Abu Abdallah al Muhajir”, probabil o trimitere Usama bin Laden[31].

Zarqawi nu neagă, ba din contră, amintește că unul dintre cele mai mari păcate pe care le-ar putea comite un musulman este acela de a ucide un alt musulman; Coranul este foarte clar în această privinţă:

„Cel care, voit, va ucide un credincios, va avea Gheena ca răsplată, unde va veşnici. Asupra lui vor cădea mânia şi blestemul lui Dumnezeu care îi va pregăti o mare osândă”[32] La rândul său, Muhammad a spus că „a jigni un frate musulman este un păcat; a-l ucide este necredinţă”[33]

Zarqawi afirmă, însă, că există un păcat mult mai mare decât uciderea unui musulman: renunţarea la religie. Afirmaţia sa porneşte de la un verset din Coran:

„Omorâţi-i oriunde-i întâlniţi, izgoniţi-i din locul de unde vă vor fi izgonit. Ispita este mai aprigă decât uciderea.[…]”[34]

Potrivit interpretării exegetului Coranului Mujahid ibn Jabr[35], spune Zarqawi, ispita este întoarcerea la idolatrie sau apostazia, mult mai rea decât moartea. Ideea este reluată şi într-un alt verset al aceleiaşi sure:

„Când te vor întreba despre luptă în răstimpul lunii celei sfinte, spune-le: „Lupta în această lună este o grozăvie, însă a-i îndepărta pe oameni de la calea lui Dumnezeu, a fi necredincios faţă de el şi faţă de Moscheea cea sfântă, este cu mult mai groaznic înaintea lui Dumnezeu. Ispita este mai groaznică decât lupta […]”[36]

Zarqawi foloseşte aici interpretarea lui Ibn Taymiyyah, pentru care considerentele etice au întâietate asupra celor de natură pragmatică, iar jihadul are prioritate absolută[37]: deşi pierderea de vieţi omeneşti este gravă, mult mai gravă este posibilitatea ca apostaţii să aibă succes, astfel încât prioritar este răul mai mic.

Pornind de la interpretările lui Mujahid ibn Jabr şi Ibn Taymiyyah, Zarqawi introduce o a doua regulă fundamentală care ar avea prioritate faţă de cea care interzice uciderea musulmanilor: „protejarea religiei este mai importantă decât cea a vieţii”. Argumentele de mai sus, coroborate cu extrasele din doctrina clasică a jihadului, potrivit căreia este permisă chiar şi uciderea credincioşilor musulmani atunci când se află în cetăţi inamice atacate cu arme balistice sau când sunt folosiţi ca scuturi umane – ne amintim că aceleaşi argumente au fost folosite şi pentru a se justifica masacrele de la 11 septembrie – îl conduc pe Zarqawi la o singură concluzie: uciderea musulmanilor în operaţiunile mujahedinilor, deşi reprezintă un rău, un păcat, este justificată de combaterea răului mai mare, kufr. În plus, afirmă Zarqawi, civilii musulmani ucişi astfel, în atentate sinucigaşe, devin şi ei martiri, alături de atentatori, pentru că nu există moarte mai bună decât cea în numele lui Allah.

În istoria jihadului modern s-a mers, însă, mult mai departe decât a făcut-o Abu Musab al Zarqawi şi chiar, din perspectivă islamică, mai departe decât atentatele de la 11 septembrie.

Jihadiştii au resimţit nevoia de a justifica uciderea intenţionată a musulmanilor în contextul campaniilor anti-guvernamentale pe care le-au declanşat, în diferite state arabe, după întoarcerea din Afghanistan. Cum am văzut, Coranul condamnă în mod explicit ucidera musulmanilor; mai mult, este interzisă şi revolta împotriva unui conducător musulman, indiferent cât de nedrept ar fi. Pentru a ieşi din impas, jihadiştii au făcut, din nou, apel la Ibn Taymiyya, care a afirmat că individul care neglijează vreun aspect al shariei, chiar dacă îşi declară credinţa în islam şi îndeplineşte toate obligaţiile rituale, nu mai poate fi considerat musulman; din acel moment, individul devine kafir, apostat: prin acţiunile sale a părăsit credinţa[38]. Recunoaştem aici şi linia de gândire a lui Sayyid Qutb, care justifica jihadul prin necesitatea de a lupta împotriva întoarcerii societăţilor musulmane la jahiliyya.

Declararea cuiva ca apostat se numeşte, în arabă, takfir. În mod tradiţional implică un proces destul de complicat în care cel mai important loc le revine învăţaţilor musulmani – ulema – şi tribunalelor de sharia, cu alte cuvinte celor care au competenţele şi cunoştiinţele religioase necesare. Jihadiştii, însă, şi-au arogat dreptul de takfir, pe care îl folosesc împotriva adversarilor lor[39].

Sistemul a fost dus până la extremele sale în perioada războiului civil din Algeria.

Războiul a izbucnit ca urmare a refuzului guvernului de a accepta victoria Frontului Islamic al Salvării în alegerile parlamentare. Islamiştii au denunţat guvernul ca fiind kafir şi controlat, de fapt, de Franţa ne-islamică, şi au declanşat un jihad – atenţie – defensiv. De ce defensiv? Pentru că o forţă ne-musulmană – guvernul – controla, ocupase, un teritoriu islamic. Ne amintim, din articolul precedent, că jihadul defensiv reprezintă o obligaţie individuală a fiecărui musulman din teritoriul atacat. Această obligaţie va fi interpretată într-un mod extrem de Grupul Islamic Armat (GIA) după preluarea conducerii sale de către Antar Zoubari, în 1996. Cei care nu participă la jihad, credea Zoubari, nu numai că nu îşi respectă obligaţia dar, mai mult, ne-ajutând mujahedinii sprijină, în mod tacit, indirect, guvernul kafirilor. Prin urmare şi ei sunt kafir şi, deci, ţinte legitime ale jihadului[40]. Remarcăm aici o linie de gândire similară cu cea exprimată de Al Qaida câţiva ani mai târziu, când „opinia publică” din Occident a fost asimilată adversarului pentru că guvernele fuseseră alese în mod democratic.

Zeci de mii de civili au fost executaţi în timpul războiului civil din Algeria. Jihadiştii au atacat şcoli, organizaţii mass-media, au masacrat sate întregi, deseori folosind metode barbare: decapitări cu lovituri de sabie. Străinii şi adepţii altor religii au fost trataţi cu aceeaşi intransigenţă, fără să se pună măcar problema existenţei unor categorii protejate: au fost ucişi lucrători străini în Algeria şi călugări, s-au organizat chiar şi atentate împotriva metroului din Paris. Excesele GIA au dus, în cele din urmă, la rupturi în cadrul grupului şi la conflicte între diferitele facţiuni; chiar şi Usama bin Laden s-a delimitat de GIA şi a preferat să sprijine Grupul Salafist Pentru Chemare (dawa) Şi Luptă, înfiinţat de un fost comandant al GIA[41].

Am văzut, mai sus, că nici organizaţia lui Abu Musab al Zarqawi nu a ezitat să îşi proclame adversarii kafiri. Această practică este atât de puternic asociată cu extremismul în percepţia publică, încât irakienii îi numesc takfiri pe jihadişti. Termenul a căpătat şi conotaţii peiorative, fiind folosit de extremiştii şiiţi din Irak pentru a-i desemna pe sunniţi.

Întrebarea care se ridică este de ce grupurile care ajung la astfel de extreme sunt convinse că interpretarea lor asupra jihadului este cea corectă, în condiţiile în care sunt condamnaţi şi criticaţi nu doar de ulema şi doctori în Islam asociaţi majorităţii moderate, ci chiar şi de alţi jihadişti?

Răspunsul se găseşte în culegerile de ahadith, potrivit cărora Muhammad ar fi spus că umma se va divide în 73 de secte şi doar una singură dintre acestea va fi salvată în Ziua Judecăţii, adepţii celorlalte 72 urmând să fie condamnaţi la Infern[42]. Secta care va fi salvată este cea care îşi însuşeşte cel mai bine învăţăturile Coranului şi ale sunnei, sau, în cuvintele lui Muhammad, “cei care vor fi ca mine şi însoţitorii mei”. Este o afirmație care le convine salafiştilor care doresc să se întoarcă la fundamentele religiei. Muhammad ar mai fi precizat un criteriu care ar permite identificarea sectei alese: aceasta va fi cea mai numeroasă. Din motive lesne de înţeles, extremiştii nu prea menţionează şi acest aspect.

Note


[1] Zarqawi credea că, în cazul în care șiiții vor începe să atace comunitatea sunnită, aceasta se va mobiliza mai bine și îi va furniza un număr mult mai mare de recruți. Șiiții au reușit, în primii ani, să se abțină de la represalii. În februarie 2006, însă, cu câteva luni înainte de moartea lui Zarqawi, moscheea Al Asqari din Samarra, una dintre cele mai sfinte ale șiiților, a fost aruncată în aer. Atacul, atribuit extremiștilor lui Zarqawi, a provocat reacția milițiilor șiite și un război civil, între cele două comunități, care adurat aproximativ doi ani, până când triburile sunnite, sătule de excesele jihadiștilor, s-au întors împotriva acestora. Tensiunile inter-confesionale și violențele asociate acestora au continuat, însă, în Irak, și după războiul civil, iar violențele s-au intensificat, din nou, în primele luni ale acestui an.

[2] Teoretic, atentatele vizau anumite ținte – forțele de securitate irakiene, oficiali guvernamentali, militari americani, civili străini angajați în Irak. Aproape întotdeauna, însă, în apropierea acestora erau și civili irakieni, fie că era vorba de puncte de control, patrule sau convoaie aflate în trafic, fie că atentatorii vizau intrările în zonele fortificate – în acest caz, exploziile provocau pagube și pierderi relativ mici în interior, dar putea fi devastatoare în exterior. Nimeni nu era protejat – s-a întâmplat ca jihadiștii să se arunce în aer în mijlocul a zeci de copii care primeau dulciuri de la militari americani. Au fost, de asemenea, numeroase cazuri când atentatele sinucigașe aveau loc în zone în care erau doar civili – piețe, restaurante, internet-cafeuri și chiar cartiere rezidențiale. Atmosfera de teroare generată de posibilitatea ca în orice moment și în orice loc un terorist să arunce în aer o mașină încarcată cu sute de kilograme de dinamită sau să își detoneze vesta cu explozibil a creat deseori momente de panică, cel mai tragic fiind în 2005, când aproape 1000 de persoane și-au pierdut viața într-o busculadă produsă, pe un pod din Baghdad, de zvonul că în mulțime e un atentator sinucigaș.

[3] Cf. Peter L. Bergen, op. cit., p. 80.

[4] Regiune din Peninsula Arabă, de-a lungul Mării Roşii, unde se află Mecca şi Medina.

[5] Cf. Peter L. Bergen, op. cit., p. 100.

[6] Ibid. pp. 84 – 85.

[7] Ibid. p. 90.

[8] Declaraţie de jihad împotriva americanilor care ocupă ţara celor două locuri sfinte, http://www.pbs.org/newshour/terrorism/international/fatwa_1996.html

[9] Sunt citate versetele 2:102, 4:1 şi 33:70 – 71 din Coran.

[10] Coranul 3:110, p. 57.

[11] Majoritatea atentatelor sinucigaşe în lumea musulmană până la apariţia Al Qaida şi războaiele din Irak şi Afghanistan au fost documentate în timpul războiului civil din Liban – cele mai spectaculoase fiind atacurile islamiştilor şiiţi din Hizballah – şi în Israel, începând cu anii 1990.

[12] Cf. Peter L. Bergen, op. cit., p. 20.

[13] Moscheea de la Mecca.

[14] Frontul Islamic Mondial, Jihad împotriva evreilor şi cruciaţilor, 23 februarie 1998, http://www.fas.org/irp/world/para/docs/980223-fatwa.htm

[15] Cf. Peter L. Bergen, op. cit., p. 102 – 103.

[16] După cum am menţionat și în primul articol al seriei, secțiunea despre „Război sfânt şi terorism islamic”, 11 septembrie avea să cauzeze apariţia celor două mari fronturi ale jihadului din această primă decadă a mileniului: Irak şi Afghanistan.

[17] Coranul, 17:15, p. 197.

[18] Cf. Quintan Wiktorowicz, John Kaltner, Killing in the Name of Islam: Al-Qaeda’s Justification for September 11, Middle East Policy, Summer 2003, pp. 76, 77.

[19] Qaidat al jihad, Declaraţie privind misiunile eroilor şi legitimitatea operaţiunilor din New York şi Washington, http://gtrp.haverford.edu/aqsi/aqsi/statements/statement-qaidat-al-jihad-regarding-mandates-heroes-and-legality-operations-new-york, 24 aprilie 2002.

[20] Coranul 9:29, p. 136.

[21] Qaidat al jihad, doc. cit.

[22] Ibid.

[23] Coranul 2:194, p. 36.

[24] Cf. Wiktorowicz/Kaltner, op. cit., p. 90.

[25] Cf. Peter L. Bergen, op. cit., p. 37

[26] Cf. Mark Jurgensmeyer, op. cit., p. 70.

[27] Cf. Peter L. Bergen, op. cit., p. 88.

[28] Ibid. p. 103.

[29] Vezi cnn.com, Jordan says major al Qaeda plot disrupted, April 26, 2004 http://www.cnn.com/2004/WORLD/meast/04/26/jordan.terror/

[30] Vezi cnn.com, Al Qaeda letter called „chilling”, October 12, 2005, http://www.cnn.com/2005/WORLD/meast/10/11/alqaeda.letter/

[31] Bin Laden era cunoscut și ca Abu Abdullah, “tatăl lui Abdullah” formulă folosită de Zarqawi în unele documente, iar muhajir are sensul de emigrant, refugiat (al muhajirun au fost însoțitorii lui Muhammad la Yathrib, atunci când acesta a fugit din Mecca). Deși mai mulți jihadiști au adoptat formula „Al-Muhajir” atunci când și-au ales un nom de guerre și există cel puțin un jihadist afiliat Al Qaida cu numele de Abu Abdullah al Muhajir, faptul că Zarqawi folosește și sintagma „Șeicul”, formulă comună în cadrul Al Qaida pentru a-l desemna pe Bin Laden, sugerează că se referea chiar la el. Este necesară o precizare și în ceea ce privește alegerea de către jihadiști a unui ­nom de guerre. Este, de multe ori, compus din kunya, (numele adultului derivat de la numele fiului mai mare) și locul (oraș, țară) de origine al respectivului jihadist (al Zarqawi, al Libi, etc.). Jihadiștii nu sunt primii care recurg la kunya pentru a-și alege nom de guerre (printre altii au facut-o și liderii Fatah, inclusiv Yasser Arafat, cunoscut ca „Abu Ammar”) și nu este necesar ca persoana care îl folosește chiar să să aibă un fiu cu numele respectiv, ceea ce complică și mai mult lucrurile.

[32] Coranul 4:93, p. 75.

[33] Cf. Peter L. Bergen, op. cit., p. 204

[34] Coranul 2:191, p. 36.

[35] Unul dintre cei mai importanţi comentatori timpurii ai Coranului, sec. VII – VIII.

[36] Ibid. 2:217, pp. 38 – 39.

[37] Cf. Alfred Morabia, op. cit., p. 190.

[38] Cf. Quintan Wictorowicz, The New Global Threat: Transnational Salafis and Jihad, Middle East Policy, December 2001, p. 26.

[39] Ibid., p. 27.

[40] Ibid., p. 28.

[41] Ibid.

[42] Ibid. p. 21.

Citeste si

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. In mare masura, aceste interpretari, irationale, se regasesc in toate marile religii, doctrine politice, etc. Aceasta zona militanta, poate fi aproape neutralizata, cu costuri relativ mici din interior. Acest domeniu, pare dificil, de reala dificultate deoarece ca regula generala se opteaza ptr. solutia combatanta, identificarea materiala a adversarului. Acest gen de ,,rezolvare,, pe termen scurt/mediu aduce numeroase castiguri politice, pe plan intern si/sau extern. Implozia in interiorul unui tari sau organizati de tip terorist, impune eforturi pertinente, multidisciplinare.

    • Bati campii !
      Articolul este foarte pertinent si bine documentat. Felicitari autorului !

      Comentariul tau, insa, este cat se poate de superficial, redundant si inutil.
      Printre altele:
      – nu aduci absolut nimic inteligent in discutie;
      – nu esti in stare sa-ti argumentezi opinia pe baza datelor reale, a documentelor si a dovezilor;
      etc.

  2. I don’t really know where to begin. What a bunch of Islamic propaganda meant for kefirs and dupes.
    Look, we are familiar with Islamic practice of double talk; falsehoods and lying to us (based on Koranic instructions) and an entire different story to Muslim audiences. You’re trying to convince us that Islam is as peaceful and as tolerant as any other religion based solely on carefully selected Koranic texts, in spite of undeniable evidence of uninterrupted murder, terror and savagery perpetrated against other Muslims as well as everyone else. You also have the audacity to explain to us that Jihad is nothing more than atonement when we can see with our own eyes, what real Jihad is and what it does every day of the week.
    Another assertion that cut my eyes is; that you perceive so called Palestine as historic Arab land, when in reality you have nothing to back it up.
    By assuming that Islamic leaders are looking at Mohamed’s live for guidance you are making a stretch, knowing very well that Mohamed’s live is not to be emulated by any reasonable human being. For the sake of our young and impressionable readers, I will restrain myself in enumerating what he actually did.
    Look, you got a forum to make a case for your beliefs but please don’t pee on our shoes and tell us is raining.

    • Dear Sir,

      I am more than willing to have a meanigful debate.However, I am aware that there’s no arguing against bigotry and propaganda, for whatever one may say it falls on deaf ears. You, my dear Mr. Darrel, didn’t even bother to read what I wrote, you don’t even seem to have an idea what an analysis is or why should a journalist try to be unbiased and fair. You are not very good at arguing your case either, so you are not even a decently trained propaganda officer. As far as I’m concerned, your place is as a junior trainee, in a propaganda bureau, somewhere (or sometime, maybe?) in 1984. Considering all of the above, I will henceforth ignore all your comments.

      Have a good day!

      • Let me get this straight. You as columnist of this prestigious publication accuse me, a simple reader of being propagandist, based solely on an unflattering comment I’ve made. Aren’t you cute!

  3. Un ///cqre nici măcar nu a citit ce aţi scris dar, ca să arate cât e de dăştept, scrie în engleză (nu mai detaliez tema, iar replica a luat-o probabil de pe vreun forum de WASP americani de undeva de pe Bible belt).
    Aveţi dreptate, cu Zarqawi, în toamna lui 2005 s-a produs ruperea definitivă şi s-a ajuns să-l atenţioneze inclusiv Zawahiri. Dacă ţin bine minte, exact cu câteva zile înainte de referendumul constituţional din 15 Octombrie a emis Zarqawi declaraţia oficială de rupere cu şiiţii, când i-a declarat „câini ai islamului” şi ţinte legitime pentru „credincioşi”, ţinte la fel de legitime precum „cruciaţii”. Probabil că datele prevedeau o prezenţă masivă la urne, prezenţă confirmată (impresionante imaginile cu femeile lor, în hainele alea de ninja şi arătându-şi mândre către camerele de luat vederi degetul mare vopsit, semnul că au votat).

  4. @Emil: Conflictul siia – sunni a mocnit de-a lungul intregii istorii a islamului si a reizbucnit, in diferite forme, cu regularitate (dintr-un punct de vedere chiar si persecutarea clerului siia de catre Saddam poate fi incadrata aici, chiar daca oficial era vorba de un regim laic baathist); cred ca am mentionat, de altfel, intr-unul din articolele precedente povestea unui prizonier irakian, descendent al lui Saladin, care a fost tinut in captivitate aproape 15 ani dupa terminarea razboiului cu Iranul pentru ca nu a vrut sa-si renege stramosul care a venit la putere indepartand dinastia siita a Fatimizilor. Povesti de genul asta, care au pigmentat intreaga istorie, se stiu in Orient si sunt readuse in atentie de fiecare data cand apar tensiuni. E interesant ce se intampla acum in Siria pentru ca sunt unele elemente care amintesc de Irak – jihadisti care se mobilizeaza impotriva siitilor, militii siite care apara locuri sfinte; sigur, situatia este mult mai complexa decat o lupta intre militanti siiti si sunniti, dar conflictul pare sa capete un tot mai pronuntat accent inter-confesional. Iar Al Qaida din Irak anunta ca se uneste cu ramura siriana si militanti siiti irakieni merg in Siria pentru a apara locurile sfinte. Este inca mult prea devreme sa vorbim despre asta si sper sa nu se ajunga vreodata la asa ceva, dar exista premizele pentru o situatie la care nu a visat nici Zarqawi – un razboi inter-confesional in Mesopotamia si Levant.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Catalin Gombos
Catalin Gombos
Catalin Gombos este jurnalist Radio Romania, pentru care a fost de mai multe ori, intre 2003 si 2008, corespondent de razboi in Irak si Afghanistan; interesul sau pentru Orientul Mijlociu dateaza, insa, din perioada 1993 - 1997, cand a locuit si a studiat in regiune. Intre 2009 si 2012 a fost corespondent Radio Romania in Republica Moldova unde, incepand cu primavara lui 2011, a contribuit si la infiintarea si coordonarea Radio Chisinau. Este absolvent al Facultatii de Stiinte Politice a Universitatii Bucuresti si are un master la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a Universitatii Bucuresti, cu specializarea "Orientul Mijlociu - Limbi si culturi in contact".

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro