Ma angajez aici in ceea ce Cioran numea un exercitiu de admiratie. In gandirea romaneasca de azi, Marta Petreu, profesoara de istoria filosofiei la Universitatea “Babes-Bolyai”, poeta, eseista si romanciera de un impresionant talent, practica in chip magistral disciplina numita istoria ideilor. O face curajos, fara urma de prejudecati paralizante, cu acuratete conceptuala si cu o impecabila rigoare. Scrisul ei imi aminteste, prin acuta sensibilitate estetica si prin nervul politic, de Monica Lovinescu, de Virgil Ierunca, de Hannah Arendt si de Marthe Robert. Cartea recent aparuta la Polirom, “De la Junimea la Noica. Studii de cultura romaneasca” este exemplara prin acuitatea, franchetea si prospetimea judecatilor critice, prin refuzul de a abdica in fata ispitei, atat de contagioasa, a idolatrizarii ori, la polul opus, a iconoclastiei. O recomand ca pe o stralucita hermeneutica a pasiunilor, atasamentelor, devotamentelor si nalucirilor unor mari spirite in ceea ce Hannah Arendt a numit timpurile sumbre (dark times).
De ani si ani, Marta Petreu face opera de zidire culturala nu doar prin cartile ei, nu doar prin mentoratul academic, nu doar prin fascinantele prelegeri, dar si prin revista lunara pe care o conduce, exceptionala publicatie ”Apostrof”. Atunci cand unii exceleaza prin ceea ce H.-R. Patapievici diagnostica drept “critica de exterminare”, prin insulte vulgare, amintiri contrafacute, pamflet grobian, insinuari abjecte si delir interpretativ, Marta Petreu sustine discutia rationala, intemeiata pe surse verificabile si pe respect pentru preopinent. A fost atacata, a fost calomniata, a fost plagiata, dar si-a vazut de drumul ei. Nu au fost multi cei care sa-i apere dreptul de a spune adevarul.
In „Foreign Affairs”, o revista care nu se grabeste cu elogiile, cartea ei despre tanarul Cioran, tradusa la editura Ivan Dee sub titlul „An Infamous Past”, a primit o recenzie superlativa. S-a scris despre ea in numeroase alte locuri, inclusiv in „Times Literary Supplement”. Unii s-au suparat cand Marta Petreu a scris despre simpatiile fasciste ale tanarului Mihail Sebastian. Era OK sa surpe statuia lui Nae Ionescu, era chiar salutar, dar cum sa rostesti indicibilul despre autorul formidabilului pamflet „Cum am devenit huligan”? Cum sa spui ca victima regimurilor fasciste din Romania il glorificase candva pe Mussolini? Cum sa accepti demonstratia relatiei sado-masochiste, de tip stapan-sclav dintre Nae si Sebastian? Vestile proaste nu fac placere, iar pentru unii analizele Martei Petreu sunt asemenea vesti proaste. Pentru Marta, adevarul este non-negociabil, o pozitie care ii asigura numerosi inamici, dar si suporteri reali, chiar daca aflati in minoritate. Ma numar printre acestia din urma. „Adevarul este lucrul vital”, a spus Max Weber pe patul de moarte. Este un imperativ pe care, in cultura romaneasca a zilelor noastre, Marta Petreu il urmeaza cu arzatoare consecventa. Putine persoane din lumea noastra intelectuala au inteles atat de bine precum Marta Petreu unde poate duce indracirea unor intelectuali altminteri distinsi, eruditi si blajini.
Ii sunt recunoscator Martei Petreu pentru eseul-recenzie aparut in numarul pe luna decembrie 2012 din „Apostrof” pe tema volumului meu “Despre comunism”. Ii sunt indeosebi indatorat pentru ca a sesizat implicatiile profunde ale deciziei mele, una existentiala, de a scrie despre totalitarismele veacului al XX-lea ca un om perfect liber. Un articol precum cel al Martei Petreu, pertinent, nuantat, rafinat ca interpretare si menit sa adanceasca problema discutata, in acest caz raportul dintre biografie, memorie si istorie in analiza religiei politice comuniste, deschide spatiul ideatic spre noi, incitante si binevenite ipoteze. Ma leaga de Marta Petreu o prietenie indefectibila bazata pe faptul ca suntem amandoi oameni liberi.
Comunismul prin concepte şi biografii neromanţate
de Marta Petreu
O carte de-a dreptul palpitantă despre marele experiment comunist, prin care din nefericire am trecut şi noi, a publicat în acest an filosoful politic Vladimir Tismăneanu: Despre comunism: Destinul unei religii politice (Ed. Humanitas, 2011). Cartea cuprinde mai multe studii teoretice, de analiză conceptuală a comunismului din lume şi din România, o suită de „studii de caz“, de biografii ale unor comunişti din fostul lagăr al socialismului real, precum şi o privire analitic-afectuoasă asupra unor personalităţi intelectuale care, prin studiile lor curajoase intelectual şi moral, au demistificat pas cu pas aspecte ale experimentului totalitar comunist. Autorul se mişcă dezinvolt, ca într-un ţinut cunoscut în detaliu, atît în istoria evenimenţială a regimului comunist, cît şi în istoriografia şi teoria politică despre această realitate istorică. Cartea este scrisă la persoana întîi, astfel încît efortul de descriere, explicare şi conceptualizare a mecanismelor şi a naturii comunismului se împleteşte adesea cu rememorarea, cu intrarea în pagină a lui Vladimir Tismăneanu însuşi, care povesteşte ceva ce îl priveşte personal – de exemplu, cînd a citit cutare sau cutare carte, în care se află cutare concept sau cutare idee, ce surprinde o anumită latură a comunismului. Rezultatul acestui stil de o inevitabilă încărcătură emoţională (Matei Călinescu a mai făcut la fel, în volumul despre Ioan P. Culianu şi Eliade, de la Polirom) este salutar: ideile cîştigă pregnanţă, iar autorii citaţi, specialiştii din lume în studierea comunismului, capătă chip şi devin persoane reale, cu care autorul îşi declară, în modul cel mai academic posibil, acordul sau dezacordul, admiraţia caldă sau rezerva politicoasă. (Citind cartea lui Tismăneanu, m-am gîndit că, dincolo de valoarea ei intrinsecă, de studiu conceptual şi totodată ilustrat în mod biografic asupra realităţii comunismului, ar fi potrivită pentru un curs de bune maniere în publicistica românească, literară, filosofică, istorică şi politică deopotrivă…)
Ce poate aduce nou cartea dlui Tismăneanu, mai ales pentru noi, care am trăit în timpul comunismului, care, unii (eu, de exemplu), ne-am născut în timpul comunismului? – se poate întreba cineva. Volumul reputatului politolog aduce descrierea şi analiza mecanismelor defecte ori chiar în delir ale comunismului, precum şi diagnosticul clinic – adică şi argumentat, şi conceptualizat – al bolii de care a suferit acest regim (personal, prefer să numesc regimul trecut şi căzut cu numele de „socialism real“, dar în acest articol de întîmpinare voi respecta terminologia lui Vladimir Tismăneanu). Politologul porneşte de la premisele teoretice enunţate de Marx şi de Engels, surprinde metamorfoza lor leninistă şi apoi stalinistă, iar în final „stalinismul naţional“ din ţările fostului bloc sovietic.
Bazată pe o foarte largă bibliografie asupra regimului comunist, analiza conduce la următorul „diagnostic“: comunismul a fost un totalitarism, una dintre cele două feţe ale totalitarismului din secolul al XX-lea, cealaltă faţă, de care acesta este intim legat, fiind fascismul. Punctul de pornire al acestui experiment „exterminator“ este Manifestul comunist (decembrie 1847-ianuarie 1848) al lui Marx, observă filosoful politic, deplin conştient că în cazul comunismului nu numai „aplicarea“ principiului, ci şi însăşi „matricea sa teoretică“ poartă încărcătura „liberticidă“-totalitară. În esenţă, comunismul a fost şi este o „religie seculară“, autodeclarată drept ştiinţă, în care au fost prezente toate „temele religiei creştine“, precum căderea, fericirea originară, ispăşirea, venirea noului Mesia etc.; o religie care „făgăduieşte […] transformarea condiţiei umane“ în mod radical, adică promite o mîntuire; o religie care cere, în schimbul mîntuirii, chiar sufletul omului – căci, oare, ce altceva este formarea omului nou, programată şi de comunişti, şi de fascişti, decît o formă mascată şi secularizată a faimosului pact, în care omului îi este cerut, drept preţ al unor avantaje, sufletul însuşi? Vladimir Tismăneanu observă cu întemeiere că „demantelarea individului“, inclusiv a nucleului moral al acestuia, a mers mînă în mînă cu proiectul totalitar de „creare a omului nou“. Este de altfel o trăsătură a totalitarismelor secolului trecut, a amîndurora, faptul că, aşa cum a observat Cioran în anii treizeci (el, vorbind despre extrema dreaptă, a făcut-o cu încîntare), ele „nu lasă pe nimeni în pace“, ci se amestecă „în toate planurile vieţii – de la religie la sexualitate“.
Ca mit „istorico-escatologic“, comunismul, mai observă Vladimir Tismăneanu în sinteza sa, distruge programatic memoria, valorile şi spiritul. Motivaţia lui de bază este resentimentul, iar la temelia funcţionării lui stă violenţa, ridicată la rang de lege istorică, observă acut politologul (iar eu, încurajată de stilul personal al cărţii, îmi amintesc un mic text de-al meu de la Echinox, din anul 1978, cred, în care defineam marxismul prin „rolul atribuit violenţei în istorie“). Multe dintre aceste trăsături ale comunismului sînt şi ale fascismului generic, şi deci ale totalitarismului de dreapta, iar politologul vorbeşte adesea simultan despre amîndouă. Unul dintre studiile acut-actuale din carte este „Sfîrşitul leninismului şi viitorul valorilor liberale“, despre căderea comunismului din Europa, respectiv despre spasmele ideologice sau ispitele totalitarismului de sens contrar prin care trec fostele state comuniste – inclusiv România.
După ce citeşti cartea lui Vladimir Tismăneanu, îţi dai seama că, de fapt, o trăsătură a comunismului real din Uniunea Sovietică şi din statele-satelit a fost faptul că revoluţia comunistă şi-a ucis (în cel mai bun caz, le-a marginalizat) rînd pe rînd propriile cadre comuniste. Despre comunism: Destinul unei religii politice mi-a creat reprezentarea revoluţiilor comuniste ce rulează în istorie ca un tanc; unul care, pe măsură ce merge înainte, trece cu şenilele atît peste „duşmanii de clasă“, cît şi peste propriii săi oameni, lăsînd în urmă atît dîra de sînge a luptei de clasă – adică victimele din rîndul „duşmanilor“ economici, ideologici, politici –, cît şi dîra de sînge a războaielor din chiar interiorul partidului. Iar de pe urma epurărilor şi războaielor interne, de pe urma acelor „procese-spectacole“, de pe urma „retragerii încrederii Partidului“ etc. a rămas, în istoria fostelor state comuniste, un şir de cadavre – precum şi de victime mai mărunte, prin marginalizare etc.
Secţiunea de mijloc a cărţii lui Vladimir Tismăneanu se ocupă de aceste victime interne ale partidelor comuniste, adică de oameni care au fost comunişti şi de care, la un moment dat, „Partidul“ s-a lepădat, dar nu oricum, ci devorîndu-i: prin procese ur¬mate de execuţii sau printr-o asemenea hărţuială psihică, încît au fost împinşi la sinucidere. Victimele – şi este teribil să citeşti paginile despre „Cazului Mirel Costea“ – au murit, aşa cum am fost învăţaţi din cartea lui Arthur Koestler, Întuneric la amiază, iubind Partidul şi Comunismul şi dîndu-şi viaţa pentru ca Partidul şi Comunismul, cu majuscule, să poată continua. Mai mult, victimele nu numai că s-au lăsat sacrificate, ci s-au lăsat şi mînjite, ele acceptînd să-şi asume mari şi neverosimile crime pe care nu le făptuiseră. Cartea lui Vladimir Tismăneanu, prin analizele şi schiţele de cazuri prezentate, sugerează şi chiar dă o dezlegare acestui mister psihologic: a fost vorba despre oameni care au crezut cu onestitate în idealul comunist; oameni care, mai mult, au intrat într-un fel de autohipnoză, spune undeva autorul, într-un fel de fanatizare sau de unilateralitate a conştiinţei, aş traduce eu, încît, comunişti fiind, au acceptat orice, chiar şi să apară pentru public drept trădători ai comunismului, dar cu conştiinţa împăcată la gîndul că Stalin sau Partidul, să zicem, adică însuşi transcendentul, ştiu că ei nu sînt trădători, ci doar executanţii unei pretenţii mai neobişnuite – de-a dreptul perverse, aş spune eu – a „Conducătorului“ sau a Partidului.
Comunismul însuşi a funcţionat pe principiul infailibilităţii Partidului (identificat cu persoana conducătoare, cu Stalin, cu şefii din ţările socialiste europene) şi pe acela că „scopul scuză mijloacele“, că raţionalitatea scopului, observă Tismăneanu – adică viitorul comunist, fericitor –, scuză orice act, inclusiv orice crimă. Această perversitate intrinsecă a regimului comunist real a fost o realitate politică nu numai pe vremea lui Stalin, ci şi a părintelui său spiritual, Lenin; şi a fost o realitate cotidiană în ţările-satelit. Este oare această perversitate prezentă şi la Marx?, mă întreb…
Vladimir Tismăneanu şi-a scris această carte – mult mai bogată decît am prezentat-o – ca un om perfect liber. Este alegerea sa voluntară, profesională şi morală, declarată ca atare, de a scrie despre această temă, totalitarismele secolului al XX-lea, de pe poziţia unui democrat liberal. O face asumîndu-şi, la vedere, mereu şi mereu, părinţii, adică originea într-o familie de comunişti. Şi asumîndu-şi foarte limpede şi ruptura. Autorul încearcă să înţeleagă – adică să identifice resorturile intelectuale şi morale ale întîmplărilor, ale alegerilor, ale faptelor de atunci, din vremea apusă cînd părinţii săi şi atîţia alţi oameni au optat pentru comunism –, în tentativa de a reconstitui cum au funcţionat iluziile, erorile şi mecanismele înşelării şi de a stabili responsabilităţile. Secţiunea din carte intitulată „Agonii“ reface astfel, pentru uzul cititorului de astăzi, istoriile unor asemenea „înşelaţi“ (ca să parafrazez un titlu al lui Thomas Mann), dramele umane ale unor personaje din istoria comunismului european, dintre care unele s-au dezmeticit, altele au rămas pe cele mai dogmatice poziţii comunist-leninist-staliniste.
Autorul are o memorie a numelor şi a faptelor extraordinară. Dintre oamenii pe care i-am cunoscut, numai Mircea Zaciu mai avea o asemenea ţinere de minte, el – pentru familiile transilvănene, ceea ce ne şi făcea pe noi, ascultătorii săi, să-l îndemnăm să scrie romanul marilor familii din Ardeal. Ei bine, cu o asemenea memorie de prozator, Vladimir Tismăneanu reconstituie, adesea cu bogate detalii, istorii şi portrete din lumea comunistă internaţională şi românească. Istoria, pare el a ne spune, nu s-a ţesut numai pe axa marilor idei faste şi nefaste, ci şi prin „accidente“ interumane, prin înrudiri, invidii, trădări, promovări etc. Iar ca să înţelegem ce-a fost, avem nevoie şi de carnea vie a trecutului, de personajele umane. Personaje istorice reale, cărora autorul le acordă sau le retrage stima şi afecţiunea sa în funcţie de răul – zero, mai mic sau mai mare – pe care l-au făcut.
Vladimir Tismăneanu este foarte conştient că simpla înregistrare a dezastrului comunist nu este suficientă. El ştie că un dezastru de asemenea proporţii trebuie metabolizat, prin diagnosticare bazată pe probe şi argumente, prin analiză critică şi conceptualizare, întrucît aceasta este singura modalitate prin care comunismul poate fi aşezat acolo unde îi este locul, în rîndul produselor teratogene ale istoriei şi ale secolului al XX-lea. Politologul este acut conştient că numai cunoaşterea critică şi conceptualizată poate da o temelie şi pentru condamnarea totalitarismului comunist, şi pentru o distanţă critică de siguranţă faţă de acest trecut recent. Aşa că nu este deloc întîmplător că îşi încheie volumul cu o secţiune de „repere“, aşadar cu elogierea unor mari specialişti în istoria şi specificul comunismului. Despre comunism: Destinul unei religii politiceeste un volum fascinant, o privire pe cît de documentată, pe atît de emoţionantă, despre lumea comunistă în care am fost şi pentru lumea postcomunistă în care sîntem şi în care încă nu s-a sfîrşit cu amărăciunile.
http://www.polirom.ro/catalog/carte/de-la-junimea-la-noica:-studii-de-cultura-romaneasca-4354/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
E reconfortant sa te poti intilni cu omagierea fiintei si travaliului purtind sigla Marta Petreu, cu atit mai mult cu cit sintem obisnuiti, in vremile acestea fara minuni si fara minunare, cu alt soi de „valorizare”…
In ce priveste demersul demistificator al urgiei ce ne-a asuprit vreme de generatii si pe care unii , complezent, se marginesc a o numi doar utopie, mi se pare incomprehensibil ca, dupa ce aceasta si-a facut probant opera istorica superlativ destructiva, fiecare autor care se angajeaza intr-un onest efort analitic trebuie (trebuie?!) sa-si asume, in acelasi timp, si constiinta unei misiuni sisifice in fata memoriei colective obosite, demisionare ori neinteresate. Sigur, „demantelarea individului”, a fost metoda favorita a totalitarismului comunist de a privi spre viitor, insa nu se poate oculta „subtilul” diabolism bazal ce viza completa lui dezumanizare, si prin individ, a societatii. Mi-amintesc cum , pe-ascunselea, se zimbea interior -ce tristete!- unei inanitati ca aceea dintr-un opus gorkian in care juna comsomolista ii declara iubitului ca nu-l va putea iubi in veci pentru ca, spunea ea cu gravitate, intreaga ei iubire e pentru Partid. Iubire pentru Big Brother avant la lettre ( avant la lettre orwellienne) si care, din fericire, n-a apucat sa ramina realitatea institutionala perpetua a „iubirii” profetita de literatura.
Spendida descriere a cartii Dlui Tismaneanu !! Felicitari Dnei Martha Petreu, o autentica filozoafa Ardeleana..Deci tot Ardealul nu se dezminte !! Sper sa inceapa si restul tarii sa inteleaga ca drumul spre democratie este presarat cu sacrificii momentane, cauzete citeodata de crize din afara…Stimata Dna o sa va urmaresc mai atent Clujul si Apostrofff !!
Pozitii curajoase ca ale dvstra nu s-au mai vazut decit in vremea celebrei Arendt…
Ca Ardelean si asteptator de Ardeleni in viata politica a Romaniei, va urez o lunga cariera spirituala in aceasta natiune. Din Florida cu mult respect ! John I Bilco