Secolul XX a fost unul al revolutiilor apocaliptice, al mesianismelor politice. Leszek Kolakowski avea dreptate: Diavolul s-a incarnat în sistemele totalitare (genocidare). Nu un Diavol enigmatic, nebulos şi abstract, ci unul concret, institutionalizat în aparatele terorii ideologice, psihologice, sociale. Evident, vorbim de mişcări utopic-revolutionare, care refuză transcendenta religioasă, dar recurg la o mistică politică de sorginte clar religioasă. Când am început să scriu cartea „Diavolul in istorie”, m-am gândit mult la semnificaţia titlului marelui roman politico-metafizic al lui Dostoievski, „Demonii” (sau „Posedatii”). M-a interesat cum functionează ispita totalitara, cum ajung oameni de factura normala să se „îndracească“. Ce metamorfoze secrete explică aceste transfigurări? Lenin isi trata camarazii apropiaţi cu o anumită caldura, nu avea puseurile maladive de suspiciune ale lui Stalin. Probabil că n-ar fi declansat niciodată epurarea interna din aparat sub forma «Marii Terori». Nu-mi pot imagina un Lenin asasinandu-i pe toti colaboratorii săi apropiati. Ceea ce nu inseamna că Lenin accepta compasiunea drept valoare politica. Nu omul era scop in sine, ci Revolutia.
Ceea ce-i atrăgea pe misticii revoluţionari spre partidele politicii redemptive era tocmai această promisiune a unei regenerări absolute a condiţiei umane. Răul se realizează prin acţiunile celor care cred că au fost împuterniciţi de Providenţă (ori de Istorie) să transforme umanitatea în funcţie de propriile lor obsesii. Diavolul despre care vorbesc în carte este specialist în inginerie istorică. A sosit la Moscova, spre a relua tema din „Maestrul şi Margareta”, exact în clipa de vârf a Marii Terori staliniste. Diavolul făgăduieşte salvarea hic et nunc, mizează pe axiome, abuzează de sofisme şi simulează o logică perfectă. Se pretinde şi uneori chiar este profet. Vă amintiţi de câte ori a afirmat Hitler că profetizează, că vede şi ştie cu precizie viitorul…
Public aici fragmente din dialogul purtat cu profesorul universitar si rafinatul intelectual Adrian Mihalache, aparut in „Revista 22”. Recenzia profesorului Mihalache la „The Devil in History” urmeaza sa apara in revista „Lettre Internationale”.
A.M.: Demonii lui Dostoievski intră în oameni fără voia sau ştirea lor, îi îndrăcesc şi, ca urmare, e necesar un proces de exorcizare. Dar, în principiu, Diavolul nu vine nechemat. El este trimis de Dumnezeu, pentru a-i tenta (testa) pe oameni, ca în cazul lui Iov şi în cel al lui Faust. Mai există, însă, încă o posibilitate, aceea ca Diavolul să fie invocat, pentru a ajuta la împlinirea unui scop nobil. Este ceea ce se întâmplă în romanul „Doctor Faustus”, de Thomas Mann. Acolo, pactul cu Diavolul este încheiat pentru ca un artist să dobândească puterea de înnoire în plan estetic. Or, nu poţi separa planul estetic de cel politic. Dostoievski spunea, citându-l pe Goethe, că Diavolul este acea putere care, dorind să facă răul, ajunge să facă binele. Omul, dimpotrivă, dorind mereu binele, ajunge doar la rău. Poate Diavolul să intre în istorie nechemat (din ţărână, ca la Faulkner)?
V.T.: Poate vă amintiţi de filmul „La Beauté du diable”, cu Michel Simon şi Gérard Philippe. A fost unul dintre filmele care mi-au marcat copilăria. Demonii de care mă ocup eu în carte sunt metafizici ori, mai precis spus, ideologici. Ori, şi mai precis, utopici. Sunt demonii modernităţii, care vestesc viitorul de aur. Ceea ce-i deranja atât pe bolşevici, cât şi pe nazişti era tocmai umanitatea, failibilitatea asumată a lui Iisus. Nu mai puţin îi exaspera universalitatea pasiunii sale. Călugării religiilor politice moderne se aseamănă cu fanaticii medievali. Aşa l-a conceput Thomas Mann pe iluminatul Leo Naphta, antipodul luministului mereu perdant Settembrini…
Bulgakov a aşezat drept motto al marelui său roman un citat din Faust. Este vorba, cred, de acea viclenie a Raţiunii (List der Vernunft), despre care scria Hegel în „Prelegerile de filosofia istoriei”, de faptul că maleficiile urzite de Diavol duc, adeseori, la un fel de progres. Dar aici începe o altă discuţie: ce poate justifica sacrificiile umane făcute în numele progresului? Există progres ori vorbim de un construct mental pe care îl aplicăm, îl lipim artificial pe şirul evenimenţial, altminteri contingent şi haotic, numit istorie? Diavolul este insidios, perfid, viclean, teribil de imaginativ, intră în istorie neanunţat.
A.M.: Este extrem de interesantă remarca dvs. privind „failibilitatea asumată a lui Iisus“. El era, totuşi, foarte sigur de sine. Când spui că Adevărul este acolo unde eşti Tu, nu încape nicio asumare de failibilitate. Împărtăşesc cu dvs. admiraţia pentru filmul lui René Clair, mai ales că este una dintre puţinele adaptări care trece de episodul Margareta, pentru a aborda boom-ul economic, declanşat de Diavol, la curtea împăratului. Şi, dacă tot vorbim de economie, mi se pare că există o diferenţă esenţială între comunişti şi fascişti, respectiv, nazişti. Primii erau obsedaţi de naţionalizare şi de planificare, în timp ce fasciştii italieni erau pentru corporatism, iar naziştii adoptau un program keynesist. De vreme ce ideologia lăsa liberă economia, mai putem vorbi de totalitarism?
V.T.: În ceea ce priveşte economia, nu pot vorbi cu competenţa de care aş avea nevoie despre corporatismul mussolinian. Dar ştiu că, la nivelul intenţiilor ideologice, fascismul (atât cel italian, cât şi versiunea radicală din Germania) se îndrepta către etatism colectivist şi, à la longue, planificare. Este, cred, ceea ce ştia un Ludwig von Mises atunci când considera că nazismul este, economic vorbind, o doctrină colectivistă. Sigur, ideologia nazistă nu avea în centrul ei oroarea de proprietatea privată, precum cea comunistă. Dar tendinţa de concentrare a avuţiei (capital industrial şi bancar) în mâinile birocraţiei naziste era cât se poate de clară. Goering era liderul nazist însărcinat cu planificarea. Aş mai adăuga un lucru, zic eu, esenţial: sistemele totalitare nu pot să accepte enclave autonome. Un mare sociolog, Daniel Bell, spunea că societatea civilă este numele politic al economiei de piaţă. Sistemele totalitare le suprimă, mai devreme sau mai târziu, pe ambele. Finalitatea lor intrinsecă este tocmai controlul total. Că nu s-a ajuns la un asemenea control absolut e limpede. Dar scopul era acesta. Hannah Arendt a spus, cred, că singurul univers totalitar „desăvârşit“ a fost lagărul de concentrare.
A.M.: Cred că una dintre contribuţiile teoretice majore din această carte este analiza aprofundată a diferenţelor dintre leninism şi marxism. După teroarea lui Stalin, Lenin a fost perceput ca un exponent al socialismului „cu faţă umană“. Tânăr, era un „elev eminent“, de familie bună, iar, matur, vădea o anumită bonomie. Aţi explicat perfect noutatea adusă de Lenin privind funcţia partidului de a „injecta“ conştiinţa istorică în corpul social al proletariatului. Întrebarea este dacă o asemenea strategie nu este foarte atractivă pentru cei care se consideră, precum Raskolnikov, nişte aleşi? Înregimentarea într-o mişcare de tip leninist îmi pare un act specific unui spirit elitist. Nu-i aşa că Raskolnikov s-ar fi înscris în Partidul Comunist?
V.T.: Leninismul s-a născut din contopirea interpretării ruse a marxismului, oferită de Gheorghi Plehanov, cu tradiţia radicalismului utopic din acea ţară. Formula organizaţională pe care a inventat-o Lenin era clar înrădăcinată în mentalităţile conspiratoriale ale sectelor nihiliste din anii 1870 şi de mai târziu. Demonii lui Dostoievski (metafizicieni, logicieni şi statisticieni) anticipau, prin formulele lor îngheţate, imune la imperativele umanismului clasic, convingerile inflexibile ale celui care, în Ce-i de făcut?, născocea modelul „Noului Prinţ“, cum numea Antonio Gramsci partidul de tip bolşevic.
În interiorul „partidului de tip nou“, al avangardei revoluţionare, se forja „Omul Nou“, dedicat cu trup şi suflet (accentuez, cu suflet) cauzei sacralizate. Pentru Lenin, admiratorul lui Nikolai Cernîşevski şi al lui Piotr Tkaciov, era de neconceput ca un militant să fie doar part-time activ în partid. Sigur, Lenin îşi trata camarazii apropiaţi cu o anumită căldură, nu avea puseurile maladive de suspiciune ale lui Stalin. Probabil că n-ar fi declanşat niciodată epurarea internă din aparat sub forma „Marii Terori“. Nu-mi pot imagina un Lenin asasinându-i pe toţi colaboratorii săi apropiaţi. Ceea ce nu înseamnă că Lenin accepta compasiunea drept valoare politică. Dimpotrivă, etica bolşevică (ori, mai precis, antietica) era una care excludea „moralitatea filistină“, sentimentalismul burghez, mila, solidaritatea dincolo de frontierele de clasă. Inamicul social era în chip „obiectiv“, vermina, şi trebuia lichidat, stârpit. Nu omul era scop în sine, ci Revoluţia. Adeziunile fanatice la sectele leniniste se explică tocmai prin promisiunea acceptării într-o „comunitate a virtuoşilor“. Leninismul este o exacerbare a voluntarismului istoric şi o celebrare a rolului presupus providenţial al unor elite autodesemnate drept încarnări ale raţionalităţii supreme.
A.M.: Vorbind despre precursorii leninismului, îi menţionaţi, pe bună dreptate, pe Plehanov, pe Cernîşevski, dar nu şi pe preferatul meu, pe Herzen. Lenin l-a recunoscut ca inspirator. Herzen şi-a pus averea (mare) în slujba reformării Rusiei, a finanţat şi condus influentele reviste ale emigranţilor ruşi, Poliarnaia Zvezda şi Kolokol. Şi-a luat apoi distanţă faţă de revoluţionari şi s-a raliat politicii reformiste a lui Alexandru al II-lea. Într-un fel, a parcurs în sens invers traseul marchizului de Custine. Era atitudinea lui cea mai rezonabilă cu putinţă?
V.T.: Aleksandr Herzen a fost şi preferatul marelui gânditor liberal Isaiah Berlin (capitolul despre acest personaj heterodox, chiar iconoclast, este dintre cele mai interesante în cartea sa devenită clasică, Russian Thinkers). Lenin îl putea respecta pe Herzen, dar în mod cert avea o formulă spirituală şi etică mai apropiată de a iluminatului Cernîşevski.
După anii de tumult revoluţionar, când a nutrit o pasiune dogorâtoare, Herzen a adoptat o viziune mai calmă, mai ponderată asupra ritmului marilor schimbări. A devenit un democrat radical, adversarul revoluţionarismului de tip iacobin, atât de îndrăgit de bolşevici. Avea să scrie rânduri care nu puteau fi decât anatemizate de cel căruia, mai în glumă, mai în serios, i se spunea Maximilien Lenin: „Progresul social este posibil doar acolo unde există o completă libertate republicană şi o deplină egalitate democratică. O (ordine) republicană care să nu ducă la socialism mi se pare o absurditate – o stare de tranziţie care să se conceapă pe sine drept scop. Pe de altă parte, acel socialism care ar renunţa la libertatea politică ar degenera rapid în comunism autocratic“. Din gândirea lui Herzen derivă socialismul democratic, menşevismul, constituţionalismul republican, nu despotismul bolşevic. Există un tragism epistemologic la Herzen, pe care nu-l vom afla niciodată la marxiştii autoritari gen Lenin, Troţki, Zinoviev, Buharin, Stalin şi ceilalţi. Istorismul lui Herzen era unul libertar. Cel bolşevic era autoritar, peremptoriu, lipsit de dubii. Scria Herzen: „Istoria este improvizaţie, voinţă, totul este ex tempore, nu există frontiere şi nici itinerarii“. Într-un fel, cuvintele lui Herzen se potrivesc momentului 1989. Revoluţia bolşevică a fost una ideologică şi teleologică, nu una spontană şi antiutopică.
A.M.: Intelectualii de obedienţă marxistă, dintre care aţi menţionat mai mulţi în discuţia noastră, scriu în general prost. Se exprimă greu şi fără stil. Marx făcea excepţie, mai ales în publicistică, iar unele formule ale sale sunt memorabile. Radu Cosaşu, citind Manifestul partidului comunist, în tinereţe, a fost pasionat, în primul rând, de frumuseţea literară a textului: „Plus că era extraordinar de bine scris – clar şi subtil, frapant şi complicat, precis şi patetic, pe înţelesul prostimii şi al elitelor. La 1848, se scria foarte bine în Europa. Scriitorul preferat al lui Marx era Diderot. Se simte“. Însă, după ce s-a lăsat influenţat de pozitivism, curentul cultural dominant în epocă, Marx a început să scrie sec, „doctoral“. La lectură, „Capitalul” este indigest. Nici marxiştii moderni – Althusser, Goldmann – nu prea sunt seducători. Puteţi să-mi daţi exemple de texte teoretice marxiste scrise „bine“?
V.T.: Aveţi dreptate, atât Marx, cât şi Engels scriau clar, pasionat şi captivant. Sigur, Engels simplifica teribil, dar o făcea pentru a transforma idei filosofice de maximă abstracţie într-o doctrină inteligibilă şi accesibilă la nivelul proletarului relativ educat. Ulterior, socialiştii germani vor merge pe linia lui Engels, iar filosofia originară, sofisticatul hegeliano-marxism, se estompează până la semiextincţie. Este simptomatic că, în 1923, în momentul apariţiei cărţilor eretice ale tânărului Lukács şi Karl Korsch, ambele opuse mecanicismului şi pozitivismului – dominante în gândirea stângii marxiste –, atât bolşevicul Grigori Zinoviev, cât şi social-democratul Karl Kautsky au găsit de cuviinţă să le anatemizeze drept primejdioase pentru gândirea revoluţionară. Marxişti care au scris elegant şi atractiv? Mă gândesc la Rosa Luxemburg, măcar în scrierile jurnalistico-politice. Apoi, Gramsci, cu ale sale reflecţii despre Machiavelli, despre hegemonie, despre „Prinţul“ modern. Există o distincţie crucială între marxismul occidental, cu iluziile şi deziluziile sale, pe de o parte, şi marxismul sovietic, pe de alta. Scrierile din perioada marxismului critic ale unor Agnes Heller, Leszek Kołakowski şi Karel Kosik sunt şi ele concepute la un nivel filosofic şi stilistic remarcabil. Veţi concede, la fel, că, oricum l-am privi pe Lev Troţki, era un scriitor de mare clasă. Istoria Revoluţiei Ruse şi autobiografia („Viaţa mea”) se citesc ca veritabile tragedii istorice. Cât priveşte marxismul oficial, el era sec, arid, aseptic şi indigest, ajunsese la nivelul deplorabil al limbii de lemn.
Pentru Webmaster:
Cred ca articolele Dlui Profesor Tismaneanu trebuie sa ramana pe prima pagina cel putin 72 de ore, pentru a permite discutii intre participantii la Forum.
Am o banuiala:
1. Ca disparitia articolului cu tot cu discutiile la care va referiti nu este intimplatoare.
2. Si nu din initiativa webmasterului.
3. Ca motivul disparitiei ar fi legat tocmai de Paulescu la care tineti.
Despre restul lucrurilor, asupra carora nu am banuieli ci convingeri – cu proxima ocazie.
Ginduri bune ( cum ar spune „profesorul „).!
http://www.contributors.ro/global-europa/stanga-dreapta-si-catastrofa-comunista/
Textul poate fi accesat de oricine oricand. Pur si simplu il cautati la categoria „Politica, doctrine”. Cum am mai scris, din cate stiu, „Contributors” nu tine pe prima pagina doua texte ale aceluiasi autor. Ar fi inechitabil sa faca exceptie in cazul meu. Cat priveste ghilimelele, ele sunt, cum scria cineva, „pardalnice” :)
Uneori , daca un autor este mai prolific fata de altii (cum e cazul domnului Prof. Univ. Dr . V. Tismaneanu ) , se poate intampla ca 2 sau chiar 3 articole cu acelasi autor sa se afle pe prima pagina .
1) O metoda mai directa de a accesa articolele scrise de dl. Prof. Univ. Dr. V. Tismaneanu este de a face click pe numele autorului care apare la ultimul articol. Spre exemplu , la acest articol , daca se face click pe numele Tismaneanu de sub titlu , vor aparea toate articolele , in ordine invers cronologica, adica de la ultimul pina la primul. Dupa prima listare, se face click la baza paginii (acolo unde scrie „inapoi”) , si listarea continua ….
2) o metoda mai simpla e de a introduce numele Tismaneanu in fereastra de sus dreapta a paginii de deschidere a platformei , adica acolo unde scrie : „cauta in site” . Si se obtine acelasi efect ca la metoda 1)
Pe scurt : cine cauta gaseste ! (chiar si editia in engleza a memoriilor domnului profesor :wink: )
Eu cred ca macar atat i-a mai ramas unui autor, sa decida ritmul in care se exprima si subiectul aupra caruia doreste sa interactioneze intr-un anumit moment cu cititorii, fara a fi dator pentru aceasta cu vreo explicatie.
Cred ca cititorii care doresc sa interactioneze mai mult asupra unui subiect o pot face, devenind autori. D-l George Gafencu, de exemplu, era foarte activ ca cititor si, la un moment dat, am avut surpriza sa-l regasesc ca autor.
In mare masura, am regasit in «Contributors» principiul de la Junimea: intra cine vrea – ca autor sau ca cititor (respectand fireste conditiile normale impuse de un statut ori altul) si ramane cine poate (cine nu moare, nu oboseste, nu se plictiseste, nu se mai regaseste etc).
Consider foarte buna practica din “Contributors”, aceea de a pastra pe prima pagina cate un singur autor. Cu atat mai mult cu cat, cine doreste sa citeasca texte anterioare ale aceluiasi autor nu are nevoie decat de un click.
Pastrand cate un singur autor pe prima pagina, se asigura insa diversitatea subiectelor si a punctelor de vedere. Si in ceea ce priveste dialogul cu cititorii, exista teme care produc reactii mai rapide, iar altele care au nevoie de un timp mai indelungat pana sa porneasca discutia.
Istoria diabolica
Cineva, intr-o carte, spunea ca dumnezeu este neutru.
creda ca si istoria este la fel: neutra
Dumnezeu nu este neutru. Gratie Lui distingem intre Bine si Rau.
Distinctia intre bine si rau e posibila doar de pe o pozitie de neutralitate, de obiectivitate. Subiectivismul nu este neutru, dar tocmai el ne face oameni. Diferiti, indivizi cu chipul si asemanarea Lui.
Nu-l citez des pe Gramsci, dar aici o voi face: „Obiectiv, adica obiectiv din punct de vedere uman, adica universal subiectiv”. In rest, poate va ocupati si de ideile din text.
Uneori cand ma ocup, sunt cenzurat. asa ca incerc sa fiu macar telegrafic.
Atunci cand obsesia dvs. maniheista (izvorata cel mai probabil dintr-un sentiment de vinovatie scapata de sub control pentru trecutul dvs. marxist) va ingaduie o pauza, poate mai cititi si o carte de etica. Obsesia dvs. in alb-negru de inspiratie teologica este la fel de periculoasa ca si aceea a ideologilor utopici generatoare de dezastre.
Vad ca sunteti cam infuriat :) Pacat. Va asigur ca am citit si citesc lucrari de etica. De pilda:
http://stevenlukes.net/marx-marxism-socialism-communism/
De asemenea, direct legata de tema discutiei, cartea profesorului John Kekes:
http://www.amazon.com/The-Roots-Evil-John-Kekes/dp/0801473810
Am participat, luna trecuta, la un simpozion despre problematica politica a Raului si am discutat indelung cu John Kekes.
Sau recent publicata :
Paul Blackledge, Marxism and Ethics: Freedom, Desire, and Revolution, NYPress, 2013
:-)
Despre ce ati vrea sa scrie profesorul Tismaneanu? Ce aveti impotriva expertizei si a convingerilor dinsului, expuse intr-un cadru riguros?! De ce numiti asta obsesie?
Eu cred ca toti avem ceva de invatat si de inteles din istoria comunismului. Si oricum, nu sintem obligati sa citim ceea ce nu ne intereseaza si nici ceea ce nu ne place. Daca va chinuie articolele si opiniile domnului Tismaneanu, mai bine luati o pauza de lectura. Sau macar nu jigniti!
..si nu numai atit domnule Daniel, vorbim despre etica fara ca propriul discurs sa se supuna pricipiilor eticii (presupuneri psihanaliste despre ce credem noi ca ar guverna constiinta domnului Tismaneanu, suna mai mai mult a argumentatie ad hominem, decit sound reasoning )…ca si cum e mai important sa citim carti despre etica, se teoretizam la modul doct despre etica (desi, desigur , nimeni nu contesta, rolul lecturilor, or studiului in formarea personalitatii ( si avem un exemplu relevant chiar sub ochii nostri, respectiv comentariile incintatoare ale domnului Vali, rationamente acurate prezentate neutru intr-un arajament al propozitiilor si cuvintelor de-a dreptul remarcabil (de frumos!) , da’ ce folos ca aceste lecturi nu ne modeleaza si caracterul,citim doar asa sa ne dam culti?), decit noi ca individualitati sa ne supunem rigorilor eticei…sunteti in contradictie cu dv insasi domnule logos (vezi prelegirile docte despre coruptie si anti-coruptie ale lui adrian severin, de exemplu)
Stiti ce asteptari am eu? Cei care se simt vizati de discursul anti-comunist (nu neaparat numele sonore de comunisti mentionate in articole), ar putea sa ofere niste explicatii pentru acea perioada, niste circumstante atenuante, niste detalii psihologice, orice explicatie poate fi rezonabila si decenta.
Ce primim in schimb?! Nici urma de spovedanie. Apar in schimb acuzatii de lasitate la adresa criticilor anti-comunisti. Iar cei care aduc aceste acuzatii lasa senzatia ca nu si-au acceptat propria vinovatie, indiferenta si lasitatea. In schimb, sufletele lor par cuprinse de ura la adresa noastra, ca si comunismul ar fi fost raiul, nicidecum iadul.
M-as simti mai bine daca ne-am recunoaste culpabilitatea, ca indivizi si/sau ca popor. Recunoasterea crimelor comuniste de catre Romania mi s-a parut un moment remarcabil pentru generatiile viitoare de romani si europeni.
Va multumesc pentru comentariu. Voi fi foarte prins in zilele urmatoare, nu stiu cat de prezent voi putea fi pe forum. Dar voi citi atent mesajele. Cred ca aveti dreptate: este intr-adevar frapant sa observi cat de rapide sunt reactiile negative, cateodata chiar viscerale, la unele din articolele pe care le public pe „Contributors” ori pe platforma „Vocile Dreptei” din EvZ. Subit apar persoane pe care nu le vezi replicand la alte texte de pe „Contributors”, dar care par agasate, exasperate, iritate etc de faptul ca (a) scriu si (b) scriu despre comunism. Nu vorbesc aici de cei care raspund in chip onest, propunand alte puncte de vedere decat cel prezentat de mine. Nimeni aici nu doreste monotonie, discursuri monocrome, unanimitati absurde. Ma refer la atacurile la persoana, la tentativele deliberate de deturnare a discutiilor, la repetatele acuzatii ca m-as ocupa cu „cenzurarea” comentariilor, ca si cum as fi webmasterul acestei platforme si ca si cum n-as avea lucruri mai bune de facut. Ganduri bune.
Daniel S
asa cum exista persoane care cred ca tarie ca dreapta e buna si stanga rea, exista si alte persoane care sunt convinsi pe dos, de faptul ca stanga e buna si dreapta e rea. Ce spovedanie asteptati atunci de la acestia? Poate ca ei asteapta o spovedanie de la noi, in fapt. Convinsi ca stanga a pus in aceeasi perioada de timp mai multe caramii una peste alta si s-a reusit chiar plata datoriei externe, ei sunt incapabili sa gandeasca in alti termeni decat cei materialist dialectici. Si, partial, au dreptate: democratia trece prin stomac.
Domnule Profesor Tismaneanu,
daca faceati aluzie la commentariul meu in care scriam ca „am fost cenzurat”, adaug ca nu v-am invinovatit pe dv, folosind de altfel o exprimare cat mai impersonala.
Cred ca „In pofida Lui” ar fi mai corect…
Asta era si mesajul meu. Domnul profesor vrea sa critice aberatia comunista (si in general stanga) de pe pozitii etice crestine. Etica maniheista de la care comunismul s-a inspirat. Si ca orice religie care se respecta si a carei doctrina reprezinta adevarul ultim, comunismul nu putea sa admita prezenta altor religii pe care le-a persecutat ca erezii cu potential competitiv. Personal, mi se pare deplorabil ca un intelectual sa apeleze la etica dogmatica crestina, o etica nenuantata, incoerenta, inconsecventa si care a fost de atatea ori refutata, de la Hume pana la Russell si la marea majoritatea filosofilor contemporani.
Citeva exemple ne-ar fi ajutat sa intelegem punctul dumneavoastra de vedere. Cind ati adaugat in comentariu termenii de incoerenta si inconsecventa, sint sigur ca ati enumerat mental citeva cazuri concrete, macar din cele mai recente.
Interesanta afirmatie. M-a surprins intr-un mod placut chiar. Nu ma asteptam s-o aud de la vreun intelectual roman. Asta imi aduce aminte de postulatia lui Ravi Racharias privind existenta lui Dumnezeu pornind de la asumptia existentei binelui si raului si a lui CS Lewis cand trateaza problema existentei raului
Oricit am evolua, descendenta lui Homo Sapiens din regnul animal se va regasi mereu, in primul rind in conceptul de competitie. Selectia naturala se transfera in selectia ideilor si conceptelor. Inteligenta transcede individul, comunitatile si ideile. Este un mecanism diabolic, asa cum sugereaza titlul articolului.
Istoria oricarui individ si a oricarei comunitati, istoria oricarui concept si a oricarui progres, se integreaza intotdeauna intr-un mecanism mai amplu. Intotdeauna simtim ca ceea ce facem se integreaza in ceva mai amplu si mai important. Intotdeauna succesele noastre sint relative, iar armistitiul nu dureaza mult. Lumea ideilor este o jungla. Mai teribila si mai cruda decit lumea ideilor, este lumea ideilor bune, a intentiilor onorabile, a celor condamnate la succes temporar.
Sintem blestemati sa avem succes, sintem blestemati sa supravietuim, sintem condamnati la competitie. Culmea, in final competitia pare mai echilibrata decit orice alta solutie. Succesul pare ca vine din viitor, caci supravietuitorii au cuvintul final, iar victimele par sa confirme prin tacere. Istoria pare ca vine peste noi din toate directiile, caci ne straduim sa facem previziuni, iar treaba asta ne reuseste intrucitva.
Morala nu tine de filozofie si nici de fizica cuantica. Toate ideile si imaginatia noastra sint instrumente care vor disparea mai devreme sau mai tirziu, dar numai pentru a fi inlocuite cu altele. Despre noi, nici nu mai merita sa mai pomenim. Ne putem aseza in centrul universului, pentru ca oricum nu exista asa ceva. Toate ideile urmeaza a fi depasite. Iar probabilitatea existentei din fizica cuantica anuleaza certitudinile absolute. Interpretarea „many worlds” a mecanicii cuantice este teoria mea filozofica preferata. Viata e minunata, daca ne dorim asta.
In primul rand competitia?
Ma indoiesc de veridicitatea afirmatiei. Lupii se cearta intre ei, e drept, dar vaneaza in haita.
La fel orcile, un model al inteligentei lumii animale. Exista, intr-adevar, animale solitare prin excelenta, dar ele sunt mai degraba exceptia, iar nu regula.
In orice caz, pentru fiecare specie in parte sociabilitatea inseamna un mod de trai la care nu pot renunta. Particularizand, pentru sapiensi traiul si folosirea in comun a bunurilor a reprezentat un mod de viata fara alternativa. Era stimat si temut in comunitate poate vanatorul cel mai iscusit sau culegatorul cel mai iute, precum si femeia cea mai prolifica, dar chiar si acestia aveau nevoie de ginta la fel de abitir ca oricare alt membru al ei. Iar pentru a-si pastra influenta cat mai mult timp, cedau benevol prisosul celorlalti. Chestie cel putin la fel de grea ca si acumularea lui. Noi am institutionalizat doar competitia.
S-a institutionalizat si egalitarismul. Dar a dat faliment. Si cum ar fi putut supravietui egalitarismul comunist, daca si-a vinat elitele de orice tip?! Si cum ar putea exista elite in absenta spiritului de competitie?!
„Sociabilitatea” despre care vorbiti dumneavoastra, solidaritatea valoroasa, spiritul civic, sint realitati ale democratiilor moderne. Si nu implica solidarism, egalitarism.
Competitia exista si in lumea ideilor, independent fata de lumea vie. Intotdeauna conceptele vechi concureaza si pina la urma sint invinse de concepte noi, oricit ar incerca oamenii sa conserve o anumita realitate. Nimic nu exista in afara competitiei. Evolutia presupune dinamica, iar schimbarea civilizatiei moderne e tot mai rapida. Apar mereu discipline noi, optiuni tehnologice tot mai eficiente. Aparent noi oamenii decidem stilul nostru de viata, dar evolutia, optiunile noi, schimbarea, au existat dintotdeauna la indemina noastra. Le descoperim cu intirziere mai mare sau mai mica, dar optiunile au existat dintotdeauna.
Multumesc pentru raspuns, Daniel S. L-am citit cu deosebita placere.
Exista teoreticieni si/sau idealisti care jura pe realitati imposibile, care-si imagineaza echilibre stabile, societati statice, armonie si armonizare. Egalitsrismul nu e o pornire instinctuala a niciunei specii, deci incercarea de a o impune e la fel de iluzorie ca si constructia unui perpetuum mobile. Insa de la Euclid avem periodic minti pentru care firescul e desuet si-si imagineaza necontenit panacee si pietre filosofale.
Nu neg deloc forta motrice a competitiei si atributul suprem al ei in dezvoltare, dar gasesc ca e inechitabil sa mizezi, asemeni acelor teoreticieni de care vorbeam, doar pe un aspect al vietii. Natura, in marea ei desteptaciune, a pus contrariile laolalta, iar echilibrul dinamic in care se afla respectivele contrarii arata ca ele sunt egale in modul.
Am institutionalizat competitia, pentru ca e un concept originar, sustineti. Mai exista si altele, de exemplu furtul. Nici cel mai puternic si talentat lider nu era la adapost de siretenia furului, care-i pandea neatentia pentru a-i infuleca dumicatul sau a-i rapi patrupedul. Sau, si mai decisiv, de a-i curma suprematia. O fi si asta un fel de competitie, doar cu metode ceva mai neonorabile. Dar sunt reflexe innascutesi dfoar civilitatea ne obliga sa renuntam la ele. Chiar cu riscul ca progenitura nu se ridica la inaltimea stramosului, acumularile ii sunt azi protejate, oferindu-i-se implicit un loc privilegiat in intrecerea institutionalizata. Oare nu are, in acest fel, tocmai acel spirit competitional, actuator al dinamicii sociale, de suferit?!
Ati sesizat bine. Competitia se dezvolta sanatos intr-un mediu moral. Iar competitia imorala trebuie eliminata, ceea ce este un proces dureros. Cind e vorba de violenta si furt, e mai simplu sa definim si sa acceptam moralitatea. Dar actiunile noastre sint tot mai complicate, parerile despre moralitate se despart, senzatia de nedreptate se adinceste.
La moralitate se ataseaza meritocratia, legea penala, sfidarea spectacolului mediatic si multe altele. Confuzia publicului larg este o regula generala. Dar confuzia asta dintre bine si rau a existat dintotdeauna. Granita tot mai stearsa dintre bine si rau se vede cu instrumentele noastre moderne, tot mai precise: teorii, filozofii, stiinta, tehnologie.
Cel mai puternic instrument ramine insa credinta. Domnul profesor Tismaneanu observa foarte corect: „Dumnezeu nu este neutru. Gratie Lui distingem intre Bine si Rau”. Din punctul meu de vedere, aceasta axioma are valoare stiintifica si practica in acelasi timp.
Există acest paradox în toate ambițiile și proiectele de reformă radicală a cosmosului social : totul (Dogma, Revoluția, Teroarea, Istoria, Eschatonul politic) există for the sake of Man. Omului nou, bun, ameliorat îi servește întreg arsenalul implicat în prefacerea lumii. Ambalajul retoric e acuzat umanist. În același timp, omul dispare în îmbrățișarea silnică a tuturor acestor majuscule. În practica revoluționară și în realitatea totalitară, lozinca și marile categorii ale aparatului de propagandă transcend omul, îl relegă în statistic, îl instrumentalizează. Carevasăzică, de dragul Omului, Omul e sacrificat în toate datele individualității sale. Ca și cum, pentru a prinde corp, Scopul trebuie să asume, indefinit, rolul materiei prime în raport cu Mijlocul, devenit, între timp, cel mai nobil dintre toate scopurile posibile…
Stimate domnule Tismăneanu,
Dacă comunismul s-ar fi dezvoltat doar în Anglia- de exemplu- și ar fi rămas doar o doctrină ciudată a unor excentrici- toată discuția ar putea rămâne doar în sfera teoreticului. O discuție practică ar trebui să plece însă, poate, de la Comuna din Paris- care nu prea are nimic de-a face cu marxismul și nici cu leninismul și unde guvernanții au dovedit- fără nici cea mai mică umbră de îndoială- că pot trage din plin asupra propriului popor. Lenin- și evident Stalin- au învățat lecția – cred că există și o fotografie unde Lenin dansează în zăpadă atunci când Republica Sovietică a depășit durata Comunei.
Fără a intra în foarte multe polemici cu dvs. cred că tocmai un umanism prost înțeles a stat la baza întregului spectacol între 1917 și 1991.Umanism pentru că în teorie comunismul avea cele 3 atribute principale ale Revoluției Franceze plus o anume utopie colectivistă greu de refuzat atunci când apare într-un stat profund inegalitar- cum era Rusia țaristă. De ce n-a apărut oare comunismul în Anglia ? Pentru că spre sfârșitul secolului XIX- după reformele sociale victoriene- muncitorul englez era la un anumit nivel de bunăstare care-l făcea să nu-și mai dorească răsturnarea prin forță a puterii și la un anumit nivel de înțelegere care-i spunea că o democrație parlamentară e cea mai adecvată formă de guvernământ. În toate celelalte țări Europene (fără a include țările nordice care au preluat mai mult sau mai puțin direct exemplul englez) situația a fost destul de confuză până spre anii 60 ai secolului trecut- și fără intervenția masivă a SUA prin planul Marshall în mod global și prin diverse acțiuni punctuale (vezi Gladio) n-ar fi fost de neconceput o Italie sau Franță comuniste- cel puțin pentru un timp.
Revenind la subiect, atât comunismul cât și nazismul au fost, în opinia proprie, mișcări sociale provocate de mizerie. Atât o mizerie morală- a unei puteri care fie că pierduse un război (Rusia, Germania) , fie că nu fusese în stare să-l câștige (Italia) dar mai ales o mizerie economică. Și aici trebuie să recunoașteți că foarte puține persoane ”de dincolo” pot să înțeleagă cum se trăia ”aici”. Și poate că e singura lecție care merită învățată- și repetată de către toți- dar mai ales de către oamenii politici- aceea că mizeria economică naște monștri egalitari. În rest, statul comunist a putut fi fiabil doar în timpul anilor staliniști- ceea ce e perfect ilustrativ- că utopia s-a putut menține doar printr-o represiune crâncenă. Altfel, comunismul a fost plin de umanism (poate vă amintți acel citat din I. Babel privind ”Dumnezeul oamenilor buni”) care se termina brusc atunci când din personalitate istorică deveneai ”fost tovarăș de drum”.
Ei iubeau Omul si injoseau oamenii. Nu voi nega faptul ca mizeria economica poate duce la radicalizarea maselor, la violenta, la revolutii catastrofice. Dar ascensiunea totalitarismelor in secolul XX este legata (si) de cauze politice, psihologice, morale, culturale. Fara un partid de tipul celui leninist, ceea ce s-a numit Revolutia din Octombrie 1917 n-ar fi avut loc. Iar sursele elitismului revolutionar bolsevic (v. Alain Besancon, de pilda, in „Originile intelectuale ale leninismului”) nu sunt doar in marxism, ci si in traditia radicalismului rus, la Bielinski, Cernisevski, „Narodnaia Volia” etc Citeam ieri o carte despre Karl Kautsky scrisa de nepotul sau, politologul american John Kautsky. Evident, Kautsky nu a inteles prin „dictatura proletariatului” ceea ce-a inteles si impus Lenin. In istoria ideilor (si nu doar acolo), nuantele conteaza.
Stimate domnule Tismăneanu,
Eram convinși de normalul anormal, de normalitatea mizeriei, cozilor și a vieții la conservă. S-a schimbat totul în prima zi petrecută în altă țară- în cazul meu, Germania 1993. Mă miram cum se poate ca în orășelul de lângă Bonn unde am avut treabă să meargă duminică noaptea toate luminile vitrinelor. Era chiar distractiv să vezi cum după ora 18.00 străzile erau bântuite de străini ca mine care se uitau ca tâmpiții la cât de strălucitor poate fi un oraș închis. Ei ar trebui să plătească- pentru viața furată…
Revolutia din 1917 n-ar mai fi avut loc in lipsa Razboiului, coruptiei din Rusia Tarista si sustinerii puternice a lui Lenin din partea Germaniei cu scopul de a scoate Rusia din razboi…apoi „unintended consequences” au luat intr-adevar o turnura neasteptata cand Stalin a turnat gaz pe foc si a pus bazele unui regim totalitar in paralel cu cel nazist….
Am oarecare retineri atunci cand ii vad pe Hegel si Marx pusi alaturi in sintagma „hegeliano-marxist”. Eu nu sunt un expert in nici unul din ei, dar din cate am apucat sa citesc, Marx mi se pare o simpla planeta a galaxiei hegeliene si nici macar cea mai importanta. De altfel nu cred ca e o intamplare ca marxistii cei mai inteligenti ai secolului trecut (Lukacs, Kojeve, Sc de la Frankfurt) au cam virat spre Hegel pentru ca erzatul marxist nu le mai astampara foamea filosofica.
Marxistii obisnuiesc mai nou sa sacrifice comunismul real pentru a-l salva pe Marx, dar ar trebui sa ne intrebam si invers, care ar fi fost locul lui Marx in istoria gandirii daca teoriile sale n-ar fi fost adoptate drept Scriptura Infailibila de catre una din cele doua superputeri ale secolului XX? Nu stim desigur, pentru ca nu avem un glob de cristal al istoriei alternative, dar banuiala mea e ca n-ar fi avut nici pe departe statutul de rock star de care se bucura in prezent.
Marx este si va fi totdeauna actual pentru toti „indracitii” care viseaza cu ochii deschisi la sfarsitul apocaliptic al capitalismului, pentru umanistii care ar face sacrifica orice pentru salvarea omului abstract, distrugand desigur in cursul procesului omul concret. Alain Bloom spunea ca daca pui un marxist sa-ti explice la obiect modul in care mijloacele de productie determina straturile superioare ale constiintei – religia, arta, filosofia -iti va rabufni dispretuitor „asta-i marxism primitiv!”. Problema, spunea tot el, este ca nu exista altfel de marxism la Marx decat primitiv. Marx-ul marxistilor de azi nu mai e Marx, e injectat cu psihanaliza lacaniana si freudiana, cu Althusser, Zizek si cu tot ce mai trebuie ca sa para inca viu. Ca teorie economica e deja clasat la capitolul pseudo-stiinta, ca filosofie e hegelianism caricaturizat. Pentru toti acestia insa Marx e cadavrul bunicii pe care-l tin in geam pentru a incasa in continuare pensia. Nu pot renunta la el pentru ca orice hipster resentimentar care se respecta trebuie sa-l bifeze pe Marx, simbolul antisistem prin excelenta (pentru cei cu pretentii intelectuale desigur; pentru cei mai modesti merge si un tricou cu Che Guevara)
Va multumesc pentru pertinentul comentariu. Ce ne facem insa cu cei care inca isi imagineaza o „carte alba a comunismului”? Stim amandoi ce inseamna religiile politice, care este infrastructura lor emotionala. Karl Marx a intemeiat o asemenea religie seculara. Imi veti ingadui sa fac aici o trimitere la cartea lui Eric Voegelin, pe care ati tradus-o si prefatat-o la Humanitas, lucrare esentiala din ceea ce numesc canonul libertatii:
http://tismaneanu.wordpress.com/2010/12/29/canonul-libertatii-religiile-politice-de-eric-voegelin/
„Ce ne facem insa cu cei care inca isi imagineaza o “carte alba a comunismului”?”
E simplu, domnule profesor: paginile vor fi si ele albe, din lipsa de continut.
Daca mergeti la dialogul publicat in „22”, veti gasi acest pasaj dintr-o intrebare a profesorului Adrian Mihalache: „Îl citez, din nou, pe Radu Cosaşu, care, reflectând asupra egalităţii nazism – comunism, se întreabă: „Dar unde sunt contestatarii nazişti ai nazismului? Comunismul întruchipat a dat propriii săi contestatari – asta e la fel de important ca Manifestul şi face parte din cartea sa albă, chiar luminoasă“.” Deci faptul ca disidentii marxisti gen Leszek Kolakowski, Agnes Heller ori Milovand Djilas au protestat impotriva barbariei totalitare (comuniste si naziste), ar intra intr-o imaginara „Carte Alba”. Contestatarii reali ai comunismului nu erau, nu puteau sa fie comunisti. Mai devreme sau mai tarziu, iluziil reformatoare aveau sa se destrame. Trilogia lui Kolakowski este indubitabil o analiza demisticatoare necrutatoare a marxismului, in oricare dintre versiunile sale. Cine citeste capitolele despre Lukacs sau Marcuse va observa negresit acest lucru.
Stimate Domnule Profesor,
Vă rog să-mi permiteţi o completare la cele arătate mai sus de Dvs cănd v-aţi referit la Marx.
În lucrarea „Biserica în involuţie” (în care demonstra că fenomenul religios este, de fapt, FOARTE DEPARTE de a fi în involuţie / regres), Victor Kernbach definea nazismul şi comunismul ca „parareligii laice”. Pentru că, deşi refuzau existenţa lui Dumnezeu, comuniştii şi naziştii propuneau totuşi un scenariu escatologic (victoria clasei muncitoare, respectiv a rasei ariene), aveau un corp sacerdotal BINE definit care promitea mereu Mântuirea – activiştii de partid – şi chiar liturghii şi alte ceremonii religioase: şedinţa de partid, congresul, plenara…. Şi chiar pontifi, patriarhi şi mitropoliţi primaţi: Lenin, Hitler, Mao, Ceauşescu, Pol Pot. Acesta din urmă (ca şi Mao) a fost totodată şi Mare Inchizitor. Sub acest aspect, Che Guevara cel mult iubit de Ponta Copy-Paste e, oricât s-a străduit (pentru că s-a străduit din plin!) doar un wannabe Mare Inchizitor…
Uffffffff, bine că am scăpat de ei! Sau cel puţin aşa sper….
Permiteţi-mi să închei cu o glumiţă, un citat din memorie din „Pendului lui Foucault”, unde Umberto Eco, după ce şi-l imagina pe Marx iubind-o pe Jenny, scria că un personaj care are ca nevastă una care arată precum Krupskaia, nu poate scrie decât o porcărie plicticoasă precum „Materialism şi empitiocriticiscm”… Asta aşa, că tot s-au făcut trimiteri la stilul de scriitură al lui Marx…
http://www.google.com/imgres?imgurl=http://watermarked.heritage-images.com/2548239.jpg&imgrefurl=http://www.heritage-images.com/Preview/PreviewPage.aspx?id%3D2548239%26licenseType%3DRM%26from%3Dsearch%26back%3D2548239%26orntn%3D2&h=381&w=512&sz=42&tbnid=c7U3vhoTuXbmbM:&tbnh=85&tbnw=114&prev=/search%3Fq%3Dlenin%2Band%2Bnadezhda%2Bkrupskaya%2Bimages%26tbm%3Disch%26tbo%3Du&zoom=1&q=lenin+and+nadezhda+krupskaya+images&usg=__MDf1_LaDjDHZhYMiTPUj2JSeRGc=&docid=nlNDUuO4rEuT8M&hl=en&sa=X&ei=W_2TUbCKDJGt4AP-jYDgAg&sqi=2&ved=0CGYQ9QEwEg&dur=1929
Vă mulţumesc, Domnule Profesor!
Parcă-mi aduc aminte că Umberto Eco folosise epitetul de „murătură” pentru a o descrie pe Krupskaia… Poate o fi fost şi ea odată tânără şi frumoasă, cine ştie… Dar mie, unul, mi-e greu să-mi imaginez scene de tandreţe între tov. Lenin şi tov. consoarta….
Langa poza indicata, Google arata si alte poze dintre care una din tinerete. Infatisarea odata cu trecerea timpului se schimba conform cu ontogenia si filogenia (am folosit aici niste termeni mai criptici). Ideea este sa nu judecati un om doar dupa infatisarea sa (cu atat mai putin dupa haine, dar divaghez…).
@tov. dr. who
Intr-adevar divagatzi, si inca la greu!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Pe deasupra, avetzi si tupeul de a-mi spune ce si cum sa gandesc…. Judec CUM VREAU EU si nu cum vretzi dvs!
Ca veni vorba, de kalokagathia atzi auzit? Daca atzi fi auzit, nu atzi mai fi postat un atac la persoana mea, care se vrea a fi subtil – NU E!!!!!!!!!!!!!!!!
In ceea ce priveste punctul meu de vedere, meclele patibulare ale grobienilor din CC al PCR, CPEx, (mai nou, si din USLam), Securitate, Militzie, ale tortionarilor comunishti gen Visinescu, il ilustraza la perfectzie: hidoshenia exterioara a acestor untermenschen este o consecintza a celei sufleteshti.
M-a amuzat sa constat ca nu sunt singurul care are oroare de meclele comunishtilor si ale comunistelor:
„Poate ca generatiile noi stiu mai putine, dar cele vechi isi amintesc desigur cu dezgust de imaginea cazona a Anei Pauker, sau de fotografia gretoasa a celei care nu se stie daca i-a fost sotie sau concubina lui Lenin: Nadejda Krupskaia.”, scria Victor Pitigoi intr/un articol publicat pe Ziare.com pe data de miercuri, 07 August 2013, ora 18:46 (Are Elena Udrea stofa de presedinte al Romaniei? – http://www.ziare.com/udrea/pdl/comentarii-are-elena-udrea-stofa-de-presedinte-al-romaniei-1250194)
Si daca Diavolul nu si-a aratat inca toata puterea de distrugere,si nici capacitatea de a anihila binele din radacina,in toata splendoarea lui?
Acceptand ideea ca forta Divina,iubirea cristica si mai larg,dumnezeiasca, sunt nemarginite,ma gandesc ca ar fi logic(?) sa nu cantonam nici forta Raului la ce stim c-a facut deja…
A privi neincetat in urma pentru a analiza istoria si a intelege(?) prin prisma vietii de azi (singurul mod posibil azi!),motivatiile,intentiile sau modul exact de functionare al oamenilor de ieri,mi se pare tocmai o alta actiune a Diavolului, fascinanta si perversa,deoarece hrana spirituala obtinuta astfel este inepuizabila si atat de bogata,incat prezentul devine banal si vulgar,nedemn de interes!
Doar ca prezentul este SINGURUL moment real al vietii fiecaruia,ori,privind inapoi nu vedem unde pasim acum,si aceasta simpla neatentie ne poate fi deseori fatala!?
In plus,probabilitatea ca evenimente prezente si respectiv viitoare,sa se repete identic,astfel incat cunoasterea trecutului sa evite cu adevarat deziluzii de acelasi tip,e quasi nula,viata si omul fiind imprevizibile prin complexitatea lor!
Probabil deci,ca un surplus de umilinta dar si de vigilenta,ne-ar determina sa ne implicam mai mult in prezent decat in trecut…si poate ca abia asa am dejuca cu mai mult succes actiunile satanice!?Nu invit la o ignoranta totala sau o resemnare colectiva,ci la acceptarea si asumarea trecutului,asa cum a fost,fara a intra in detalii inepuizabile sau devorante,si concentrarea tuturor fortelor in prezent,pastrand viu in minte ca „ceea ce nu ne-a doborat,ne-a facut mai puternici!”
Si pentru ca misticismul,revolutionar sau nu,este o varianta (consecinta?) a practicii religioase,ma gandesc la o poveste din Biblie,si ma intreb daca nu are un oarecare raport cu problemele care ne preocupa aici..?
Dupa ~500 de ani de sclavie in Egipt,si in urma unor (10) confruntari spectaculare intre Bine(Dumnezeu prin Moise) si Rau(Satan prin faraon),poporul evreiesc s-a eliberat,forta divina invocata a raspuns pozitiv si a invins tenebrele…momentan insa!Scapand de faraon si crezandu-se astfel oameni liberi,evreii au considerat Raul absolut consumat,si Raul personalizat prea indepartat ca sa-i mai atinga,ceea ce era adevarat,doar ca astfel,adica referindu-se DOAR LA CEEA CE CUNOSTEAU,au ignorat capacitatea de regenerare a aceluiasi Satan,sub alte si alte forme,si au platit asta cu 40 de ani de viata in desert,urmati de alte 40 de secole de lupta contra Raului inzestrat de o cumplita si nelimitata imaginatie !
Cee ce vreau sa spun cu acest exemplu,este ca diabolizarea raului pe care l-am trait sau pe care-l anticipam ca se va manifesta DOAR asa cum suntem noi capabili sa intelegem prin prisma propriei experiente,este o GRESEALA fundamentala,toate invatamintile trecutului ne fiind in masura sa ne evite sa calcam in gropile prezente aici si acum,pe drumul nostru gaunos!
Banuiesc ca dumneavoastra confundati teama si resentimentele fata de restauratia comunista, cu ceea ce numiti „diabolizarea raului”. Poate ca subestimati farmecul electoral al ideilor egalitariste si potentialul diabolic al populismului desantat.
Generatia noastra de est europeni nu poate vorbi despre comunism cu detasare. Criza economica si morala a amplificat nostalgia comunista. Inovatia comunista se petrece acum, in timp ce comentam, si nu doar in Europa de Est. Adevarul trebuie spus despre acest prezent care seamana izbitor cu trecutul.
Punem prea mult suflet in acest demers? Cred ca subestimati raul. Chiar si dumneavoastra puneti un strop de suflet in comentariu.
Daniel S,regret ca nu ati inteles mesajul meu,cu siguranta n-am reusit sa-l exprim corect…
Imi permit totusi sa va retin atentia cu un detaliu:daca „prezentul seamana izbitor cu trecutul”,asa cum afirmati in mod legitim,poate sunteti de acord si cu afirmatia mea ca „prezentul NU ESTE trecutul”!
Acesta este motivul pentru care invit la vigilenta dar si la mai multa umilinta in proclamarea adevarului univoc,de tipul „doar asa se face!”…De altfel se spune ca dusmanul (contrariul)adevarului nu este minciuna,ci convingerea absoluta
Ceea ce-mi pune mie o problema deci,nu este atat veridicitatea istorica (neindoielnica!!!) a amplorii ororilor comuniste,cat ideea ca numai insusirea temeinica a „modului de functionare” a dictaturilor apuse,ne-ar pune la adapost de altele noi,al dictaturilor care sunt pe cale sa se instaleze azi!?
Opinia mea este ca NU,si cei care sustin contrariul cred ca subapreciaza adversarul…
Comentariul dumneavoastra imi da de gindit. Aveti si nu aveti dreptate.
Comunismul este o experienta indelungata si negativa, dar experienta are valoare acum. Platind pretul parsiv al acestei boli, organismul social a ramas cu niste anticorpi. Iar din punct de vedere global, comunismul a fost un vaccin dureros, util pentru viitor. Avem oare frustrari si obsesii, noi cei care am trait comunismul pe viu?! Poate ca avem. Greu de crezut ca nu avem!
Si ce sa facem acum?! Sa simulam detasarea fata de subiect? Sa pretindem ca nu ne sperie ceea ce vedem astazi in politica romaneasca si cea europeana? Orice am scrie, oricit ne-am alege vocabularul, oricit de riguroase ar fi analizele, un observator atent citeste printre rinduri resentimentele celui care a trait pe viu o experienta teribila. Sintem prea rai si exagerati? Eu cred ca ar trebui sa fim mai multi si mai combativi in spatiul public.
Fata de pericolul comunismului, sub oricare fata innoita, efortul nostru combativ este o datorie. Noi sintem anticorpii impotriva virusului comunist ce bintuie criza actuala. Ne facem datoria, cit ne duce capul, cu sinceritate, incredere si curaj. Stiti dumneavoastra arme mai potrivite impotriva totalitarismului? Sinteti binevenita sa ne impartasiti orice idee.
Avem oare dreptul sa consideram adevarul nostru „absolut”? Aici si acum, adevarul despre comunism pare absolut. Am ascultat si ascult cu rabdare orice punct de vedere despre comunism. Regasesc aceleasi realitati si concluzii imperative. Adevarul acesta, verificat din multe puncte de vedere, pare absolut. E un adevar stiintific. Eu unul nu mai am demult indoieli si inteleg care-i datoria mea.
Cred ca putem fi de acord cu faptul ca Istoria este doar o versiune a evenimentelor trecute,asupra carora oamenii (invingatorii!) s-au pus de acord…Acesta este,probabil,motivul pentru care Comunismul si crimele lui abominabile,reprezinta azi subiectul primordial de incriminare si diabolizare in Ro,dar nu in China,Cuba si nici macar in Rusia….Dupa modul in care s-a asimilat trecutul,depinde ulterior „sanatatea” individului.Noi suntem in plina digestie,de 20 de ani ne tot amintim si ne tot ingrozim,e poate normal si e cu siguranta legitim,dar cat de util ne este,asta ma intreb?
Pentru ca am suferit de dictatura comunista,asta cunoastem si asta aprofundam,deci suntem tentati sa-i numim pe toti cei care abuza azi de noi,ca fiind neo-comunisti…cred ca ne inselam de analiza!?
Si daca problemele actuale ale societatii,si mai ales faptul ca in loc sa le rezolvam le multiplicam si le acutizam,ar proveni tocmai dintr-un diagnostic gresit?
Vorbiti despre vaccin,inteleg si sunt de acord cu metafora,este insa sanatos sa ne administram acelasi vaccin in fiecare zi,sau,ca sa nu exagerez totusi,acelasi antidot e eficace la virusurile noi?Ce efect are vaccinul antigripal din 1989 la virusul gripei din 2013?Mai are el vreun rol terapeutic?
Ce propun eu?
Sa intoarcem pagina trecutului dureros,sa o rupem chiar,si sa ne dedicam prezentului!
Nostalgia pe care oamenii o au azi nu este a Comunismului stricto-sesno,ci al unei epoci in care aveau ceea ce le lipseste azi…Aceiasi oameni care ieri stateau la cozi interminabile,care traiau cu frica-n san sau care nu aveau de unde sa cumpere o singura carte,considera azi acele probleme minore in comparatie cu cele de azi,si va vorbesc cu nostalgie despre respect(impus dar existent!),calitatea invatamantului,lipsa somajului,etc.
Asa functioneaza in mod NORMAL memoria umana:sterge amintirile dureroase si le pastreaza doar pe cele agreabile,doar in acest mod evolutia este optima pentru fiecare!?(conform cunostiintelor actuale in psihiatrie)
Ca sa inchei,Daniel S,as spune ca ce-i mult,nu-i…putin :) ,parerea mea ar fi deci,ca acest exercitiu de memorie care se adreseaza intelectualilor romani (pentru altii,ca mine de ex,fiind prea repetitiv deci greoi..)sa evolueze cumva…ca sa fie inteles si adoptat de mai multi, integrat unui modus vivendi actual,constructiv si capabil sa determine oamenii sa fie vigilenti,nu de teama neo-comunistilor sau a altcuiva,ci tocmai pentru a se elibera de o frica handicapanta!Continui sa cred,si din observatiile mele profesionale,ca deversarea continua si invariabila de ura si resentimente despre trecut,deformeaza perceptia prezentului si fragilizeaza individul facandu-l,paradoxal,si mai vulnerabil,si mai permeabil la indoctrinare in loc sa-l puna in garda…
Multumesc pentru schimbul interesant de idei,Daniel S.