duminică, noiembrie 1, 2020

Isus al meu: o cronică şi două scrisori

Am citit cu interes şi multă curiozitate intelectuală volumul Isus al meu al lui Gabriel Liiceanu şi pentru că sunt un cititor de când mă ştiu al filosofului din Bucureşti, şi pentru că mă pasionează şi mă interesează tema secularizării şi dinamica trecerii de la universul (interior şi exterior) religios la cel laic. În urma lecturii, a rezultat o cronică ceva mai lungă, în care apreciam câteva linii ale argumentaţiei lui Gabriel Liiceanu, în vreme ce făceam câteva obiecţii de principiu. Îi reproşam autorului două chestiuni majore: a) că nu înţelege apariţia şi proliferarea dogmei într-o cheie culturală, chiar evoluţionistă şi că îi aplică exigenţe prea înguste, mai exact patul procustian al logicii argumentative; b) faptul că, atunci când expediază în domeniul fantasmaticului şi basmului consolator dogma în numele lipsei de întemeiere logică, trece de facto un prag pe care Kant îl declarase de netrecut şi aplică raţiunea (atribuindu-i cvasidogmatic mai mult decât poate) pentru a decide în chestiuni metafizice. Cronica mea aprecia de asemenea câteva linii de forţă ale cărţii, în primul rând curajul unei neiertătoare analize făcute creştinismului în general şi prestaţiei bisericii de-a lungul veacurilor, dar şi în prezentul şi trecutul imediat românesc. Cronica integrală, apărută pe bookhub.ro, poate fi citită aici.

În urma acestei cronici, a rezultat un scurt, dar interesant (credem) schimb epistolar (via e-mail) cu Gabriel Liiceanu, un schimb pe care, de comun acord cu autorul, îl redau în acest articol pentru că amândoi am convenit că el deschide o discuţie interesantă din punct de vedere filosofic, o discuţie la care sunt invitaţi să participe toţi cititorii cărţii. Isus al meu este o interogaţie vie, o carte provenită din şi hrănită de nelinişte şi unul dintre puţinele texte recente care au capacitatea de a aduna în jurul aceleiaşi mese oameni foarte diferiţi (teologi, filosofi, credincioşi, oameni pur şi simplu curioşi – desigur, aceasta nu este o clasificare, categoriile se întrepătrund), care până acum găseau cu greu subiecte comune sau căi de a comunica eficiente.

31 iulie, cronica bookhub

10 august, Gabriel Liiceanu: Un adevărat comentariu

Dragă domnule Căstăian,

Din comentariile făcute până acum la Isus al meu – câteva dintre ele minunate – îl resimt pe al dumneavoastră ca primul „adevărat”. Aș spune că mi-am întâlnit în dumneavoastră cititorul ideal. Înclin să cred asta pentru că v-ați apropiat de carte cu aparatul analitic cel mai potrivit. Pesemne că de aici și senzația că ați luat cartea în serios, fapt care pare să fie însăși esența adevăratului comentariu.

Vorbind așa nu înseamnă neapărat că sunt de acord și cu interpretarea pe care o faceți. Mai mult, vă mărturisesc că ceva m-a derutat citindu-vă: îmi e tare greu ca, în lumina criticilor dumneavoastră, să reușesc să vă situez undeva. Sper că mă veți ajuta. Sunteţi liber cugetător? Sunteţi credincios? Sunteţi istoric al ideilor? Sunteţi „pentru” ceva sau „împotriva” a ceva? Deocamdată, pentru că nu putem trăi fară etichete, am să vă consider „biologist”!

Spuneți, de pildă: „De asemenea, întrucât raţionalitatea evolutivă se judecă în funcţie de supravieţuirea şi prosperitatea speciilor (sau a memelor, la nivel cultural) şi nu de consistenţa formală, comportamente aparent iraţionale (de exemplu, multe superstiţii) îşi pot găsi justificare raţională la un alt nivel, supraindividual.” Or, asta aruncă în aer tot efortul lui Kant de a găsi linia dincolo de care cunoașterea încetează. S-a dat prin el, știți foarte bine, o uriașă bătălie în istoria gândirii. Rar a mai existat un efort de o asemenea onestitate intelectuală.

Nu spun că după asta ar trebui să ignorăm pur și simplu iraționalitatea din om. Ea există, e constitutivă și, în câteva feluri, minunată. Spun doar că elogiul sau justificarea ei trebuie să dispară de la un nivel încolo. Or, dumneavoastră nu o faceți și de-asta vă acuz de „biologism”! Căci ce e valabil în cazul speciilor care ne-au precedat, nu e valabil în cazul oamenilor care, dacă selectează după binele supraindividual implicat în istoria superstițiilor, involuează brutal. Omenirea a evoluat în modernitate prin meme culturale selecționate după gradul lor de raţionalitate, nu după o definitivă odihnă în superstiție. Drama religiilor este aceea de a fi dat fantasmaticului statut cognitiv, de a fi trecut de la splendoarea estetică a lui a „imagina” la minciuna ridicolă a lui „a fi real”. Nu putem trăi fară poveşti, dar asta nu înseamnă că trebuie să trăim toată viața într-o poveste. În plus, am spus răspicat în carte că nu am nimic cu credința nimănui și că, în cazul „celor mulți”, ea e ajutătoare câtă vreme nu devine agresivă, opresivă, trufașă și ipocrită. Or devine la tot pasul așa!

Spuneți, iarăși: „Că să rezumăm, dogmele de succes par mai degrabă construcţii culturale care utilizează inconsistenţa raţională la nivel formal pentru a căpăta consistenţă şi viabilitate la nivel cultural.” Păi toată Romania profundă de astăzi, dragă domnule Căstăian, stă sub „inconsistenţă rațională”. Chiar credeți că asta o ajută să capete „consistenţă şi viabilitate la nivel cultural”?

„Devenind rezonabili în toate, creştinii fac deja de decenii munca cea mai de jos a secularizării atee”, spuneți. Dar păstrând tensiunea internă a dogmei (Blaga), în speță iraţionalitatea ei, cei care se pliază pe ea nu fac oare de secole munca cea mai de jos a credinței fanatice? Altiminteri, unde ați văzut în cartea mea că nu mă bucur de tăiatul pios al pâinii pe masă, de cutumele care nasc și țin laolaltă o comunitate și de riturilor izvorâte din episoadele vieții lui Isus?

Sunt foarte de acord cu propoziția „Din punct de vedere evoluţionist, lanţul hominin nu e un marş triumfal spre un om perfect, ci o rătăcire perpetuă în care fiecare moment şi-a avut plenitudinea în sine”. Nu cred câtuși de puțin în „aşteptarea altei omeniri”. Nu cred în omogenitatea prezumată a unei omeniri bune. Vom fi tot timpul, noi, oamenii, pleavă amestecată cu grâu. Gena lui Cain nu va dispărea niciodată din structura hominină. Nu am făcut toată viața decât să evit pe cât posibil întâlnirea cu urmașii primului criminal al omenirii. Cei ca noi nu pot trăi decât pe cluburi, pe afinități elective, pe valori comune. Pe „edificii afective”. Dar asta, numai atâta vreme cât „patriile de buzunar” nu ne sint invadate și distruse de barbari. Iar ce se petrece astăzi în lume este înspăimântător. Niciodată elefantul lui Jonathan Haidt nu a fost mai dezlănțuit, iar omulețul rațional care stă cu un bețișor pe spatele lui, mai batjocorit și neputincios.

În sfârşit, am avea încă multe de discutat, dar n-am puterea s-o fac acum.

În încheiere, vă rog să mă ajuați să vă situez undeva, dincolo de Eonul dogmatic al lui Blaga, pe care-mi dați uneori impresia că-l prelungiţi cu noile achiziții ale gândirii de tip Wilson&Co.

Nimic din ce v-am spus, despărțitor de dumneavoastră, nu scade în vreun fel afecțiunea și admirația pe care vi le port.

Cu tot dragul, Gabriel Liiceanu”

12 august: Un adevărat comentariu (reply)

Stimate domnule Liiceanu, şi eu vă mulţumesc din suflet pentru că luaţi în serios biata mea lectură la cartea dumneavoastră, carte care, nu mă feresc să o spun din nou, îmi pare o căutare pasionată şi pasionantă, care m-a făcut să vibrez şi să vorbesc singur, pe alocuri să o aclam, alteori să o bombăn şi, după cum vă imaginaţi, să o adnotez copios. Gândirea trebuie să fie mereu vie şi vă mulţumesc pentru tot neastâmpărul şi curajul care există în fiecare dintre cărţile dumneavoastră.

Ca să încerc să răspund întâi întrebării despre identitatea mea, aş spune că în mod clar nu sunt credincios, deşi, în unele momente, mai că regret profund asta: credincioşii fără urmă de dubiu sunt în general mai fericiţi şi mai bine adaptaţi (psihologia o ştie foarte bine, a tot demonstrat-o de la studiile de pionierat făcute de Taylor şi Brown cu decenii în urmă). Sunt, dacă vreţi, un „biologist”, eticheta cred că e bună, dacă prin biologist înţelegeţi un agnostic înclinat puternic  spre ateism, care are dubii consistente asupra învierii lui Isus, dar nu şi asupra existenţei proceselor evoluţioniste (care, ştiţi foarte bine, nu se reduc la selecţia naturală). De aceea, pentru mine, dacă e să fiu în acord cu felul în care vede biologia lucrurile, raţiunea nu este şi nu poate fi decât un ansamblu de tehnici cognitive evoluate, care îşi găsesc până la urmă justificarea şi suportul în ceea ce întreţine orice proces evolutiv: supravieţuirea şi prosperarea speciei, iar, la nivel inferior, chiar a triburilor şi grupurilor mai mici în funcţie de situaţia lor endemică. Înainte de a fi efort întors asupra lui însuşi, ca în Critica raţiunii pure, raţiunea a fost calcul asupra strategiilor de atac şi de vânătoare, strategie belicoasă şi, da, nu în ultimul rând, poveste care explica şi structura realul pentru cel ce o utiliza. Cu siguranţă, eu nu justific iraţionalul, spun, ca şi dumneavoastră, că el este ireductibil şi imposibil de extirpat şi că, în efortul nostru de a fi mai umani, trebuie să fim perfect conştienţi de asta. De asemenea, ceea ce încerc să arăt este faptul că raţionalitatea este, dacă urmăm temeiuri biologice, un termen care poate avea sensuri multiple şi definiţii care chiar să intre în contradicţie şi asta nu dintr-un relativism corectabil, ci din motive care ţin chiar de înrădăcinarea ei în supravieţuire şi prosperare, adică în solul psiho-biologic al speciei. Dacă un trib, să spunem, adoptă o credinţă, care îl face să devină inexpugnabil şi să prospere, chiar dacă face asta prin poveşti şi superstiţii, atunci, din perspectiva acelui trib, adoptarea superstiţiei, are propria ei justificare raţională, nu putem spune că acel trib este pur şi simplu iraţional. Desigur că oricărui kantian (cum v-am simţit poate mai mult ca niciodată în această carte) nu poate decât să-i repugne această lăgire „biologistă” a sensului raţiunii. Nici eu nu mă omor după ea.  Dar, dacă este să urmăm până la capăt ceea ce ne spun teoriile evoluţiei, mi se pare că ea devine inevitabilă. Vă propun un mic exerciţiu de imaginaţie: să presupunem ca avem două triburi, ultimele două rămase pe pământ după un război nuclear. Şi că, pentru a supravieţui, unul dintre triburi va trebui eliminat, nu există resurse pentru amândouă. Unul adoptă o poveste mitologică în care un zeu porunceşte ca fiecare nou născut din doi să fie sacrificat şi mâncat. În celălalt, raţiunea critică interzice existenţa unor astfel de naraţiuni justificante şi, evident, false. Dar primul trib supravieţuieşte pentru că rezolvă o problemă ecologică: obţine hrană concomitent cu reducerea populaţiei. Desigur că primul trib comite, după standardele noastre morale, o barbarie inimaginabilă. Dar putem spune că s-a comportat fără niciun temei sau că povestea lui justificatoare este pur şi simplu falsă? Intr-un anumit sens, cel al adevărului corespondenţă, chiar este (deşi, dacă e să fim cinstiţi până la capăt, ea e mai degrabă indecidabilă). Dar, la nivelul relevanţei biologice, alegerea ei nu este pur şi simplu absurdă. Îmi veţi spune că şi cel de-al doilea trib are pentru ce lupta, că viaţa e valoroasă în sine, că merită să lupţi şi fiind raţional şi critic, nu doar dopat cu mitologeme. Sunt absolut de acord. Dar, dacă primul grup va câştiga pentru că este mai puternic si mai bine hrănit, atunci alegerea lui a fost mai raţională dintr-o perspectivă evoluţionistă. După părerea mea, Kant a făcut o muncă infinit relevantă şi nepieritoare atunci când a arătat unde sunt limitele raţiunii şi ce anume nu poate fi obiect al cunoaşterii. Dar a continuat să creadă că există o raţiune universală, limpede şi fără rest, asupra căreia în principiu toate fiinţele raţionale ar putea conveni dacă, desigur, ar fi pe deplin raţionale. O bună parte dintre gânditorii moderni (de la Nietzsche la etologii de azi) contestă această idee. Din punct de vedere etologic, raţiunea este o armă în arsenalul evolutiv şi ea nu poate găsi un sol pentru universalitate decât, aşa cum crede de Waal, de pildă, în universaliile etologice ale speciei: emoţiile prosociale, cogniţia general abstractă, limbajul articulat etc Dar asta nu garantează că endemic oamenii vor ajunge la aceleaşi soluţii morale. Toată istoria speciei arată că nu o fac. Ne apropiem astfel de o întrebare infinit de delicată: idealul raţionalist modern al Occidentului, proiectul lui criticist şi iluminist poate fi considerat superior altora? Şi dacă da, pe ce baze? La prima întrebare răspund „da”, la fel ca dumneavoastră. Prefer oricând să trăiesc într-o societate raţionalistă şi critică decât într-una bazată pe superstiţie şi ficţiune. La a doua întrebare răspund însă aşa: superioritatea de principiu a idealului modern occidental nu poate fi întemeiată printr-un soi de deducţie a priori din principii prime. Din punct de vedere bio-etologic, ea se justifică strict dacă civilizaţiile care o adoptă au rezultate nete mai bune. Ceea ce poate fi cazul în anumite privinţe, nu şi în altele. Sătenii dintr-un mic grup superstiţios pot fi mult mai bine adaptaţi decât savanţii iluminişti nevrotici din mijlocul unei metropole. Ştiu că e greu de acceptat şi infinit de frustrant, dar din punct de vedere bio-etologic, pur şi simplu nu putem spune că o societate critic-raţională este în sine şi a priori superioară unor alte forme de organizare sociale şi culturale. Conspiraţionistul superstiţios ştie instinctiv asta atunci când nu dă cu niciun chip ficţiunea lui consolatoare pe critica mea îndreptăţită, dar corozivă şi anxiogenă. Ca şi dumneavoastră, cred din tot sufletul şi îmi dedic fiecare clipă educării tinerilor în spiritul celui mai bun raţionalism luminat, al toleranţei şi al deschiderii democratice. Dar nu cred că el mai poate fi înrădăcinat, ca la Kant, într-un imperativ categoric, pentru că nu există o raţiune unică acceptabilă de orice fiinţa raţională din univers, cum spunea Kant. Cred că raţiunea umană este de la bun început configurată de anumite particularităţi eto- şi ecologice şi că este în sine o negociere nesfârşită cu structura realului. Cred însă că tocmai în înţelegererea acestei friabilităţi şi slăbiciuni de principiu a raţiunii (ceea ce Gianni Vattimo numea „pensiero debole”) stă şansa unei alte înţelegeri a toleranţei, poate una care să dureze şi să întemeieze, paradoxal, prin forţa slăbiciunii, acea altă omenire la care visaţi şi visez.

Religia. La fel ca dumneavoastră, cred că e plauzibil că păşim într-o lume postreligioasă. Dar nu în sensul unei depăşiri iluministe care să ne facă să abandonăm ficţiunile religioase. Uneori, deşi vă felicit din tot sufletul că nu aveţi un cont de Facebook şi mă gândesc adesea să vă urmez exemplul, parcă mă tentează să vă invit măcar o vreme pe reţeaua socială ca să vedeţi războiul naraţiunilor într-un sens pe care nici Lyotard n-ar fi îndrăznit vreodata să şi-l imagineze. Nimeni nu cedează un milimetru, se luptă la baionetă, cu toate mijloacele. Dar, cu toate acestea, cred că structura intrinsecă a religiilor (cel puţin cea a marilor monoteisme) le va face să nu mai poată ţine pasul cu fluxul postmodernităţii şi postumanităţii. Religia este, cum spunea Marcel Gauchet, o intrare de-a-ndoaselea în istorie, un mod de a privi lumea cu un ochi îndreptat mereu spre trecut, de a încerca să refuzi schimbarea, să o castrezi, să o înţelegi în termeni steril-asiguratori. De aici cred că vine mare parte din „răul” religiei. Ea utilizează de facto limitele raţiunii, dar nu afirmă că dincolo de limitele raţiunii e ceva ce nu putem cunoaşte, ci printr-o mişcare simultan genială şi înfricoşătoare, afirmă că ceea ce e acolo e de fapt dincolo de orice dubiu. E singurul lucru cert. Cel ce este. Dumnezeul adevărat. Sfârşitul criticii. Geniul (rău) al religiei este că răstoarnă în cap efortul criticist: plasează certitudinea în tărâmul maximei incertitudini. Vorbeşte acolo unde ar trebui cu toţii să tăcem. Asta o face (aproape) inexpugnabilă. Iar oricine posedă o certitudine pe care o sustrage din principiu oricărei verificări este deja pe drumul către fanatism, are mereu deasupra ca „posibilitatea cea mai proprie”  fanatismul. Aici aveţi deplină dreptate. Dar aş adăuga, iarăşi în spiritul analizei dumneavoastră, că asta e ceva propriu oricărui „true believer”, nu doar celui religios. De aceea, cred că, în privinţa intuiţiilor fundamentale, suntem totuşi de acord. Îmi repugnă în aceeaşi măsură combinaţia de superstiţie şi inflexibilitate care pare să nu poată fi despărţită de niciuna dintre religiile pe care le cunoaştem. La care se adaugă factorul agravant al ambiţiilor politice perpetue ale oricărei religii universaliste.

Ca şi dumneavoastră, visez o lume a toleranţei şi a luminii raţiunii, chiar dacă operez cu un concept mai slab şi mai adecvat – cred eu – etologic al raţiunii. O spun în treacăt, făcând aşa cred că nu îl nedreptăţesc pe Kant şi limitele pe care el le-a trasat. Dimpotrivă, tac despre ceea ce nu se poate vorbi şi deduc din neputinţa mea o etică a modestiei epistemice şi a fraternităţii morale. Aşa cum credem amândoi că a propăvăduit Isus. Isus al meu seamănă foarte mult cu Isus al dumneavoastră, poate de aceea am şi vibrat la textul dumneavoastră atât de cald, de uman. Cred, de asemenea, că biserica creştină va trebui să înveţe să vină mai aproape de mesajul originar al lui Isus, pe care l-a rătăcit de atâtea ori în istorie. Iar când vorbim despre biserica ortodoxă română, vă urmez în totalitate. O acuz de aceleaşi lucruri şi o fac cu toată gura, deşi încerc să văd cu spirit critic şi ceea ce face bine. Astfel, sper să înţelegeţi că mai toată critica mea era filosofică şi faptul că dogmele şi chiar alte lucruri care nu pot fi întemeiate raţional până la capăt nu este o scuză pentru care biserica să fie una dintre portavocile superstiţiei, ignoranţei şi inculturii. Cred, la fel ca dumneavoastră, că poţi fi simultan creştin, deschis la minte, educat ştiinţific şi umanist, tolerant şi empatic. Şi mai cred că, fiind aşa, fiecare dintre noi ar fi mult mai aproape de Isus cel adevărat.

Vă îmbrăţişez cu toată afecţiunea şi vă stau oricând la dispoziţie, cu drag, Doru”

Distribuie acest articol

26 COMENTARII

  1. Chiar daca nu am citit cartea domnului Liiceanu si chiar daca nu imbratisez ,sub nici o forma, ideea numita religie (putina lume are curajul de a spune asta ) sau poate doar formele ei de exprimare in societate , totusi , nimeni ,nu cred ca se poate declara fundamental ateu sau fundamental religios (O intrebare pe care o pun de fiecare data .Stiti in ce credeti atunci cind spuneti ca sunteti credincios ?) Iata o intrebare la care nu am primit inca un raspuns minimal argumentat . Poate cineva doreste sa ne lumineze prin a raspunde .In rest, contradictiile si cele ce pun in prim plan povestea si cele ce ataca partea filozofica , a tuturor credintelor crestine, sunt cunoscute unora dintre noi . Contradictia , existind chiar in sinul exponetului religios , numit Biserica , aduce cumva in fata oamenilor -NEINCREDEREA-.Quovadis – Biserica Ortodoxa Romana -este iar o intrebare ce nu are raspuns .

  2. Mda, trebuie sa citesc cartea!
    (Nu cred ca un trib primitiv a adoptat sau adopta o religie, in mod rational. Azi, fenomenul religios e mult diferit de preistorie. Ratiunea umana era subordonata „religiei”, in trecut -in fapt credintei, religia e, deja, o constructie sociala ce depaseste limitele triburilor primitive; poate ar trebui consultat si Mircea Eliade, zic eu.-; azi, ratiunea umana se confrunta cu religia. Din pacate. Poate ca ar trebui o viziune prin care cele doua sa coabiteze. Tocmai pentru a ocoli tensiunile sociale (provocate de indivizi ce nu pot utiliza decat argumente contondente si absolute -sunt singurii ce au dreptate si vor sa-si impuna dreptatea, cu orice pret; in ambele tabere, religiosi/atei, gasim astfel de indivizi-) si pentru a respecta evolutia istorica a fenomenelor.)
    (Ptr. quovadis: Hai sa nu ne legam de BOR, preoti securisti, subordonari politice interne si externe etc. Sa pastram discutia la nivel strategic general, nu coborind in transeele tactice. Filozofia poate oferi aceasta oportunitate.)
    Multumiri!

  3. Sunt profesor de Limba națională, sunt ortodox practicant, credincios. Știu în ce cred. Când eram copil, Credeam, dar acum Știu, sunt convins. Pentru mine Știința și Cunoașterea umană cea mai avansată sunt un suport granitic al credinței și păstrez convingerea că secolele viitoare de dezvoltare științifică, vor aduce atât de multe și copleșitoare dovezi, încât credința în Dumnezeul Treimic va fi universală și indubitabilă.
    După ce am studiat (nu citit) lucrarea dlui. Liiceanu, găsesc că cea mai mare lacună și nepermisă chiar, este lipsa de situare a propriei persoane în sensul moral-compotamental, spre a ni se oferi ca un reper. Orice fel de reper.
    Toată cunoașterea umană este un studiu admirativ și imitativ al minunilor dumnezeiești care ne înconjoară aici și până la marginea Universului. Insuficienta cunoaștere teologică permite unor filosofi sau chiar cu catedre de teologie ca Reza Aslan, Kate Armsrong sau G. Liiceanu să emită ipoteze ce atestă o insuficientă cunoaștere și înțelegere a fenomenului religios, developat în alb-negru, eludând gloria lui Dumnezeu, pe care o dovedește natura înconjurătoare și infinitatea Creaței Lui. A trece minunile și învățătura IISUS HRISTOS și a SF. Scripturi ca fiind „mituri, superstiții” denotă o incapacitate funciară de abordare.
    Nu contestăm contribuția culturală, filosofic și editorială al dlui. Gabriel Liiceanu, dar în efortul de a acoperi și domeniul religiei cu contribuțiile domniiei sale, este falimentar. Cunoscându-ne lacunele proprii , inerentele slăbiciuni cea mai bună atitudine este aurul Tăcerii.

    • Foarte bine punctat. 🙏. Nu uitati Sfanta Scriptura spune “ cerceteaza si pastreaza ce e mai bine pentru tine” nu spune sa nu-ti pui intrebari , nu-ti spune sa nu aprofundezi cunoasterea . In viata asta cu siguranta, toti il vom cunoaste pe Dumnezeu , din curiozitate si/sau prin suferinta.

    • Acest tip de dialog produce o plăcere intelectuală locală și cam atât.
      La finalul lecturii rămân cu impresia că interlocutorii sunt erudiți, au citit cărți, mai multe decât mine, dar nu simt că a mișcat ceva în mine.
      Este ca una dintre lecturile tehnice despre limbaje de programare sau proiectarea instalaților electrice, dar măcar acelea ajută să producem bunuri de consum pentru „cei mulți”.

      Dialogul ăsta, ca orice formă de artă post-modernă, este masturbator pentru că îi exclude pe „cei mulți” și de la dialogul în sine și de la un eventual rezultat al dialogului.

  4. Este inexplicabil cum aceste simple cuvinte – tacerea e de aur – fac parte din intelegerea multor compatrioti de ai nostri (repetativ , cineva drag mie imi trimite mereu si mereu aceasta cugetare ,altfel nu stiu cum sa ii zic ) , ce adincesc , prin aceasta acceptare numita tacere , falia existenta deja in sinul comunitatilor romanesti . Poate ar trebui sa intrebam : Din aceasta imitativa admiratie a universului pus ,ca si creatie , in seama lui – Dumnezeu -fac parte si diavolul si anticristul si iadul si raiul si ingerii cu aripioare si magii cei fermecati si inaltarea la ceruri si toate minunile irepetabile atribuite fiului omului si cite alte povesti (dealtfel frumoase ) or mai fi existind ? sau poate ar trebui sa stim daca cei care declarativ spun : CRED isi asuma si realitatea acestor povestioare ? Totusi , inca nimeni nu scrie cu subiect si predicat ce inseamna acest -CRED- , macar la nivelul minimal al intelegerii .Asteptam ,poate cineva se incumeta ?

  5. Am comandat cartea si hotarisem sa nu scriu pina nu o citesc. M a speriat insa bigotismul unui comentator! In asta consta pericolul real al religiilor/credintelo de orice fel. Asa convinsi si cu credinta la activ au fost si nazistii, si criminalii lui stalin, tot felul de dezaxati ce au facut crime in numele credintei lor, inchizitia, etc
    Si are mintea unor copii la dispozitie pt a o batjocori.
    Credinta incepe de acolo de unde se termina cunostintele.
    Dubito, ergo cogito, ergo sum! Corolarul acestei ziceri e necrutator!

  6. Cea mai mare lacună a domnului Liiceanu precum și a domnului Căstăian este aceea de a nu realiza că nu se poate vorbi despre Iisus Hristos (cu doi de i asumând ca domnul Liiceanu știe ortografia Ortodoxă a numelui Mântuitorului) fără a fi trait în Biserica lui Hristos măcar cațiva ani (cu tot ce presupune aceasta): Sf. Liturghie, Sf. Taină a Spovedaniei, post, duhovnic, Sf. Taină a Impărtășaniei precum si multă rugăciune pt ca Mântuitorul se descoperă numai celui care îl caută. Hristos înseamnă dragostea, adevărul si libertatea – toate la modul absolut.
    Dar nu poți sa-ți dai cu părerea despre asta pur rațional fara trăirea in Hristos: e ca si cum tot domnul Liiceanu sau domnul Căstăian s-ar apuca să ne explice ce simte o femeie în cele 9 luni cât duce o sarcină la termen.

    • Daca Hristos inseamna adevarul, dragostea si libertatea si avem nevoie de ele, pun intrebarea ce facem cu acestea?!! Pentru ca din ceea ce se vede in ziua de azi, cati oameni mai cred din tot sufletul si mintea in ele pentru a fii crestini axevarat?!! Tot mai putini. Vorbim in teorie dar practica cotidiana ne arata alta fata.

  7. @dnul_quovadis
    In ce cred? Doriti un raspuns, si atat, sau doriti un raspuns „argumentat”?
    Fiindca „de ce cred in ceea/Cine cred”, este o cu totul alta intrebare, care necesita alta abordare.

    Deci – in ce cred ? „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul. Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor”.
    Intr-un Dumnezeu, care e si Tata (deci exista si o filiatie), este Creator al unei lumi vazute si al alteia nevazute. Si asa mai departe, crezul niceean decurge frumos.
    Mai departe – stiinta si religia. Daca incercam sa explicam una prin alta, nu ajungem nicaieri. Dupa mine, credinciosii care stiu ce e cu vaccinurile fara sa stie ce e ala un virus sunt cam la acelasi nivel cu oamenii de stiinta (chiar filosofi) care vorbesc si chiar stiu multe despre Iisus Hristos insa se duc cam din an in Paste pe la biserica. Si vice-versa.
    Diferenta e urmatoarea – stiinta se studiaza in primul rand, religia se traieste in primul rand. Nu zice nimeni sa nu studiezi si Sf. Scripturi, dimpotriva, asta ne indeamna si Mantuitorul. „Crede si nu cerceta” nu exista, e vehiculata doar de habarnisti.
    Urmatoarea intrebare – ce inseamna sa crezi, si ce inseamna sa iti asumi? Cu subiect si predicat. Raspuns – mergeti o data la muntele Athos, sau la o manastire de prin Romania. Veti vedea niste oameni (barbati sau femei), imbracati in negru.
    Veti afla ca programul de rugaciune incepe ba la 12 noaptea, ba la 3 noaptea. Si continua pe parcursul zilei, si la alte ore. Veti afla ca fiecare are o ascultare de facut – ba in gradina, ba la croitorie, ba la bucatarie, si veti observa ca nu sunt prea multi care se plang.
    La cativa dintre ei/ele poate veti observa si o privire dincolo de Dumneavoastra, dincolo de zidurile manastirii, dincolo de orizont.
    Iar intrebarea „de ce”, care dupa parerea mea este intrebarea fundamentala, aduce cate o poveste. Fiecare cu povestea lui.
    Sanatate, Doamne ajuta!

    • Cu niste ani in urma am citit undeva ca mai toate religiile s-au perimat in cam 2 milenii, pt. ca oamenii s-au lamurit (in 2 milenii) ca religia „la moda” NU le ofera decat ILUZII. Iar crestinusmul are deja 2 milenii in „lumea veche” (recte Europa). De vazut pe Viasat History serialul „Istoria crestinusmului” (poate dau reluare, ca s-a terminat). Acolo prezentatorul (un profesor teolog scotian, dupa nume) arata in ultimul sau penultimul episod ca in Europa nr. crestinilor practicanti SCADE, dar in alte locuri din lume (Africa, Corea) CRESTE. Da, dar in acele alte locuri crestinismul este o religie NOUA.

  8. Există o diferență între a Crede și a Ști religios. Credința este capacitatea de a fi convins de ceea ce nu vezi, nu ți-i tangibil simțurilor. Credem că a existat Mihai Bravul, că trenul vine la ora nouă. Și mai este credința într-un Creator glorios, atotputernic și infinit în putere și înțelepciune etc., credința în ceea ce ni s-a revelat.. Karen Armstrong, o fostă catiolică ,ce și-a pierdut credința, mărturisea (în lucrarea ISTORIA LUI DUMNEZEU că a primit adevărurile de credință, ca și mulți alții, în copilăria sa, fără a le putea cerceta, iar apoi în viață, chiar după un stagiu monahal, le-a pierdut, fiindcă a văzut în ele doar niște formulări. Cunoașterea științifică și teologică, precum și trăirea în Biserică, ne transformă simpla credință în convingeri, în comportamente superioare. A fi exterior unui fenomen ne exclude de la o cunoaștere adevărată.
    „Universul mă înconjoară ca un imens și măreț orologiu și eu nu pot crede că acesta există și Meșterul lui nu”- spunea Voltaire, deși un ateist în convingerile lui ultime
    A scrie despre IISUS că „a devenit Dumnezeu”, cum face G. Liiceanu este descalifiant. Unul Singur a fost Dumnezeu întrupat, născut mai înainte de a ființa Timpul și apoi întrupat în lume. După rațiune -comandament ce spune că-i este zeiță- ar fi trebuit să mai răsară în istoria umanității dumnezei ca IISUS.
    Napoleon îi contrazice cu severitate pe Karen Armstrong, Reza Aslan, Liiceanu sau Mireca Eliade, care pun în aceeași oală toate religiile monoteiste:
    „Eu cunosc oamenii. Mințile superficiale văd o asemănare între El și alți întemeietori de religii. Această asemănare nu există. Între creștinism și alte religii este o distanță infinită.Între HRISTOS și oricare altul din lume nu existăcomparație. Nici istoria, nici omenirea, nici veacurile nu-mi oferă ceva cu care să-L compar sau să–l explic.”

  9. @dnul_quovadis
    In ce cred? Doriti un raspuns, si atat, sau doriti un raspuns „argumentat”?
    Fiindca „de ce cred in ceea/Cine cred”, este o cu totul alta intrebare, care necesita alta abordare.

    Deci – in ce cred ? „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul. Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor”.
    Intr-un Dumnezeu, care e si Tata (deci exista si o filiatie), este Creator al unei lumi vazute si al alteia nevazute. Si asa mai departe, crezul niceean decurge frumos.
    Mai departe – stiinta si religia. Daca incercam sa explicam una prin alta, nu ajungem nicaieri. Dupa mine, credinciosii care stiu ce e cu vaccinurile fara sa stie ce e ala un virus sunt cam la acelasi nivel cu oamenii de stiinta (chiar filosofi) care vorbesc si chiar stiu multe despre Iisus Hristos insa se duc cam din an in Paste pe la biserica. Si vice-versa.
    Diferenta e urmatoarea – stiinta se studiaza in primul rand, religia se traieste in primul rand. Nu zice nimeni sa nu studiezi si Sf. Scripturi, dimpotriva, asta ne indeamna si Mantuitorul. „Crede si nu cerceta” nu exista, e vehiculata doar de habarnisti.
    Urmatoarea intrebare – ce inseamna sa crezi, si ce inseamna sa iti asumi? Cu subiect si predicat. Raspuns – mergeti o data la muntele Athos, sau la o manastire de prin Romania. Veti vedea niste oameni (barbati sau femei), imbracati in negru.
    Veti afla ca programul de rugaciune incepe ba la 12 noaptea, ba la 3 noaptea. Si continua pe parcursul zilei, si la alte ore. Veti afla ca fiecare are o ascultare de facut – ba in gradina, ba la croitorie, ba la bucatarie, si veti observa ca nu sunt prea multi care se plang.
    La cativa dintre ei/ele poate veti observa si o privire dincolo de Dumneavoastra, dincolo de zidurile manastirii, dincolo de orizont.
    Iar intrebarea „de ce”, care dupa parerea mea este intrebarea fundamentala, aduce cate o poveste. Fiecare cu povestea lui.

    • Intrebarea , pusa in discutie ,se refera la obtinerea unui raspuns personal . Sa o mai pun o data . Credeti -d-voastra si daca da , in ce credeti ? A face trimitere la alte persoane, grupuri de persoane, despre care nu stim mai nimic nu foloseste . Fiecare poveste (aici va pot da dreptate )este parte a fiecaruia dintre noi , dar povestea fiecaruia nu este povestea credintei , ci banala traire a unei vieti , cu alegerile facute de fiecare . Daca puteti sa raspundeti totusi la intrebarea mea – va rog – astept .

  10. Omenirea a parcurs un drum lung de la Creatie, sau primul maimutoi evoluat, pina azi. Discutind despre credinta/religie si ratiune, trebuie sa ne raportam la acest drum si sa tinem cont ce moment analizam. Viziunea istorica trebuie sa controleze viziunea filozofica. Pentru ca altfel, ne raportam la idei/realitati ce nu au existat sau nu mai exista. Nu putem extinde realitatea cotidiana spre trecut si nu putem aduce mentalitatile trecutului (uneori nici nu le intelegem) in prezent. (Vedeti ca pina si ideile si vocabularul au o lunga evolutie, cu intorsaturi ciudate ale semnificatiei termenului.)
    Pe de alta parte, filozofii contemporani, daca nu sunt ateisti, trebuie sa gaseasca punti de legatura intre ratiune si credinta. Desigur, nu intre fanaticii din cele doua grupari, care nu accepta alt adevar decat cel al lor.
    Calea viabila e una singura: cooperare, nu confruntare! Caci daca intelegere, respect si cooperare (la nivelul societatii) nu e… nimic nu e.

    • Cooperarea , punerea de acord asupra unor interpretari stiintifice sau nu , alegerile facute de fiecare dintre noi , fac parte din cotidianul trairilor nostre de zi cu zi . Ce un secol ne zice cellalt il dezic ,zicea poetul , doar bisericile lumii ,indifent unde se afla sau ce religie reprezinta, au ramas incremenite in timp . Povestea a ramas aceiasi si interpretarile filozofice neschimbate de trecerea vremurilor . Ceea ce pina mai ieri parea a fi valabil se dovedeste a fi doar o poveste (frumoasa ) dar tot poveste .Astazi , cind vorbim ,pare a fi aproape imposibil ca filozofia ce tine de religia crestina sa aiba la baza povestea spusa de veacuri . Nu se poate contesta totusi trairea sufletului fiecaruia dintre noi si decizia personala a fiecarui individ .Acestea sunt mai presus de interpretarile altora . Problema individului este modalitatea prin care acceptul trairilor personale pot fi legate cerebral de povestea in sine . Aici exista o falie de a carei rezolvare biserica nu s-a ocupat . Trairea fiecaruia raportata la notiunea de Dumnezeu nu poate fi partajata . Pe de o parte cred in aceasta existenta dumnezeiasca , ce trece dincolo de intelegerea -OMULUI – dar pe de alta parte sunt fortat , de textele bibilice ,sa cred partial si nu total in aducerea in fata noastra a existentei si povestii legate de Fiul Omului si a altor povesti ce aduc in fata noastra RAIUL , IADUL , INGERII, ANTISCRISTUL etc etc . Este foarte greu in a gasi un echilibru si intrebarea revine mereu si mereu : cred in existenta dumnezeului nostru si in toate teoriile filozofice ce sustin asta impreuna cu POVESTEA – sau imi separ intelegerea si cred doar pe jumatate in ea . Biserica , ca unic reprezentant al lui , DUMNEZEU . inca nu a clarificat nedumerirea .

      • Ziarele relateaza astazi oripilate: „Aproape două treimi din tinerii americani nu știu că 6 milioane de evrei au fost uciși în lagărele de exterminare naziste”.
        Domnul Castaian, pe de alta parte, afirma: „Religia este… un mod de a privi lumea cu un ochi îndreptat mereu spre trecut… De aici cred că vine mare parte din „răul” religiei.”
        Duneavoastra sustineti: „bisericile lumii ,indifent unde se afla sau ce religie reprezinta, au ramas incremenite in timp . Povestea a ramas aceiasi si interpretarile filozofice neschimbate de trecerea vremurilor”
        Asadar, ce facem cu trecutul? Il ridicam la nivel de religie oficiala cand vrem sa promovam o naratiune normativa, si il bestelim si relativizam cand vrem sa demontam o alta?
        Nu – asa cum revenirea constanta la Holocaust este justificata de magnitudinea si semnificatia evenimentului istoric, la fel este si revenirea Bisericii la evenimentul istoric al invierii lui Isus. Acesta critica a Bisericii bazata pe respingerea trecutului este argumentare circulara: presupune ca evenimentul istoric spre care priveste biserica nu este unul exceptional. Dar daca e vorba intr-adevar de intruparea lui Dumnezeu si invierea Sa din morti, ca om, atunci orice obsesie a Bisericii fata de cest eveniment este intr-adevar justificata.

        Referitor la intrebarea dumneavoastra, nu prea inteleg ce vreti sa spuneti cu „Biserica nu a clarificat nedumenrirea”. Mie mi se pare ca Biserica s-a pronuntat destul de clar. Daca decretele ei nu au asentimentul dumneavoastra, asta e altceva.
        Ceea ce sesizez eu la o mare ultime pe Contributors e insistenta in a se erija ei in instanta suprema a credintei, in a-si fi fiecare siesi papa, in a trata religia ca un bufet suedez. Existenta unui Dumnezeu creator, care nu cere conformare la niste cereri morale si nu prea are de a face cu viata mea – asta-mi place, iau pe tava. Isus care a inviat din morti – nu-mi surade, asta o las la o parte. „Pick and choose”. Dar tot ce ati luat despre Dumnezeu, inclusiv existenta sa, ati luat de la aceeasi autoritate care emite si dogmele pe care le lasati la o parte – Biserica.

  11. In urma cu aproape 14 ani, cand s-a nascut fiica noastra, fratele ei, primul nostru copil care acum are 21 de ani, implinise deja 7 ani.
    Dupa ce sotia a venit de la maternitate cu aia mica, ca sa mai atenuam din socul ca dintr-odata maica-sa avea o gramada de treburi si nu mai era posibil sa-i acorde aceeasi cantitate de atentie, ne-am facut, eu si fiul nostru, cat am putut de mult programul impreuna. Si peste zi, dar si seara cand sotia cu cea mica, se duceau la culcare, noi ramaneam sa dormim impreuna intr-o alta camera.
    In perioada aceea, incepusem sa ne construim o casa undeva la tara, nu departe, la vreo 15 km, si ziua ne mai duceam sa udam pomii, iar daca ne prindea seara, uneori chiar ramaneam sa dormim in curte, intr-un cort, unde pusesem niste saltele normale, sa fie cat mai confortabil si sigur. Peste zi ne faceam de treaba, copilul se mai juca, mergea prin sat cu prietenii pe care si-i facuse. Glumeam uneori, ca probabil si pe luna daca l-ai lasa de unul singur, reusea el cumva cat de repede, sa-si faca niste prieteni. Daca vedea undeva un copil, cerea voie sa mearga, nu sa vada ce face, nu sa-l intrebe cum il cheama, ci ,,Pot sa merg sa ma imprietenesc cu baiatul ala?” ,,Da, sigur ca da, du-te.”
    Daca lucrurile decurgeau ok, in sensul asta, continuau. Daca nu exista o comunicare buna, cu o discretie si un tact care nu a incetat niciodata sa ma uimeasca si sa-l admir, continua sa-si gaseasca ceva de facut, cumva in alta parte, fara sa mai faca nici un fel de referire la motivele pentru care lucrurile nu au luat forma pe care el si-o propusese.Nu existau justificari sau reclamatii sau alte remarci. Doar continua intr-o forma absolut fireasca sa faca altceva, ca si cum planul ar fi fost de la inceput in acest fel.
    Intr-una din seri cand ne-am intors acasa de pe unde umblasem, dupa ce ne-am bagat amandoi in pat, pe la zece jumatate, a fost cuprins brusc de un acces foarte intens de plans. Si plangea, si plangea, fara sa spuna altceva, la toate insistentele mele da a-mi spune ce s-a intamplat.
    La un moment dat, printre sughituri, continuand sa planga, mi-a spus, ca in sat, pe unde umblase ziua cu prietenii lui, pe langa ei, trecuse un om, cu o caruta de care era legat un caine. Si l-au intrebat pe omul respecti, unde duce cainele. Iar omul le-a raspuns, ca il duce sa-l omoare. ,, Ma duc sa-l omor!!”
    Si a inceput sa ma roage insistent, printre lacrimi, sa mergem sa-l cautam pe acel om, sa-l rugam sa ne dea noua cainele, ca sa nu-l omoare.
    In fata copilului meu, pe care il vedeam cat sufera, si a absurdului grotesc din situatia pe care el o povestea, ca motiv declarat al plansului, ca poate erau mai multe adunate, n-am avut inima sa-l mint in continuare, ca da, vom merge, il vom cauta pe acel om si vom salva cainele. Sa fac asta, am simtit ca ar fi o cruzime in plus, chiar daca vedeam cat de mult el si-ar dori sa ne implicam. Nu i-am promis ca ne vom duce sa salvam cainele, pentru ca, foarte probabil, n-ar mai fi fost nimic de salvat.
    I-am spu doar, ca pe lumea asta sunt foarte multi caini, si noi nu avem puterea sa-i salvam pe toti. Numai Dumnezeu poate.
    E drept, ca el poate sa salveze lucrand prin oameni, prin noi. Daca il lasam sa o faca, sa ne arate calea, daca acceptam. Altfel am putea sa blocam tot, asumandu-ne misiunea de a salva urgent pe toata lumea, si terminand prin a nu salva pe nimeni.
    Nici macar pe noi insine.

  12. @quovadis – raspunsul meu vine cam tarziu, nu stiu daca o sa mai ajunga la Dvoastra, insa voi incerca.
    Nu stiu insa cum sa sintetizez, nu e chiar asa de simplu.
    Nu mibse pare ca „in ce cred” este o intrebare bine pusa. Va voi spune mai degraba „ce cred”, si dupa aceea „in cine cred”. Cred cu tarie, ca orice inginer, ca din nimic nu se poate naste ceva. Cred de asemenea ca exista lucruri absolute – binele absolut, raul absolut, adevarul absolut. De asemenea, mai cred ca acestea nu se pot percepe, prezenta si transmite/comunica in mod rational – prin formule, teoreme etc.
    Acum, in cine cred? Cred in Dumnezeul treimic. Pentru mine, Creatorul, Proniatorul si Mantuitorul nostru. Pentru altii, un prieten imaginar cu care vorbesc cei slabi pentru a prinde un pic de curaj. Ce inseamna a crede in cineva? A avea incredere, a cauta, a urma, a discuta, a asculta, a iubi pe acel cineva.
    Una dintre pietrele de poticnire este insa exact ceea ce spuneti. Nu pot sa cred, ad literam, tot ce se spune acolo – femeia din coasta barbatului, potop, curcubeu, crima, fratricid, incest, etc. Nici din punct de vedere „stiintific”, nici din punct de vedere „moral”. Nu pot sa cred fiindca am impresia ca stiu. Concluzia mea a fost insa, dupa ceva timp, ca nu stiu chiar nimic. Daca Dumnezeu a creat intai pamantul, apoi lumina, si de-abia prin ziua a 5a soarele si luna, cum se masurau zilele pana atunci. Pentru raspunsurile stiintifice si filosofice la aceste intrebari, prefer sa ii las pe Hawking, Kant si Liiceanu sa isi bata capul. In fond, sunt mult mai destepti decat mine, si au mai multe sanse sa afle adevarul.
    Eu incerc sa ma apropii de Adevar, care nu este ceva, ci este cineva.
    Avantajul religiei in comparatie cu stiinta este una imensa – nu se apropie asimptotic de adevar, ci il atinge plenar. De ce? Fiindca daca te-ai atins de o singura particica de Adevarul absolut, l-ai atins pe de-a intregul. Altfel, ne tot apropiem de gaurile negre, ba chiar cadem in ele, si cand colo , ce sa vezi, iesim pe partea cealalta a gaurii de vierme si o luam de la capat.
    Va urez numai bine !

  13. Si inca o mica observatie – daca am pierdut un ban intr-un colt intunecos, nu o sa ma duc niciodata sa il caut in alte colturi, doar fiindca e mai multa lumina acolo. Sa cautam banutul in locul cel mai probabil unde l-am pierdut, nu unde ne pica noua mai bine.
    Daca vreau cu adevarat sa il gasesc pe Dumnezeu, eu incerc sa ma duc in coltul unde lumea traieste pentru El, prin El si cu El, nu in coltul unde lumea doar vorbeste despre El. Si chiar daca sunt repetentul clasei, important este sa fie clasa cea buna, pana la urma poate se indura profesorul si ma trece si pe mine. Doar stim cu totii cat de mult conteaza „anturajul”. Trebuie un pic de staruinta si un pic de nevointa. Si multa sinceritate, in special cu noi insine.
    Numai bine !

  14. Chestia care ma lasa pe mine „cu gura cascata” este ca sunt comentatori „consumatori de cultura” care se simt obligati sa-si expuna opiniile despre un articol care se refera la o carte pe care NU au cititi-o (unii au RECUNOSCUT sincer asta, iar la altii se vede). CUM sa spui ceva despre ceva referitor la ceva ce NU ai citit ?? Asta e „manea” tipic rrrromaneasca…
    Eu AM CITIT (recent) cartea lui Liiceanu…Desi sunt inginer (nu depanator de televizoare, nici de lifturi, ci altfel de inginer – se poate vedea din site-ul indicat), indraznesc si eu o opinie: cartea mi-a placut FOARTE mult, poate pentru ca opinia autorului ei coincide pana la identitate cu ce gandesc eu de ani, ce-i drept la modul amorf.
    Ce-am inteles eu din carte, ca „idei principale”:
    1) principala „contributie” a crestinismului la „spiritul umanitatii” consta, de fapt, in Decalog, dar cele zise acolo (chestii care tin de „buna practica” a vietii de zi cu zi a triburilor eseniene, introduse in Vechiul Testament) sunt prezente in forma aproape identica si in normele vietii civice din cetatile grecesti, adica Decalogul, este, de fapt, o chestie REDONDANTA, caci „normele” din el au fost „descoperite” in mod INDEPENDENT intr-un ALT context;
    2) religia (ORICE religie) este de fapt un frumos efect placebo, mai ales pt. aia care gandesc mai putin (sau deloc), dupa Schopenhauer „citire”; deci este ea (religia) UTILA ?; da, ca ORICE efect placebo. Oamenii au NEVOIE de efecte placebo.
    Chiar daca gandesc ASA, sunt totusi un om curios si citesc si-n domeniul asta – de ex., am citit cu ani in urma si „Despre ingeri” al lui A. Plesu. Am citit si altele. Adica nu sunt, totusi, un „neavizat”.

    • „religia (ORICE religie) este de fapt un frumos efect placebo, mai ales pt. aia care gandesc mai putin (sau deloc)”
      La aceste afirmatii am dreptul sa emit o opinie critica, chiar daca nu am citit cartea? Sau orice aparator al religiei, de acum incolo, trebuie sa citesca cartea lui Liiceanu inainte de a se exprima?

      • Eu cred ca DA. Asa e nu doar decent, ci chiar necesar, pt. ca opinia aceluia sa poata fi luata in seama…ACEST forum se refera la un articol care, la randul lui, se refera la o carte…Adica NU e vorba de un forum pe tematica generala „Religia”…Intr-un asemenea forum evident ca oricine poate spune orice despre Religie…

  15. @Gh.V

    Nastrusnica dvs. imagine artistică legată de ’clasa cea bună’ dintr-o ipotetică sau concretă şcoală arată limpede paradigma strâmbă ȋn care vă regăsiţi ȋn tema credinţei.

    Ȋntr-o şcoală nu există ’clasa CEA bună’; elevii mai buni la calcule sunt la clasa de informatică, cei aplecaţi către literatură la filologie, sportivii la clasa omonimă, cei cu interes asupra mediului la clasa de ştiinţe ale naturii, cei cu ȋnclinaţii către teologie sunt la seminar şi enumerarea poate continua, nu degeaba şcoala are mai multe filiere, profiluri şi specializări.
    Iar dacă cineva nu se regăseşte ȋn disciplinele specialităţii lui, nimic nu-l ȋmpiedică să o schimbe pe parcursul liceului. Nu degeaba Gardner a formulat teoria inteligenţelor multiple, ȋn care fiecare este croit dintr-o complexitate de câteva inteligenţe, devenind o iluzie faptul că unul e mai presus decât altul.
    Aşa că nu există ’CLASA CEA BUNA’, iar celelalte să fie, ȋntr-un anumit fel, mai puţin bune, slabe, de evitat, nefrecventabile.

    Figura dvs. de stil e subversivă faţă de instituţia şcolii, fie ea imaginară sau reală.
    Iată o mostră din gândirea dvs.: şi repetentul clasei să fiu, important e să fiu ȋn CLASA CEA BUNĂ, pentru că profesorul se va ȋndura şi de mine şi mă va trece clasa, poate chiar ȋmi va facilita şi promovarea bacalaureatului, nu, chiar dacă nu merit asta, că am fost trândav şi leneş, miştocar şi derbedeu, nu m-a interesat materia dumnealui.

    Motivele pentru care profesorul sau dirigintele se va ȋndura şi vă va ajuta să obţineţi merite necuvenite (promovarea clasei şi a examenelor) sunt de ordin speculativ, poate chiar mercantil, nu. Greu de ȋnţeles motivaţia acelui profesor care-şi uită deontologia de dascăl şi promovează un elev DIN MILĂ. Poate ar trebui să facă nişte ore de recuperare cu el, nu să-l promoveze din pix, nu credeţi.

    Probabil ȋn aceeaşi cheie s-au conturat şi părerile dvs. vizavi de credinţa omului. Dacă eşti ȋn clasa cea bună – adică ȋn religia cea bună (creştin-ortodoxia) – vei ajunge ȋn paradis, indiferent ce conduita viageră ai avut, puţină căinţă ȋţi trebuie la sfârşitul anului, profesorul se va ȋndura de tine şi ai obţinut diploma. Nefericiţi cei din alte clase, mai puţin bune/norocoase – adică celelalte religii/credinţe de pe pământ (catolică, islam, budism, şintoism, agnostici, non-religioşii etc.) – pentru că ei n-au parte de ’anturajul’ salvator.

    Dar dacă atunci când va fi să fie, veţi avea marea surpriză să vedeţi ȋn paradis, când veţi ajunge, toate soiurile de ’oameni’, sub forma lor de acolo care va fi, să zicem cuantică, toate ideile şi credinţele religioase după cum gândea bietul Eliade, pe care l-aţi şi catalogat ca eretic, armonizând ȋmpreună sau separat pe acele plaiuri nesfârşite şi veţi ȋnţelege, abia atunci, că n-a existat o singură potecă prin care sufletul şi psihicul oamenilor de pe planetă au ajuns acolo şi că totul e ca o grădină de poteci care se bifurcă, după cum spunea Borges.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Doru Valentin Căstăian
Doru Valentin Căstăian
Profesor, publicist, traducator, doctor in filosofie (Universitatea de Vest Timisoara), realizator de scenarii pentru softuri educationale.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Cine moşteneşte poporul lui Vadim Tudor?

PSD se transformă treptat într-un fel de Grup de la Cluj transplantat, cu aceleaşi şanse incerte, în climatul exotic de Buzău. Facţiunea...

Racla şi linguriţa. Credinţa la vreme de molimă

La ȋnceputul lunii iunie, doar ce ieşea România de la zăvor, am publicat tot aici un text intitulat “Biserica Ortodoxă la vreme...

Tranziția către 100% energii „verzi”- un exercițiu de gândire magică. Avem nevoie de evoluție sau revoluție?

Când, în februarie 2019, am prezentat pentru prima dată cititorilor platformei Contributors mega-proiectul Green New Deali, propus de...

E rândul dumneavoastră, domnule președinte!

Cu ani în urmă, doamna Emilia Șercan a început – aproape de una singură (dar au mai fost...

Preafericite, cuvîntul Colectiv îți mai spune ceva?

În urmă cu cinci ani se înregistra cel mai grav accident pe care l-a cunoscut România în ultimele decenii. Incendiul din Colectiv,...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.