vineri, martie 29, 2024

Islam politic si jihad, de la Muhammad la Usama bin Laden (A treia parte). De la Salafiyya la Jihad

3. DE LA SALAFYYIA LA JIHAD

Începuturile doctrinei jihadiștilor de astăzi pot fi găsite la gânditori care, în secolele XVIII și XIX, în Arabia și în Egipt, au lansat curente de gândire care promovau revenirea la valorile de bază ale Islamului și puneau accentul pe jihadul mare – devenirea interioară a musulmanilor. În secolul XX, adepți ai acelor curente de gândire au pus, în Egipt și în Pakistan, bazele islamismului, care îmbrățișează acțiunea politică drept o cale prin care poate fi atins obiectivul revenirii la statul ideal format de Muhammad. Islamismul, reprezentat de grupări ca Frații Musulmani, a permis apariția unor mișcări tot mai radicale. Ideologii importanți ai acestora nu sunt mulți, însă influența lor este enormă. Hassan al-Banna a fondat organizația Fraților Musulmană și a identificat sionismul ca inamic; colegul său, Sayyid Qutb, pune bazele jihadului modern și adaugă la inamici guvernele „apostate” ale lumii musulmane; o generație mai târziu, ideologia este cristalizată de Abd al-Salam Faraj – adept al lui Qutb și coleg cu Ayman al Zawahiri, actualul lider al Al Qaida – și Abdullah Azzam, „părinte al jihadului global” și mentor al lui Usama bin Laden. Jihadiștii au fost mobilizați, inițial, de cauza palestiniană și de războiul din Afghanistan, însă jihadul a fost exportat nu doar în întreaga lume musulmană, ci și în Europa și Statele Unite. Soarta acestor ideologi este, și ea, edificatoare: cinci dintre cei șase menționați mai sus au fost asasinați sau executați de propriile guverne.

Salafyyia

Majoritatea extremiştilor musulmani din ziua de astăzi se definesc pe ei înşişi drept salafi, termen care se referă la primele generaţii de musulmani, cărora profetul le-a comunicat direct mesajul coranic. Termenul de salafi nu este folosit, însă, doar pentru a desemna extremiştii; aceştia reprezintă o minoritate în cadrul unei mişcări vaste care include o serie de curente diferite din întreaga lume musulmană. Ceea ce au în comun adepţii lor este credinţa că, de-a lungul secolelor, mesajul pur al islamului a fost corupt, astfel încât este necesară o întoarcere la fundamentele religiei şi respingerea tuturor aspectelor de cult şi drept canonic care nu au fost sprijinite sau sancţionate de profetul Muhammad[1].

Salafyyia, curentul de gândire care îndeamnă la „întoarcerea la înaintaşi”, este strâns legat de două mari centre unde s-a dezvoltat în mod independent şi cu anumite particularităţi: regiunea Najd din Peninsula Arabă şi Egipt.

În Najd, Muhammad ibn Abd-al-Wahhab a lansat în secolul XVIII o mişcare fundamentalistă care avea să-i poarte numele, wahhabiţi, deşi adepţii acestei mişcări se recomandă mai degrabă cu termenul de salafi, primul fiind considerat peiorativ. Succesul wahhabiţilor avea să vină ca urmare a alianţei fondatorului mişcării cu un conducător tribal, Muhammad bin Saud, care a îmbrăţişat forma strictă de islam promovată de Abd-al-Wahhab. Un descendent al lui bin Saud, Abdul Aziz al-Saud, reuşeşte după primul Război Mondial să aducă sub controlul său teritoriul actual al Arabiei Saudite, stat care este proclamat în 1932. Wahhabismul rămâne principalul punct de sprijin al familiei regale saudite, care aplică în regat legea islamică, sharia, aşa cum era văzută de Abd-al-Wahhab. Descoperirea petrolului îi oferă Arabiei Saudite şi resursele necesare pentru a-şi „exporta” viziunea sa asupra islamului. Fundaţii saudite, deseori sprijinite direct de guvern, încep să finanţeze grupări apropiate ideologic din întreaga lume musulmană; se trimit predicatori, se construiesc moschei şi madrase, se distribuie milioane de exemplare ale Coranului şi alte texte religioase[2].

Doctrina wahhabiţilor este explicată într-o lucrare de popularizare conţinută pe o pagină salafistă de internet, www.salafipublications.com: „Salafi este acela care se asociază cu cei despre care Profetul a spus: cei mai buni dintre oameni sunt cei din generaţia mea, apoi cei care vin după ei, apoi cei care vin după aceia, cu alte cuvinte, primele trei generaţii de musulmani”. În continuarea definiţiei, autorul distanţează salafismul de alte mişcări spunând, printre altele, că un salafi nu este kharijit, şiit, sufi şi că nu crede în obligativitatea afilierii la una dintre cele patru mari şcoli de gândire sunnite. Potrivit aceleiaşi definiţii, salafistul pune accentul pe unicitatea lui Dumnezeu, tawahid şi, în consecinţă, face eforturi pentru a elimina orice formă de politeism din teritoriile locuite de musulmani. Nu în ultimul rând, un salafi încearcă să urmeze modelul de viaţă şi comportament al lui Muhammad[3].

Dacă Abd-al-Wahhab a reacţionat în principal la ceea ce el percepea drept pervertirea islamului, în Egipt salafyyia[4] apare în primul rând ca o reacţie la declinul lumii musulmane în contextul în care, în secolul XIX, aceasta devenise în mod evident inferioară Occidentului: Imperiul Otoman era într-o continuă defensivă, imperiul mogul se prăbuşise, Algeria fusese ocupată de francezi. Pentru a stopa declinul era nevoie de reformă, iar în viziunea salafiştlor această reformă trebuia să înceapă printr-o raportare la „epoca de aur” a islamului, perioada în care acesta se afla în expansiune, printr-o revenire la formula de bază a religiei, pentru că declinul este, în primul rând, unul moral. Jamal al-Din al-Afghani (1838 – 1898), primul ideolog important al salafyyiei, trimite la un verset din Coran care ar face legătura între vicisitudinile prin care trece un popor şi refuzul acelui popor de a urma calea lui Dumnezeu[5]:

„[…] Dumnezeu nu schimbă nimic la un popor până ce acesta nu îşi schimbă ce are în suflet. Când Dumnezeu vrea un rău unui popor, nimeni nu i se poate împotrivi. Nimeni nu are Oblăduitor în afara Lui”[6]

În mod similar cu wahhabismul, salafyya originară din Egipt respinge legislaţia laică şi marabutismul[7], este suspicioasă în ceea ce priveşte şiismul şi contestă monopolul celor patru şcoli de gândire; în privinţa acestui ultim aspect, mişcarea merge mai departe decât altele similare, cerând cu insistenţă dreptul interpretării individuale (ijtihad) a textelor canonice, fără a ţine cont de comentariile anterioare[8]. În plan politic, apare o adevărată obsesie pentru reconstituirea unei singure comunităţi islamice, umma, şi restaurarea califatului care a urmat morţii lui Muhammad[9]. Vehiculul care ar fi permis restaurarea primului califat era Imperiul Otoman, mai ales că sultanul îşi asumase titlul de calif. Ideea, contestată de numeroşi salafişti arabi, care îşi doreau un imperiu arab, a fost complet abandonată în 1924, când Mustafa Kemal Atatürk a abrogat instituţia califatului[10].

Wahhabiţii îi suspectează pe salfişti că, de fapt, nu ar fi fost interesaţi cu adevărat de o întoarcere la fundamentele religiei. Al-Afghani şi elevul său Muhammad Abdouh, celălat mare gânditor al salafiştilor, au fost acuzaţi că de fapt ar fi folosit doar în scop propagandistic salafyyiah şi că, în realitate, agenda lor ar fi fost una anti-colonială[11]. Este interesat de observat, însă, că descendenţa celor două curente se va întâlni, mult timp după fondarea lor, în Al Qaida şi alte grupări militante islamiste. Vom vedea că salfyyiah va influenţa islamul politic – sau islamism – care, la rândul său, va ajunge la forme de militantism; succesorul lui Bin Laden, Ayman al-Zawahiri, despre care se spunea încă din timpul vieții sauditului că ar fi eminența cenușie și principalul ideolog al mișcării Al Qaida, este un produs al militantismului egiptean. Pe de altă parte, Bin Laden era wahhabi, iar aliaţii talibani ai Al Qaida şi multe mişcări islamiste militante din Asia Centrală sunt profund influenţate de wahhabism.

Islamismul

Islamismul care ne interesează, cel sunnit, apare, aproape simultan, în secolul XX, în două centre din lumea musulmană: Pakistan, unde maulana Abu-Ala Mawdudi fondează Jamaat-i Islami, şi (din nou) Egipt, unde Hassan al-Banna înfiinţează Frații Musulmani[12]. Ambele mişcări vor influenţa enorm militantismul islamic: Jamaat-i Islami inspiră apariţia unor grupări militante în Kashmir şi Afghanistan, iar organizația Fraților Musulmani va permite apariţia ideologilor jihadului modern, Sayyid Qutb şi Abd al-Salam Faraj. Influenţele celor două grupări se şi suprapun în unele cazuri, cum este cel al Hamasului: fostul conducător politic al organizaţiei, Abdul Aziz Rantisi, îl menţiona pe Abu-Ala Mawdudi drept învăţatul musulman pe care îl respecta cel mai mult[13]; acelaşi Rantisi, însă, spunea că Hamasul este o organizaţie similară cu Frații Musulmani, din care el însuşi făcuse parte în tinereţe[14], iar Hassan al-Banna este citat în Carta Hamas[15]: „Israelul va exista şi va continua să existe până când islamul îl va şterge de pe faţa pământului, cum a făcut cu alţii înaintea sa”[16].

Preocupările islamiştilor nu sunt diferite de cele ale salafiştilor: „mişcările islamiste continuă două tendinţe mai vechi în lumea musulmană: prima, chemarea către fundamentalism şi instaurarea shariei, cea de-a doua, anti-colonialismul şi anti-imperialismul care, în ziua de astăzi, a devenit anti-occidentalism. Ţintele sunt aceleaşi – companii străine, cluburi de noapte, guverne acuzate că ar fi „marionete” ale Occidentului.”[17]

Islamiştii se opun statului laic întrucât cred că rolul statului „este acela de a-i ajuta pe musulmani să trăiască asemeni unor buni musulmani. Statul este un instrument, nu un scop.”[18] Sharia este, din punctul de vedere al islamiştilor, singura sursă acceptabilă a legislaţiei iar statul trebuie organizat pornind de la aceasta şi de la caracteristicile statului ideal – cel fondat de Muhammad. Islamul trebuie să fie unica ideologie a statului islamic. Alte ideologii, modelele de organizare sau codurile de legi inspirate din cele occidentale sunt respinse. Prin raportare la califat, islamiştii contestă şi legitimitatea guvernelor laice: conducătorul trebuie să fie apărătorul credinţei şi „înlocuitorul Mesagerului lui Dumnezeu”.

La fel ca şi salafiştii înaintea lor, islamiştii militează pentru reforma societăţii – în sensul islamizării sale – însă calea aleasă de ei este acţiunea politică, iar aceasta poate fi atât complet opusă sistemului, revoluţionară, cât şi, pentru început cel puţin, în cadrul acestuia. Jamaat i-Islami şi Frații Musulmani, dar și alte mișcări islamiste similare, sunt în primul rând organizaţii politice care, atunci când autorităţile le-au permis, au participat la alegeri[19]. Eforturile de schimbare a societăţii sunt un act de credinţă: dacă un islamist „doreşte să devină un adevărat credincios, un homo islamicus, trebuie să distrugă vechea societate prin acţiune politică.”[20]

Această implicare politică a islamiştilor şi disponibilitate pentru compromis, cel puţin până la un punct, le-a adus, de altfel, şi condamnări din partea wahhabiţilor. Fondatorul Fraților Musulmani, Hassan al-Banna, despre care s-a spus, la fel ca despre al-Afghani, că ar avea o agendă anti-colonială, a fost acuzat că şi-ar fi înfiinţat organizaţia după modelul  masonic şi că forma de chemare la islam, dawaa, practicată de el ar fi departe de cea a profetului şi justificată mai degrabă de factori politici, economici şi sociali decât de considerente religioase[21].

Cum observa şi Olivier Roy, anti-colonialismul a jucat un rol important în trasarea politicii Fraților Musulmani Prezenţa forţelor britanice în Egipt, de-a lungul Canalului Suez, şi influenţa Londrei asupra guvernului de la Cairo, este considerată inacceptabilă de al-Banna care începe să vorbească despre un jihad defensiv. Al-Banna nu cheamă, încă, la luptă, ci doar afirmă că este obligaţia individuală a fiecărui musulman să se pregătească mental şi să se înarmeze pentru a fi gata de luptă. Banna nu mai vorbeşte, ca Afghani, doar despre necesitatea reformei morale – cu alte cuvinte, a jihadului mare, interior – ci pune accentul pe jihadul mic, afirmând că cea mai bună soartă le este rezervată celor care ucid sau sunt ucişi în numele lui Dumnezeu[22]. În 1947, Hassan al-Banna îşi instruieşte adepţii să se pregătească pentru jihad ca să „salveze” Palestina de la partiţie. Tot acum, al-Banna identifică sionismul ca inamic şi acuză Occidentul că a trădat lumea arabă sprijinind Israelul. Modernitatea occidentală este prezentată ca antiteza reformismului islamic[23]. Apar şi primele atacuri ale Fraţilor Musulmani, o serie de asasinate care culminează, pe 28 decembrie 1948, cu uciderea primului ministru egiptean Mahmud Fahmi al-Nuqrashi Pasha. Hassan al-Banna condamnă violenţele însă acest lucru nu-l salvează: este la rândul său asasinat de poliţia politică egipteană pe 12 februarie 1949, în semn de represalii la asasinarea lui al-Nuqrashi.

Noul jihad

Arătam, mai sus, că salafiştii puneau accentul pe califat, iar scopul lor era refacerea acestuia. Hassan al-Banna îşi însuşeşte ideea, însă imediat după el, islamiştii mută accentul de la califat pe emirat[24]. Nu înseamnă că a fost abandonat idealul califatului: pur şi simplu se acceptă ideea că alegerea unui nou calif ar fi foarte dificilă[25]. Spre deosebire de calif, emirul nu trebuie să facă parte din tribul Profetului şi nici nu trebuie să conducă întreaga comunitate musulmană: este suficient să controleze un teritoriu, pe care apoi îl poate extinde. La fel ca şi califul, emirul este conducător politic şi religios şi trebuie să fie un model de comportament. Ca şi califului, unii exegeţi îi acordă emirului şi dreptul de ijtihad[26]. Nu în ultimul rând, titlul de emir al mu’minin, „comandant al credincioşilor”, a fost pentru prima oară folosit de către califi, ceea ce arată cea de-a treia funcţie a emirului: aceea de comandant militar al musulmanilor care luptă în războiul sfânt. Ideea emiratului este, în primul rând, îmbrăţişată de islamiştii radicali, jihadişti; Usama bin-Laden era denumit de membrii Al Qaida „emir”.

Emiratul este, din punctul de vedere al jihadiştilor, antiteza morală a statului modern. La fel ca salafiştii, jihadiştii critică declinul moral al lumii musulmane, însă ei definesc acest declin printr-o altfel de raportare la epoca lui Muhammad, susţinând că societăţile musulmane au revenit la jahiliyya, starea de „ignoranţă faţă de îndrumarea lui Dumnezeu” – cum a numit-o Sayyid Qutb – în care se afla lumea arabă înainte de Muhammad. Jahiliyya este, în mod tradiţional, primul şi, poate, cel mai mare inamic al islamului, iar împotriva ei a luptat însuşi Profetul, iar adepţii săi au datoria să îi urmeze exemplul. Islamiştii cred că guvernul poate influenţa societatea, de unde rezultă că guvernul este responsabil pentru jahiliyya. „Într-o astfel de situaţie, jihadul împotriva guvernelor care sunt musulmane doar cu numele este legitim. Conducătorii lor pot fi declaraţi apostaţi: takfir, sau excomunicare, înseamnă să declari că cineva care profesează Islamul este, de fapt, necredincios (apostat), kafir.”[27]

Doctrina revenirii la jahiliyya a fost lansată de părintele ideologic al jihadului modern, egipteanul Sayyid Qutb. El reinterpretează jihadul ca pe un conflict permanent între sistemul islamic şi toate formele contemporane de jahiliyya; aceasta din urmă este înţeleasă ca orice sistem contemporan care nu este bazat pe sursele primare şi sfinte ale Coranului şi hadithului şi nu funcţionează în baza shariei.[28] Viziunea lui Qutb, prezentată în Ma’alim fil tariq, „Semne [ce marchează] drumul”, merge însă mult mai departe, jihadul fiind descris în termeni cosmici: în univers şi în toate timpurile are loc o bătălie între forţele binelui şi cele ale răului, între credinţă şi necredinţă; lumea este doar un câmp de luptă. Datoria credincioşilor este să lupte, chiar dacă uneori sunt înfrânţi sau ucişi, pentru că în cele din urmă binele va învinge, iar martirilor le este destinată, oricum, o lume mai bună în viaţa de apoi[29].

Şi mai departe decât Qutb merge cel de-al doilea mare ideolog al jihadului modern, Abd al-Salam Faraj care susţine nu numai că jihadul este o datorie, ci şi că esenţa Coranului şi a hadithului o reprezintă războiul. În „Datoria neglijată”, Faraj cheamă la luptă, care „înseamnă confruntare şi sânge”. Jihadul este o obligaţie de care musulmanii au uitat, care trebuie privită în sensul literar: luptă armată, violenţă. Oricine deviază de la normele islamului, fie că este din exteriorul acestuia, fie că este din interior, devine o ţintă legitimă a jihadului. Orice mijloc folosit de mujahedini împotriva adversarilor este legitim, întrucât scopul este unul just[30]. Atât Faraj cât şi Qutb, la fel cum o făcuse şi Abd Al Wahhab înaintea lor, merg pe linia de gândire a unui fundamentalist din secolele XII – XIII, Taqi al-Deen Ahmad Ibn Taymiyya, care  vedea în jihad nu numai o obligaţie, ci şi singura sursă de legitimitate politică: conducătorul care nu poartă jihad, spune Ibn Taymiyya, îşi pierde dreptul de a conduce[31].

Teoriile lui Qutb şi Faraj au fost vehiculate şi chiar puse în practică încă de la apariţia lor – la începutul anilor 1960 a lui Qutb şi două decenii mai târziu a lui Faraj. Ei înşişi au încercat să transpună în fapte ceea ce predicau: ambii au fost executaţi de guvernul egiptean, Qutb pentru participarea la un complot eşuat de asasinare a preşedintelui Gamal Abdul Nasser, iar Faraj pentru implicare în asasinarea succesorului lui Nasser, Anwar Sadat.

Totuşi, evenimentul care a impulsionat apariţia în întreaga lume musulmană a unor organizaţii islamiste militante influenţate de Qutb şi Faraj, adevăratul început al jihadului modern este războiul din Afghanistan. Înainte de Afghanistan, doar cauza palestiniană reuşise să solidarizeze, într-o anumită măsură, lumea musulmană. Cauza palestiniană a fost îmbrăţişată, însă, într-o primă etapă, de palestinienii laici; doar târziu aveau să apară şi organizaţii islamiste, între care Hamas şi Hizballah, care pun accentul pe faptul că se află într-un jihad defensiv pentru eliberarea unor teritorii ocupate. Peter L. Bergen, expert în terorism şi unul dintre cei mai buni cunoscători din lume ai fenomenului Al Qaida, atrage atenţia asupra principalei diferenţe între războiul din Palestina şi jihadul afghan: dacă primul nu a reuşit decât să facă apel la naţionalismul arab, cel de-al doilea a reuşit să mobilizeze susţinători în întreaga lume musulmană[32].

Războiul din Afghanistan este cel care a creat infrastructura jihadului: reţele de finanţare a mujahedinilor afghani, care permiteau ca banii şi bijuteriile donate în moschei din Golf să fie transformate în arme; organizaţii umanitare şi fundaţii care au fost de la început, sau au devenit în timp, adevărate centre ale radicalismului – este cazul Biroului pentru Servicii, pe scheletul căruia se va forma Al Qaida, şi al Centrului de Refugiaţi Afghani Alkifah din Brooklyn, New York, unde avea să se organizeze primul atentat asupra World Trade Center[33]; mii de şcoli religioase islamice, sau madrase, construite, pentru refugiaţii afghani, de-a lungul frontierei pakistaneze – elevii acelor şcoli sunt numiţi, în arabă, taliban şi ei vor fi cei care, grupaţi în jurul mullahului Omar, aveau să formeze mişcarea fundamentalistă din Afghanistan. Ar mai fi de menţionat voluntarii veniţi din întreaga lume musulmană, dar mai ales din cea arabă, să lupte alături de mujahedini, printre aceşti „afghani arabi” aflându-se sauditul Usama bin Laden sau iordanianul Ahmed Fadhil al Khalayleh, devenit celebru, mai târziu, ca Abu Musab al Zarqawi. Alături de ei, egipteni care ulterior aveau să masacreze turişti occidentali pe valea Nilului, sau militanţi algerieni care aveau să ducă jihadul în ţara lor şi dincolo de Mediterană, în Franţa. Războiul din Afghanistan a fost cel care a dat naştere unor personaje legendare pentru jihad – să îl amintim doar pe afghanul Abu Sayaff al cărui nume a fost adoptat de gruparea fundamentalistă filipineză asociată cu Al Qaida – dar şi încrederii musulmane în propriile forţe. După înfrângerea celui mai puternic imperiu al vremii, cel sovietic, fundamentaliştii au refuzat să oprească jihadul şi şi-au îndreptat atenţia către un nou inamic – Statele Unite.

Cel care a schiţat ideea unui jihad global şi a militat pentru mobilizarea întregii lumi musulmane în Afghanistan a fost Abdullah Azzam, un doctor în ştiinţe islamice originar din Palestina. Azzam şi-a obţinut doctoratul în 1973 la universitatea islamică Al Azhar din Cairo, probabil cea mai prestigioasă din lumea islamică, în jurul căreia se născuse şi mişcarea salafistă din secolul XIX-lea. Unul dintre colegii săi de la al-Azhar a fost şeicul Omar Abdel Rahman, ulterior devenit conducătorul spiritual al grupului fundamentalist care s-a aflat în spatele primului atac de la World Trade Center, în 1993. Cea mai importantă întâlnire a lui Azzam în perioada studiilor sale din Egipt va fi însă cu fratele lui Sayyid Qutb, Muhammad, datorită căruia Azzam va fi puternic influenţat de Qutb.

Jihadul joacă un rol esenţial în gândirea lui Azzam, care îl consideră a fi „cea mai mare obligaţie religioasă după credinţă (iman). […] Numai bolnavii, invalizii, copiii, femeile care nu pot emigra şi vârstnicii sunt sunt scutiţi de această obligaţie care este un act de veneraţie în comun a lui Dumnezeu, care are loc sub comanda unui lider recunoscut.”[34]

Aşadar, jihadul este, pentru Azzam, o obligaţie individuală. Este vorba despre un jihad defensiv, care nu se limitează, însă, la Afghanistan. După Afghanistan, scrie Azzam, jihadul rămâne o obligaţie individuală a tuturor musulmanilor până când Islamul va recuceri toate teritoriile care i-au aparţinut cândva: Palestina, Bukhara, Liban, Ciad, Eritrea, Somalia, Filipine, Birmania, Yemenul de Sud, Tashkent şi Andaluzia[35]. Jihadul care trebuie purtat în acele teritorii este doar punctul final şi maxim al unui proces mai vast, care include migrarea musulmanilor către zonele în care este nevoie de ei, pregătirea pentru război şi ribat, înfiinţarea unor fortăreţe defensive, foarte asemănătoare mănăstirilor, la frontieră[36].

Regăsim în această viziune a lumii islamice ca un singur teritoriu şi a locuitorilor săi ca o singură comunitate, umma, care este datoare să apere acest teritoriu, obsesia salafiştilor pentru califat. De altfel, scopul final al jihadiştilor este unirea tuturor teritoriilor musulmane într-un singur stat, chiar dacă, după cum am văzut mai sus, preferă să îl numească emirat.

Atacuri împotriva teritoriilor islamice nu sunt considerate a fi doar ocuparea anumitor teritorii sau „impunerea” ori sprijinirea, în statele musulmane, a unor guverne laice. Jihadiştii reacţionează şi la marile fenomene contemporane, modernizare[37] şi globalizare[38], la fel cum primii salafişti şi islamişti au reacţionat la colonialism şi exportul forţat de valori al puterilor coloniale. Acest lucru nu înseamnă, însă, că jihadiştii sunt în afara acestor fenomene: ei înşişi s-au globalizat şi nu ezită să folosească tehnologia modernă. Imami din Arabia Saudită şi din Yemen emit edicte religioase (fatwa) prin care cheamă la jihad într-un obscur conflict din Indonezia[39]; în moscheile din Iordania, tinerii credincioşi erau încurajaţi să se alăture jihadului din Irak[40]; mai recent, din Golful Persic până în Egipt sunt lansate chemări la jihadul din Siria, de data aceasta nu împotriva Occidentului, ci a vechiului inamic al sunniților, șiiții. Numeroase pagini de internet difuzează înregistrări video ale atacurilor jihadiştilor sau mesaje ale liderilor acestora; iar internetul este folosit şi pentru transmiterea unor mesaje secrete – cifrate în imagini, fişiere audio, e-mailuri aparent inofensive – între diferitele grupuri[41]. Al Qaida însăşi, ca organizaţie trans-naţională, este o exemplificare a noii tendinţe; Peter L. Bergen chiar o compară cu o companie multi-naţională, denumind-o, sugestiv, Al Qaida Inc. Nu este lipsit de interes modul în care a luat naştere Al Qaida. În 1984, Abdullah Azzam, după ce chemase la jihad defensiv în Afghanistan, a înfiinţat o organizaţie menită să sprijine logistic jihadul, prin finanţarea jihadiştilor dar şi construirea de clinici şi, mai ales, şcoli religioase, madrasa. Fondurile lui Azzam proveneau, în mare măsură, din statele arabe din Golf, unde deseori erau colectate chiar în moschei, în urma predicilor care mobilizau la jihad[42]. Banii erau transferaţi de multe ori, fără a fi detectaţi, cu ajutorul sistemului hawala, tradiţional în lumea musulmană. Este vorba de un transfer de bani prin care cineva dintr-o ţară plăteşte o sumă unui hawaladar care, cu un simplu telefon, cere eliberarea sumei respective, de către un alt hawaldar din ţara de destinaţie, către persoana desemnată de cel care a apelat la sistem[43].

Unul dintre principalii finanţatori şi discipoli ai lui Azzam era sauditul Usama bin Laden. Cei doi s-au cunoscut în Arabia Saudită înainte de războiul din Afghanistan, iar Azzam avea să îi rămână mentor lui Bina Laden până la asasinarea sa în 1989. Nu este de mirare, aşadar, că regăsim la Bin Laden viziunea lui Azzam asupra jihadului. Usama bin Laden nu se concentrează atât pe schimbarea guvernelor statelor arabe, pe lupta lui Qutb împotriva jahilyyei, cât pe jihadul împotriva unor inamici externi ai comunităţii, pe care o vede indivizibilă: oriunde umma are de suferit, Bin Laden simte că este de datoria lui să se implice[44]. Bosnia, Cecenia, fostele republici sovietice din Asia Centrală, Afghanistan sau Somalia sunt doar câteva din ţările în care a acţionat Al Qaida.

Shuhada şi terorişti

Menţionam în articolul despre modul de desfăşurare a jihadului că moartea pentru Dumnezeu este cea mai bună soartă pentru un musulman. Cel ucis în acest fel este numit shahid, sau la plural, shuhada. Shahidul joacă un rol central în mitologia jihadiştilor moderni. „Coranul este Constituţia noastră, Profetul ne este îndrumător. Moartea pentru gloria lui Dumnezeu este cea mai mare ambiţie a noastră” spune mottoul Fraților Musulmani[45], iar deviza lui Abdullah Azzam este „într-adevăr e o singură moarte, să fie pe calea lui Dumnezeu”[46]. Moartea ca shahid, sacrificarea propriei vieţi poate fi uneori chiar mai importantă decât atingerea scopului final al jihadului. Olivier Roy observă că „martirajul are o semnificaţie mult mai mare decât victoria. Nu există obligaţia de a obţine un rezultat în jihad: este o problemă între credincios şi Dumnezeu, nu între mujahid şi inamicul său.”[47]

Afirmaţia că moartea în jihad este cea mai bună soartă este interpretată în contextul ideii de a fi complet devotat „căii lui Dumnezeu”, de a lupta fără frică şi de a nu fi demoralizat de moartea camarazilor. Nu este un îndemn de a căuta moartea pentru Allah. Totuşi, unii dintre jihadişti exact asta fac. Cel care alege să devină martir este istishhadi, nume dat și celor care comit atentate sinucigaşe. Aceasta este arma cea mai teribilă a jihadiştilor moderni: teroriştii sunt asociaţi cu shuhada iar terorismul este asociat cu jihadul.

„Terorismul nu este o ideologie, nici nu este un program politic sau un proiect. Este o tactică folosită pentru a atinge anumite ţinte. Este un mijloc folosit pentru a atinge un scop, nu scopul în sine.”[48]

Terorismul este una dintre armele la care recurge, prin excelenţă, tabăra mai slabă într-un război de tip asimetric. Se caută punctele slabe – dar, în acelaşi timp, simbolice – ale adversarului pentru a-l demoraliza, pentru a arăta că nu este atât de puternic precum îşi închipuie şi, mai ales, pentru a produce un efect maxim cu resurse minime. Dacă un act terorist poate fi identificat la fel de clar, este mai dificil să fie trasată şi o echivalenţă între terorişti şi nişte asasini lipsiţi de scrupule. Teroriştii unei tabere pot fi eroii alteia. Keeley aminteşte de cel mai celebru exemplu – cel al lui Nelson Mandela, condamnat la închisoare pe viaţă pentru terorism, dar rămas în conştiinţa colectivă a comunităţii internaţionale ca erou al luptei împotriva apertheidului.

Situaţii similare pot fi întâlnite şi în ceea ce priveşte terorismul islamic. Hamas, Hizballah, etc. sunt clasificate ca organizaţii teroriste, însă o mare parte a musulmanilor, mai ales palestinieni, îi consideră pe militanţii acestor grupări mujahedini. În 1998, după bombardarea ambasadelor americane din Africa, Statele Unite reacţionează lansând rachete de croazieră asupra unor obiective Al Qaida din Sudan[49] şi Afghanistan. Efectul este opus celui scontat. Bin Laden nu moare şi, în loc să fie condamnat pentru teorism de lumea musulmană, devine foarte popular. În Islamabad apar imediat două biografii ale sale; numeroşi nou-născuţi sunt botezaţi Usama, iar un cleric pakistanez, coordonator al uneia dintre cele mai importante şcoli religioase din acea ţară, afirmă că bin Laden „este un simbol pentru întreaga lume islamic, împotriva tuturor acelor puteri care au încercat să îi zdrobească pe musulmani. Este cel curajos care şi-a ridicat vocea împotriva lor. Este un erou pentru noi”[50]. Nu este mai puţin adevărat că terorismul poate avea un efect invers celui scontat: poate să distrugă suportul popular pentru gruparea care recurge la terorism[51] ; excesele GIA în Algeria, după mijlocul anilor ’90, au dus practic la dispariţia grupului, de care s-a dezis până şi Usama bin Laden.

Extremiştii musulmani au încercat să legitimeze folosirea terorismului. În 1996 Usama bin Laden proclamă război împotriva Statelor Unite iar, doi ani mai târziu, printr-o altă fatwa, de data aceasta în numele nou-înfiinţatului Front Islamic Mondial, Bin Laden cere uciderea oricărui american, civil sau militar,  a aliaţiilor acestora, în orice ţară în care este posibil. Mai mult, fatwa din 1998 menţionează că este o datorie individuală a fiecărui musulman să facă acest lucru.

Aşadar, chemare la război, sub formă de fatwa, şi prezentarea uciderii ca o datorie individuală, despre care ne amintim că apare atunci când este vorba de un jihad defensiv într-un teritoriu musulman aflat sub atacul direct al unor forţe străine. Două indicii că terorismul folosit de organizaţiile fundamentaliste este parte a unui act religios: jihadul. De altfel, fatwa Frontului Islamic este cât se poate de clară: le cere credincioşilor să asculte porunca lui Allah de a ucide americani.

Alfred Morabia afirmă că teroarea este aprobată de dreptul islamic: „Recursul la teroare este, în mod evident, autorizat. Şi asta cu binecuvântarea lui Allah şi a Profetului”[52] Coranul menţionează cel puţin un incident în care Dumnezeu îi ajută pe credincioşi înfricoşând adversarii în aşa măsură încât sunt incapabili să mai reziste, ceea ce nu este foarte departe de definiţiile clasice ale terorii: „El i-a coborât dintre întărituri pe aceia dintre oamenii Cărţii care le-au susţinut din urmă (pe alianţe) şi le-a aruncat groaza în inimi[53]. Atunci voi i-aţi ucis pe unii şi i-aţi înrobit pe alţii.”[54]

Pe de altă parte, există în Coran şi multe pasaje care par să le dea mână liberă musulmanilor să recurgă la orice fel de măsuri împotriva inamicilor:

„Pregătiţi-le tot ce puteţi, forţă şi cai înşăuaţi, ca să îl îngroziţi pe duşmanul lui Dumnezeu şi al vostru şi pe alţii pe care încă nu-i cunoaşteţi, însă îi cunoaşte Dumnezeu. Tot ce aţi dat pentru calea lui Dumnezeu, vă va fi înapoiat şi nu veţi fi nedreptăţiţi.”[55] Şeicul Omar Abdel Rahman a comentat astfel acest „îndemn”: „Trebuie să fim terorişti!”[56]

Un alt verset favorit al jihadiştilor pare să îndemne, iar, la război total:

„Omorâţi-i oriunde-i întâlniţi, izgoniţi-i din locul de unde vă vor fi izgonit. Ispita este mai aprigă decât uciderea. Nu vă războiţi cu ei în preajma Moscheii celei Sfinte, dacă ei nu pornesc lupta cu voi acolo. Dacă se luptă cu voi, omorâţi-i, căci aceasta este răsplata celor tăgăduitori.”[57]

Astfel de versete, însă, sunt contrazise de altele, care interzic în mod evident uciderea celor nevinovaţi, inerentă în atacurile teroriste. Am menţionat în primul articol din seria dedicată islamului politic și jihadului, versetul 5:32, care condamnă crima în general: „[…]Cel care a ucis un om care nu a ucis niciodată, care nu a semănat stricăciune pe pământ este socotit ca şi cum ar fi ucis întreaga omenire, iar cel care a salvat un singur om este socotit ca şi cum ar fi salvat întreaga omenire […]”. Adaug un citat, tot din Coran: „nu ucideţi pe nimeni pe nedrept, căci Dumnezeu v-a oprit aceasta”[58]

Jihadiştii au masacrat, în ultimii ani, mii de civili, mulţi dintre ei musulmani, convinşi fiind că ceea ce fac ei este drept, cu alte cuvinte că nu au încălcat nici o cerinţă a Coranului, nici măcar pe cele două menţionate mai sus. Vom vedea, în articolul următor, cum îşi justifică jihadiştii excesele.

____________________________

Note


[1] Cf. Quintan Wiktorowicz, „The New Global Threat: Transnational Salafis and Jihad”, Middlea East Policy, December 2001, p. 19

[2] Acest lucru s-a întâmplat, de exemplu, în Asia Centrală, regiune tradiţional influenţată de sufism unde wahhabiţii au pătruns către sfârşitul anilor 1980, când imperiul sovietic începuse să dea semne de slăbiciune; vezi Ahmed Rashid, The Resurgence of Central Asia, Oxford University Press, 1995, pp 99 – 101, 221. Acelaşi autor scrie despre influenţa wahhabismului în formarea grupărilor militante din regiune, în anii 1990, în Jihad, Vanguard Books, 2002, pp. 10, 45, 95, 118, 138, 223-24, etc.

[3] Abu `Iyad as-Salafi, „The Principles of Salafiyyah”, SalafiPublications.com

[4] De acum încolo, pentru a uşura distincţiile între cele două şcoli, când vom vorbi despre salafiştii influenţaţi de Abd al-Wahhab vom folosi numai termenul de wahhabiţi.

[5] Mark Huband, Warriors of the Prophet, Westview Press, 1999, p. 78.

[6] Coranul 13:11, p. 174.

[7] Cult al sfinţilor, în general legat de confrerii sufite, vehement contestat de ulemalele sunnite. Mormintele marabuţilor sunt locuri de pelerinaj; în islamul popular se crede că marabuţii pot apăra de satana, pot vindeca, etc., cf. Dicţionar de Civilizaţie Musulmană, Univers Enciclopedic 1997, p. 190.

[8] Cf. Olivier Roy, The Failure of Political Islam, I.B. Tauris, 1994, p. 33.

[9] Este vorba despre anii 632 – 661, când comunitatea a fost condusă de cei patru califi „bine-ghidaţi”. În memoria colectivă a musulmanilor, acea perioadă de expansiune şi succese continue reprezintă „epoca de aur” a islamului.  Idealizarea acelei perioade ar putea fi puţin grăbită pentru că, după cum remarcă ironic Tarek E. Masoud, „trei dintre ei au fost asasinaţi, ceea ce este poate semnificativ cu privire la ce tip de utopie era aceea” („The Arabs and Islam: The Trouble Search for Legitimacy”, Daedalus, Spring 1999). Sfârşitul perioadei a dus şi la apariţia primelor schisme din islam, mai întâi cea a kharijiţilor, apoi mare ruptură dintre şiiţi şi sunniţi.

[10] Cf. Olivier Roy, op. cit., pp. 34 – 35.

[11]SalafiPublications.com, „Historical Development of the Methodologies of al-Ikwaan al-Muslimeen And Their Effect and Influence upon Contemporary Salafee Dawah”, part 8, p. 6.

[12] Un al treilea centru este Iranul – de altfel singura ţară în care s-a reuşit organizarea cu succes a unei revoluţii islamice – însă fiind vorba de islamisim şiit, problematica este diferită de cea care face obiectul acestei lucrări.

[13] Cf. Mark Jurgensmeyer, op. cit., p. 84.

[14] Ibid. p. 82.

[15] Document din 1988 care prezintă doctrina organizaţiei şi scopul urmărit de aceasta. Traducerea în engleză poate fi găsită la MidEast Web Historical Documents: The Covenant of the Islamic Resistance Movement (Hamas), http://www.mideastweb.org/hamas.htm

[16] Carta Hamas, Prefaţa, http://www.mideastweb.org/hamas.htm

[17] Olivier Roy, op. cit., p. 4.

[18] Ibid. p.14.

[19] În Algeria, Frontul Islamic al Salvării chiar a câştigat alegerile parlamentare din 1991; doar după anularea acestora de către guvern islamiştii au lansat o campanie armată soldată cu peste 100 de mii de morţi. În urma primăverii arabe, islamiștii au venit la putere și în Tunisia și Egipt, unde guvernul lor nu a rezistat decât un an înainte de a fi înlăturat de armată. Este interesant cum se încearcă, mai ales de către comunitatea internațională, evitarea sintagmai de „lovitură de stat”, când ceea ce s-a întâmplat în Egipt prezintă exact caracteristicile unei astfel de lovituri – un președinte legitim, venit la putere în urma unor alegeri libere și validate de comunitatea internațională, este îndepărtat de la putere și arestat de armată care indică poporul și vastele manifestații anti-Mursi drept sursă a legitmității intervenției sale; rămâne de văzut dacă islamiștii egipteni vor alege să urmeze calea celor din Algeria și să declanșeze o campanie împotriva noilor autorități și a forțelor armate.

[20] Ibid. p. 63.

[21] SalafiPublications.com, „Historical Development of the Methodologies of al-Ikwaan al-Muslimeen And Their Effect and Influence upon Contemporary Salafee Dawah”, part 8, p.3.

[22] Cf. David Zeidan, „The Islamic Fundamentalist View of Life as a Perennial Battle”, Middle East Review of International Affairs (MERIA), December 2001, pp. 41 – 42.

[23] Cf. Mark Huband, op. cit., p. 85.

[24] Cf. Olivier Roy, op. cit., p. 42.

[25] Califatul ar trebui să reunească întreaga comunitate musulmană, iar califul, de la khalifa Rasuul Allah, “urmașul (locțiitorul) trimisului lui Dumnezeu” este șeful suprem al acesteia (cf. Nadia Anghelescu, op. cit. p. 80). Califul trebuie să îndeplinească o serie de condiții specifice – să fie un bun musulman, să facă parte din tribul profetului, etc. Califul poate fi propus de predecesorul său, comunitatea având posibilitatea de a respinge acea propunere, poate fi impus (fie prin capturarea instituției califatului pe cale armată, fie prin desemnarea de către predecesor, metodă prin care a fost posibilă transmiterea ereditară a funcției), sau poate fi ales de un consiliu, Majlis al Shura, care să reprezinte comunitatea. Evident că, nemaiexistând instituția califatului, primele două metode sunt excluse; ar rămâne, așadar, alegerea de către un Consiliu reprezentativ pentru întreaga comunitate, lucru practic imposibil, dată fiind fragmentarea acesteia.

[26] Ibid. p. 43.

[27] Ibid. p. 42.

[28] Cf. David Zeidan, „The Islamic Fundamentalist View of Life as a Perennial Battle”, Middle East Review of International Affairs (MERIA), December 2001, p.28.

[29] Ibid.

[30] Cf. Mark Jurgensmeyer, op. cit., p. 82.

[31] Cf. Michael G. Knapp, “The Concept and Practice of Jihad in Islam”, Parameters, spring 2003, p. 83

[32] Peter L. Bergen, op. cit., p. 59.

[33] Despre extremiştii musulmani asociaţi cu Alkhifa vezi mai multe în Mark Jurgensmeyer, op. cit., pp. 67 – 69, şi în Peter L. Bergen, op. cit., pp. 133 – 135, 139, 140.

[34] David Zeidan, op. cit., 2001, p. 43.

[35] Cf. Peter L. Bergen, op.cit., p. 56.

[36] Cf. David Zeidan, op. cit., 2001, p. 43

[37] Lisa Wedeen, „Beyond the Crusades: Why Huntington, and Bin Ladin, are wrong”, Middle East Policy, Summer 2003, p. 55.

[38] „The Impact of 9/11 on the Middle East”, Middle East Policy, December 2002, p.83.

[39] Vezi Noorhaidi Hassan „Between Transnational Interest and Domestic Politics: Understanding Middle Eastern Fatwas on Jihad in the Moluccas”, Islamic Law and Society, 2005.

[40] Pentru mai multe detalii vezi Nir Rosen, „Thinking like a Jihadi: Iraq’s Jordanian Connection”, World Policy Journal, Spring 2006.

[41] Guilain Denoeux, „The Forgotten Swamp: Navigating Political Islam”, Middle East Policy, June 2002, p.63.

[42] Vezi Steve Coll, Ghost Wars, Penguin Press, 2004, pp. 155, 158, 248.

[43] Mai multe despre acest sistem în Robert Looney „Hawala: The terrorist’s informal financial mechanism”, Middle East Policy, Vol. X, No. 1, Spring 2003.

[44] Cf. David Zeidan, op. cit., 2001, p. 46.

[45] Cf. Peter L. Bergen, op. cit., p. 200.

[46] Cf. Mark Jurgensmeyer, op. cit., pp. 72, 259.

[47] Olivier Roy, op. cit., p. 66.

[48] Robert V. Keeley, „Trying to Define Terrorism”, Middle East Policy, March 2002, p. 34.

[49] Obiectivul atacat în Sudan se va dovedi a fi doar o fabrică de medicamente care nu avea nici o legătură cu Al Qaida.

[50] Cf. Peter L. Bergen, op. cit., p. 129.

[51] Christopher C. Harmon, „The Myth of the Invincible Terrorist”, Policy Review, April – May 2007, p. 69

[52] Alfred Morabia, op. cit., p. 228.

[53] În traducerea în engleză a Coranului recomandată de Consiliile supreme şiit şi sunnit din Liban, versetul este tradus prin „cast terror into their hearts”, „le-a aruncat teroarea în inimi”, (Dar al Choura, 1980, p. 308), în timp ce în traducerea în engleză a lui Muhammad Marmaduke Picktall, a fost aleasă expresia „cast panic into their hearts”, „le-a aruncat panica în inimi” (The Islamic Call Society, p. 552).

[54] Coranul 33:26, p. 293.

[55] Ibid. 8:60, p. 132.

[56] Peter L. Bergen, op. cit., p. 130.

[57] Coranul 2:191, p. 36.

[58] Ibid. 6:151, p. 109

_________________________________________

Citeste si

Distribuie acest articol

27 COMENTARII

  1. Un text excelent documentat pentru care autorul merita felicitari si multumiri. Mi-a luat ceva timp sa adun, din diverse surse, toate aceste informatii pe care autorul le condenseaza si le transmite cu profesionalism si generozitate, in spatiul unui singur articol, cititorilor sai. O surpriza placuta, mai ales dupa lectura unor aiureli aparute tot pe contributors si semnate de Val. Naumescu. Ca in multe alte situatii, atat de des intalnite din nefericire in lumea ce ne inconjoara, profesionalismul si cunoasterea nu fac „rating”, in schimb impostura si sfertodoctismul da! Articolul asta are 195 de vizualizari si tabloul ” ana are mere, plopul face pere” semnat VN are peste 2500! :)

  2. Cum naiba „islam politic” cata vreme orice intreprinde omul in viata este politica?
    Care dintre religii nu este politica?
    Este foarte adevarat ca exista „lupta declarata” (anuntata) si cea a lui ….. „ne facem ca ploua” (pana ne vine bine), scoatem sisul si … noi nu vrem politica.
    Una este sa te declari challenger la un titlu (deci sa fii … jucator) si alta este sa-l astepti pe Muhamad Ali la un colt, sa-i bagi cutitul pe la spate pana in prasele, sa te speli repede pe maini si sa te afisezi ca … pacific din nastere.

  3. Foarte multe citate din materialele de propaganda islamiste si doar mici raportari (si acestea eronate) la realitate. In esenta, islamismul este o suma de politici expansioniste militare guvernate de reguli de vasalitate rudimentare pe care numai cine nu vrea le poate considera religie. Sunt nenumarate marturii publice cu batrani musulmani care spun raspicat ca ceea ce se intampla acum nu are nici o legatura cu crezul de acum 60 de ani. Un rol foarte important in perceptia denaturata de astazi este cel al propagandei catolice care, prin ura si invidie, a transferat gloatei arabe o intreaga pleiada de valori bizantine din arte, stiinte si civilitate. Astfel, avem arta maura, stiinte matematice si astronomice arabe, stiinte naturale arabe si chiar o scriere araba care toate s-au dezvoltat pe durata a doua generatii! Compararea cu crestinismul, mosaismul si hinduismul este fortata si lipsita de argumente. In islam omul nu conteaza decat daca e lider. Leadership-ul inseamna violenta, abuz si robie. Nici una din cele de mai sus nu poate fi socotita componenta religioasa. Am mai intalnit in serial si ideea ca jihadul asimileaza si miscarile laice. Nimic mai fals! Atat OEP cat si intreaga suita de miscari BAAS au fost inamicii Jihadului. Acestea au fost decapitate de SUA la comanda partenerilor sauditi. Alta idee falsa lansata in serial este asemanarea dintre miacarile jihadiste si miscarile extremiste de sorginte crestina din SUA si Europa. Unde in ideologia acestor miscari s-a descoperit dorinta de expansiune teritoriala, de inrobire si indobitocire a altor populatii? In final, vreau sa cer tuturor sa compare o zi din viata unui musulman cu o zi din viata unui european, cu referire nu numai la nivelul de trai dar si la ganduri, trairi si mod de a actiona. Atunci o sa intelegeti ca doctrina care are in centru altceva decat binele individului nu poate fi numita religie.

    • @cc

      Foarte multe citate din materialele de propaganda islamiste si doar mici raportari (si acestea eronate) la realitate.” :)

      Esti la fel de inteligent ca CC-ul ( fostul) cand afirmi asa ceva. Informatiile astea le poti gasi in cartile lui Samuel Huntington, Paul Berman, Tr. Razvan Ungureanu, Roger Scruton ( niste islamisti fanatici, nu?) sau pe diverse site-uri ( culmea anti islamiste) cunoscute in lumea asta, unde scriu oameni care chiar au habar de ce este islamul si cu ce se mananca el.
      As continua, dar as strica orzul pe gaste exact cum a facut si autorul.

      • Concret! In afara de citat v-a mai suparat si altceva? Intr-adevar nu fac parte dintre cei care gasesc scuze pentru atrocitati si abuzuri. Iar cand abuzurile in numele acestei propagande se intampla din ce in ce mai aproape de mine ma simt obligat sa am o opinie nu neaparat al celor mentionati de dumneavoastra. Faptul ca unii au „intinat valorile comunismului”, altii „au executat ordine” la Auschwitz, nu inseamna ca putem scuza in vreun fel rezultatele „muncii” lor.
        Aveti, bineinteles, dreptul la o opinie contrara, puteti gasi surse nenumarate care sa va sprijine simpatia dar, ca bun crestin am invatat ca pomul e bun doar in masura in care face roade iar aici, nu aveti nici un argument.

        CC-ul (fostul), orz, gaste? Nu imi e clar ce profil intelectual aveti si nici nu imi permit sa va calific in vreun fel.

  4. De aici vine si marea problema a jihadistilor, care consta in dificultatea de a gasi imami si doctori in islam recunoscuti care sa justifice actiunile sau sa le legitimizeze propriile argumentatii.

    :lol: Serios?

    http://www.memritv.org/

    Sunteti foarte simpatic, domnule. Singura mea nelamurire este ce va mana in lupta: vreti sa treceti la Islam sau doar va displace Occidentul? Ambele?

  5. „Hamas, Hizballah, etc. sunt clasificate ca organizaţii teroriste, însă o mare parte a musulmanilor, mai ales palestinieni, îi consideră pe militanţii acestor grupări mujahedini.’

    Dvs.cum ii considerati pe militantii Hamas si Hizballah?

  6. Islam politic e o inventie ce nu va salveaza. Strategia dvs e religie-terorism/religie politica. Strategia e un stereotip. Strategia trebuia clarificata si justificata in alta parte. Din serial nu rezulta decat o stricta dependenta intre islamul politic, care e terorist, demagog, totalitar, si cateva dintre sursele lui, coranul, diferite coduri si traditii etc. Or chestiunea e mult mai complicata, de ex nu vad nicaieri ca luati in calcul inarmarea lui bin Laden de catre SUA in anii ’80 impotriva rusilor in Afganistan; aveti mai multe aici despre teorismul Al Qaeda decat in coran, daca ma intrebati pe mine. Largiti-va discutia spre insight-uri de istorie, sociologie, istoria religiilor etc, strategia religie-terorism va goleste de continut notiunea de islam politic: islamul ca atare e politic in textele dvs. Or cu exceptia stereotipului de la care ati plecat, altceva nu serviti cu textele dvs. In plus, riscati. sa va transformati in ceva superior lui Dumnezeu cu aceasta schema a raului, si care, evident, e religia-politica: marile religii au fost politice, adica au fost sprijinite de imparati, regi etc.
    :)

    • @Constantin Balasoiu: Imi place ca aveti propria cheie in care cititi articolele mele si pareti imun la orice argument aduc. Dati-mi voie sa va raspund ca, desi multi vorbesc despre anii ’80 ca moment de varf al rockului si metalului, cred ca trebuie sa acordam, in egala masura atentie si inceputului anilor ’90…Doar cateva exemple: Fear of the Dark al lui Maiden, Painkiller, Triumph of Steel, The White Album al baietilor de la Metallica, ca sa nu mai vorbim de ce au scos cei de la Guns, de Countdown to Extinction sau de unul dintre preferatele mele, chiar daca mai putin cunoscut, Pile of Skulls, al celor de la Running Wild. Daca ne mai gandim ca, dincolo de zona metalului, tot atunci a explodat grungeul si au aparut noul val de punk si brit-popul, cred ca avem de-a face cu o perioada de-a dreptul remarcabila. Sigur, ma astept ca acum sa ma acuzati ca as fi satanist :)

  7. @vida_clara, cc, Vlad M., bugsy: Ca sa fiu sincer, mi se par un pic caraghioase acuzatiile de propaganda islamista si interogatiile pe ton inchizitorial cu privire la pozitia mea fata de Hamas, Hizballah sau islamul politic. Imi dati senzatia ca, in primul rand, ati citit pe sarite articolele mele, fara sa urmariti cu atentie argumentatia (@cc – n-am scris nicaieri ca jihadul asimileaza miscarile laice, din contra, ca terorismul islamic nu inseamna tot terorismul comis de musulmani si am dat ca exemplu tocmai organizatiile palestiniene laice) si, in al doilea rand, confundati un studiu cu un articol de opinie. Pe mine m-a interesat un fenomen, am vrut sa vad cum a luat nastere si s-a ajuns aici; dvs., pe de alta parte, va asteptati, probabil, la o infierare din pozitia sanatoasa de occidental, daca se poate crestin, alb, etc. Echidistanta, nu-i asa, nu-si are locul nici macar intre jurnalisti in aceasta lupta epocala; trebuie sa mergem cu totii la cruciada, cum i-a zis cel de-al doilea presedinte Bush. Sunt chiar curios care este parerea domniilor voastre (presupun, daca urmariti contributors ca sunteti persoane avizate, carora le place sa se informeze, si care pe deasupra isi formeaza si isi exprima opinii) despre impingerea argumentatiei de acest tip cu un pas mai departe, cum au facut deja personaje mult mai putin educate si informate decat domniile voastre. Ce parere aveti despre toti aceia care spun ca toti arabii/orientalii sunt niste fanatici si potentiali teroristi? Dar despre cei care adauga si ca sunt nespalati? Inculti?…”tigani”? Ca toata civilizatia de mii de ani a Orientului este demult ingropata, nu exista nicio continuitate, si ca civilizatia islamica este doar un mit sau, daca a existat, a existat in perioada Abbasizilor si n-are niciun fel de legatura cu ceea ce se intampla in prezent? Dar ce credeti despre cei care propun sa ii trimitem acolo, la caprele si camilele lor, pe arabii/orientalii care au ajuns in Europa, sa-i impachetam, eventual, si pe „iubitorii de alte rase”, si sa stea ei linistiti in corturi si sa ne trimita petrolul?

    • Intrebarea mea se referea strict la Hamas si Hizbalah, nu la arabi in general. Ati facut o eschiva! Inteleg ca va este greu sa spuneti: „Hamas si Hizbalah sunt organizatii teroriste al caror program politic se reduce/limiteaza dora la atat: Moarte Israelului / Moarte entitatii sioniste/”. Acum sa raspund la intrebarea dvs: nu cred ca toti arabii/orientalii sunt teroristi, nu cred ca sunt nespalati, inculti, „tigani”, nu cred ca trebuie trimisi inapoi la caprele lor. Cred insa, ca daca ei au ales sa vina sa traiasca intr-o tara europeana sau in SUA/Canada/…/, trebuie sa respecte „legea pamantului”! Te-am primit in casa mea, respecta regulile casei! Iti respect cultura, religia, obiceiurile, dar inainte de toate si tu si eu, respectam „legea pamantului”! Credeti ca e asa greu de inteles pentru ei (=arabii)?

      • Cred ca ar fi prea simplu sa clasificam Hamasul si Hizballahul doar ca organizatii teroriste – atentie, asta nu inseamna ca sustin ca respectivele organizatii nu ar fi fost implicate in atacuri teroriste; stiu, de asemenea, ca inca de la fondare, cele doua au avut un discurs care poate fi catalogat cu usurinta drept extremist. Pe de alta parte, cele doua sunt si organizatii politice, care au participat cu succes in alegeri, atat in Gaza cat si in Liban. Sunt, totodata, si organizatii umanitare, oricat de ciudata le-ar parea unora asocierea, care coordoneaza clinici, scoli,ofera servicii sociale, etc. O parte din comunitatea internationala le catalogheaza drept organizatii teroriste, in timp ce alte tari au refuzat sa le includa in aceasta categorie (si nici macar listele nu coincid – sunt, de expl., state arabe sunnite care se opun Hizballahului dar n-au nimic cu Hamasul). In lumea araba, nu doar in teritoriile pe care le controleaza cele doua organizatii, sunt vazute ca miscari de rezistenta si sunt admirate; este drept ca Hizballahul, care prin rezistenta fata de Israel reusise sa atraga si simpatia sunnitilor, a suferit o pierdere semnificativa de imagine odata cu implicarea sa in razboiul civil sirian. Situatia este, asadar, complexa in ambele cazuri si cred ca sunt suficienti actori (state, grupari, adepti, contestatari, comentatori, etc.) de o parte si de alta a baricadei ca sa nu mai fie nevoie, alaturi de ei, si de jurnalisti care sa se grabeasca sa eticheteze.

        • Intr-adevar, aveti dreptate „ar fi prea simplu sa clasificam Hamasul si Hizballahul doar ca organizatii teroriste” pentru ca ele pot fi:
          – organizatii umanitare atunci cand solicita ajutor international (hamas), cand organizeaza „flotile” (tot Hamas) prin care sub sacii de faina si grau sunt rachete si AKM-uri, sunt umanitare cand sponsorizeaza clinici si spitale pentru civili (o forma de santaj nici macar subtila – in schimbul acestor sponsorizari ei isi asigura supunerea oaraba a viitorilor militanti);
          – partide politice – pentru a-si fabrica o imagine de „democrati” pentru Occident;
          – militie sau atunci cand militantii sai arunca rachete peste granite, in Israel, vizand cu predilectie populatia civila sau cand isi trimite „martirii” sa se detoneze in orasele „entitatii Sioniste”;
          – din nou partide sau organizatii umanitare care se victimizeza in fata opiniei publice internationale atunci cand armata Israelului riposteaza, pe drept, ca orice armata a unui stat democrat si responsabil fata de cetatenii sai, la atacaurile cu rachete.
          H&H sunt de fapt niste cameleoni. As fi foarte curios daca ati vrea sa aveti un cameleon din acesta ca vecin. Probabil ca in acest caz, in ceea ce va priveste, situatia nu ar mai fi chiar asa de complexa!

          • Atit nazistii, fascistii sau comunistii au facut o greamada de lucruri asa zis bune dar asta nu ne opreste sa ii judecam pentru crimele comise. Get a grip guys!

          • @bugsy – Traiti, cumva in Israel, Liban sau Siria si ati avut de suferit din partea/v-ati aflat sub amenintarea Hamasului sau a Hizballahului? In cazul acesta v-as intelege patima. Altfel, nu vad de ce simtiti nevoia de a cataloga totul in alb si negru, de a vedea lumea in „ai lor” si „ai nostri” si de a face un joc d-asta in care a nu condamna in termenii cei mai duri una din parti inseamna a te plasa alaturi de ea…Va repet, nu am zis nicaieri ca H&H nu s-ar face vinovate de acte de terorism, dar faptul ca se bucura de o asa sustinere ma face sa cred ca intelegerea fenomenului este ceva mai utila decat catalogarea simplista. Corectati-ma daca ma insel, dar am senzatia ca pana si Israelul, care ar avea toate motivele din lume sa incerce sa lichideze cele doua grupuri, si-a dat seama ca rachetele ajuta doar intr-o anumita masura si nu rezolva problema.

            • What being a Jew or leaving in Israel has to do with the subject at hand? Are Jews incapable of making an objective assessment or their thought process is warped by Zionist Ideology? Please, stay on topic!
              No I’m not a Jew and I do not reside in Israel.

            • If you keep striking me down, your readers will be cheated out of my presentation. And please is not nice to ask me to present an argument just so you can delete it.

            • – prieten, cetatean israelian, victima in atentat terorist sinucigas intr-un fast food in apropiere de Haifa, a doua Intifada;
              – vazut „on the spot” (cartier Hadar, Haifa) ce inseamna efectele rachetelor Hizballah lansate din sudul Libanului;
              – ….

              Credeti ca „ma calific” pentru a avea o pozitie in „alb si negru” relativ la H&H?

  8. Muslim Brotherhood is an Islamic organization (labeled terrorist by western governments) founded in 1928, whose credo was and is; “Allah is our objective; the Quran is our law, the Prophet is our leader; Jihad is our way; and death for the sake of Allah is our highest aspiration”
    The Muslim Brotherhood’s English language website describes the principles of the Brotherhood as: firstly “the introduction of the Islamic Sharia as the basis for controlling the affairs of state and society” and secondly, work to “unify Islamic countries and states, mainly among the Arab states, and liberating them from foreign imperialism”.

  9. The word Islam means “submit” to the will of Allah, and Quran or “struggle” is more than charity and prayer; it is a Sharia witch is a Social, Economic and a Legal System as well as a Political Ideology within a Political System. Islam is a total control of your live from birth to death and everything you do from the time you wake up to bed time, what you eat, how to wear and when to pray.
    Taquiyya is the Islamic practice of lying for Islam, taught in the Quran. In order to spread Islam, the first step is to pretend Islam is tolerant of non-Muslims for the sole purpose of gaining entry into a non-Muslim society unopposed. However, once entrenched in a non-Muslim society, the Quran teaches the second step, which is the use of terror to get the non-Muslims to fear Islam, not criticize Islam and Allah.
    Muslims are peaceful when they are in minority but as they grow in strength the real Islam emerges and is not the peaceful Islam.
    Mohammad was tolerant of Christians and Jews while preaching in Mecca but when he won enough converts and conquered Medina the tone of his preaching changed. Mohammad addresses the inconsistency, by stating that the later commands are holier than previous ones. That’s why the commands to be violent to infidels and Jews carry more weight than the call to tolerance.
    Taquiyya (deceit) and terror is how Islam subjugated 1.5 billon people under its totalitarian regime. There’s no tolerance of other religions, ethnicity or any other form or governments in totalitarian Islam.
    What makes It very dangerous is the combination of theocratic fascism, delusions of grandeur, a medieval world-view, predisposition for religious propaganda and the propensity for extremism and barbarity; all financed by exporting fossil fuel.

    • @Darrel (or is it Bugsy?) Sir, I’m afraid you are no longer arguing and instead you are embarking on an aggressive propaganda offensive against Islam as a whole; this casts the shadow of a doubt over any (otherwise arguable) point you may make. Dissmissing the whole of Islam like you did shows, first of all, that you’ve never been in contact with the decent, average Muslim, that you’ve never been in any of the Muslim countries where Christians – and others – have been thriving for centuries; moreover, it seems to me that you have no interest whatsoever in knowing „the other”. Dare I ask you what do you suggest to do about the one and a half billion muslims? And please, learn your Romanian if you want to engage in an argument. What I did say, on topic, was that I would understand the passionate plea to choose one of the sides, to paint the whole thing strictly in black and white, from someone who suffered directly from the actions of Hamas and Hizballah (I specifically did not mention „Jews” because it’s not only about the Jewish people, as people in Syria, Lebanon and even Gaza would surely tell you). Otherwise, taking a step back to get some perspective it’s, I think, highly recommendable

      • The Christian population in Muslims Country is now close to 5%, down from 20% in the 50this and Christians are persecuted and killed daily for no other reason than being Christians. Killing and beheading of innocent Christians is a daily occurrence and no one in his right mind can ignore tis fact. You can sing Kumbaya all you want but if we don’t stand up and confront this scourge we my well accept death. I do understand some of you open minded are in close contact with the Muslims and their faith are desensitized and are already in the reservation but many others are a little more realistic and unwilling to fest the beast..

  10. I’m going to make a case study of “Terrorist Organization”
    Please forgive me for writing in English.
    All terrorist organizations have a distinct Political Ideology and a Political Objective. They also have an organizational structure as well as an Administrative and an Operative hierarchy with a political wing and a military wing and in some cases with press agent.
    In order to maintain continuity those organization needs: First, to be integrated in a community where at the grassroots level can provide social service; in order to gain peoples support and access to their children. Once the link is made next step is running the soup kitchens, home care, babysitting, schooling and cultural events with military festivities and all the goose stepping and marching bands. More so, they will most likely infiltrate the religion institution and bring into the house of worship their political ideology. Next, the organization gain people support and access to their young and impressionable children; they will have the most important roll to play, providing legs to do their dirty work (cannon fodder).
    Second they need financing and they put together all sorts of front organizations nonprofit, with fancy name like “Help for Palestine” or “Sponsor an orphan in Ramallah” followed by syphoning funds to pay for guns and training.
    Third, they need to be active in implementing military stile operations, the bigger the better and give people some emotional satisfaction, glamorizing the lifestyle of young men dying for the cause. The dead child becomes shahid, his grieving parents got to celebrate the dead of their hero son who went to haven and received a well-deserved 74 virgins. A Street will be named after they martyr son, they will achieve respectability in the tribe and last and not list a nice bonus and free dental.
    Incerc sa explic de ce aceste activitati sociale sunt necesare organizatiilor teroriste dar in acelasi timp ele sunt irelevante in judecarea si condamnarea acestor monstri si a organizatiilor teroriste sau barbarice.

    • Hey Catalin, Ce parere ai de prezentare? Te ajuta in vreun fel in a intelege organizatiile teroriste sau cresi ca e nevoe sa dezvolt subiectul ?
      Rolul dialogului e e a schimba idei si punte de vedere alter all.

  11. How come you and your ilk are so quick to label us (the one who dare to bring to the table another point of view) propagandists, islamophobes, xenophobes, homophobes, resists and all the other pejoratives in the liberal book? Is it because you’re a left wing extremist uncountable with opposing point of view or you’re just not up to debate.
    To digress; I see Bugsy’s got under your skin, but I personally think this guy’s got good instincts.
    I don’t pretend to be a scholar in Islamic Study but I do know enough to destroy you (metaphorically speaking of course) in a debate and you can even bring Ungureanu with you, for entertainment value.
    Back to main topic. The principal victims of al Islamic Terrorist Organizations are the Muslim population who pay the heaviest price by being forced to leave in squalors and in sending their children to die for Allah. The second victims are Christians, Jews, and homosexuals as well as liberal such as yourself and who are blinded by their hate for western values and the third are the people of Europe and North America who provide financially support in the name of charity.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Catalin Gombos
Catalin Gombos
Catalin Gombos este jurnalist Radio Romania, pentru care a fost de mai multe ori, intre 2003 si 2008, corespondent de razboi in Irak si Afghanistan; interesul sau pentru Orientul Mijlociu dateaza, insa, din perioada 1993 - 1997, cand a locuit si a studiat in regiune. Intre 2009 si 2012 a fost corespondent Radio Romania in Republica Moldova unde, incepand cu primavara lui 2011, a contribuit si la infiintarea si coordonarea Radio Chisinau. Este absolvent al Facultatii de Stiinte Politice a Universitatii Bucuresti si are un master la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a Universitatii Bucuresti, cu specializarea "Orientul Mijlociu - Limbi si culturi in contact".

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro