Impresionantă confesiunea conținută în postarea din data de 28 noiembrie, făcută pe contul domniei-sale de Facebook de filosoful Mihai Șora. În câteva fraze, domnul Șora rezumă ceea ce simte un om ce a avut neșansa de a-și petrece o consistentă parte din viață într-un stat totalitar. Stat unde supravegherea, turnătoria, “raportarea” au fost reguli fundamentale, realități apăsătoare în afara cărora aproape că nu putea fi concepută existența cotidiană.
Totul a început în anul 1947, atunci când cineva, un “binevoitor” a trimis ministerului de Externe condus de Ana Pauker un denunț referitor la ceea ce are de gând să facă pe atunci tânărul Mihai Șora, plecat în Capitala Franței spre a-l studia pe Blaise Pascal.
Cutremurătoare este însă acea parte din mărturisirea domnului Mihai Șora referitoare la șocul încercat în clipa în care în dosarul aflat în custodia CNSAS a găsit că printre cei care l-au “turnat” s-a aflat și propriul său fiu. Recrutat cu acte în regulă, adică cu angajament la Securitate, pe vremea când acesta nu avea decât 14 ani. Respectivul detaliu biografic dureros nu poate să nu te ducă cu gândul iarăși la cât de complicate au fost și, din păcate, rămân pe mai departe raporturile românilor cu fosta Securitate.
La data de 27 martie 2017, într-un articol publicat pe adevărul.ro, am propus câteva considerații asupra acestei probleme mai mult decât delicate. Sigur, de atunci s-a mai făcut câte o dezvăluire, s-au mai cercetat o seamă de dosare, s-a vorbit despre colaborarea dintre un actual înalt oficial al Băncii Naționale ori a unui sociolog de seamă cu cea mai temută instituție de forță a Statului comunist.
La dispariția fostului lider liberal Mircea Ionescu-Quintus au apărut noi dezvăluiri despre cât de încărcată de păcate a fost, din acest punct de vedere, viața domniei-sale. Mircea Dinescu a publicat în “Cațavencii” un pamflet care a reprezentat o breșă în fluviul de vorbe frumoase, “pioase”, spuse îndeobște cu astfel de prilejuri.
Din păcate, după cum se vede, atenția continuă să se concentreze însă, aproape în exclusivitate, asupra celor care au turnat. Mai nimeni nu îi deranjează pe foștii angajați ai Securității care trăiesc bine, mersi și cărora, iată, aflăm că urmează să li se majoreze pensia ca urmare a unei decizii de recalculare.
Moartea ultimului șef al Securității comuniste, generalul Iulian Vlad, a fost un dezgustător prilej de a i se ridica ode acestui individ despre care am aflat că ar fi fost un mare patriot. Cât poate să fie de dezmăgitor să îl vezi pe ecranele postului de televiziune “Realitatea tv” care a găzduit, la ordinele patronului său, dl. Cozmin Gușă, tot felul de ode deșanțate la adresa respectivului torționar, pe dl. Florian Bichir, membru al Colegiului CNSAS, alăturându-se corului bocitoarelor și omagiatorilor ultimului mare șef securist din epoca Ceaușescu!
Avem astfel de-a face cu confirmarea justeței opiniei exprimate în urmă cu ani buni de filosoful polonez Adam Michnik care vorbea despre “a doua victorie a Securității”. Care este și mai împovărătoare atunci când afli cât de răspândită a fost practica recrutării adolescenților în pretinsa “muncă informativă”. În urmă cu câțiva ani am văzut-o pe un post de televiziune pe d-na Germina Nagât, cercetător la CNSAS, relatând îngrozită despre amploarea fenomenului.
Când oare își vor primi pedeapsa cei ce au comis aceste odioase fapte?
După cum stau lucrurile la această oră în România, când Securiștii sunt recompensați cu măriri de pensii, se pare că niciodată. Așa că, dragi români, iubiți-vă torționarii, contribuiți prin taxele și impozitele voastre la pensiile lor care le asigură o bătrânețe fără griji. Iar voi trageți pe mai departe mâța de coadă și bucurați-vă de revoluția fiscală ticluită de Dragnea- Trei Dosare, Tudose, Olguța și Ionuț Mișa!
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Când oare își vor primi pedeapsa cei ce au comis aceste odioase fapte?” – niciodata, d-le Morariu, niciodata ! :(
Intreb, nu dau cu parul: cum ar trebui pedepsiti, sa fie linsati de multime, sa se formeze un grup de pedeapsa peste lege, sau Justitia ar trebui sa-si adauge linga tema coruptiei si ceva in legatura cu drepturile fundamentale ale omului?
Se mai aude, ceva macar, de dosarele Revolutiei si Mineriadelor?
Tortionari am gasit doar doi, Visinescu si Ficior.
Ca întotdeauna corect, concis și la obiect.
Sincere felicitări și cele mai bune urări.
Decedatul despre care scrieți a început (informatie din presă niciodată dezmințită) tot ca turnător (tot al tatălui). Poate GN era îngrozită de amploarea fenomenului în sensul proporției de foști turnători în corpul ofițeresc al anilor optzeci, de pildă. Mai pe scurt al impostorilor fără vreo meserie reală „la bază“.
Dupa cele intamplate in decembrie ’89 domnea confuzia. Lipsea minima experienta necesara pentru a judeca ce, cine, de ce si cum. Pe mine m-a lamurit Dnul Mihai Sora, printr-o foarte scurta declaratie, ca raspuns la intrebarile unui reporter despre ce va fi sa fie in Romania: „fiecare popor are conducatorii pe care-i merita”. Nu stiu daca e originala sau daca a citat pe un altul, dar e mai mult decat adevarat. Cum sa condamni sluga (informatorul, de multe ori chiar el victima a santajului) si sa rasplatesti stapanul (securistul, profesionistul terorii)?
„Impresionantă confesiunea conținută în postarea din data de 28 noiembrie, făcută pe contul domniei-sale de Facebook de filosoful Mihai Șora…”
Mie unuia nu mi s-au părut deloc impresionate, acele scrise.
Dimpotrivă.
Cunoscutul experiment Milgram din 1963 a trecut neobservat in multe societati, dar mai ales in cele ale Europei Occindentale, in care societatea continua sa mearga dupa principiile clasice rigide in privinta ,,obligatiilor morale ale individului fata de societate” care printre altele implicau eroism, sacrificiu in detrimentul protectiei individuale. Ca orice ideal pe hirtie, aparea excelent dar functiona cu totul altfel in realitate. Oamenii ajungeau sa se cuplabilizeze unii pe altii la nesfirsit.
Rezultatele au scandalizat lumea morala. S-a constatat ca rezistenta la autoritate individului social aparea cel mult la 40% din subiecti, restul fiind predispusi sa cedeze la imperativul de a-si chinui semenii.
Pentru mine concluzia a fost ca o societate trebuie sa lupte din rasputeri sa nu se ajunga la nivelul critic de constringere a individului din partea autoritatii, nivel la care individul cedeaza in acest mod nedorit. Sa joci toate cartile pe eroismul unei minoritati care in conditii extreme se va opune inseamna sa accepti ca o astfel de situatie poate dura decenii. Asa cum se intimpla in majoritatea dictaturilor.
Cu niste precizari. Prima, ca nu trebuie sa ne iubim torționarii. A doua ca trebuie sa facem distinctie in cei care cedeaza constrinsi de sistem si cei care in plus practica excesul de zel si devin colaboratori convinsi si zelosi ai sistemului tortionar.