Gabriel Liiceanu este un om tanar. Nu-mi spuneti ca s-a nascut in mai 1942, este vorba doar de o banala conventie cronologica. Nimic nu frapeaza mai mult la acest indragostit de idei decat o contagioasa bucurie a vietii. Dar nu a oricarei vieti, ci a aceleia examinate, gandite, intemeiata pe spirit critic, pe distinctia cruciala dintre Bine si Rau, pe dialog si necontenita auto-reflectie. Gabriel nu este un spirit jubilant, un optimist de profesie, este adesori intristat si melancolic, deprimat si scarbit, dar nu cedeaza, lupta, ramane pe baricade. Isi gaseste mereu acele resurse interioare care il si ne mobilizeaza. Are in el o deschidere umana pe care prea putini o pretuiesc asa cum se cuvine.
Salut aparitia unui volum nascut din iubire si admiratie, acele doua stari, ori daca vreti pasiuni, pe care Gabriel, consonant cu Cioran, le-a explorat si le-a ilustrat el insusi in chip incandescent, deci exemplar. Public aici un fragment din contributia mea la aceasta atat de binevenita carte, editata de Catalin Cioaba si Bogdan Minca, intitulata, cum nu se poate mai potrivit, Liber amicorum.
http://www.zetabooks.com/new-releases/liber-amicorum-studii-si-eseuri-n-onoarea-lui-gabriel-lii.html
Putini sunt intelectualli romani care sa provoace, in egala masura cu Gabriel Liiceanu, admiratia si ostilitatea, pretuirea si adversitatea, elogii si diatribe. Lucrul este in fond firesc: cand practici, precum Gabriel, sinceritatea desavarsita in discursul public, te expui inevitabil atacurilor meschine, malitioase, filistine. Nu ma refer aici doar la pegra, la subterana fetida (despre acesti indivizi nu are sens sa vorbim), ci chiar si la unii oameni cu un respectabil orizont intelectual, persoane care devin brusc quasi-fanatizate (negativ) cand vine vorba de Gabriel Liiceanu, de Andrei Plesu ori de H.-R. Patapievici. Se uita cat a cladit Gabriel in plan pedagogic, cati tineri ii sunt discipoli, se uita de miile de oameni care au fost, sunt si vor fi adevaratii beneficiari ai marelui proiect altruist al lui Gabriel Liiceanu care se numeste editura Humanitas. In anii in care cei mai multi preferau sa vegeteze intr-un climal al uitarii crimelor dictaturii comuniste, Humanitas a lansat colectia „Procesul comunismului” in care au aparut carti clasice ale literaturii anti-totalitare.
Asemeni marilor sai prieteni, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu a definit si a consolidat in spatiul public romanesc dimensiunea revoltei morale impotriva Raului radical simbolizat de comunism si fascism. Prin toti porii fiintei sale, in Gabriel respira oroarea in raport cu monstruozitatea crimelor totalitare, cu universul concentrationar reprezentat de Gulag si de Auschwitz. Din decembrie 1989 si pana astazi, Gabriel Liiceanu s-a opus categoric turpitudinii amorale a nomenklaturii renascute, a stigmatizat fara reticente nesimtirea netarmurita a lichelelor si a lacheilor, a celor pe care Monica Lovinescu ii vestejea cu numele de „trapadusi de curte noua”.
Prin eseul sau „Despre ura”, aparut la Humanitas in 2007, Gabriel Liiceanu ne-a daruit unul dintre cele mai frumoase si adevarate texte ale literarurii anti-totalitare. Izvorit dintr-o irepresibila pasiune morala, inspirat deopotriva de dezgustul in raport cu infinitul tupeu al lacheilor, dar si de o imensa dragoste pentru semenii sai, umiliti si insultati de profitorii timpurilor de tristete si injosire, Liiceanu trage un binevenit semnal de alarma, opunindu-se pe fata ignominiei si infamiei. Ca unul care am scris admirativ despre „Jurnalul de la Paltinis”, nu pot sa nu observ continuitatea demersului metafizic si moral al ginditorului roman. Paginile despre Marx si Lenin surprind exact modul in care certitudinile oraculare se convertesc in realitati concentrationare. Este vorba de consecintele „urii din pornire” inzestrata cu acoperamant ideologic. La ceasul in care ni se comunica, cu dubios aplomb, ca intelectualii ar face mai bine sa nu se amestece in chestiunile publice, ori, daca o fac, sa fie atenti sa nu cada intr-un mortal „partizanat”, Gabriel Liiceanu isi asuma, deschis si transparent, pozitia de intelectual democrat. In acest caz, o spun apasat, nu este vorba de o „tradare” a intelectualilor ci, dimpotriva, de onoarea lor.
In plus, le-as sugera celor care il tot invoca pe ganditorul francez Julien Benda cu a sa „La trahison des clercs”, sa tina cont ca teza sa (nuantata ulterior) risca sa conduca la grave intarzieri de reactie in raport cu ascensiunea dictaturilor revolutionare de dreapta si de stinga. In acest sens, o stim de la Daniel Halévy, apoi de la Aron si Camus, intelectualul trebuie sa fie un spectator angajat. A nu consimti la raul din jur este o forma de a-ti fortifica propria statura verticala. Nu orice proiect politic este prin definitie cinic. Cind Cetatea se intilneste cu mari amenintari, intelectualii democrati nu-si pot permite sa se mentina voios-indiferenti. Afirm acest lucru ca replica la acele declaratii iresponsabile care atribuie intelectualilor solidari cu proiectul de reconstructie institutionala si morala propus de Traian Basescu tot felul de motivatii meschin-oportuniste, ba chiar si propensiuni de extrema dreapta. A-l categorisi pe Liiceanu drept intelelectual extremist, opus democratiei, mi se pare o stupiditate bazata pe resentimente prea firav camuflate pentru a fi luate in serios.
Scriind despre comunism ca forma suprema de organizare intelectuala a urii, el confirma o pozitie impartasita de intreaga traditie a disidentei democratice. Opozitia sa fata de totalitarism, fascist ori comunist, este una ce tine de ordinea insasi a valorilor liberale: respectul pentru individ si drepturile sale, refuzul inregimentarilor bigote, curajul de a rosti adevaruri incomode riscind sa torpileze diversele conformisme placide. Liiceanu este un om al inaltei temperaturi etice, ceea ce poate stirni reactii cit se poate de diverse: de la sustinatori neconditionati la adversari ireductibili. I se reproseaza ca ar poza in „erou al anticomunismului”, cita vreme tot ce a sustinut este ca a trecut prin anii dictaturii fara sa pactizeze cu fortele Raului. Au sarit impotriva sa personagii ignare care si-au permis sa debiteze cele mai aiuritoare imbecilitati, trogloditi pozand in eruditi, incapabili sa inteleaga ce inseamna sa trudesti o viata pentru a-l impaminteni pe Heidegger in casa limbii romane.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Subscriu cu toata pretuirea pentru sarbatorit si autor!
Minunat, ati spus ce era (si trebuia) de spus ! Felicitari !
Iar lui Gabriel Liiceanu un La Multi Ani ! din partea tuturor celor care-l admira si-l iubesc !
Unul dintre oamenii pe care-i admir: Gabriel Liiceanu.
Ce conteaza Maestre ca unora le vorbeste gura singura cand se refera la d-voastra.
Sunt niste pitici.
LA MULTI ANI!
La fel va urez si d-voastra d-le Tismaneanu. Multa putere si sa stiti ca sunt totusi multi oameni in Romania care va sustin. Din pacate trufia si prostia fac un zgomot atat de asurzitor incat acopera vocile care ar avea ceva de spus.
Prin alcătuirea complicată a ființei sale lăuntrice, Gabriel Liiceanu oferă adulmecătorilor parfumul reușitei, miresmele unui crepuscul seducător. Instruit în răcoarea unei alpine şcoli de înţelepciune, la cota Păltinişului, Liiceanu nu se confundă, totuşi, cu o boreală dihanie speculativă. Gândirea lui nu păcătuieşte prin idiosincrazii eleate, sentințe de ionosferă ori prin anosteala unui frigid solilocviu de catedră. În epilogul detentei formative a lui Liiceanu descoperim un penseur patetic, nesubsumabil portretului aulic, de bonz asexuat, clorotic, eligibil pentru sanctificare sau împăiere. Manejul nicasian, departe de a fi stins pompiereşte neliniștea eului auroral, a moşit, iată, formidabile iscusințe și a dat maturizarea culturală a isprăvilor de cuget. În loc să producă savant, de pe acoperișul lumii, broşuri pentru zei, Gabriel Liiceanu repune în circulație prestigiul mirării și mizele nobile ale duhului întrebător. “Crasa banalitate” capătă halou metafizic, iubirile, mirosurile, păţaniile, indignările, tabieturile domestice, ideile, valorile și damblaua Istoriei se împletesc, la el, într-un superb crescendo confesional, în care teatrul sinelui are mai degrabă o finalitate mistagogică, decât suspecte ţeluri electorale. Astfel, “paradigma feminină a auditoriului” face cuplu cu literaturizarea introspecţiei adulte, cu sistematica povestită a cotidianităţii trăite. Pentru toate aceste foloase aduse Cetății și veacului, Gabriel Liiceanu ar merita să fie hrănit în Pritaneu…
Ieri la TVR Cultural s-a difuzat o ampla emisiune dedicata
lui Dinu Sararu.
Am vazut secvente duioase cu Adrian Paunescu, Eugen Barbu si mult
Dinu Sararu.
A adus elogii uluitoare Razvan Teodorescu.
Ati fost mentionat si Dvs si dl Liiceanu si Dl Plesu…..nu pe nume,
dar vi s-au facut portretele robot in fraze pline de venin.
In plus Sararu a povestit cum avea el acces la Ceausescu pe care
il manipula pentru binele culturii romane, iar Ceausescu se lasa manipulat.
A fost si un moment poetic dedicat lui Nicu Ceausescu – care era
chiar mai benefic decat tatal sau.
*
Nu sunt fanul Dvs.
Nici al lui Liiceanu.
Din motive de Basescu.
Ieri mi-a fost insa dor de Dvs.
Gandirea critica are nevoie de dialog, nu de fani. Va multumesc pentru mesaj. Iata mai jos linkul la un excelent si, vai cat de actual, articol despre politrucul Dinu Sararu (politruc sub comunisti, dar si sub neo-comunisti). Protejat de unchiul sau Mihail Rosianu (ilegalist din Oltenia, invatator, prieten cu Dej, implicat in evadarea de la Tirgu-Jiu), var de gradul doi cu Ionel Rosianu, adjunctul lui Leonte Rautu la Sectia de Propaganda, sef al Departamentului Cultelor sub Ceausescu, culturnicul Sararu a scris, prin 1978, unul dintre cele mai odioase texte impotriva Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Mizeria a aparut, unde altundeva, decat in „Flacara” menestrelului comunismului dinastic, poetul de partid si de stat Adrian Paunescu. Era o miselie, un pseudo-interviu cu mama lui Virgil Ierunca, plin de insinuari infecte la adresa marilor intelectuali de la Paris, pe scurt si fara a-mi ascunde revolta si dupa atatia ani, o porcarie. Deci nu ma mira ce scrieti despre acea emisiune. Recomand textul lui Angelo Mitchievici, remarcabil cunoscator al acelei perioade de infamie, tuturor celor care vor inteleaga semnificatia cuvintelor scrise din inchisoare de Adam Michnik generalului Kiszczak, ministrul de interne al juntei condusa de Wojciech Jaruzelski: „Diferenta dintre noi, generale, este ca eu sunt om, iar Dvs un porc”.
http://tismaneanu.wordpress.com/2010/01/28/cainii-de-paza-ai-comunismului-dinastic-dinu-sararu-si-ceilalti/
Pe mine emisiunea respectiva m-a zdrobit mai ales prin vitalitatea debordanta
cu care personajul reaparut de naent parea gata SA-SI REIA LOCUL.
Mai putin m-a surprins obraznicia cu care se declara ”dizident” amestecand
lucrurile intr-un mod halucinant – de vreme ce se lauda concomitent cu statutul
lui privilegiat
pe langa Ceausescu Senior si Ceausescu Junior
*
Poate mai putin grava pentru altii – eu personal am fost iluminat
asupra caracterului individului
cu ocazia unui discurs ”curajos” tinut la un Congres sau o Conferinta Nationala a PCR.
Textul era croit cam asa:
”Dusmanii tuna si fulgera pe tema unei asa zise penurii alimentare in Romania.
Eu insa nu am auzit de vreo nunta care sa se fi amant in acesta toamna din lipsa de mancare.”
M-a frapat smekeria cu care – oau aducea vorba in fata lui Ceausescu despre
foametea pe care o resimteam din plin – si in acelasi timp reinstaura linistea si
ordinea publica – ilustrata de tinerea nuntilor intocmai si la timp.
Nu in ultimul rand m-a revoltat ideea subinteleasa ca doar la nunta conta ce mancam.
*
Emisiunea de care va spuneam m-a ofensat si pentru ca – intr-un simulacru de
pluralism de opinii – din cand in cand apareau si secvente in care un tanar critic literar
facea cate o remarca neconvenabila la adresa lui Sararu. De exemplu ca romanele lui
despre disparitia clasei taranesti erau anacronice la 20 de ani dupa Morometii lui Preda.
*
S-a pedalat in schimb triumfator pe perioadele in care Sararu a condus Teatrul Mic, Teatrul forte Mic sau Nationalul….au fost pusi la zid actorii
de la MIC care l-au pus pe fuga la Revolutie
Si NU S-A SPUS NIMIC DESPRE GRUPARILE MALEFUCE
DE LA SAPTAMANA SI FLACARA.
Va aduceti poate aminte de ceea ce numeam marele bocet national la moartea lui Adrian Paunescu. Am scris atunci, chiar pe Cotributors, un articol in care vorbeam despre distanta astronomica intre junele pot vag protestatar al anilor 60 si menestrelul comunismului dinastic. Am fost atacat, alaturi de Andrei Cornea, ca ne-am grabit sa spunem aceste lucruri, in loc sa ne concentram pe „partile luminoase” etc Cand a incetat din viata Mihai Ungheanu, senator PRM, secretar de stat la Cultura in guvernul „Patrulaterului Rosu”, n-au lipsit cei care sa glorifice actiunile acelui protocronist infocat. Unii isi apara de fapt tineretile. Altii, mai juni, se identifica, din varii ratiuni, cu demagogia patriotarda. uitand natura ei falsa si manipulativa. Nu neg ca Dinu Sararu a facut si unele lucruri onorabile la Teatrul Mic. Dar era omul cu legaturi la „Sectie”,era numit de „Sectie” isi permitea aceste mici „devieri” in fond neprimejdioase, nici pentru el, nici pentru sistem. In aceeasi perioada, intelectuali straluciti precum Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Mihai Sora, Andrei Cornea, N. Manolescu, spre a-i numi doar pe acestia, erau marginalizati. Andrei Plesu era surghiunit la Tescani, N. Manolescu nu putea deveni mai mult decat lector universitar, iar Gabriel Liiceanu nici macar nu putea visa sa predea la Facultatea de Filosofie. Scriitorul disident Viorel Padina, autorul „Poemului de otel” si al „Apelului catre Europa” era practic exclus din literatura din ordinul Securitatii. Erau retrase din circulatie reviste numai pentru ca tiparisera poeme cu continut critic suficient de transparent spre a le face subversive („Amfiteatru” unde aparusera poemele Anei Blandiana). Autonomia esteticului era denuntata drept o iluzie reactionara. „Secolul XX” era mereu la un pas de desfiintare. Iar grupul celor douazeci si ceva, spre a relua formularea Monicai Lovinescu, jubila triumfator. Dinu Sararu a facut parte din acel grup nociv, dirijat din umbra, incurajat si protejat de Dumitru Popescu-Dumnezeu, alaturi de Eugen Barbu, Paul Anghel, Ion Dodu Balan, Dan Zamfirescu, M. Ungheanu si, cum altfel, Adrian Paunescu.
http://www.contributors.ro/cultura/menestrelul-comunismului-dinastic-sau-cine-a-fost-adrian-paunescu/
Un sincer, la multi ani..
D-le Tismaneanu,
Permiteti-mi sa urez multa sanatate si multa… inspiratie d-lui Gabriel Liiceanu pe care l-am admirat dupa ce am citit „Jurnalul de la Paltinis” si „Apel catre lichele”.
Desi eram contrariat de „intoleranta” si „elitismul” dumnealui, am continuat sa-l consider unul din punctele de reper alaturi de mult mai „sarmantul” si ingaduitorul Andrei Plesu.
Trebuie sa marturisesc insa ca-mi placea mai mult dl. Andrei Plesu.
Odata cu venirea lui Traian Basescu la putere, care dupa numai cateva luni se „debarasa” de A. Plesu din calitatea sa de consilier prezidential, am inceput sa nu mai inteleg de ce dl. Liiceanu nu ia atitudine impotriva lui Basescu care pe zi ce trecea facea tot mai multe gafe si nu se comporta ca un adevarat presedinte… Nu intelegeam de ce intransigentul Gabriel Liiceanu continua sa-l sustina pe Basescu care avea un comportament din ce in ce mai democratic. Nici acum nu inteleg cu adevarat de ce tace dl. Gabriel Liiceanu si nu-si spune raspicat parerea despre impostorii din viata politica romaneasca si nu numai.
In ciuda „tolerantei” fata de regimul Basescu car s-a dovedit incapabil sa rezolve problemele Romaniei, pentru mine (si cred ca pentru multi romani), Dl Gabriel Liiceanu continua sa fie un reper moral intr-o societate plina de impostori si farisei.
Nici GL, nici AP nu pot fi acuzați că au tăcut poltron când era cazul să intervină critic. Iată două exemple de rezervă față de (dacă nu cumva despărțire de) actualul președinte:
1. Andrei Pleșu: Se poate numi un bun politician cineva care a reuşit, în câţiva ani, să-şi pună în cap toată suflarea naţională? În conflict cu „poporul”, cu opozanţii politici, dar şi cu o parte a partidului din care provine, cu Rusia, cu Europa, cu unii dintre cei care i-au fost, cu bună-credinţă, apropiaţi, Traian Băsescu e în situaţia de a-şi sabota, prin comportamentul lui, toate deciziile. E singur, dar nu în varianta eroică a reformatorului radical şi neînţeles, ci în varianta cârcotaşului nărăvit, imprevizibil, neloial, ocupat toată ziua să dea cu oiştea-n gard. Iniţiativele sale, chiar când sunt pozitive, nu mai ajung să fie discutate în sine, pentru că toată lumea se opreşte la portretul rebarbativ pe care şi l-a construit an de an, prin replici deplasate, ieşiri intempestive, capricii de moment. A vrut să fie „jucător”, nu judecător de pe margine. A reuşit să fie un jucător fără judecată. E inteligent, dar inteligenţa lui nu e a unui om de stat care ştie să „combine” pentru a reuşi, ci a unui băiat descurcăreţ, uşor cinic, repezit, sentimental când nu trebuie şi dur în versiune cazonă. „Simpatic”? Da, dar nu ca un om de lume, ci ca un comesean şugubăţ, umoral, practicant al veseliei de chermeză. (iunie 2011)
2. Gabriel Liiceanu: Atunci când același om care condamnă comunismul vine și spune la o emisiune de televiziune că dacă Ceaușescu s-ar fi oprit după zece ani ar fi fost un președinte mare, treaba asta mă îndepărtează de el. Pentru că înseamnă că nu știe ce a condamnat. […] Nu poți să determini într-o condamnare oficială comunismul ca un regim ilegitim și criminal și pe urmă să vii și să spui că zece ani din acel regim pe care l-ai condamnat erau buni. Asta nu merge. Asta e o incoerență de fond. (2010)
Admir la GL felul cum stie sa converteasca ideile si prieteniile in bani, cum exercitiile lui de admiratie se transforma in parale… de parca n-ar fi oltean ci altceva… daca n-ar fi asa de acru si de lipsit de umor ar fi aproape suportabil, dar e prea ingamfat si egocentrist… nu face nimic decat din interes material si asta nu e bine pentru filosofie… pacat….
Să-mi ierţi per-tu-ul, Vladimir…
Sînt un cîrcotaş, un frustrat din rînd care se bagă în seamă în zonele de comentarii ale netului…
Dar fie şi de acolo am băgat de seamă că nimeni nu e perfect.
Mă uit de pildă la materialul lui Caragiale „Nimic fără Dumnezeu” şi mă miră grozav că nu pare însoţit acolo de recunoscuta-i inteligenţă, pe care o laudă de pildă un Alexandru Paleologu…
Mă uit la textul dvs., un autor absolut util şi stimabil altminteri, şi zău că nu regret existenţa cîrcotaşilor. Cădeţi în admiraţie şi aici, precum într-o anecdotă (vezi PS), în momentul acela s-a dus obiectivitatea.
Am sentimentul că sînteţi un copil mare – chit că aveţi şase primăveri mai mult ca mine…
Mă gîndesc dacă mulţi autori nu ar merita o cercetare aparte…
Ştiu că Liiceanu e terfelit în fel şi chip de adversari… Eu, dac-ar fi să atentez inevitabil la o parte din statuia sa, m-aş întreba ce e în spatele măştii.
Părintele „Humanitas” transmite de la kilometri stăpînire de sine – de unde inevitabil curiozitatea de a vedea ce e cu acel Sine. Acela stăpînit, de fapt ascuns.
E un unghi de vedere.
Cu prietenie,
Mircea Ordean
Anecdota, poate interbelică, vorbea despre caracteristicile unei relaii durabile între stăpîn şi servitoare. Cînd apare Dragă, dispare Domnule”, cam aşa suna.